verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

XI

Dovedind un tact minunat , înţelegând just ceea ce socotea că e din partea mea o dovadă de delicateţe, bănuind că sufăr pentru că nu o pot întâlni pe fiica ei între patru ochi (pentru îndrăgostiţii în suferinţă „iarăşi” oare nu înseamnă  în cele din urmă „mereu”?), doamna M. s-a gândit la un expedient– dacă mă pot folosi de un asemenea cuvânt atunci când e vorba de un lucru de o gentileţe atât de subtilă –poate fără egal şi probabil şi fără precedent în privinţă subînţelesurilor lui pline de castitate. Ea s-a prefăcut că nu s-a însănătoşit încă pe deplin, şi-a convins soţul să-şi continue rolul de infirmier ocazional şi l-a lămurit – jur că pe drept cuvânt – în privinţa respectului pe care i-l purtam tinerei care în curând avea să devină soţia mea cea iubită cu patimă. Aşa încât părea verosimil  ca ea să aibă mare nevoie de prezenţa soţului său.

Prin urmare, întâlnirile mele cu Mathilde – îi dădusem deja acest nume „carolingian” şi, după ce, şovăind puţin, tremurând aproape, i-am strecurat în mână, retrăgându-mă apoi repede, foarte repede,  un madrigal al cărui in coda venenum era „că vă ador, că te ador”, începusem s-o tutuiesc când întâmplarea făcea să ne găsim singuri, iar ea a sfârşit prin a mă tutui la rândul său – prin urmare, aşa cum spuneam, întâlnirile noastre aveau loc, aproape fără excepţie, într-un salonaş de la parter, foarte strâmt, foarte intim, foarte ticsit cu mobilă, oarecum prea rococo, cu o lustră graţioasă aninată de un tavan de indiană înstelată, dar salvat de oroarea de a părea un budoar tocmai de tavanul acela, foarte înalt, şi de o fereastră dintre cele mai mari, care îi dădeau un aer intim şi familial, ce te îndemna parcă să te porţi cuviincios.

Astfel încât aceste întâlniri, care în cazul altora ar fi putut să se corupă şi să degenereze, în  cazul nostru au rămas nevinovate, chiar dacă deveneau tot mai pline de pasiune şi mai pasionante. Făceam amândoi proiecte: unde ne vom stabili, cum ne vom mobila casa. Ce fel de apartament ar fi preferat: unul jos, cu puţine scări de urcat, sau unul înalt şi luminos? Era limpede că îi plăcea, fără discuţie, cel luminos! Nici vorbă nu putea fi de un antresol sumbru, nici chiar de un apartament întunecos de la primul etaj! De asemenea, pentru că mica soţie „econoamă” şi „prevăzătoare” îşi făcea simţită din când în când prezenţa drăgălaş de prozaică, vorbeam despre cele mai bune preţuri, oprindu-ne la o mulţime de amănunte amuzante. Ne interesa mai ales chestiunea mobilatului. O dată a venit vorba de paturi. Ea voia neapărat două: unul de palisandru, pentru mine, sever, foarte simplu, de bun gust etc., altul, pentru ea, tapisat cu mătase albastră sau trandafirie. Al meu instalat într-un cabinet de lucru cu gravuri din secolul al XVIII-leaşi cu bronzuri japoneze, al ei – înconjurat de o mulţime de console din lemn de trandafir. Singurul lucru pe care l-am reţinut din această flecăreală a fost că, după gustul ei, în căminul nostru vor exista două paturi şi aş fi protestat împotriva unei asemenea erezii (am fost întotdeauna duşmanul camerelor nupţiale din fantasmagoriile şmechere ale lui Crébillon-Fiul nu mai puţin decât al celor funebru de formaliste de la vechea Curte a Spaniei) dacă nu mi-aş fi amintit de sfânta ignoranţă a copilăroasei mele interlocutoare cu glasul gânguritor.

Totul, în afară de „mai binele” la care visam şi care, în cazul nostru, avea să fie „mai răul”, mergea aşadar bine; ea punându-şi în aceste întâlniri întreaga inimă feciorelnică, eu – toată discreţia de care eram în stare precum şi un soi de veneraţie amoroasă. Am spus „de care eram în stare”, căci mi se întâmpla uneori, mai ales spre sfârşit, să simt că nu mă mai pot purta cu atâta bun simţ şi atât de… raţional. În asemenea momente, mă retrăgeam brusc, sub un pretext mai bun sau mai rău, cu o repeziciune care stârnea mirare şi mi se reproşa după aceea. Într-o zi, când mi s-a întâmplat asta, în loc s-o sărut pe frunte, aşa cum mi se îngăduia de câteva seri, buzele mele s-au îndreptat fără nicio premeditare spre buzele ei, care, în suprema lor candoare, i-au răspuns sărutului meu, parcă hoţesc.

Îmi amintesc apoi că peste vreo două seri de la acea întâmplare a vorbit o dată despre haine de nou născut, scutece, leagăne şi nume de botez de  ambele sexe… Eram  vrăjit, dar şi un pic mirat. Oare ce naiba avea în cap? Şi nişte hm-uri pline de subînţeles începură să mi se perinde prin minte, când ea îmi spuse, în chip de concluzie: „Căci vom avea un copil”. Ce puteam să-i răspund unei asemenea naivităţi preconjugale? „Sper că da, şi chiar mai mulţi.” Atunci, împrumutând, desigur fără să bănuiască, celebra aserţiune a atât de amuzantului Piron, ea spuse pe un ton imperturbabil: „Nu e nicio îndoială , vom avea  unul cu siguranţă”. Şi, deoarece rămăsesem stupefiat de această fantasmagorie abracadabrescă, a continuat: „Am întrebat-o ieri pe mama cum se fac copiii, iar ea mi-a spus că asta se întâmplă atunci când un  bărbat te sărută întâmplător pe gură. Vezi bine că…”

Iar eu, de atunci, văzând această inocenţă pe care o ştiam de necontestat şi a cărei prospeţime mi-a rămas pentru totdeauna în suflet ca savoarea unui fruct bătut de vânt care îţi rămâne pentru multă vreme în gură, am profitat pe prilej şi am strigat: „Aşa e! Mama ta are dreptate!” (Cât de dulce şi de crudă în acellaşi timp mi se părea această tutuire!) „Iată un motiv ca să ne iubim încă şi mai mult!” Şi, convinşi amândoi că din momentul acela nu mai exista nici o primejdie, am început să ne îmbrăţişăm din toate braţele şi să ne sărutăm din toată gura. După care, făcându-mă din proprie iniţiativă un Iosif sau un Hipolit, de data aceasta – trebuie să recunosc – gata de a cădea în ispită, fugeam de acolo ca un asasin ce-şi lasă cuţitul să cadă, ca un hoţ ce se sperie de propria-i încercare de furt şi o ia la sănătoasa cu mâinile goale, dar cu inima totuşi fericită.

Timpul trecea şi ne puteam gândi deja că Ziua mult aşteptată o să vină în cele din urmă prin august. Dar afară începuseră să circule zvonuri neliniştitoare. Pacea din Europa părea compromisă. Prostiile împăratului şi înşelăciunile josnice ale regaliştilor se părea că trebuiau, ca de obicei, plătite cu sânge. Au fost mobilizate ultimul şi penultimul contingent de tineri, iar garda mobilă, abia adunată, echipată numai pe jumătate şi încă neînarmată, făcea în tabăra de la Châlons instrucţie cu bastoane. Or, eu făceam parte, cel puţin pe hârtie, din ultima clasă a celor care trebuiau înrolaţi în această nouă miliţie. Clasa mea nu fusese chemată încă sub arme, dar era vorba ca faptul să intre în atenţia corpului legislativ. Naiba să le ia de corp legislativ şi de gardă mobilă şi de război şi de regele Prusiei şi de împărat şi de prinţ de Hohenzollern care îşi dăduseră parcă mâna cu toţii şi aveau aerul că ameninţă, de data asta legal, strict, într-o manieră mai puţin teribilă oarecum decât împrejurările prin care tocmai trecusem cu bine, fericirea mea atât de apropiată.

Iar dragostea mea era încă şi mai exasperată: oare ce lucru mişelesc şi murdar săvârşisem?

Din fericire, a survenit atunci o diversiune, sub forma unei mici călătorii de agrement.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: