hugo – traducerea mea

Conştiinţa

Când, conducându-şi fiii cu  strai croit din piele,

Prin mijlocul tempestei, cuprins de gânduri rele,

Caín fugea de Domnul, întunecat, zburlit

Odată cu amurgul, ajunse în sfârşit

La poala unui munte, pe-un capăt de câmpie.

Copiii rupţi de trudă, sărmana lui soţie,

I-au spus „Să punem capul şi să dormim puţin”.

Dar nu putea să doarmă de multe nopţi Caín

Şi, ridicându-şi capul, spre bolţile funebre,

Văzu cum se deschide un ochi printre tenebre

Şi îl privește ţintă din bezne pe fugar.

“Va trebui – îşi spuse Caín –  să mergem iar!”

Cu ochii plini de spaimă privind spre zarea largă,

Şi şi-a trezit copiii spunându-le să meargă.

Aşa trecură zile în număr de treizeci.

Fugarul păşea palid, avea obrajii reci

Şi nu privea în urmă, privea numai în zare.

Ajunseră în fine pe-un ţărmure de mare,

Prin locurile unde va fi Assur apoi.

“Să ne oprim – le spuse – aici e pentru noi,

Am străbătut pământul de-acum până la capăt.”

Dar ridicându-şi ochii spre cerurile-n scapăt

Văzu acolo ochiul privindu-l ţintă iarăşi.

Atunci, cuprins de groază, strigă către tovarăşi:

“Ascundeţi-mă iute!” Şi tremura ca laşii,

Cu chipul său sălbatic înspăimântând urmaşii.

Apoi i-a spus lui Jabel, ai cărui fii-n ciopor

Străbat întreg deşertul cu corturile lor

„Întinde-ţi iute cortul! Ascunde-mă! Mi-e groază!”

Şi se întinse cortul. Iar fiii-au stat de pază.

Şi Ţila cea bălaie, nepoata ce-l veghea,

L-a întrebat în șoaptă: „Acum mai vezi ceva?”

Frumoasă precum zorii când ziua izbucneşte,

Iar Cain îi răspunse: “Văd ochiul. Mă priveşte.”

Atunci Jubal ce-i tatăl acelora ce ştiu

Din trâmbiţe şi tobe să facă mare chiu

Strigă: „Să nu ai teamă! Pot face parapete!”

Şi înălţa în jurul lui Cain un perete,

Dar moşu-i scoase-un strigăt: „Îl văd! E tot iabraş!”

Întră în vorbă Enoch:  “Să facem un oraş,

Cu metereze mândre, cu murii plini de fală,

În stare să reziste la orişice năvală

Şi te-om închide bine-ntre zidurile-i tari!”

Iar  Tubalcain, cela ce-i tată la fierari,

Făcu-o  cetate mare, cumplită, nefirească.

În vremea asta fraţii-i porneau să-i războiască

Pe ai lui Seth şi Enos copii şi-n turba lor

Să-i scoată-n grabă ochii la orice trecător,

Iar noaptea să-şi azvârle săgeţile în stele.

Granitul ţinea locul fâșiilor de piele,

Iar pietrele din ziduri prin fiare s-au legat.

Se-asemăna oraşul cu un oraş din iad.

Făcea imensa-i umbra câmpia să-mbezneze,

Erau mai mari ca munţii-ale sale metereze,

Şi-avea gravat pe poartă cuvânt de blestem greu :

„Aici nu are voie să intre Dumnezeu”.

Când în sfârşit zidirea cetății fu gătată

În turnul cel mai tare îl puseră pe tată

Dar chipul lui şi-acolo rămase abătut.

Şi întrebat de Ţila: “Mai e? A dispărut? ”

Răspunse: “E acolo. Vreau sub pământ mai bine

Să nu mai ştie nimeni în groapa mea de mine,

Să nu mă vadă nimeni acolo în sfârşit.”

Deci îi săpară-o groapă. Fu Cain mulțumit

Şi-a coborât el singur sub bolta ceea sumbră,

Dar, când a dat să şadă în jilţul său din umbră

Şi poarta subteranei în urmă-i s-a închis,

Era acolo ochiul. Cumplit şi larg deschis.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: