Arhivă pentru Februarie 10, 2018

recitindu-i pe clasici (3)

Posted in Uncategorized on Februarie 10, 2018 by Octavian Soviany

Sărmanul Dionis (una din puţinele nuvele eminesciene publicate antum) se înscrie în ansamblul unei proze de factură romantică, pe care critica a receptat-o mai anevoie, considerînd-o mult inferioară poeziei lui Eminescu. Cel care a pus capăt acestei prejudecăţi este G. Călinescu: el a subliniat că proza eminesciană nu trebuie raportată la canoanele realismului, ci la cele ale romantismului. Ea prezintă particularităţile basmului romantic, urmează logica visului şi nu este cu nimic inferioară prozei romanticilor germani (Novalis, Jean-Paul. A von Chamisso, E. T. A. Hoffmann). Ca şi aceştia, autorul a încercat să-i infuzeze naraţiunii fantastice o coloratură filosofică, din perspective unei viziuni puternic subiectivizate, care accentuează unilateral asupra subiectului uman în actul cunoaşterii, concluzionând că ”în fapt lumea e visul sufletului nostru”. Cea mai mare parte a criticii a fost de părere că nuvela lui Eminescu  ilustrează teoria lui Kant despre spaţiu şi timp, considerate forme a priori (anterioare oricărei experienţe) ale sensibilităţii, lipsite de existenţă în adevăratul înţeles al cuvântului. Fără a nega influenţa lui Kant (Eminescu a tradus de altfel un fragment destul de intins din opera fundamentală a filosofului: Critica raţiunii pure), G. Călinescu consideră că esenţială cu adevărat este, pentru viziunea autorului, noţiunea de archaeus, preluată din filosofia ocultă, care desemnează individul etern ce se încarnează într-un şir de indivizi trecători şi pe care fiecare îl poartă alături de sine, sub forma umbrei sale (motivul umbrei a fost făcut celebru, de altfel, în proza romantică de Chamisso, prin nuvela Peter Schlemilh, povestea omului care şi-a pierdut umbra).

Nuvela a cunoscut o perioadă de  gestaţie, fiind anticipată de două fragmente eminesciene, intitulate Umbra mea şi Archaeus. În primul dintre ele protagonistul îşi schimbă natura cu cea a umbrei sale şi pleacă cu iubita în lună, dar atmosfera este de feerie onirică, fără tensiunile pline de dramatism din Sărmanul Dionis. În cel de-al doilea, eroul întîlneşte într-o cafenea un bătrân misterios care îi explică noţiunea de archaeus. Adusă în sfârşit la forma ei definitivă, nuvela a fost citită în cenaclul Junimii (unde a provocat mai degrabă nedumerire) şi publicată în 1872 în revista Convorbiri literare.

În conformitate cu canoanele prozei romantice, protagonistul nuvelei se remarcă prin trăsăturile sale excepţionale. Portretul său fizic evidenţiază o frumuseţe ieşită din comun şi se întemeiează pe procedeul romantic al antitezei: “Nu era un cap urât acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceață vânătă albă ca și marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră”. Termenii acestei antiteze sunt marmura (albă), sugerând masculinitatea, duritatea, răceala, luminozitatea, şi catifeaua (neagră), care evocă – prin contrast – feminitatea, moliciunea, căldura, obscuritatea, personajul apărând astfel ca un amestec paradoxal de forţă şi slăbiciune, de raţiune şi pasionalitate, de masculin şi de feminin, ca şi cum ar poseda ceva din natura ambelor sexe. Preferinţa pentru personajele cu o sexualitate incertă, mai apropiate de anatomia îngerului sau a demonului, este, de altfel, o particularitate a romantismului (ilustrată bunăoară în naraţiunea romantică a lui Balzac Seraphita) care va fi preluată ulterior de literatura secolului XX. Este interesant că descrierea lui Dionis, surprins în timp ce se afla într-o cafenea, este întruptă prin introducerea unui episod narativ: “Un băiet de țigan cu capul mic într-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii, cu ciubote în care ar fi încăput întreg și într-un surtuc lung de-i ajungea la călcâi și care fără îndoială nu era al lui, schinjuia c-un arcuș ce rămăsese în câteva fire de păr și, cu degetele uscate, pișca niște coarde false care țârliau nervos, iară împrejuru-i frământa pământul un ungur lung, cu picioarele goale băgate în papuci mari umpluți cu paie.” Această scurtă secvenţă narativă reprezintă o ”punere în abis” a nuvelei, care rezumă subiectul acesteia: copilul cu haine prea mari e Dionis însuşi, care prin dorinţa sa de a atinge absolutul, îşi impune o sarcină ce depăşeşte limitele umanului, viora – e cartea de astrologie, iar ”lunganul” figurează misterul cosmic şi divin la care protagonistul vrea să ajungă apelând la magie.

Aspectul excepţional al protagonistului este sugerat şi de facultăţile sale de cunoaştere ieşite din comun; Dionis e înzestrat cu o gândire speculativă profundă, meditează  la sensul adânc al existenţei, ajungând la concluzia că lumea e vis, spaţiul şi timpul fizic sunt lipsite de o existenţă reală şi pot fi dominate prin magie. Acestor gânduri de o gravitate extremă  li se opun ”meditaţiile” în versuri are personajului, care au o tonalitate jucăuşă, inscriindu-se în sfera ironiei romantice, adică a tendinţei artistului romantic de a lua în derâdere plăsmuirile propriei sale imaginaţii, lumea fanteziei în care se refugiază fiindcă e dezgustat de real. În meditaţiile lui Dionis ironia romantică rezultă din faptul că eroul plasează temele sale de reflecţie, inclusiv ideea că lumea e vis, într-un univers de pisici (tot aşa cum în fragmentul Archaeus apărea comparaţia glumeaţă între creierul lui Kant şi creierul unui gânsac). Această pendulare între entuziasm şi luciditatea sceptică (specifică sufletului romantic) accentuează natura dedublată a protagonistului, sugerată de antiteza marmură-catifea.

Fascinat de  cunoaştere, protagonistul nuvelei va încerca să evadeze din limitele universului fizic cu ajutorul unei cărţi de magie. Ca şi ”bătrînul dascăl” din Scrisoarea I, Dionis stăpâneşte formula tainică după care a fost creat universul, întemeiat pe magia cifrei 7, şi reuşeşte să se întoarcă în timp, stabilindu-se în epoca lui Alexandru cel Bun, unde vieţuieşte sub chipul călugărului Dan. Din acest moment, acţiunea nuvelei lui Eminescu devine cea a unei nuvele fantastice, dezvoltând câteva  din temele şi  motivele specifice acestei formule narative: căutarea absolutului, întoarcerea în timp, dublul (Dan este dublul lui Dionis) Acum naratorul îşi pierde atributul omniscienţei, consemnează evenimente pe care nu le comentează sau motivează, iar discursul narativ devine (prin întrebuinţarea epicului dublu) plin de ambiguitate. Astfel încât fantasticul eminescian se defineşte ca ”fantastic pur” (în accepţiunea dată de Todorov), deoarece faptele pot primi (atât pentru personaj, cât şi pentru cititor) o dublă interpetare: fie ca nişte nişte întâmplări care s-au produs efectiv, fie doar ca un vis al protagonistului. Incapabil să se adapteze la spiritul trivial şi meschin al societăţii burgheze, în care ocupă poziţia unui marginal, Dionis evadează aşadar într-un trecut idealizat şi patriarhal, unde nu se poate însă fixa, deoarece doreşte să pătrundă misterul ultim al universului. Cu ajutorul magului Ruben (travesti al diavolului) şi al cărţii de astrologie, el îşi schimbă natura trecătoare cu natura  umbrei sale (care întruchipează archaeul, individul etern) şi pleacă împreună cu iubita lui, Maria, în lună, acţiunea nuvelei îmbogaţindu-se cu alte două motive specifice prozei fantastice: pactul cu diavolul şi călătoria cosmică. Aici îngerii transpun în fapte gîndurile protagonistului, acesta posedând acum toate puterile spirituale de care dispunea Adam înainte de căderea lui în păcat. Dar dorinţa de cunoaştere a lui Dionis nu este satisfăcută nici acum;  el va încerca să cunoască  misterul absolut, esenţa ascunsă a divinităţii, figurată simbolic de ”doma lui Dumnezeu”, străjuită de imaginea ochiului triunghiular. Această dorinţă de cunoaştere este vinovată, păcătuieşte prin hybris (lipsă de măsură care lezează justiţia şi ordinea cosmică), iar eroul capătă tot mai mult fizionomia demonului romantic, purtător al revoltei metafizice, ce-l vizează pe Dumnezeu. Punctul culminant al rebeliunii lui Dionis îl reprezintă luciferismult. Dionis nu se prăbuşeşte însă, ca Lucifer, în infern, mai întâi pentru că gândul său vinovat nu e dus până la capăt, iar, în al doilea rand, pentru că e salvat de credinţa Mariei (personaj angelic, opusul lui Dionis), cuplul reprezentând în viziunea lui Eminescu (arăta Ioana Em Petescu) o formă de existenţă intermediară, plasată între existenţa personală a individului şi existenţa impersonală a universului. El îşi pierde însă puterile spirituale, devenind protagonistul unei iniţieri ratate, şi recade în planul terestru, dar cu situaţia materială îmbunătăţită (primeşte o moştenire) astfel încât se poate căsători cu Maria. Acest final reprezintă însă doar în aparenţă o împlinire, în realitate e un eşec. Deposedat de bunurile sale spirituale, eroul e recompensat prin nişte bunuri materiale care îi permit să se integreze în societatea pe care o detestase anterior, e transformat într-un burghez oarecare, în timp ce perechea primordială devine un cuplu conjugal ca oricare altul.Pentru că, amestec de forţă şi slăbiciune, de căldură şi de răceală, de fervoare şi demonism, eroul nu merită nici infernul, nici paradisul şi, de aceea, este redus la dimensiunile omului comun.

 

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: