Arhivă pentru septembrie, 2018

hugo – traducerea mea

Posted in Uncategorized on septembrie 30, 2018 by Octavian Soviany

Conştiinţa

Când, conducându-şi fiii cu  strai croit din piele,

Prin mijlocul tempestei, cuprins de gânduri rele,

Caín fugea de Domnul, întunecat, zburlit

Odată cu amurgul, ajunse în sfârşit

La poala unui munte, pe-un capăt de câmpie.

Copiii rupţi de trudă, sărmana lui soţie,

I-au spus „Să punem capul şi să dormim puţin”.

Dar nu putea să doarmă de multe nopţi Caín

Şi, ridicându-şi capul, spre bolţile funebre,

Văzu cum se deschide un ochi printre tenebre

Şi îl privește ţintă din bezne pe fugar.

“Va trebui – îşi spuse Caín –  să mergem iar!”

Cu ochii plini de spaimă privind spre zarea largă,

Şi şi-a trezit copiii spunându-le să meargă.

Aşa trecură zile în număr de treizeci.

Fugarul păşea palid, avea obrajii reci

Şi nu privea în urmă, privea numai în zare.

Ajunseră în fine pe-un ţărmure de mare,

Prin locurile unde va fi Assur apoi.

“Să ne oprim – le spuse – aici e pentru noi,

Am străbătut pământul de-acum până la capăt.”

Dar ridicându-şi ochii spre cerurile-n scapăt

Văzu acolo ochiul privindu-l ţintă iarăşi.

Atunci, cuprins de groază, strigă către tovarăşi:

“Ascundeţi-mă iute!” Şi tremura ca laşii,

Cu chipul său sălbatic înspăimântând urmaşii.

Apoi i-a spus lui Jabel, ai cărui fii-n ciopor

Străbat întreg deşertul cu corturile lor

„Întinde-ţi iute cortul! Ascunde-mă! Mi-e groază!”

Şi se întinse cortul. Iar fiii-au stat de pază.

Şi Ţila cea bălaie, nepoata ce-l veghea,

L-a întrebat în șoaptă: „Acum mai vezi ceva?”

Frumoasă precum zorii când ziua izbucneşte,

Iar Cain îi răspunse: “Văd ochiul. Mă priveşte.”

Atunci Jubal ce-i tatăl acelora ce ştiu

Din trâmbiţe şi tobe să facă mare chiu

Strigă: „Să nu ai teamă! Pot face parapete!”

Şi înălţa în jurul lui Cain un perete,

Dar moşu-i scoase-un strigăt: „Îl văd! E tot iabraş!”

Întră în vorbă Enoch:  “Să facem un oraş,

Cu metereze mândre, cu murii plini de fală,

În stare să reziste la orişice năvală

Şi te-om închide bine-ntre zidurile-i tari!”

Iar  Tubalcain, cela ce-i tată la fierari,

Făcu-o  cetate mare, cumplită, nefirească.

În vremea asta fraţii-i porneau să-i războiască

Pe ai lui Seth şi Enos copii şi-n turba lor

Să-i scoată-n grabă ochii la orice trecător,

Iar noaptea să-şi azvârle săgeţile în stele.

Granitul ţinea locul fâșiilor de piele,

Iar pietrele din ziduri prin fiare s-au legat.

Se-asemăna oraşul cu un oraş din iad.

Făcea imensa-i umbra câmpia să-mbezneze,

Erau mai mari ca munţii-ale sale metereze,

Şi-avea gravat pe poartă cuvânt de blestem greu :

„Aici nu are voie să intre Dumnezeu”.

Când în sfârşit zidirea cetății fu gătată

În turnul cel mai tare îl puseră pe tată

Dar chipul lui şi-acolo rămase abătut.

Şi întrebat de Ţila: “Mai e? A dispărut? ”

Răspunse: “E acolo. Vreau sub pământ mai bine

Să nu mai ştie nimeni în groapa mea de mine,

Să nu mă vadă nimeni acolo în sfârşit.”

Deci îi săpară-o groapă. Fu Cain mulțumit

Şi-a coborât el singur sub bolta ceea sumbră,

Dar, când a dat să şadă în jilţul său din umbră

Şi poarta subteranei în urmă-i s-a închis,

Era acolo ochiul. Cumplit şi larg deschis.

Reclame

lamartine – traducerea mea

Posted in Uncategorized on septembrie 28, 2018 by Octavian Soviany

Nemurirea

Ah, soarele e gata din zori încă-a apune,

Pe frunţile-ne pale abia dacă mai pune

O rază tremurată, luptând cu-al nopţii crug.

Şi umbra creşte, toate se şterg şi toate fug.

 

Un altul să-se-nfrice de groaza nopţii vaste,

Un altul să se-nspaime văzând aşa prăpaste,

Un altul să asculte, adânc cutremurat,

Cântarea ce-o au  morţii anume de cântat,

Suspinul unui frate purces spre veşnicie,

Suspinele iubitei, intrată-n agonie,

Şi clopotul ce-anunţă, cu glasu-i răguşit,

Că a plecat din lume un alt nefericit.

 

Eu te salut, o moarte! Tu ne slobozi de rele!

De-aceea nu mi-e frică în visurile mele

De chipul tău ce-mi pare senin, nu încruntat,

Cu-o spadă ucigaşă n-ai braţul înarmat,

Iar fruntea nu ţi-e crudă, privirea-ţi nu-i perfidă

În ajutorul nostru de Domnul eşti menită,

Tu nu distrugi, tu numai slobozi, iar mâna ta,

În care duci o torţă, -i făcută-a libera.

Când ochiu-mi  oboseşte şi ziua n-o îndură,

Tu vii şi-mi verşi sub pleoape o zi cu mult mai pură

Şi, dând nădejdii mele un sprijin şi-un temei,

Faci să apară-o lume mai bună-n ochii mei.

 

Hai vino şi sfărâmă-mi cătuşele carnale,

Descuie-mi închisoarea, dă-mi aripile tale!

Ajută să-mi iau zborul spre-acel necunoscut

Ce-mi este deopotrivă sfârşit şi început!

 

Îndură-te, o moarte, de biata-mi neştiinţă!

Eu mor şi nu ştiu încă de ce am luat fiinţă.

În van te-ntreb, o suflet captiv în mine, vai,

Până să-mi dai suflare ce ceruri locuiai?

Ce forţe te-aruncară-n făptura mea fragilă?

Ce mână te închise-ntr-o temniţă de-argilă?

Prin ce ascunse noduri, prin ce secret raport,

Mi-e corpul prins de tine, iar tu-mi eşti prins de corp?

Ce zi o să-I sfărâme materiei zăvorul?

Spre ce palat de taină eşti gata să-ţi iei zborul?

Uitat-ai totul oare? Şi-n zboru-ţi temerar,

În lumea ta cea nouă uita-vei totul iar?

Vei duce şi acolo o viaţă pământească?

Sau reîntors la Domnul, în patria-ţi cerească,

Şi dezlegat acolo de ale firii legi

O să-şi recapeţi dreptul de-a dăinui în veci?

Aceasta mi-e nădejdea din zi în zi sporită,

O tu, pe care-n vremuri numitu-te-am iubită,

Ah, doar cu ea putut-am privi fără fiori

Cum pier de pe obrajii-ţi culori după culori,

Şi doar cu ea putut-am, iubito, mai ales,

Deşi bătut de gânduri, să îţi zâmbesc ades,

Iar când ne-am luat adio, adio pe vecie,

În loc să plâng de jale, plângeam de bucurie.

 

“Iluzii!” – strigă ceata lui Epicur zevzecă

Sau cei a căror mână natura o disecă

Şi după ce scalpelul în voie şi-l cutreier,

Văd spiritul cum doarme într-un crâmpei de creier.

“Nebunule – spun dânşii – în jurul tău priveşte,

Cum încolţeşte totul şi totul veştejeşte,

Cum toate au un termen şi nasc spre a muri,

Se ofileşte floarea, îngălbenesc câmpii,

Iar cedrii îşi apleacă coroanele semeţe

Şi cad în şi ei cu vremea, striviţi de bătrâneţe.

Iar  mările odată vor deveni pustiu,

Până şi cerul prinde-a păli într-un târziu,

Iar soarele, ce-odată se va preface-n sloi,

Păşeşte către moarte, aşijderea cu voi,

El, care încă arde şi e în raze darnic,

Dar va veni şi ziua când l-om căta zadarnic.

Căci toate nasc în fire şi mor într-o clipită,

Din secole rămâne doar pulbere sleită,

Şi poţi vedea cum timpul, care ne ține-n jug,

Preschimbă orice lucru în propriul său coşciug.

 

Dar omul? Omul oare? Sublimă nebunie!

Vârât într-o gropană, el crede c-o să-nvie,

Şi, -n timp ce timpu-l poartă către neant cu spor,

Socoate că e veşnic, deşi e pieritor”

 

O, înţelepţi ai lumii, un altul vă asculte!

Raţiunea noastră-i slabă, nu ştie foarte multe,

Iar taina mare-a lumii tot taină i-a rămas,

Dar când raţiunea tace, instinctul prinde glas.

Iar eu, când desluşi-voi pe bolţile-nstelate

Cum astrele din ruta lor prind a se abate,

Ciocnindu-se de-a valma acolo în eter,

Iar haosul începe să guverneze-n cer,

Când o să-aud pământul cum cere îndurare

Şi o să-l văd prin spaţiu umblând la întâmplare,

Departe de toţi sorii, firav ca un atom,

Şi îngânând un bocet lugubru pentru om

Şi  când, ca ultim martor al clipelor funebre,

Înconjurat de moarte, de haos, de tenebre,

Voi fi de-acuma singur, fără pământ, nici cer,

Fiinţă-ndurătoare, în tine o să sper

Şi sigur că vin zorii, având nădejdea-n piept

În lumile distruse voi sta să te aştept.

 

Prin locurile blânde – îţi aminteşti şi tu? –

În care din priviri doar iubirea-ne născu,

Ba-n vârful unui munte cu crestele semeţe,

Ba lângă-un lac cu apa umbrită de tristeţe,

Departe de toţi ceilalţi, purtaţi de-un dor himeric,

Ne scufundam de mână domol  în întuneric.

Din munte-un văl de umbră se cobora atunci.

Prindea să se-mbezneze pe şesuri şi pe lunci,

Dar în curând în taină adâncă şi-n tăcere

Se arătau pe ceruri cortegii de sidere

Ce îmbrăcau ţinutul în molcome lucori

Şi aşterneau pe lucruri un fel de voal uşor.

La fel ca în biserici, atunci când piere-o zi

Şi razele de seară sunt tot mai cenuşii,

Iar candela, vărsându-şi luminile ei, blândă

Biserica o umple de-o zi parcă mai sfântă.

 

Cuprinsă de beţie, tu îţi mutai pe rând,

Privirea ba la ceruri, ba iar către pământ.

“O zeu ascuns, natura – spuneai – îţi este templu.

Cu spiritul şi ochii te ştiu şi te contemplu,

Desăvârşirii tale, ce nu e de rostit,

Îi este-oglindă lumea, ea-i chipu-ţi zugrăvit,

Şi frumuseţea este surâsul tău, socot,

Iar inima şi duhul te-adoră peste tot.

Etern, Atotputernic şi Bun ţi se tot spune,

Dar fiinţa ta întreagă nu-ncape într-un nume,

Iar spiritul, stând faţă cu marile-ţi mistere,

Te celebrează veşnic, dar numai prin tăcere.

Şi totuşi acest  spirit umil e hărăzit

Spre tine să se-nalţe în zbor necontenit;

El simte că  iubirea-i chemarea lui firească,

E dornic de iubire şi vrea să te cunoască.”

 

Aşa spuneai. Pe urmă, unindu-ne-n suspine,

Îngenuncheam în faţa făpturii lui divine,

Recunoscându-i mâna într-al naturii croi.

Iar zorile şi-amurgul îl proslăveau cu noi,

În timp ce ochii noştri călătoreau hai-hui

De la pământul nostru la cerurile lui.

 

Ah, dacă-n clipa aceea, când sufletul voia

Să spargă pieptul care ostatic îl ţinea

Supremul ce în cer e slăvit şi adorat

Făcând pe voia noastră ne-ar fi eliberat,

Iar sufletele noastre, ca luate de furtună,

Ar fi trecut a lumii frontieră împreună,

Precum a zilei rază, asalt dând nesfârşirii

Purtate sus în slavă de aripa iubirii.

Şi ajungând la Domnul mai mare decât regii

S-ar fi unit, iubito, la sânu-i pe toţi vecii!

Ne înşelarăm oare? Neantului meniţi,

Către neant ne ducem cu paşi împleticiţi?

Întocmai ca şi trupul, ce-i pieritor din fire.

Şi sufletu-n gropană-i menit a putrezire,

Se face iar ţărână sau cade în risipă

Întocmai ca un sunet ce ţine doar o clipă?

Când ultimul adio a fost deja rostit

Nimic nu mai rămâne din tot ce ai iubit?

Făptura dragă piere, se duce oareunde?

Tu singură, Elvira, mi-ai mai putea răspunde.

%d blogeri au apreciat asta: