verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

XII

E de înţeles că n-o să mă întind mult asupra acestui mic episod, despre care nu vorbesc aici decât  pentru că el a reprezentat un bun, un foarte bun prilej de a mă deturna oarecum de la o situaţie  ca să zic aşa fără ieşire, ţinând cont de starea mea, asupra căreia se abătuseră, ca într-un joc al închipuirii, nişte evenimente cumplit de reale.

Marchiza M., pe care o cunoscusem la Nina şi care era ea însăşi o femeie remarcabilă  prin  darurile minţii şi ale simţirii,fiind în tinereţe prietena şi oarecum discipola lui Alexandre Dumas-Tatăl, ne-a invitat, pe Sivry, pe soţia, pe sora lui cea mai mică şi pe mine, să petrecem câteva zile la castelul M., în apropiere de Argentan. Un loc cât de poate de agreabil, în mijlocul unei câmpii plăcute cu păduri şi cu ape. Nu mai vorbesc despre cidrul bun şi tare, oricum nu mai mult decât despre vecinii neplăcuţi şi procesomani sau despre faimoasele curse hipice, care n-au fost decât distracţiile exterioare ale acestei scurte, dar pentru mine totuşi prea lungi vilegiaturi, de-a lungul căreia amabila noastră amfitrioana  ne-a oferit numeroase plimbări cu trăsura, mese improvizate, delicioase atât în privinţa veseliei cât şi a părţii lor subtanţiale, precum şi anecdote nespus de picante, pe care era în stare să le povestească la nesfârşit, în cea mai captivantă manieră cu putinţă.

Da, era prea lung acest totuşi atât de încântător popas la câmpie  pentru nerăbdarea mea de logodnic, pentru neliniştile mele de eventual guard mobil dintre cei mai patrioţi, pentru înflăcărarea mea de îndrăgostit dintre cei mai impetuoşi de pe faţa pământului, pentru mine şi toate ale mele. În fiecare zi primeam şi trimiteam scrisori care nu se mai isprăveau. Şi tocmai asemenea momente intercalam în proza mea stufoasă şi debordantă anumite „cântece bune” care nu urmau să facă parte din volumaşul care era deja la editor, sobre siete llaves, gata să apară exact în ziua când prinţul Galaor urma să primească mâna dulcii sale martire.

Iată de altfel, inedite cu totul, unele dintre aceste mici poeme, cu siguranţă puţin prea pipărate totuşi pentru a constitui un cadou de logodnă, dar potrivite şi în notă congruetă cu o nuntă care urma să se consume nu peste mult. Mi-am schimbat „maniera” de atunci. Dar asta nu are nicio importanţă, încerc o plăcere pe care n-o pot rosti în cuvinte ori de câte ori regăsesc după atâţia ani, în pulberea scuturată la sânge a sertarelor mele care n-au rămas niciodată prea multă vreme aceleaşi şi printre ruinele memoriei mele, asemenea epave rămase după un mare naufragiu al hârtiilor şi al amintirilor:

Iubita mea neprihănită,

Aştept de-atâta timp, iabraş,

Ca fericirea mea timidă

Să-şi ia plăcerea drept părtaş,

 

Să  vină clipa aşteptată,

Când  mâna mea, precum pe-o za,

Veni-va rochia să-ţi scoată

Şi lenjul fin care-i sub ea,

 

Să  strălucească în spledoare

(Doar lampa lumina-va lin)

Nevinovatu-ţi trup spre care

Târâş dorinţele îmi vin

 

Şi-n noaptea ceea nupţială

Să tot sărut necontenit

Carnea-ţi virgină-odinioară

Şi-acuma gata de nuntit

 

O să te-nvăţ atâta numa’

Cât trebuie să ştii când eu

În clipa asta de acuma

Te strâng în braţele-mi de zeu

 

Iar trupul tău care vibrează

Asemenea zăpezii-i-i

Şi (două arcuri) se-ncordează

Sânii-ţi cu vene albăstrii

 

Cât despre gura- ţi, desfăcută,

Ea stă, ca roza, s-o sărut,

Dar jos, sub a cămăşii cută,

Îmboboceşte alt sărut,

 

Iar şcolariţa de-altădată

(Am pentru asta mărturii)

Va fi curând bacalaureată

În iscusinţa de-a iubi.

 

Spui că vei face un copil,

Dar nu ştii-ntreaga partitură;

Sărutul, sigur, e util

Atunci când este dat pe gură

Pentru a face un copil,

 

Dar nu ajunge-un sărutat

Şi-i trebuinţă (lumea ştie)

Pentru copil, neapărat,

Să-mi fi de-a binelea soţie,

Iar eu să-arăt că mi-s bărbat

 

I-am scris aşadar de la M. aceste „versuleţe” dintre care ultimele două, văzute acum, după douăzeci şi patru de ani, au (în paranteză fie spus) o construcţie mai mult decât contestabilă, dar nu aveam atunci în minte decât un unic scop, acela de a-mi pregăti o noapte de nuntă fără oprelişti şi totuşi delicată, cât mai puţin penibilă, în fapt, pentru cei doi interesaţi de asta. Dar i le-oi fi trimis chiar în forma asta? Aici memoria mea nu e sigură, e foarte posibil să le mai fi îndulcit pe ici pe colo, dar nu în părţile esenţiale. Ele erau bune să ridice niscaiva voaluri, dar câte alte măsuri de prudenţă, mai viclene sau mai de bună credinţă nu erau trebuincioase în aceste manevre şi mai ales în cele care aveau să urmeze, dacă lucrurile o vor permite.

În sfârşit, a venit şi ziua întoarecerii, cea a cununie se apropia cu repeziciune. Dar, Doamne-Dumnezeule, câte aventuri (şi încă ce aventuri!) aveau să se mai interpună între cupa aceea divină şi  sărmanele mele  buzele uscate, care aşteptau şi tot aşteptau fără încetare. Da, nişte aventuri cu neputinţă de închipuit, într-un interval de timp atât, atât de scurt.

Căci era săptămâna momentului celui mare. Evenimentele înaintaseră şi înaintau cu paşi de uriaş. N-am văzut, de-a lungul liniei trenului local care ne readucea la Paris, până şi-n gările cele mai mici, decât rezervişti care se strângeau. Nu se mai vorbea decât despre războiul care începea aşa prost, despre trădări (deja!) etc.  Dacă ţineţi seama şi de cele pe care le-am spus mai înainte, e uşor de ghicit ce simţeam ca îndrăgostit şi ca eventual… guard mobil atunci când am coborât pe peronul trist al gării Montparnasse. (Cred că aţi remarcat că toate peroanele gărilor pariziene sunt triste, chiar şi atunci când nu ai de suferit – era situaţia noastă – neplăcerile taxei de peron.). Ceva de o tristeţe nedefinită plana,ca un crep de doliu în amurgul roşu şi negru al al unei seri de august înăbuşitoare şi pline de ameninţări, încărcată cu miresme jilave şi cu electricitate. Mulţimea, care de obicei se mişca nepăsătoare şi mai curând veselă la ora aceea  prin apropiere, staţiona acum în faţa chioşcurilor de ziare, iar din trăsura care ne-a dus pe Malul Drept am putut zări gesturi mânioase, degete ridicate ameninţător, capete care se clătinau. Fama cea cu o sută de guri îşi amuţise deocamdată miile de glasuri tânguitoare mai mult sau mai puţin sincere, care răspândeau veştile bune sau proaste, toate alarmante de altfel, mai ales pentru mine. Of, asta ar mai lipsi!