inca o traducere…

Paul Valéry

Studiu pentru Narcis

Fântâna mea, fântână cu apa răcoroasă,

Cu fiarele eşti blândă, cu oamenii miloasă,

Cu cei orbiţi de sine, ce morţii îi meneşti,

E totul vis în tine, tu sora sorţii eşti.

De cum în amintire viitorul se transformă

Începi să te asemeni cu faţa-i fără formă,

Iar cerul te răpeşte din somnul tău tăcut,

Dar tu rămâi curată, oricâte ai văzut,

O undă, peste care trecură anii-n ciurde.

Şi totuşi cunoscut-ai făpturi atât de multe:

Flori, anotimpuri, trupuri dedate la amor.

E-o nimfă-ntotdeauna acolo în izvor,

Iar viaţa ei se trage din tot ce-i vine-aproape

Hrăneşte-nţelepciunea din  patul ei de ape,

Dă codrilor splendoarea luminii sale reci

Şi ceea ce cunoaşte,cunoaşte pentru veci.

Prezenţă calmă, apă ce-n tine ţii ascunse

Comori întunecate de fabule şi frunze,

Atâtea păsări moarte ce-ţi cad la fund, tăcut,

Inele vechi ce-n unda-ţi pe vremuri s-au pierdut,

Tu te-ntristezi în tine de pierderile toate,

Dar pe a feţei tale solemnă puritate

Iubirea trece iute. Când frunzele se duc

Din fiecare parte şi plâng şi gem şi  fug,

Tu vezi aşijderi chinul, iubirea delirantă,

Amantul care-o strânge în braţe pe amantă

Şi sufletu-i ucide. Iar tu prea bine ştii

Ce dulci fiori el poate cu mâna lui stârni

În părul ei dând iama şi, plină de mistere,

Pe ceafa ei ascunsă simţindu-se-n putere,

Lăsându-se pe umeri, vorbind al cărnii grai.

Atunci nu mai văd ochii eterurile, vai,

Doar sângele ce-n pleoape le fierbe şi roşeşte,

Iar sângele acela lumina le-o răpeşte,

Se strâng în braţe tare, genunchii li se frâng

Şi gem… Aud pământul chemându-i foarte blând,

Se clatină, se luptă, sunt gură lângă gură

Şi îndrăznesc să-şi cate-un culcuş pe glia pură,

Închipuind acolo, în timp ce fac amor,

Un monstru-n agonie din trupurile lor,

Crezând că îşi pot soarbe şi sufletele-n fine.

Dar tu cunoşti, fântână, ca oamenii mai bine,

Asemenea dulci clipe ce-amare sunt la rod.

Când inima şi carnea s-au liniştit de tot,

Şi când  se stinge focul aprins de voluptate

Tu vezi cum se preschimbă iubirea-n răutate,

Şi, sub minciuni pe care abia le cred şi ei,

Vezi răul ce plăcerea îl lasă-n urma ei.

O, unda mea, ce-aceeaşi şi alta eşti la fire

Pe-aceşti nebuni, ce-n  vremuri credeau a se iubire,

Îi va aduce vremea să plângă-n preajma ta,

În urma amintirii păşind abia-abia,

Pe malu-ţi slăbiciunea şi jalea să şi-o geamă

Sub cerul ce le face în suflete o rană,

Străpunşi ca de-un străfulger, în jurul lor cătând

Al zilelor ferice de-odiniori mormânt.

“Era aici o pace cum nu se poate spune”

“Iubeai cipreşu-acela în vremurile bune”

“Se respira odată de-aici a mării boare”

Vai, prinse amărăciune şi-a rozei răsuflare

Ce-n vânt se risipeşte şi pare-se că doar

Mirosul frunzei moarte e mai puţin amar.

 

Respiră vântul, nu ştiu pe unde să se-abată.

Le şovăie piciorul prin ziua disperată,

Se duc fără de ţintă, iar paşii lor, dând sârg

Sunt parcă nişte gânduri lipsite de-orice tâlc.

Şi mâna le ezită-ntre-alint şi crimă-acum,

Dar inima, ce-i frântă la orice cot de drum,

Mai luptă şi mai poartă într-însa nişte jinduri,

În timp ce mintea umblă târâș prin labirinturi

Menite pentru ceia ce soarele-l hulesc.

A lor singurătate, cu care păcălesc

Absenţa şi o umplu, îşi are-n somn un geamăn.

Şi-aud de pretutindeni o voce fără seamăn.

Nimic nu-I poate smulge din visurile lor,

Lumina nu le vine, nici ea, în ajutor,

Şi cum se duc prin aur cu ochii lor, neplânşii,

Plânsorile vărsate în beznele dintr-înşii

Le sunt mai dragi ca ziua bogată-n strălucit

Şi –n trupul lor ce-amorul atât l-a chinuit

Şi-n care e un suflet cuprins de tulburare

Arde-un sărut de taină ce-I umple de turbare…

Dar eu, Narcis, iubite, eu nu mă las furat

Decât de-a mea esenţă

Iar ceilalţi sunt cu toţii numai ceva ciudat,

Ei sunt doar aparenţă.

O trupul meu, eşti darul din toate mai de preţ,

Cu farmecele tale doar tu, doar tu mă-mbeţi!

Ce idol, plin de aur  mai sfânt e decât tine,

Slăvit de o pădure ce-n cinga-i, strânse, ţine

Atâtea zarişti pline de păsări şi senin?

Decât favoarea apei ce dar e mai divin,

Când la lăsat de seară undirea-i albăstrie

Mi-arată nurii mândri doar mie şi doar mie?

Uniţi întru lumina ce vine în şuvoi,

Să facem schimb de graţii, o apă, amândoi!

Copil iscat din duhu-mi, născut de-a undei rouă,

Eu te salut, oglindă,ce lumea-mparţi în două,

Şi-ţi sorb uşor răcoarea, privind cu ochii mei

Dorinţa ce-şi încearcă puterea-asupra ei.

Aş vrea a te atinge, cu mâinile, tiptil,

Dar eşti inviolabil, fiind aşa fragil.

Căci eşti numai lumină, plăpândă jumătate

Ce-n loc să-mi fii amantul, îmi eşti amicul poate.

Vai nimfa, nimfa însăşi, ne-a despărţit, chiar ea!

Ce oare îmi rămâne să sper din partea ta?

Primejdii dulci aşteaptă să le-ncercăm pe rând

Să te cuprinzi în braţe, în  braţe să mă strâng,

Să ne întindem mâna, cu palmele deschise

Şi liniştile noastre să facă schimb de vise,

Aceeaşi noapte ochii să ni-i închidă lin

Tu să suspini în undă, atunci când eu suspin

Şi-o inimă să bată şi-n pieptu-mi şi în unde.

Hai, rupe cu tăcerea, încearcă a-mi răspunde

Narcis frumos, ce chipul şi nurii mi-ai răpit,

Şi de-a fântânei nimfă eşti pururi ocrotit.

Reclame