gabriela creţan

Optând pentru poemul de factură vizionară, în care pulsează sevele romantismului tenebros, Gabriela Creţan proiectează în Mic tratat despre arta trădării veritabile ceremonii scripturale, puse sub tutela titanului sau a geniului, pentru care faptul poetizării constituie un mijloc de a neutraliza puterile plutoniciene prin magia actului textual: „văd imprudenta-i mână care scrie/linsă de fulgere/şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă/străvezind hârtia/în vreme ce toţi mesagerii iadului/îl cotropesc şi-i urlă-n spate/declansând fulguraţii de cifre stacojii,/un păienjeniş inextricabil de litere/diavoleşti/gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului/iscodind/parcimonia principiilor,omologarea în Unu” (Neconsolatul Prinţ). Căci viziunile autoarei aduc revelaţia unui univers coşmaresc, dominat de imaginea, malefică prin excelenţă, a oglinzii, care generează imagini răsturnate ale ordinii cosmice,. introducând peste tot dizarmonia, legată de prezenţa partenerului infernal: „Palidă umbră, hialină carnaţie,/Domnul cu oglinda roşie cunoscut dintr-un vis/şi eu, emul al jocului său derizoriu./Cum pluteşte pe apele vaste, prin pâcla de sulf/infamanta licoare ce fulgeră brusc/grupul înfricoşat al discipolilor.//Pe apele vaste cineva mă caută,/mă strigă pe nume, cu dragoste,/rumoarea abia desluşită ca o ceartă a sferelor/înăbuşind subteranul vacarm,/sunetul slab care pâlpâie stins./Eu sunt aici, orbecăind pe Căile sângelui/în lupanarele morţii” (Domnul cu oglinda roşie). În acelaşi timp, oglinda constituie instrumentul dedublării, al derealizării eului torturat de coşmaruri care au ca fundal terifiante muzee ale oglinzilor, străbătute de golemuri şi marionete, ce poartă aceeaşi amprentă a simulacrului diavolesc: „Trăiesc timpul rece al înţelepciunii/zile şi nopţi respirând pe aceeaşi neîndurată elipsă/(în camera de alături cineva ţipă în vis,/aici un arsenal de oglinzi mă falsifică,)/Trăiesc zilele înţelepciunii. Ale întunecării./Ale cenuşii. Un irevocabil pustiu de imagini/dezarticulate. Un teatru de umbre” (Zile şi nopţi). Alteori onirismul tulbure din viziunile Gabrielei Creţan se cristalizează în elegii ale căderii, pe parcursul cărora actantul liric, înconjurat de o întreagă sarabandă de umbre şi travestiuri, trăieşte drama ucenicului părăsit de maestru sau desfăşoară pantomime parodice ale actului scriptural: „Doamne, singură stau în aşternutul gol şi umil/ca urma lăsată de piciorul săracului/Zgâriind pe pereţi un text lacunar/tablele legii după o interpolare târzie;/îmi sfâşii cearşaful şi strig din rărunchi/de profundis clamavi/ şi chem făclierii,/dar nimeni nu se naşte, toţi/şi-au luat tălpăşiţa/chiar şi măscăriciul de înger m-a părăsit./Doar tu mi-ai rămas, histrionule trist,/incoruptibil martir cu o mie de măşti/sub care nimic nu se ascunde” (Miserere). În paralelel cu asemenea stări de anxietate, eul liric va simţi însă, ca o consecinţă a condiţiei sale de homo duplex, orientat atât spre zonele înalte de spiritualitate cât şi spre filoanele obscure ale demoniacului, fascinaţia disoluţiei în profunzimile unei materii thanatizate, imaginând ritualuri erotice care cultivă o morbideţe estetizantă, împinsă până la rafinament: „Îmi spui parabole despre otrăvitori/în timp ce îmi torni în ureche invincibile fraze, şoapte adulterine/şi numai roşul fenician al buzelor tale sfâşie cerurile/ca o trompetă luminoasă” (Muzică de trompetă). Mişcarea, de balet nupţial şi de dans macabru totodată a unor asemenea poetizări culminează odată cu momentul smulgerii măştilor care aduce duhoarea pucioaselor infernale, constituind o iniţiere în misterele vacuităţii desfăşurată sub patronajul unui guru malefic: „de ce ţi-ai aruncat scufia şi zorzoanele,/domnule măscărici,/şi veselia fardată luată cu împrumut,/ce fumuri te ameţesc în noaptea asta ilustrissime,/ce litere chaldeene joacă aproape de obrazul tău/ca un roi de fluturi în penumbra de mătase şi ambră?//Cine sunteţi dumneavoastră, domnule scamator,/o fantomă de carton şi paie, un înger poleit,/inclement/sau numai un abil jucător de zaruri?//şi tu, messere, de unde soseşti/atât de târziu la burlesca adunare/cu gura sfâşiată de un rictus tragic/ca o tremurătoare, îndepărtată efigie?” (În splendidă izolare).

Reversul unor asemena fastuoase puneri în scenă baroce îl va constitui însă în cartea Gabrielei Creţan descoperirea resurselor acide ale grotescului, în spiritul ironiei romantice poeta transformându-şi propriile fantasmagorii în obiectul deriziunii sarcastice, o deriziune care se naşte din revelaţia golului pe care îl disimulează procesiunile de fiinţe demonice din ciclul Domnul cu oglinda roşie. Astfel încât autoarea compune acum „arte ale râsului”, îşi descoperă gustul pentru farsa care e în acelaşi timp ontologică şi textuală, experimentează putinţa nimicirii lucifericului prin deriziune: „în mare grabă deci, iubite lector,/comiliton şi frate de lapte fiindu-ne,/îţi încredinţez acest pergament/îmbibat cu Aqua Toffana,/cerber şi eunuc să îi fii până când/otrava începându-şi lucrarea/cu-o roşie spumă pe gură/vei pătrunde apostazia, a comediei/artă proscrisă” (Laudă râsului). Rîsul se asociază alteori cu un veritabil patos osiriac,cu o agresivitate ce se exercită asupra textului şi a lumii, supuse în egală măsură segmentării şi dezarticulării, aşa că poemul se converteşte, ca în ciclul Histrioni şi chirurgi, într-o „lecţie de anatomie”, care secţionează ţesuturile aparenţei seducătoare, exhibându-i, cu histrionică impudoare, încărcătura de vid: „E poate noaptea Naşterii imperiale/sau a unei crime sadice/când îi vom sfărâma ţeasta fragilă/de progenitură paria, de seducător/care ne pierde minţile, /ca pe un ovum diabolicum/dar gura lui ne va surâde oare/printre mici spasme, trandafir/devorator cu înveninat caliciu/cu sexul virginal/care spre profanare se desface//când îi vom goli toracele de inimă/de viscere/noi, chirurgi şi truveri,/îndurerate ecorşee/şi-i vom înfăşura în  pânză/obrazul ambiguu deposedat de măşti/obrazul de pe care chipul a fost/jupuit odată cu ele” (Chirurgi şi truveri). Locul fantasmelor demonice va fi luat, în acest context, de imaginea divinităţii justiţiare, care proiectează lumina severă a Judecăţii, textele Gabrielei Creţan căpătând astfel caracterul unor panorame eschatologice, dominate de epifanii ale  focului, ce se identifică cu substanţa mâniei divine şi de simbolistica prafului, aparţinându-i unei lumi decosmicizate, desfăcute în particulele sale elementare: „îmi amintesc: diaspora discipolilor din Collegium Lucis,/luna în creştere tulburând umorile negre,/idioţia lor sacră//Un vânt care bate, o năpraznă care arde/fărâmiţând manuscrisul/De innumerabilibus, immenso et infigurabili/hărţi ale pulberii prefăcute în pulberi” (De innumerabilis, immenso et infigurabili).

Această disponibilitate pentru spectacularul apocaliptic va fi dezvoltată până la ultimele ei consecinţe în volumul Comedii nupţiale, unde Gabriela Creţan cultivă poemul oracular, căruia ştie să-i infuzeze ceva din patosul vituperant al profeţilor biblici pe linia imprecaţiei sarcastice şi a comediei. Elaborând eposul „vârstei de fier” poeta va fixa, prin urmare, cu un vitriolant simţ al grotescului, tribulaţiile „omului-pântece”, articulând cântări ale unei visceralităţi hiperbolice, care îşi converteşte turpitudinile crepusculare în liturghie satanică: „Comedie pe fundal negru, summa theologiae/despre mâncări, despre alte alea şi ducă-se pe pustii/despre întunecare.//despre extazul foamei nupţiale, consumat în trapeză, pe inima goală/unde ei crâmpoţind buturi grase şi turme/salivează ejaculează juisează/se acuplează cu pulpa de porc întărâtaţi de mâncarea/făgăduind voluptăţi/se îngreunează cu ea, o ciupesc indecent şi o scarpină,/o pătrund, o gândesc,/lasă o dâră perlată pe tavă, în spasmul digestiei/mistic” (Comedie nupţială). Un duh de rebeliune metafizică planează peste aceste poetizări ce se transformă aproape pe nesimţite în diatribe la adresa unei divinităţi cu facies porcin, căzută ea însăşi în infernul corporalităţii abjecte:”…albeşte de groază înăuntru/în cazne, fermecător fermecat,/suculentă ciozvârtă sub roţile marilor astre//care pun în mişcare, pe pământ şi în cer,/copioasă comedia/ce-ţi umple cu zel maţul gros şi tot nu Te satură” (Comedie nupţială). Alteori Gabriela Creţan operează „rescrieri ale textelor sacre, supuse „măcinişului” (adică deconstrucţiei), care conduc spre percepţia difuză a Logosului/Cuvântului întrupat, prezent în mijlocul pantomimelor sanguinare şi spre conversiunea „cântăreţei din flaut” – ce intonează cântecul disoluţiei şi acompaniază toutbillon-ul vedeniilor apocaliptice – în mireasă divină: „Şi el neîndrăznind s-o atingă, Străinul/intrat fără veste în casa/care răsuna prelung ca un clopot…//la nunta din Cana Galileii eran cântăreaţa din flaut/doar pentru el am dansat, ispitindu-l/cu sărăcia mea lucie/crudă şi castă,/inviolabilă. Ademenindu-l/cu frigul meu virtual/nerelevat.//Ne-am privit prin paharele înalte o oră întreagă/recunoscându-ne unul pe altul/per speculum in/aenigmate.//de atunci în poem se frământă/un adevăr sângeros cu ochi şi sprâncene/şi-n pântecu-mi suplu, sub văşuri,/îi creşte luna” (Nunta din Cana). Nuntirea cu Logosul nu e însă lipsită de ambiguităţi; ea e o „luare în posesie”, provocând veritabile transe scripturale, în urma cărora personajul liric ajunge la conştiinţa textului (opus simbolurilor, întotdeauna „transparente” şi conectate la metafizic) care funcţionează ca o maşină ce generează la nesfârşit substitute fantomatice ale sensului, poemul „vizionar” devenind astfel un semnificant autonom, spectacol pur al propriei sale produceri: „…flancat de figuri zoomorfe, mă apăr/de păsări, plângând/deasupra filei curate (astăzi neprihănite de verbe)/ca un bou înjunghiat,/creionul meu e un falus puternic/care le străpunge şi le fecundează/iar ele leapădă iute-n cuptorul încins al pustiei/ouă rotunde şi grele, cât piatra de moară, din care ies grabnic vulturi, acvile, ereţi, /împănaţi în armuri de oţel, leviţi nemâncaţi,/draconizii creditori/încercuindu-mă tot mai strâns, nemişcată, cu chip omenesc” (Amiază cu păsări). Astfel încât, născându-se iniţial dintr-o uriaşă nevoie de puritate, din replierile unei sensibilităţi ulcerate de materialismul grosier al lumii actuale, textele Gabrielei Creţan vor sfârşi astfel prin a vorbi lumbajul opac al poeziei contemporane (care a trecut de la poetica simbolului la aceea a semnului), aceea „limbă întortocheată care constituie (aşa cum ştim de la Hesiod) vorbirea „oamenilor de fier”. Comediile nupţiale focalizându-se aşadar asupra cuvântului perceput ca un instrument prin excelenţă demonic ce tinde să aducă lumea la numitorul comun al nebuniei universale şi – în consecinţă – ca un instrument al atomizării crepusculare. Iar nunta cu Verbul nu va întârzia să-şi dezvăluie, dintr-o asemenea perspectivă, încărcătura secretă de tenebros, convertindu-se finalmente în „comedie”. O „comedie” ce transcrie, cu accente de parodie sinistră, neputinţa conştiinţei întunecate a lui Homo apocalipticus de a discerne între esenţă şi aparenţă, fascinaţia scriiturii opace înscriindu-se astfel în scenariul unei enorme farse gnoseologice. Trecerea în text nu reprezintă însă la Gabriela Creţan decât un moment pasager; ea îi va aduce eului scripturant conştiinţa propriei sale vulnerabilităţi în faţa lucifericului. Iar personajul liric îşi va redobândi acum caratele de nobleţe tocmai prin capacitatea lui de a se autodiscredita şi va impune totodată un nou traiect al poetizării care se preface acum în invectivă exorcizantă ce încearcă (oarecum în manieră argheziană) să-şi interiorizeze valenţele demoniace ale limbajului şi să nimicească răul prin articularea lui în rostire. Actul poetic plasându-se, de aceea, sub semnul emblematic al focului purificator care distruge în totalitate tot ce-i corupt, asigurând, în felul acesta, premisele unei resurecţii: „astăzi sunt rea, Ionatane, ca un copil maculat de viol/fără vină şi totuşi corupt/care-şi rupe placenta şi pleacă îngropându-se-n ceţuri/fii deci cu grijă: focul aprins de poem se întinde/din ochii mei se desfac zece falange/cu unghii prelungi, ascuţite/contaminează-te/sau obrazul frumos ţi-l fereşte în lături” (Ionatan). Forţa acestei poezii născându-se din patosul cu totul neobişnuit al discursului, care îmbină energiile nimicitoare ale sarcasmului cu modulaţiile rapsodice ale poetului orfic, imnul şi diatriba, ca şi prin vizionarismul dominat de reprezentările bestiarului apocaliptic, care te trimit cu gândul (păstrând fireşte proporţiile) spre William Blake sau Lautréamont.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: