verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s,

IX

Din momentul acela, în fiecare seară, cu foarte puţine excepţii, am făcut, vreme de trei sferturi bune de an, indiferent de ce vreme era, plimbarea aceea care mă purta dintr-un Montmartre în care mă logodisem înapoi într-un Batignolles care  devenise de atâta timp cartierul căminului meu părintesc. O afecţiune reciprocă – cred  (în ciuda viitorului nefericit în care s-a transformat acum trecutul de atunci)  că pot să mă exprim astfel –  precum şi gusturile noastre comune ne legau tot mai mult. Acum şi între familiile noastre se stabilise o anumită intimitate. Mergeam în fiecare duminică să cinez la familia M., unde mama era şi ea invitată ades. Cântecul bun era „în toiul său”, atât literal cât şi metaforic vorbind, şi această cărticică, atât de dragă, sporea zi de zi cu câteva versuri noi. Multe dintre acestea, aproape improvizate, le suprimasem înainte de a-i înmâna lui Alphonse Lemerre, care ajunsese deja celebrul editor din pasajul Choiseul, manuscrisul definitiv, iar acum îmi pare rău, judecând lucrurile dacă nu „la rece”, cum se spune de obicei, cel puţin, sub raport literar, mai de la distanţă, mai de la înălţime şi, dacă vreţi, chiar mai bine. Piesele sacrificate preţuiau tot atât cât şi celelalte şi am ajuns să mă întreb astăzi de unde a apărut acel ostracism… puritan poate, căci – din câte îmi amintesc nu versurile, pe care le-am uitat în totalitate, ci spiritul în care au fost scrise –  trebuie să mărturisesc că ele au fost şterse din hârtiile mele cu brutalitate şi cu pudoare (în fond e acelaşi lucru, căci, pudoarea, fiică a păcatului, păstrează  ceva din savoarea acrişoară a acestuia), întrucât vorbeau despre anumite bucurii care încă nu erau conjugale, din cauza… vivacităţii lor, o, atât de relative încât în privinţa ei n-ar fi mare lucru de spus.

Biete prime ofrande intelectuale şi inocente din ceea ce, vreme de luni şi luni de zile,îmi vor dărui din belşug, după cutare ceremonie ridicolă sau ignorată până atunci, Ziua Cerească şi urmarea ei…. imediată. Cu ce severitate nedreaptă au îndrăznit să vă lovească scrupulele mele de „viitor”, nişte scrupule cu totul noi, ivite pe neaşteptate, căci, în ce mă priveşte, mă dezobişnuisem de mult de asemenea apucături respectabile. Şi vai, nu aveam eu oare să intonez – după un lung răstimp de pocăinţă sinceră la picioarele lui Dumnezeu în care mai cred şi azi după puterile mele – nişte alte Cântece din care cea mai mică ipocrizie sau mai bine zis cea mică reţinere ai spune că e izgonită cu străşnicie şi în legătură cu care nu încerc nicio mustrare de cuget, ci dimpotrivă, ele îmi leagănă, pentru a le face să se trezească, încă şi mai arzătoare, încă şi mai sălbatice, toate dorinţele aproape în întregime carnale.

Timpul trecea nespus de încet, parcă pentru a-i face ciudă nerăbdării cu care aşteptam, din toate puterile minţii şi inimii mele, fericirea definitivă. După lunile cu ploaie şi cu ninsoare,când umblatul prin băltoace  nu era lipsit de un anume farmec aventurier (omul face ce poate; de altfel Aventura mă aştepta pretutindeni!) au venit aprilie şi primele zile de mai, cochete şi destul de răcoroase, care îmi cambrau sub dezmierdările lor înţepătoare bustul încă zvelt pe vremea aceea şi îmi puneau în mişcare încheieturile, pe atunci neobosite, ale picioarelor, mai cu seamă în vederea unor pelerinaje cum era acela în rue Nicolet.

Când a venit vara grea a lui 1870 – iată că am ajuns şi acolo cu povestea mea – cu serile ei nesfârşite şi cu furtunile sale frecvente, cu ocazia vizitelor mele de după-amiază a început, în sfârşit, să se aducă vorba şi despre date, iar mijlocul lui  iulie a fost stabilit în vederea fericitei ceremonii.

Se va-ntâmpla într-un senin de vară.

Un soare mare, strălucind din plin,

Va scoate, din mătase şi satin,

Întreaga-ţi frumuseţe la iveală.

………………………………………………

Iar către seară, uşurel, un vânt,

Se va juca cu voalu-ţi, pus pe rele.

Şi nişte ochi, de undeva din stele,

Vor contempla consorţii, surâzând.

Dar, de vreme ce tot m-am apucat să dau citate din mine însumi, cred că, înainte de a plonja în profunzimile ciudatei mele existenţe private, ar trebui să precizez care era situaţia literară în momentul acela. Poemele saturniene, contemporane cu Relicvarul, (cele două volume au apărut în aceeaşi zi a anului 1866) au avut parte, ca de altfel şi cartea bunului meu prieten, François Copée, de ecouri amestecate : destule reviste şi ziare, moarte de atunci, le-au acoperit, câteodată exagerat, cu elogii incompetente (cel puţin aşa mi se părea atunci şi mi se mai pare şi acum) sau le-au blamat fără discernământ şi mai ales fără bună credinţă. Pe de altă parte, publicaţiile oamenilor serioşi, Roqueplan, Yriarte şi tutti quanti, ne-au încurajat cu adevărat. Sainte-Beuve, de exemplu, s-a ostenit să-mi scrie în mai multe rânduri pe larg, dovadă că îl interesam, iar o vizită pe care i-am făcut-o în tovărăşia lui Copée s-a dovedit foarte interesantă.  Parcă îl văd şi acum, cu figura lui de pe care îngrăşarea venită odată cu vârsta alungase mai vechea lui urâţenie ; chel, ras, cu ochi mici, puţin chinezeşti, cu un rictus mai mult fin decât răutăcios, dar îndeajuns de răutăcios totuşi.  Calotă de catifea neagră, îmbrăcat în flanelă albă de sus până jos din cauza reumatismului (cu care, vai, aveam să fac cunoştinţă nu peste mult !) avea, în fotoliul său uriaş, aerul unui papă heteroclit. La toate acestea li se adăuga o melancolie latentă de seminarist mai curând jansenist şi de îndrăgostit retrospectiv, plin de amintiri ascunse cu grijă. În ochii mei era încă mai degrabă omul din Voluptate decât scriitorul atât de savuros, dar nu lipsit de dedesubturi ciudate din Zile de luni şi m-am apucat, în timp ce-i contemplam figura semi-voltairiană, semi-clericală, dar, înainte de toate şi în pofida a toate, poetică în felul său foarte personal, mai intimă şi mai penetrantă decât oricare alta, să-mi spun în gând, aflat în faţa celui care le făcuse pe vremuri, aceste versuri „libere”, atribuite unui băieţandru  aflat în situaţia unui  dublu exilat: atât de politica tatălui său, cât şi de starea lui precară de sănătate.

„O, Doamne, marea ţi-o mai cer

Şi culmea muntelui Saint-Pierre,

Pe mama mare, dragă mie,

Şi florile de iasomie”

Vorbea cu o voce a cărei intonaţie îmi scapă acum, dar care, din câte pot să-mi amintesc după atâta timp şi după ce – vă rog să reţineţi – am auzit-o o singură dată, era mai degrabă limpede decât puternică, măsurată, mai curând bine cântărită decât lentă în sensul concret al cuvântului. Ne-a spus o mulţime de lucruri încântătore, într-o limbă curgătoare şi pitorească, ca un pârâiaş care se strecoară printre ierburi şi pietricele, a depănat amintiri, dar fără să abuzeze de anecdote. Ne-a vorbit despre Hugo cu o rezervă admirativă, pe care autorul  în mare măsură al Pedepselor decât al Luminilor şi umbrelor nu o împărtăşea faţă de acela al Consolărilor, aşa cum am putut să-mi dau seama mai târziu, după multe discuţii pe care sărmanul de mine le-am avut cu marele om.

Cât despre noi şi volumele noastre de debut, ne-a felicitat cu amabilitate, nu foarte părinteşte, ci mai degrabă avuncular (paternitatea acestui cuvânt nu-mi aparţine). Criticele sale binevoitoare s-au referit de preferinţă la abuzul meu de cuvinte mari începeau cu K, Y şi Ҫ – vestigiu al lecturilor mele de tânăr nu îndeajuns de copt din Leconte de Lisle. Totuşi, în ciuda abundenţei de Tchandra şi de Ҫurya, pe care o găsea exagerată, aşa cum o găsesc astăzi şi eu, i-a plăcut bucata Ҫavitry:

Întocmai ca Çavitrî să stăm în nepăsare,

Având însă, ca dânsa, în noi un ţel sublim.

Uşor-uşor discuţia s-a bătut spre viaţa privată (nici nu se putea altfel cu Joseph Delorme) şi pentru că i-am vorbit despre proiectele mele de căsătorie, Saint-Beuve a conchis fără entuziasm, dar cred că şi fără causticitate :

-E de văzut, e de văzut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: