Arhivă pentru februarie 6, 2018

recitindu-i pe clasici (2)

Posted in Uncategorized on februarie 6, 2018 by Octavian Soviany

O scrisoare pierdută  e considerată de critica tradiţională o comedie de moravuri politice. În spiritul literaturii realiste, dramaturgul înfăţişează aici tabloul vieţii politice dintr-un orăşel de provincie aflat în plină campanie electorală. Aspectele vizate de critica dramaturgului sunt multiple, demagogia oamenilor politici care în spatele unor idei generoase, afişate cu ostentaţie, nu sunt preocupaţi decat de propriile lor interese, întrebuinţarea şantajului ca instrument în lupta politică, manipularea voturilor, abuzul de putere al autorităţilor (Caţavencu e arestat ilegal, din ordinul prefectului Tipătescu), incultura clasei politice, corupţia. Personajele reprezintă tipuri sociale: marele funcţionar de stat (Tipătescu), politicianul provincial, surprins în diversele lui ipostaze (Trahanache, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu), slujbaşul corupt (Pristanda), cocheta de provincie (Zoe Trahanache) sau simplul cetăţean derutat de demagogia propagandei electorale (Cetăţeanul turmentat). Caragiale nu aplică însă în mod consecvent tehnica literaturii realiste, renunţând la una din principalele convenţii ale acesteia: principiul obiectivităţii. Dacă autorul realist îşi propune să înfăţişeze oamenii aşa cum sunt ei, fără să-i idealizeze, dar şi fară să-i caricaturizeze, Caragiale apelează în schimb la mijloacele caricaturii groteşti, care e mai apropiată de teatrul absurdului decât de estetica realismului. De altfel, Paul Zarifopol considera că viziunea artistică a lui Caragiale poate fi rezumată printr-o formulă întrebuinţată de  acesta în schiţa Gran Hotel <<Victoria Română >>: ”Simţ enorm şi văz monstruos”, formulă care exprimă tocmai tendinţa spre excesiv a scriitorului, ce amplifică trăsăturile negative ale personajelor sale în maniera unui caricaturist. Acelaşi Zarifopol (chiar dacă lansase ideea ”realismului clasic” al lui Caragiale) admitea că personajele caragialiene se individualizează mai puţin prin trăsăturile lor morale, cât mai ales prin intermediul aşa-ziselor ”sucituri” (de felul faimoaselor ticuri verbale) care le dau aerul unor măşti groteşti sau al unor marionete. Tehnica ”suciturilor” provine din întrebuinţarea parodică a unui mijloc de caracterizare specific realismului, ”amănuntul semnificativ”, pe care însă I.L. Caragiale îl transpune în registrul ”simţului enorm” şi al ”văzului monstruos”, deformându-l şi caricaturizându-l.

Nu se poate contesta prezenţa în teatrul caragialesc a unei tendinţe spre tipologic, dar, aşa cum au subliniat unii comentatori, lipsesc tipurile morale majore, comicul de caracter (esenţial în comedia clasică) jucând aici un rol secundar. Eroii dramaturgului se caracterizează mai mult decât prin asemenea trăsături morale prin raportul lor, foarte particular, cu realitatea, pe care sunt incapabili să o cunoască în mod adecvat, posedând o uriaşă capacitate de autoiluzionare. Este semnificativ din acest punct de vedere faptul că pornind de la premisa falsă că scrisoarea aflată în posesia lui Caţavencu este o plastografie, Trahanache reuşeşte să descopere cele două poliţe falsificate de acesta, căci în lumea personajelor lui Caragiale, iluzia se dovedeşte întotdeauna mai redutabilă decat realitatea. Incapacitatea acestor personaje de a reflecta în mod adecvat realitatea se răsfrânge de asemenea în vorbirea lor defectuoasă (chiar personajele care prin statutul lor social aparţin intelectualităţii – Farfuridi sau Caţavencu – rostesc greşit anumite cuvinte) ca şi în modul lor aberant de a interpreta evenimentele sau doctrinele politice (discursul electoral al lui Farfuridi e un soi de curs  aiuristic de istorie modernă a României, iar cel al lui Caţavencu – expunerea prăpăstioasă a unei doctrine economico-politice: liber-schimbismul). Cu adevărat interesant este însă faptul că, deşi folosesc un limbaj incoerent şi total lipsit de logică, eroii lui Caragiale se înţeleg perfect între ei, spre stupefacţia cititorului. Discursul lui Farfuridi este astfel întrerupt de câteva ori de Caţavencu şi de oamenii lui, dar nimeni nu-i reproşează vorbitorului incoerenţa, ci doar lungimea discursului. Plecând de la acestă trăsătură a personajelor caragialiene, se poate afirma că ele sunt protagoniştii unei drame gnoseologice, confundă iluzia cu realitatea, iar această alterare a capacităţilor cognitive este numită în comedia Conul Leonida faţă cu reacţiunea ”fandacsie”. Ca urmare a ”fandacsiei”, aceste personaje îşi creează o lume a lor, o ”lume pe dos”, unde totul stă sub semnul iluziei, al minciunii şi al autoamăgirii, al ”nebuniei universale” care constituie una din marile teme ale scriitorului.

Tema iluziei este prezentă şi în O scrisoare pierdută, care dincolo de aspectele sale de comedie realistă de moravuri ar putea fi privită şi ca o parabolă despre putere, care devine şi ea iluzorie într-o lume întemeiată pe minciună şi înşelăciune. Astfel se poate constata că personajul care ar trebui să dispună de cea mai mare putere, prefectul Tipătescu, este în realitate cel mai vulnerabil: e şantajat de Caţavencu, manipulat de Zoe, nevoit să închidă ochii până şi la afacerile necurate ale lui Pristanda. Mai redutabil decât prefectul este Caţavencu, care, deţinând scrisoarea compromiţătoare, pare a fi pe punctul de a-i convinge pe oamenii partidului de la putere să-i susţină candidatura. El este silit să cedeze în faţa lui Trahanache, personaj iniţiat în misterele lumii pe dos, a cărui logică, aberantă în raport cu realitatea, se dovedeşte perfect funcţională în universul bântuit de fandacsie al personajelor caragialiene, căci conduce la descoperirea poliţelor falsificate de Caţavencu. Dar şi puterea lui Trahanache este limitată, căci el trebuie să se subordoneze ”centrului”, care îi impune candidatura lui Agamemnon Dandanache. Dandanache, la rândul său, dispune de mai mare putere decat ”centrul”, reuşind să se infiltreze pe listele electorale printr-un şantaj încă şi mai odios decat cel al lui Caţavencu. În sfarşit, puterea mai mică sau mai mare de care dispun personajele în anumite momente ale acţiunii este determinată de deţinerea ”scrisorii pierdute”: Caţavencu este puternic atata timp cât posedă documentului compromiţător, iar atunci când Zoe reintră în posesia acestuia, trebuie să-şi recunoască înfrangerea şi să accepte postura, umilitoare pentru el, de a organiza sărbatorirea triumfului electoral al lui Dandanache, a cărui victorie este determinată tot de posesia unei scrisori. Pierderea şi regăsirea scrisorii prefectului se leagă însă de fiecare dată de prezenţa cetăţeanului turmentat, care, deşi în aparenţă este personajul cel mai neînsemnat al piesei, deţine în realitate cea mai multă putere. Iar  acest personaj (în care critica tradiţională a văzut imaginea alegătorului derutat de propaganda electorală, care nu ştie cui să-şi dea votul) poate fi privit însă şi ca o întruchipare a hazardului atotputernic, care joacă un rol important şi în alte opere ale lui I.L. Caragiale (O noapte furtunoasă, Două loturi). Prin această ”piramidă răsturnată” a puterii, în virtutea căreia cel mai puternic în aparenţă e cel mai slab în realitate şi invers, dramaturgul ilustrează astfel motivul ”lumii pe dos” şi evidenţiază caracterul iluzoriu al ideii de autoritate într-o lume ce are ca principii fundamentale de funcţionare minciuna şi înşelătoria. Iar prin tendinţa lor de a se închide în universul propriilor lor iluzii personajele caragialiene reprezintă imaginea caricaturală a spiritului romantic, tentat să se refugieze mereu în lumea fantasmagorică a imaginaţiei. Astfel încât una dintre componentele majore ale viziunii dramaturgului este antiromantismul, despre care vorbea de altfel şi G. Călinescu în eseul său Domina bonna.

 

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: