Arhivă pentru februarie 12, 2018

j. ellul – din „subminarea creştinismului” (traducerea mea)

Posted in Uncategorized on februarie 12, 2018 by Octavian Soviany

Întrebarea pe care vreau s-o schiţez în această carte este una din cele care mă tulbură adânc, ea mi se pare insolubilă în stadiul actual al cunoştinţelor mele şi îmbracă aspectul grav al unei ciudăţenii istorice. Poate fi formulată cât se poate de simplu: cum se face că dezvoltarea societăţii creştine şi a Bisericii a dat naştere unei societăţi, unei civilizaţii, unei culturi, în totală opoziţie cu ceea ce citim în Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al profeţilor, al lui Iisus şi al lui Pavel în acelaşi timp? Am zis bine în totală opoziţie. Căci contradicţia nu se manifestă doar într-un singur punct, ci în toate punctele. Aşa încât, pe de o parte, creştinismul a fost acuzat de o mulţime de greşeli, de crime şi de minciuni, străine de spiritul textelor şi al inspiraţiei originare, iar, pe de altă parte, Revelaţia a fost modelată progresiv, reinterpretată  în practica de zi cu zi a creştinătăţii şi a Bisericii.  Criticii n-au vrut să ia în considerare decât această practică, această realitate concretă, refuzând  să se refere la adevărul scripturilor. Or nu este vorba doar de o deviere de la acesta, ci de o contradicţie radicală, esenţială, de o veritabilă subminare.

Aici nu avem de a face cu acelaşi raport care există între scrierile lui Marx şi Rusia Gulagurilor sau între Coran şi practicile fanatice ale Islamului. Nu este vorba de acelaşi fenomen, căci în aceste două ultime cazuri, rădăcinile devierilor pot fi descoperite în texte. Las de o parte cel de-al doilea caz care  ne-ar duce prea departe şi mă limitez numai la primul. Întorcându-ne de la Stalin la Lenin şi de la Lenin la Marx, vedem că există de fiecare dată un raport indiscutabil între unul şi celălalt, înţelegem de unde a putut porni  devierea şi că urmările ei au fost tragice, în totală contradicţie cu ce a gândit, a vrut sau a sperat Marx. Există, cu toate acestea, un punct de apropiere evident  între  între ceea ce s-a întâmplat în marxism şi în creştinism: ambele au făcut din practică piatra de încercare a adevărului şi a autenticităţii. Altfel  spus, ele pot fi judecate doar prin prisma acestei practici şi nu după intenţii, puritatea discursului sau adevărul originii şi al surselor.

Este cunoscut modul în care apare la Marx raportul dintre teorie şi praxis, dar acesta este, nu trebuie să uităm, un raport circular.  Ceea ce implică în cele din urmă că o practică greşită va genera inevitabil o teorie greşită, iar erorile practicii pot fi văzute nu doar în urmările ei (judecate, de altfel – după ce? Marx ar fi respins fără îndoială emoţia morală şi umanistă  în faţa monştrilor stalinişti, dar ar fi remarcat cu siguranţă creşterea puterii statului, disoluţia luptei de clasă, agravarea alienării, aşadar practica ar fi fost judec ată pornindu-se de la teoria care a inspirat-o), ci şi în lumina noii teorii căreia i-a dat naştere, iar faptul acesta este vizibil în expresia teoretică de la finele stalinismului şi în dispariţia teoriei la conducătorii URSS care  au revenit în cadrul conflictului dintre state şi al propriului imperialism. Creştinismul este judecat de asemenea prin raportare la practică. Suntem puşi în gardă tot timpul în legătură cu acest subiect.

Întreaga revelaţie a Dumnezeului lui Abraham, Isaac şi Iacob revine în permanenţă aici: omul care va pune în practică poruncile lui  Dumnezeu va trăi (de exemplu Lv 18, 5 – Nh 9, 29 – Ez 20, 11). Vei pune în practică aceste comandamente…  Cel Veşnic îţi porunceşte să pui în practică… (Dt 25, 16; 27, 10). Şi, reciproc, răul şi moartea sunt legate de nepunerea în practică a poruncilor, de practicarea obiceiurilor altor popoare, cu moravuri abominabile (Lv 18, 30), iar Ascultarea şi Practica sunt puse într-o opoziţie radicală: ei ascultă, dar nu practică (Ez 33, 31). Or, această importanţă hotărâtoare a practicii este reluată de Iisus aproape în aceiaşi termeni. Credincioşii sunt aceia care ascultă şi practică (Lc 8, 21). Şi există o parabolă pe acest subiect, de regulă foarte prost înţeleasă:  la sfârşitul Predicii de pe Munte (Mt 7, 24-27) se află celebra parabolă a omului care îşi zideşte casa pe stâncă  sau pe nisip; prima este solidă şi rezistă furtunilor, cealaltă se prăbuşeşte. În general se spune că stânca este Iisus-El-Însuşi. Dar nu ăsta e sensul parabolei!

Iisus spune:  cine ascultă aceste cuvinte şi le pune în practică este asemenea omului care zideşte pe stâncă. Altfel spus, stânca  sunt  Ascultarea şi Practica, împreună. Partea  a doua este însă mai restrictivă: cel care ascultă cuvintele mele dar nu le pune în practică este asemănător omului care a construit pe nisip. Aici este fără îndoială avută în vedere doar punerea în practică, astfel încât se poate spune că practica reprezintă criteriul decisiv al vieţii şi al adevărului.

Or, în prima generaţie de creştini, nu exista nicio îndoială în legătură cu acest subiect. Pavel o repetă cu insistenţă[1], tocmai el, care a fost teologul mântuirii prin graţie: „.., nu cei ce aud legea sunt drepţi în  faţa lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Când păgânii, care n-au lege, din fire fac ale legii (…) arată că fapta legii e scrisă în inima lor” (Rm 2, 13-15). Unii au vrut cu încăpăţânare să disocieze, cu încăpăţânare, o teologe a credinţei, la Pavel, şi o teologie a faptei, la Iacob, ceea ce este însă cu totul inexact.

Pavel a insistat necontenit pe importanţa critică a practicii. Nu este întâmplător că fiecare dintre epistolele sale se sfârşeşte printr-o lungă exortaţie care arată că practica este expresia vizibilă a credinţei şi a fidelităţii faţă de Iisus. Şi  rezolvă contradicţia cunoscută între graţie şi faptă în textul fundamental al Epistolei către Efeseni: „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a lui făptură sunteţi, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte, pentru ca noi să le înfăptuim” (Ef 2, 8-10).

Precizările lui Pavel din acest text sunt esenţiale. Ceea ce respinge el este autojustificarea, glorificarea de sine prin sine, este autosuficienţa omului, mulţumit de viaţa pe care o duce, de binele pe care îl săvârşeşte etc. Suntem mântuiţi prin graţie, nu prin fapte, doar pentru a nu putea să ne autoglorificăm pentru înfăptuirile noastre. De altfel este indispensabil  să săvârşim aceste fapte, pentru că ele sunt pregătite dinainte de Dumnezeu, fac parte dintr-un „plan” al lui Dumnezeu, iar, în ce ne priveşte, noi suntem creaţi cu scopul de a pune în practică aceste înfăptuiri. Nu Dumnezeu este cel care le înfăptuieşte, responsabilitatea aceasta ne aparţine. Punerea în practică este aşadar la Pavel dovada vizibilă că am primit într-adevăr graţia şi  că suntem integraţi efectiv într-un Plan al lui Dumnezeu. Aşadar la Pavel, în descendenţă directă de la Iisus, practica este piatra de încercare a autenticităţii. Avem de a face deci cu  o constantă milenară.

De atunci, cei care pornesc la atac împotriva creştinismului sunt perfect îndreptăţiţi să o facă, pornind de la practica noastră dezastruoasă.  Criticile lui Voltaire, d’Holbach, Feuerbach, Marx, Bakunin[2], ca să nu-i cităm decât pe cei care ne interesează mai îndeaproape, sunt în totalitate exacte. Şi în loc să ne apărăm împotriva lor şi să desfăşurăm o stângace, inutilă şi demnă de dispreţ apologetică, trebuie să le ascultăm criticile şi să luăm în serios ceea ce spun. Căci ei demolează creştinismul sau mai exact dezvoltarea pe care practica creştină i-a dat-o Revelaţiei lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne rezumăm, aşa cum se procedează de atâtea ori, la a stabili o opoziţie între mesajul „pur” al lui Iisus şi fie Dumnezeul îngrozitor al evreilor, fie detestabilul Pavel, care i-a dat o interpretare mincinoasă învăţăturii. Există o coerenţă perfectă între tot ce putem cunoaşte despre Iisus Hristos şi revelaţia Dumnezeului lui Abraham, Isaac şi Iacob şi de asemenea o coerenţă perfectă între Hristosul din Evanghelii şi Hristosul lui Pavel.

Cât despre afirmaţia că Evangheliile chiar, aşa cum ne stau astăzi la dispoziţie, au fost falsificate, modificate de primele două generaţii de creştini, pentru a-l face pe Iisus să se potrivească cu mesajul şi cu proclamaţia lor, aceasta nu se poate susţine decât în numele refabricat de cutare sau cutare modern potrivit ideologiei sale: Iisusul socialist, Iisusul monarhist, Iisusul istoric, Iisusul proletar, Iisusul poet, Iisusul violent revoluţionar  sau Iisusul arlechin… dar toate acestea nu sunt decât invenţii individuale. Nu, atacul anticreştinilor este perfect legitim şi trebuie înţeles ca o atestare a distanţei înspăimântătoare pe care practica creştină a creat-o în raport cu Revelaţia.

Dar dificultatea constă tocmai în faptul că nu poţi să spui: „Desigur, practica noastră este proastă, dar uitaţi-vă la frumuseţea, la puritatea  la adevărul Revelaţiei.” Noi am insistat asupra unităţii dintre acestea. Trebuie să se înţeleagă limpede: Nu există o Revelaţie cognoscibilă în afara vieţii şi a mărturiei purtătorilor ei. Doar viaţa creştinilor poate da mărturie despre cine este Dumnezeu şi despre sensul acestei   revelaţii. „Să-i vedem cât de mult se iubesc unii pe alţii” – doar de aici poate să înceapă apropierea de Revelat. „Dacă vă sfâşiaţi unii pe alţii, nu aveţi în voi iubirea de Dumnezeu” etc. Nu există un adevăr pur al Dumnezeului lui Iisus Hristos, la care să putem trimite spălându-ne pe mâini de propriile fapte. Dacă viaţa creştinului nu este conformă cu adevărul său, nu mai poate fi vorba de adevăr. Şi din acest motiv acuzatorii săi din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au fost cu totul îndreptăţiţi ca, pornind de la practicile Bisericii, să pună la îndoială adevărul Revelaţiei însuşi. Trebuie să înţelegem că, dacă nu suntem aşa cum ne doreşte Hristos, facem ca întreaga Revelaţie să devină mincinoasă, iluzorie, ideologică, imaginară, incapabilă să conducă la mântuire, şi că aşadar suntem obligaţi fie să fim creştini, fie să recunoaştem falsitatea credinţelor noastre. E proba irecuzabilă a practicii.

Trebuie să admitem de asemenea că există o distanţă incredibilă între ceea ce citim în Biblie şi practica Bisericii şi a creştinilor.   Atât de flagrantă, încât pot vorbi despre pervertire sau despre subminare, căci, aşa cum voi arăta, practica se dovedeşte în contradicţie, din toate punctele de vedere, cu ceea ce ni se cere. Aceasta rămâne pentru mine o problemă insolubilă. Kierkegaard s-a izbit de ea la vremea lui. A încercat s-o rezolve în  felul său. Astăzi trebuie să căutăm alte soluţii, alte căi şi să luăm de la capăt examenul acesta de conştiinţă.

[1] Avem şi la Ioan o admirabilă declaraţie a lui Iisus, care după ce le arată discipolilor ce înseamnă să le slujeşti celorlaţi şi le reaminteşte că orice ucenic al lui Iisus este un servitor, le spune: “Când stiţi acestea, fericiţi sunteţi, dacă le veţi face” (In 13-17). Şi aici  practica este piatra de încercare a mântuirii şi a iubirii. (n. a.)

[2] Şi aş adăuga şi critica atât de profundă şi atât de pertinentă din punct de vedere spiritual a lui B. Charbonneau. (n.a.)

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: