verlaine – confesiuni (II) – traducerea mea

3

Da, în cele trei zile care au urmat după înmormântarea dragei mele verişoare, nu m-am putut ţine pe picioare decât turnând în mine bere după bere. Începusem să am apucături de beţiv şi, întorcându-mă la Paris şi la slujba mea de birou – unde şeful meu, ca să mai adauge încă o picătură la supărarea care mă copleşise, m-a făcut albie de porci pentru că întârziasem cu o zi, obligându-mă să-l trimit la plimbare – întorcându-mă  aşadar la Paris, unde berea e proastă, am dat-o pe absint, pe absintul de seară şi pe absintul de noapte. Căci dimineţile şi după-amiezile îmi erau ocupate cu slujba de la birou, unde obrăznicia mea trecuse nepedepsită şi, de altfel, aveam grijă să-i îmbrobodesc pe mama şi pe şeful meu de la primărie, ascunzându-le  noile şi deplorabilele mele deprinderi.

Absintul! Nu mă pot gândi  decât cu oroare la zilele mele de atunci şi de după atunci, care nu sunt departe, nu sunt destul de departe pentru demnitatea şi sănătatea mea, mai cu seamă pentru demnitatea mea!

Deocamdată voi prezenta doar o mica schiţă cu această vrăjitoare verde (Ce neghiob o fi celebrat-o ca pe o zână, numind-o  Muza cea Verde!), mai degrabă comică, în aşteptarea farselor mai serioase.

Aveam o cheie a apartamentului din Batignolles unde continuam să locuiesc împreună cu mama după moartea tatălui meu şi profitam de asta ca să mă întorc acasă la ce oră voiam, aburind-o pe mama cu nişte minciuni groase cât braţul cărora sărmana de ea le dădea sau nu crezare, dar închidea ochii – astăzi mă tem că anevoie şi cu tristeţe – la ele. Unde îmi petreceam nopţile? Nu în locuri dintre cele mai respectabile. Vagi “frumuseţi” mă înlănţuiau uneori cu “ghirlande de flori” sau stăteam ore la rând în acea “casă a bătrânicii” descrisă magistral de Mendès despre care se va vorbi aici la momentul potrivit sau mergeam pur şi simplu să mă afund, împreună cu câţiva amici, cum ar fi regretatul Charles Cros, în vreunul dintre acele tractire de noapte în care absintul vălurea precum apele Styului sau ale Cocytului.

Aşa că în zorii unei zile cu ghinion, când m-am furişat, după cum îmi era obiceiul, în camera mea, despărţită de a mamei printr-un vestibul şi m-am dezbrăcat pe tăcute, încercând să mai prind o oră sau două de odihnă… nu prea îndreptăţită, dar binemeritată, filantropic vorbind, şi am dormit cu pumnii strânşi până pe la ora nouă, când trebuia să-mi fac pregătirile pentru plecarea la slujbă, să mă îmbrac, să-mi iau supa sau ciocolata, până când mama a intrat în cameră să mă trezească, după cum avea obiceiul:

-Pentru Dumnezeu, în ce hal eşti, Paul! Iar te-ai îmbătat aseară!

Acel “iar” m-a rănit. I-am răspuns pe un ton acru:

-Cum aşa, “iar”? Nu obişnuiesc să mă îmbăt, iar ieri am făcut-o mai puţin ca oricând. Am cinat la familia vechiului meu prieten cutare, unde n-am băut decât apă înroşită şi cafea fără coniac după desert şi m-am întors puţin mai târziu, deoarece amicul meu locuieşte departe, dar m-am culcat cât se poate de treaz, după cum poţi să vezi.

Mama n-a scos niciun  un cuvânt, dar s-a dus să ia de pe închizătoarea uneia dintre cele două ferestre o oglinjoară de care mă foloseam când îmi potriveam barba şi mi-a aşezat-o în faţă.

Mă culcasem cu cilindrul pe cap!

O repet cu toată ruşinea: voi avea de povestit mai târziu alte şi alte absurdităţi încă şi mai cumplite, a căror pricină a fost mereu excesul de băutură, sursă de nebunie şi crimă, de stupiditate şi de ruşine, pe care guvernele ar trebui dacă nu s-o suprime (şi, în definitiv, de ce nu?) cel puţin s-o taxeze şi s-o impoziteze cu străşnicie.

Absintul!

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: