verlaine – confesiuni (trad o.s.)

X

Am împrăştiat, în diversele mele cărţi în care am vorbit despre tot şi despre toţi, suficiente detalii despre Parnasul contemporan, despre frumoasele sale strădanii şi despre succesul său final, ca şi despre dragii săi luptători dintre care cei mai mulţi au rămas pentru totdeauna prietenii mei, decişi să-şi păstreze poziţia cucerită şi să combată ripostele unui inamic multiform : prostul-gust, platitudinea sau extravaganţa. E inutil aşadar să revenim asupra acelor timpuri eroice, dar, repet, e bine să precizez care era poziţia mea în mijlocul acestor tovarăşi de luptă care combăteau sub acelaşi drapel ca şi mine.

Ajunseserăm aproape toţi la o anumită notorietate, iar unii din noi chiar la glorie: Copée cu Intimităţile lui, care au apărut în acelaşi timp cu Serbările mele galante, dar mai ales cu Trecătorul, care a făcut să fie auzită pentru prima dată pe scenă limba reînnoită adusă de noi, Sully Prudhomme, sever şi blând în acelaşi timp, marcat încă din acele zile îndepărtate cu semnul cel bun al academismului autentic şi necesar. Alţii luptau cu demnitate în mijlocul câmpiei. Dierx şi ale sale Buze închise, care veneau după Poezii şi poeme, încă şi mai desăvârşite, marcându-i cu măreţie apogeul, pe care volumul anterior îl făgăduise şi îşi ţinuse făgăduiala. Valade şi Mérat, fraţii, de acum separaţi, dar legaţi încă sufleteşte, care după ce dăduseră duo-ul primăvăratic din Aprilie, mai, iunie, cântau acum fiecare cu propria voce, unul celebrând Himerele, idealul şi Idolul său femeia, celălalt suspinând la flaut în La jumătatea urcuşului delicioase egloge, străbătute adesea de o melancolie profundă. Heredia cu sonetele sale care îl făceau fără egal în cultivarea acestei forme, pe care o prefera, chiar dacă putea mânui epopeea încă şi mai superb; în sfârşit, Mendès, exuberant, entuziast dar ştiind deja să-şi domine, să-şi guverneze gândirea şi forma şi devenind, prin spiritul său seducător, dar imperios de propagandă, ceva ca un fel de maestru, rămânând totuşi bunul şi fraternul lor camarad, al acelor spirite tinere, ele însele exuberante şi entuziaste.

Ne reuneam sâmbăta la Leconte de Lisle, joia la Banville, petrecându-se în întregime serile cu discuţii despre artă şi poezie pe care spiritul caustic al celui dintâi le pigmenta într-o manieră truculentă şi neobişnuită, în timp ce ironia glumeaţă a celuilalt maestru le condimenta cu multă delicateţe. Mulţi dintre noi o frecventam pe admirabila Nina, despre care am mai vorbit pe ici pe colo, dar insuficient: o natură artistică pe care focul său lăuntric a devorat-o prematur. Cros şi Villiers de L’Isle-Adam, două genii copleşite de timpuriu de fatalitatea glorioasei lor superiorităţi chiar şi asupra elitelor, se numărau printre obişnuiţii acestor nopţi care răsunau de poezie şi muzică.

Încetasem totuşi să-i mai văd, după ce luasem hotărârea să mă căsătoresc, pe cei mai mulţi dintre aceşti tovarăşi care-mi erau totuşi atât de dragi. Tot timpul meu, toată inima precum şi cea mai mare parte din inima mea erau hărăzite cartierului Montmartre şi încântătoarelor mele vizite de seară.

Într-o seară când m-am înfăţişat acolo, bucuros ca de obicei, aducând în buzunar, pentru a le strecura în taină în mâna celei care avea toate drepturile asupra lor, câteva mici bucăţi în versuri, compuse la slujbă, între două clasificări de documente administrative, de care mă sinchiseam încă şi mai puţin decât de muştele care zburătăceau prin birou, simboluri fugare ale „rimei necapturate” şi, de asemenea, ale judecăţii, care nu-mi revenea decât în prezenţa reală a celei pe care o vedeam pretutindeni şi căreia îi dusesem dorul timp de atâţia ani amărâţi, dezolanţi, mizerabili, ani de singurătate în mijlocul adunărilor vesele, de văduvie în mijlocul fetelor de doi bani, ani de tristeţe în mijlocul serbărilor cu belşug de băutură şi de carne nesăţioasă… Aşadar într-o seară când m-am înfăţişat acolo bucuros ca de obicei, chiar şi mai bucuros, fiindcă tocmai făcusem, la primăriile şi bisericile de care aparţineam, demersurile trebuincioase pentru ca, începând de a doua zi, anunţul civil şi religios al căsătoriei noastre să fie făcut public, am fost întâmpinat de servitoarea care mi-a spus încet: „Domnişoara Mathilde se simte foarte rău. Cred că n-o s-o puteţi vedea astăzi.” Am intrat şi am stat de vorbă cu tatăl ei, care mi-a  spus aproape aceleaşi cuvinte şi a urcat ca să ceară noutăţi de la doamna M. Aceasta mi-a strigat de la capătul de sus al scării: „Haideţi, veniţi. Vizita dumneavoastră o să îi facă bine.”

Era pentru prima dată că intram în cămăruţa aceea albă şi albastră în întregime, unde stătea la pat logodnica mea. Aici am remarcat înainte de toate o fotografie a mea, pusă în rama de scoici a unui mic agheasmatar de pe perete – o fotografie pe care i-o trimisesem iubitei mele în timpul şederii sale la ţară – şi am fost nespus de mişcat; dar abia mi-am stăpânit lacrimile când am privit-o pe bolnavă şi când mâna mea i-a strâns mica mână fierbinte; faţa ei drăgălaşă, alb-trandafirie, era toată pătată cu un roşu violaceu, iar un început de umflătura îi tumefia obrajii scăldaţi în sudoare. Gura ei –  vai, din păcate decolorată! – surâdea însă, iar ochii ei atât de sinceri şi de frumoşi, pe care îi ascuţea în clipa aceea un fulger de febră, îmi spuneau lucruri pe care vocea ei stinsă abia putea să le exprime.

-Nu-i nimic. Nu vă fie frică. Apropo, apar mâine anunţurile? Da? Cu atât mai bine! Eu sunt puţin obosită, doctorul mi-a spus să încerc să dorm, n-am putut toată ziua, dar acum, că v-am văzut şi v-am vorbit, sunt atât de mulţumită încât o să aţipesc gândindu-mă la dumneavoastră. Pe mâine.

A doua zi era duminică. Eram liber toată ziua şi toată seara. În timp ce mă conducea, tatăl ei mi-a spus că se temea să nu fie vorba de variolă. Oamenii de vârsta mea îşi amintesc că o epidemie bântuia pe atunci prin Paris şi avea să persiste până după război şi după Comună. E lesne de înţeles cât eram de neliniştit şi de grăbit să plec, imediat după micul dejun, după ce i-am spus mamei că n-o să vin la prânz, deoarece am fost invitat să prânzesc în oraş, căci nu voiam s-o alarmez inutil, în rue Nicolet, după noutăţi.

Variola se declarase şi începuse delirul.

Abia aşteptam să urc să în camera bolnavei şi tot mama ei – o femeie demnă şi de inimă, căreia îi păstrez un adevărat cult – a fost cea care m-a condus acolo. Tatăl nu era de acord: uşa nu trebuia deschisă prea des şi apoi, cine ştie, poate că boala era molipsitoare.

Nu  era de glumă, ce naiba, cu această obiecţie, dar era formală, şi când împreună cu altele, mai serioase, a mai fost temperată prin nenumărate precauţiuni care au fost luate pentru a mi se permite să mă opresc în vârful picioarelor, la o uşă masivă, abia întredeschise de o mână tremurătoare şi să privesc din prag în camera ei, am trăit una din clipele mele de neuitat.  Dar cu oricâtă prudenţă s-ar fi produs această semi-intruziune, bolnava şi-a dat seama de ea şi, cu o voce slabă, atât de slabă încât era nevoie de întreaga intuiţie a unui tată, a unei mame şi a unui îndrăgostit, nu pentru a o desluşi, ci pentru a o percepe, a spus:

-Intraţi, Paul, şi nu vă fie frică. Ştiu că sunt foarte urâtă în momentul acesta, căci am reuşit să ghicesc de ce boală sufăr. Staţi liniştit, o să fac tot ce mi se va cere şi n-o să mă mai scarpin. Dar mi se pare că asta se ia şi n-aş vrea să vă apropiaţi.

Întrucât am protestat politicos şi cu o convingere care-mi izvora din inimă împotriva severităţii acestei porunci mult prea afectuoase, ea a adăugat, cu un surâs fermecător, făcând aluzie la corespondenţa noastră de mai de mult:

-Asta e ultima încercare a prinţului Galaor. Şi a conchis:

-Fiţi cuminte şi o să mă vindec degrabă, special pentru dumneavoastră. Veniţi doar în fiecare zi după noutăţi… şi continuaţi să-mi faceţi versuri. Vedeţi de altfel că vă am tot timpul alături de mine.

Şi îmi arătă fotografia despre care am vorbit.

M-am retras la un semn al părinţilor. Momentul ei de luciditate încetase şi, în timp ce închideam uşa cu grijă, i-am auzit vocea slăbită îngânând un cântecel, de parcă ar fi gângurit.

Durerii mele reale, caste, ca toate durerile reale, morale sau fizice, i se adăuga, trebuie să mărturisesc, un fel de dezamăgire bicisnică, care aproape că mă făcea să roşesc şi pe care mintea nu pregeta s-o condamne, o dezamăgire aş putea spune de natură carnală. Aşadar căsătoria mea era amânată, iată, până la calendele greceşti. Îmi era ciudă că trebuia să mă stăpânesc, să ajunez atâta timp şi mă simţeam ca unul care parcă s-ar ruşina să găsească numele care i se cuvenea dat unui asemenea post, unei asemenea abstinenţe. Iar în ceea ce mă priveşte, eram – să mi se ierte expresia vulgară cu care caracterizez acest sentiment vulgar – precum cineva căruia i s-a promis mai mult unt decât pâine şi în cele din urmă nu capătă nici pâine, nici unt.

Dar această supărare grosolană, mai curând animalică, ca să n-o spunem pe ocolite, a trecut repede şi i-a lăsat loc unei nelinişti justificate legate de felul în care se va termina boala şi unei „amare şi fade” angoase  că trebui să-i suport iarăşi absenţa, iar de data aceasta poate ca pe un preludiu al… Dumnezeule! Dacă aş fi avut credinţă, măcar credinţa mea slabă de acum, ce m-aş mai fi rugat, ce aş mai fi depus votto-uri în capelele speciale şi în toate sanctuarele pariziene care mi s-ar fi recomandat.

Chiar dacă n-a fost solicitat, miracolul s-a produs totuşi şi spre mijlocul lunii a început convalescenţa, cu atâta vigoare încât după zece zile în care am trecut zilnic de mai multe ori prin rue Nicolet (mai întâi de dimineaţă, apoi după ce ieşeam de la birou, alegându-mi cel mai lung drum către casă, şi în sfârşit seara, pentru a primi veşti din ce în ce mai bune) mi-am putut relua „curtea” aproape de acolo de unde o lăsasem în aparenţă, deşi în realitate sentimentele înaintaseră mult, atât în inima celei dragi cât şi în inima mea. Aşa cum îmi promisese, fusese cuminte, nu se mai scărpinase şi o îngrijiseră admirabil  prietenii mei, doctorii Antoine Cros, fratele poetului şi al sculptorului, şi Paulthier, un tânăr tot numai ştiinţă şi devotament, care a avut parte de o moarte mizerabilă, din cauza unei erori fatale, în cumplita represiune din mai 1871. Părinţii o vegheaseră, de asemenea, pe rând, având grijă ca atunci când se plângea de mâncărimi insuportabile, s-o ungă pe faţă cu cold cream şi cu apă de nalbă. Aşa că arăta la fel ca înainte, doar că mersul ei era puţin mai obosit, iar faţa, puţin slăbită, căpătase o culoare ceva mai vie, iar aceste schimbări aveau şi ele farmecul lor. S-a decis să amânăm cununia pentru prima jumătate a lui iulie, asta prin mai, pentru ca apoi, în ultima săptămână din iunie, cu puţin de data fixată, ziua cea mult sperată să trebuiască amânată din nou. Mama începuse să aibă dureri de cap şi de rinichi simptomatice. Cumplita epidemie n-o ocolise nici pe ea şi a trebuit să treacă prin acelaşi tratament sever ca şi fiica ei.

O iubeam mult pe doamna M. şi i-am mărturisit-o mereu, atât cât a fost în viaţă, dar şi după moartea ei. Se poate vedea din aceste versuri inedite pe care i le-am consacrat la ultimul 2 noiembrie.

Doamnei Marie M…

Eraţi atât de blândă, eraţi atât de bună,

Voi singură în stare, în zile de furtună,

Să potoliţi mânia şi râca dintre noi.

Eram scutiţi de multe dacă-ascultam de voi,

 

De multe şi urâte, apoi, în ora vană

Când până şi speranţa era doar o capcană,

Iar timpul devenise cumplit de fioros

V-aţi hotărât să duceţi un trai mai omenos

Decât războiul crâncen şi pacea cea păzită

Cu armele pe urmă. Fiţi aşadar iubită.

O, voi, a cărei moarte pică atât de prost!

Au cine ştie? Poate acolo de-aţi fi fost

A  voastră toleranţă,  a voastră-nţelepciune

Şi buna-vă voinţă ne-ar fi-nvăţat anume

Să mai uităm de vrajbe, să fim mai iertători

Şi toate-ar fi fost bune, cu Domnul martor lor,

Dar Domnul nu a vrut-o şi nu a fost să fie.

De ce? Dormiţi în pace sub piatra cenuşie,

Mereu la datorie, cu zâmbetu-vă grav,

Dormiţi dar lin, în ziua când paşii mei bolnavi

Nu pot a vă aduce la cruce o cunună,

O, voi, atât de blândă, o voi atât de bună.

Suflet fermecător, artistă înnăscută şi de talent, excelentă muziciană, avea gusturi alese, era inteligentă şi (aşa cum se va vedea) devotată celor pe care îi iubea.

I s-au dat îngrijirile cele mai atente de la început, aceeaşi medici care o îngrijiseră pe fiică s-au ocupat şi de mamă şi, dacă aş fi putut, pentru că, repet, eram un nefericit de necredincios, câte rugăciuni n-aş fi înălţat către cerul pe care îl ofensasem de atâtea ori şi aveam s-o fac şi de atunci înainte şi pe care urma să-l implor pentru grijile mele doar după ce voi primi nişte lecţii severe, să mă tem oare că-n van?

Şi de data asta miracolul pe care nu-l cerusem s-a împlinit. Doamna M. s-a vindecat repede.

Dar căsătoria mea a fost din nou amânată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: