verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s.

VIII

Cumplit e să te afli departe de cel drag!

În  fraze şi cuvinte încerci să afli leac

Iar în întreg noianul de gânduri încâlcite

Ceva ce să va-ntreme, speranţe obosite,

Şi dai doar de amaruri, şi dai doar de fadori.

 

Aşa despicam firul în patru, cuprins de melancolia de a mă afla departe de cea care îmi era dragă, căci o iubeam cu siguranţă, mai ales de când  aflasem  din scrisul său că mă agreează, lucru ţinut în secret numai faţă de … tatăl ei, o melancolie ce avea să se transforme mai târziu, spre necazul meu, pe care ea trebuia să-l ignore şi îl va ignora până la sfârşitul unei interminabile „curţi” care a durat aproape un an, într-o penibilă, agasantă aşteptare, agravată, aşa cum se va vedea mai încolo, de o mulţime de lucruri, care avea să mă facă să devin literalmente „de luni setos, cu ciudă de săptămâni de zile”.

 

Dar pentru moment nu aveam a mă plânge decât de „suferinţa dulce din amor”.

 

Bileţele schimbate prin intermediul bunului Sivry, misive inocente din partea logodnicei mele, pe care eu o priveam  ca atare, cele mai discrete şi mai delicate rânduri din partea mea, întreţineau, prin insinuări delicioase  „flacăra” ce avea apoi să se stingă, după „a vulturilor roşii gâlceavă-ngrozitoare”, mai întâi în funinginea unui proces de separaţie, apoi în noroiul unui divorţ. Dar să nu anticipăm toate aceste nenorociri!

 

Pentru moment eram aşadar aproape fericit; aşa îmi spunea această drăgălaşă corespondenţă, scrisă de o mână poate tremurătoare, cu scrisul său copilăresc şi stângaci, cu stilul său de o minunată simplitate, în care nu găseai nici o urmă, fie şi infinitezimală de preţiozităţi şi care ignora tot ce ar fi putut să fie o frază bine construită. Chiar drăguţele greşeli de franceză, chiar şi rarele şi admirabilele greşeli de ortografie dădeau un farmec  în plus acestui schimb aproape zilnic de scrisori care a durat aproape două luni ce mi s-au părut foarte lungi. Răspunsurile mele deveneau  din ce în ce, nu mai insistente, o zei din ceruri, ci mai cordiale, mai înflăcărate; în timp ce le scriam, simţeam nişte bucurii deja senzuale. Da, fremătam şi cu câtă voluptate! Un frison ca o febră amoroasă  sinceră îmi provoca nişte sărbători ale simţurilor poate caste încă, dar nu  fără anumite furnicături carnale, fără anumite ace, ce naiba!

 

De altfel, o ultimă scrisoare a

 

„Mâinii ei atât de mică

Încât nu-i soi de păsărea

Să-ncapă-acolo fără frică”

 

anunţa o foarte apropiată revenire la Paris. În rândurile sale, recomandările de „înţelepciune” şi de răbdare se amestecau în chip agreabil cu nişte calcule naive care încercau să demonstreze că ne potriveam din toate punctele de vedere: în privinţa vârstei, a gusturilor, a educaţiei, a bunelor noastre familii burgheze. Îmi cerea, cu o mică întorsătură romanescă, în limbajul ei, plin din belşug de un bun-simţ altfel decât acela obişnuit, să fac strădanii pentru a merita pe deplin viitoarea noastră fericire comună. Şi chiar îmi cita exemplul, pe care mi-l propunea drept model, al prinţului Galaor şi al încercărilor prin care trecuse acesta pentru frumoasa lui.

 

 

Ziua fericită şi atât de aşteptată în aşteptarea unei alteia, încă şi mai fericite, într-un viitor dezesperant de incert, numai Dumnezeu ştia pe atunci de câte ori amânate, ziua aceea, ultima zi, ziua – vreau să spun – a întoarcerii, a revederii, ziua despre care scrisesem  aceste două versuri pe care le-am trimis, cu o zi sau două înainte, împreună cu altele, celei căreia îi aparţineau de drept, ziua

 

„Când (unic dor, unică stea!)

O să-mi revăd logodnica”

 

ziua aceea de bucurie a venit în sfârşit. Întâlnirea nu urma să aibă loc decât seara după cină. Cât de lungă, deşi fastă, mi s-a părut ziua aceea divină şi infernală în acelaşi timp! De aceea, de cum s-a apropiat ora mult aşteptată, am început, pentru a-mi petrece timpul împotriva felului meu obişnuit de a fi, eu, cel atât de expeditiv în această privinţă, să mă îngrijesc de toaleta cu care aveam să mă prezint la întâlnire. De câte ori n-a trebuit biata mea mamă, poate surâzând, dar, dacă mă gândesc bine, în sinea ei probabil tulburată, puţin neliniştită de agitaţia mea, să-mi facă şi să-mi refacă nodul lavalierei, la modă atunci, să-mi perie şi răsperie redingota şi pardesiul şi să-mi netezească şi răsnetezească pălăria cilindru. Şi cu ce pas uşor şi serios (Mi-am uitat intenţionat acasă monoclul pătrat, făcut dintr-o sticlă obişnuită de geam. Această podoabă mi-a părut pentru prima dată inutilă, ba chiar un pic ridicolă.), cu ce alură plină de gravitate am parcurs interminabilul bulevard Clichy şi nu mai puţin interminabilul Rochechouart, am escaladat urcuşul abrupt  şi am coborât apoi panta străzii Ramey, pentru a sui în cele din urmă acea dulce Golgotă numită în limbajul vulgar strada Nicolet.

Am fost introdus în salonul unde doamna M. a coborât numaidecât şi m-a încurajat cu o strângere de mână cu adevărat cordială, urmată imediat de soţul ei, cu care am schimbat un salut cvasi-ceremonios. Începuserăm un fel de conversaţie (Oare călătoriseră bine? Cum se făcuseră pe acolo cerealele?) când şi –a făcut deodată apariţia domnişoara, pe care am văzut-o pentru prima dată atunci îmbrăcată „în rochia-i gri-verde, uşurică”.

Printr-un fenomen lesne de explicat, nu mai ţin minte niciun alt amănunt din toaleta pe care o purta în seara aceea. Mă uitam tot timpul la chipul şi la figura ei în general şi mi s-a părut aşa cum o ştiam: încântătoare, minionă. S-a aşezat, după care am strâns uşor sau mai degrabă am apăsat degetele fine ale mâinii ei drepte,în cadrul cercului pe care îl formam în jurul unei mari mese-gheridon, încărcate cu albume şi cu un vas de China cu flori care miroseau minunat.

Evident, existau în gesturile  şi în întreaga ei atitudine timiditate, multă timiditate şi o emoţie evidentă; în ce mă priveşte, cred că în momentele acelea nu aveam nici eu mai mult aplomb. Senzaţie răpitoare, prolog delicat, parcă supranatural, al celor mai intime apropieri. Ea îmi vorbea, eu îi răspundeam, totul era banal, răsnevinovat,  dacă mi se permite un asemenea barbarism, dar cu siguranţă încântător.

M-am retras peste o oră, după ce am cerut şi am obţinut permisiunea de a veni în vizită şi a doua zi, absolut cucerit de data aceasta.

Un răspuns to “verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s.”

  1. A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    ziua aceea de bucurie a venit în sfârşit. Întâlnirea nu urma să aibă loc decât seara după cină. Cât de lungă, deşi fastă, mi s-a părut ziua aceea divină şi infernală în acelaşi timp! De aceea, de cum s-a apropiat ora mult aşteptată, am început, pentru a-mi petrece timpul împotriva felului meu obişnuit de a fi, eu, cel atât de expeditiv în această privinţă, să mă îngrijesc de toaleta cu care aveam să mă prezint la întâlnire. De câte ori n-a trebuit biata mea mamă, poate surâzând, dar, dacă mă gândesc bine, în sinea ei probabil tulburată, puţin neliniştită de agitaţia mea, să-mi facă şi să-mi refacă nodul lavalierei, la modă atunci, să-mi perie şi răsperie redingota şi pardesiul şi să-mi netezească şi răsnetezească pălăria cilindru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: