verlaine – confesiuni (II)

Pentru că am pornit-o pe Via Dolorosa a celor mai intime mărturisiri şi voi continua şi de acum înainte cu aceeaşi sinceritate de om cinstit, haideţi să vorbim despre poate singurul meu viciu de neiertat dintr-o sumedenie de altele mai mărunte: furia, nebunia de a bea!

La început am băut mult când mergeam la unchiul meu din Fampoux, un sat mare de lângă Arras, ajuns celebru după un teribil accident de cale ferată ( Hugo vobea despre “Fampoux-ul unei conştiinţe”), am băut tot felul de specialităţi locale, cu nume dialectale şi amuzante (breune, chcl’blinque, g’nief), dar grele chiar şi pentru un stomac de douăzeci de ani, şi mai cu seamă dăunătoare pentru o minte care era deja şi aşa destul de zburătăcitoare.

Prima dată  când am băut trebuie să fi avut şaptesprezece sau optsprezece ani.  Cunoşteam în  consecinţă femeia şi pot să vă asigur că am onorat-o pe această sfântă cum trebuie.

Nu mai aveam aşadar acel exces de reţineri  copilăreşti pe care regret – de altfel zadarnic – că le-am pierdut apoi în totalitate – deşi sănătatea  îmi dădea semnele ei de avertizare, dar mă tem că îi vorbea unui surd.

Şi deşi uneori mai tachinam fetele de prin părţile locului, ba chiar apucam să le răstorn prin hambare sau prin căpiţe, îi dădeam mai ales înainte cu băutura, sub pretextul că asta mă ajută să urinez. Nu aveam pe vremea aceea nici dureri de cap, nici nu mi se întâmpla să vomit.

Încercam să mă stăpânesc, dar nu atât de vitejeşte pe cât s-ar fi cuvenit.

Îmi dau seama acum că în ardoarea şi în (poate) entuziasmul  de a vorbi despre micul meu păcat (mic oare într-adevăr?) am uitat o mulţime de lucruri cel puţin la fel de importante ca şi cele de care m-am ocupat până  aici.

Mai întâi am publicat Poemele saturniene, la Alphonse  Lemerre care tocmai îi succedase lui Percepied, un editor de cărţi religioase, la care Lemerre se îngrijise, ca un om intelligent ce era şi cum a rămas şi până   acum, să editeze, în condiţii excepţionale, operele complete ale Pleiadei franceze din secolul al XVI-lea.

Acestui volum, despre care am vorbit îndeajuns, i-au urmat Serbările galante, mai bine primite, şi Cântecul bun, despre care o să vă spun în treacăt câte ceva, înainte de a reveni, printr-un ocol poate prea lung, dar cât se poate de logic, la incorigila mea – spun unii – beţivănie.

Printre cei mai buni prieteni ai mei se număra şi Charles Sivry, bărbatul fermecător şi compozitorul atât de talentat, pe care îl socoteam destinat să ia locul regretatului Emmanuel Chabrier şi treceam ades pe la el, să-l scot seara la un aperitiv.

Într-o zi, când tocmai ne pregăteam să ieşim, am văzut intrând în camera lui, după ciocănitul de rigoare, o fată foarte tânără, în rochie verde cu gri, o brunetă foarte drăguţă.

Temperamentul meu furtunos m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea numaidecât şi aşa a fost scris Cântecul bun.

O, cum spune  Victor Hugo, într-un vers căruia i-a mai regăsit de atunci doar rareori echivalentul viu şi încărcat de fiori: “Scrisori de-amor candide, compuse în junie…”

Căci trebuie să ştiţi, dragi tineri care apreciaţi ceea ce scriu, că acest volumaş,  pe care îl îndrăgesc şi acum cel mai mult din toată sărmana mea operă, s-a  alcătuit oarecum prin corespondenţă, în timp ce ea petrecea o vilegiatură în Normandia, iar eu eram reţinut la Paris de slujba mea de la primărie.

Din ziua aceea a început ceea ce se numeşte de obicei “o nouă eră” a vieţii mele. Conduita mea, purtările pe care le-am avut după ce am împlinit douăzeci de ani (atunci trecusem puţin de douăzeci şi cinci) şi care fuseseră nestăpânite,aproape dezmăţate, au încercat “să se pună în regulă”, ca să vorbim la modul burghez: mă gândeam, cum eram încă tânăr, să iau totul de la început,  să pun capăt tuturor exceselor, să isprăvesc  cu băutura şi cu femeile, s-o apuc dacă nu pe calea înţelepciunii atunci măcar pe calea moderaţiei, în numele unei posibile şi probabile fericiri sau cel  puţin mulţumiri conjugale.

Dar pentru a vă face să înţelegeţi aşa cum se cuvine această perioadă, atât de importantă, a tinereţii mele, trebuie să revenim încă o data în urmă, după care aceste notiţe vor ajunge cât mai repede la epoca de acum, care este – sper, sau mă tem, ori şi una şi alta – ultima din acea suită de întîmplări nefericite care a fost – şi continua să fie – viaţa mea.

Două mari nenorociri trecuseră peste mine în urmă cu cinci, respectiv şase ani. Ca urmare a unei căzături pe  scară, tatăl meu căpătase atunci o boală a măduvei spinării care se manifesta prin atacuri epileptiforme considerate grave de medici, atacuri din ce în ce mai frecvente şi urmate de stări de prostraţie, iar, spre sfârşit, de momente intermitente când se întorcea la vârsta copilăriei, însoţite de tulburări de vorbire şi de accidente ataxice dintre cele mai alarmante şi mai penibile, spre tristeţea mea şi a mamei.

Spre a sfârşi cu această amintire atât de vie, deşi e veche de treizeci şi mai bine de ani, voi spune doar că l-am pierdut pe tata la 30 decembrie 1865. Dacă dau şi acest amănunt, care poate să parcă excesiv de exact într-o scriere de o asemenea natură este pentru că data morţii lui mi-a dat o grijă în plus, căci a trebuit să-l îngrop în ziua de întâi ianuarie.  Toate aceste demersuri, care s-au  desfăşurat  în contrast cu festivităţile şi bucuria acelei zile stupide, mi-au rămas în memorie ca una dintre sarcinile cele mai odioase şi  ca una din îndatoririle  cele mai dureroase pe care le-am avut de îndeplinit.

Adăugaţi la aceasta că, pe deasupra, avusesem în ajun o discuţie înverşunată  la Statul Major al garnizoanei în legătură cu pichetul de onoare datorat gradului şi decoraţiilor tatălui meu. Cum a  doua zi era sărbătoare mi s-a mi s-a spus că nu mi se putea pune la dispoziţie niciun pichet, dar că, dacă voiam, ar putea fi solicitat unul din partea Gărzii Naţionale. Auzind aceasta, în pofida tristeţii de care eram năpădit, m-a umflat râsul şi am insistat atât de mult cu cererea mea cât se poate de justificată, ajutat şi de un vechi camarad al tatălui meu, care venise cu mine, încât până la urmă dorinţa mi-a fost împlinită. Dar toate aceste chinezării m-au enervat peste măsură şi îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri de starea de iritare care, din cauza tuturor acestor împrejurări, se amesteca în ziua aceea cu bucuria stupidă a gloatei în sărbătoare, cu doliul, cu supărarea şi cu tristeţea unui fiu deznădăjduit.

Căci îl iubisem din toată inima pe tata, care fusese atât de bun cu mine! Iată doar un singur exemplu, dintre o mie: de-a lungul celor opt ani pe care i-am petrecut la pensionul L…  n-a fost zi în care n-a venit să mă vadă, aducându-mi de fiecare dată câte ceva bun, până şi – atunci când le venea sezonul şi deoarece ştia că le adoram – câteva păstăi de fasole verde într-un pahar cu ulei şi oţet, iar în serile de joi se grăbea să dea la bucătărie pentru masa mea de a doua zi (mâncarea era cam slăbuţă la pension) vreun cotlet straşnic sau vreunul dintre acele rumsteak, care ar fi stârnit cu siguranţă invidia Albionului. Ah, bietul tata!

Verişoara mea Eliza, care se măritase cu câţiva ani în urmă, undeva în nord, aproape de Douai, suferea de ceva timp de urmările unei naşteri dificile, iar medicul ei – Dumnezeu să-l ierte! – a tratat-o printre altele cu morfină, care pe vremea aceea nu se administra prin injecţii subcutanate, ci era înghiţită. Verişoara mea, care simţea o mare uşurare după fiecare linguriţă, a sfârşit, aşa cum se întâmplă cu toţi bolnavii ce se obişnuiesc cu drogul acesta, prin a-I prinde gustul şi a depăşit atât de mult dozele – deja prea îndrăzneţe – recomandate de medicul de ţară care o îngrijea încât într-o zi, când stăteau la masă, la desert, iar ea tocmai îi cânta ceva soţului său cu vocea ei drăgălaşă, a scos un strigăt puternic şi a căzut într-o sincopă îngrozitoare.

În urma unei telegrame primite de la soţul Elisei, mama a alergat acolo numaidecât şi am rămas singur acasă, de unde plecam la biroul meu de la Prefectură (căci eram de câţiva ani funcţionarul acestei instituţii). O femeie de serviciu venea în fiecare dimineaţă, îşi făcea treaba şi pleca apoi odată cu mine după ce îmi încălzea supa. După orele de birou, cinam într-o cârciumă din cartierul Montmartre. Au trecut două zile oribile de anxietate, după care o telegramă mă înştiinţa să alerg la Elisa cât mai repede cu putinţă. Am luat imediat o trăsură care m-a dus în mai puţin de douăzeci de minute la primărie, unde am solicitat două zile de concediu, pe care şeful meu mi le-a acordat nu fără să bombăne şi fără să-mi ceară cu insistenţă să mă reîntorc neapărat la capătul timpului convenit : “Înţelegeţi, e vorba despre împrumuturile oraşului, avem lucrări cu totul special” şi bla-bla-bla. “Pe de altă parte este şi în interesul dumneavoastră, căci, cu ocazia asta, se acordă gratificaţii foarte serioase”.

Puţin îmi pasă de toate împrumuturile, lucrările special şi gratificaţiile şi, oprind trăsura, m-am dus acasă, mi-am făcut în mare grabă valiza şi am luat expresul pentru V…, gara cea mai apropiată de satul unde locuia sărmana mea verişoară.

Am ajuns acolo pe o vreme cumplită de februarie, cu ploaie dezlănţuită şi cu un vânt rece şi furios, într-o mână cu valiza, iar în cealaltă cu o umbrelă pe care, din pricina uraganului n-o puteam folosi decât drept baston. De altfel n-aveam de stricat altceva decât o pălărie înaltă, înfundată până la urechi, şi ce mai contau noroiul şi ploaia – v-aş întreba – de vreme ce nu eram îmbrăcat ca un prinţ? M-am înfundat aşadar voiniceşte în lumina tulbure a zorilor şi în noroiul unui drum lung de trei leghe bune.

Închipuiţi-vă singuri în ce  stare  a spiritului – nu, mai degrabă a inimii – am dus la bun sfârşit  acest groaznic pelerinaj. Am ajuns în sfârşit – ud ca o supă – de ploaie, de sudoare, de lacrimi, căci ce mai nelinişte mă încercase tot drumul întrebându-mă dacă o voi mai prinde în viaţă – la marginea satului, unde am auzit mai întâi, o bătaie de clopot, apoi două, apoi trei, apoi o întreagă tânguire de înmormântare. Înnebunit, am intrat într-o cârciumă de la marginea drumului:

-Ah, iată-vă, domnule Verlaine!

-Şi doamna D…?

-Tocmai se pregătesc s-o îngroape…

N-am mai zăbovit nicio clipă, am plătit şi m-am năpustit spre casa de unde trebuia să pornească alaiul. Vărul meu prin alianţă, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, mi s-a aruncat în braţe şi ne-am îmbrăţişat îndelung. Înfăţişarea mamei îţi stârnea milă. O iubise pe Elisa ca pe copilul ei. Aceasta era fata unei surori adorate, care murise de tânăra, iar fiica ei fusese adoptată şi crescută de părinţii mei, departe de tatăl ei, un om de treabă, însă beţiv, care rămăsese cu fiul său, nimeni altul decât vânătorul de la Vincennes, despre care a fost vorba în primele capitol ale acestor confesiuni şi care mă condusese pe vremuri, dându-mi pe drum tot felul de sfaturi, la pensionul L…

Am intrat în salonul unde era expus sicriul. L-am stropit cu apă sfinţită şi am ieşit clătinându-mă.

În momentul acela, în curtea fabricii (vărul meu era “zăhărar” cum se spunea prin părţile locului) au început cântările religioase. Era prea târziu ca să mă mai schimb, aşa că am urmat-o murdar de noroi şi aburind ca un câine plouat, prin aversa ce a durat toată ziua, pe verişoara mea, care era purtată de opt femei bătrâne, înfăşurate în nişte lungi mantii negre, cu capişoane enorme, parcă monastice, rotunde şi largi trase pe frunţile lor încreţite de o tristeţe neafectată, căci o iubiseră sincer pe Elisa – atât de milostivă cu cei săraci – în timp ce, acre şi răguşite, vocile unor cantori obişnuiţi mai mult cu muncile câmpului decât cu litaniile intonau De Profundis-ul.

În cele două zile care au urmat n-am mâncat nimic, doar am băut.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: