verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

XIII

În ciuda reproşurilor  pe care mi le făceam în sinea mea (căci la bun s-o alarmez pe copila aceea, poate fără niciun motiv?), n-am putut să-i împărtăşesc lui Mathilde, în seara zilei următoare, de-a lungul unei discuţii înflăcărate, sumbrele mele presimţiri, cărora ea le-a răspuns într-o manieră care mă întrista şi mă încânta totodată. Totuşi, pentru a îndepărta de noi aceste gânduri întunecate, şi eu şi ea ne-am ocupat de cele mai mărunte detalii ale ceremoniei care urma să aibă loc peste câteva zile. Croitoreasa ei trebuie să fi asudat din greu, iar eu nu-i lăsam nici un moment de răgaz croitorului meu. În acelaşi timp, eu o iscodeam cu discreţie pe viitoarea mea soţie, cu care mă plimbam, sub egida mamei sale, în zilele de odihnă – da, de o bună bucată de vreme, căci îmi amintesc  ca acum că în anul acela am văzut ultimele măşti de carnaval serioase (un boeuf gras şi un chie-en-lit) pe o grindină memorabilă în această glacială (sau toridă) Place de la Concorde – o iscodeam aşadar – cum am zis – cu discreţie pe viitoarea mea soţie în legătură cu cadourile pe care ar fi binevoit sa le primească în modestul coş de nuntă pe care i-l destinam, cu regretul că acesta nu putea să fie unul cel puţin regesc, iar opririle noastre la vitrinele bijutierilor şi ale magazinelor de lenjerie fină erau nenumărate.

Toate ne mergeau deci foarte bine şi, cu două zile înainte de ziua binecuvântată, dimineaţa mi-a putut admira trezirea voioasă din somn, mersul vesel la birou, după ce i-am dat un sărut drăgăstos mamei,  îngrijorată şi din cauza veştilor despre război şi a felului în care vor influenţa acestea deliberările Camerei, dar încântată de buna mea dispoziţie de moment, şi, în sfârşit, zelul administrativ, obiect al unei admiraţii neliniştite din partea colegilor mei, care nu mă văzuseră niciodată atât de harnic, şi a şefilor mei, care erau efectiv uluiţi.

Da, totul mergea de minune, când, pe la sfârşitul zilei de birou, cam la patru jumătate sau cinci, în lumina fadă a încăperi cu pereţii ticsiţi până la refuz de dosare pline de hârtii, în care ne aflam patru inşi adăpostiţi în spatele unor paravane şi aşezaţi la nişte birouri, supraîncărcate la rândul lor cu alte hârtii în dezordine, cu călimări grele  cu grămezi ciufulite de bolduri, condamnaţi să înnegrim nişte foi albe, care aveau imprimate nişte anteturi, mereu cu aceleaşi formule, mandat de plată trimestrială etc. şi mereu cu aceleaşi nume: Guglielmini, Belloir şi tutti quanti, l-am văzut intrând, palid, dărâmat, de nerecunoscut, pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, L. de R., un tânăr cu o inimă debordantă, pe care l-ai fi putut crede exaltarea în persoană, ce mi-a spus brusc că metresa lui tocmai murise la naştere, că are de gând să se sinucidă, mi-a arătat, în sprijinul afirmaţiei sale, un revolver încărcat şi mi-a pus în mână un plic destul de greu, pe care nu trebuia să-l desfac – a ţinut să adauge – decât după moartea lui, apoi, mai înainte ca eu, stupefiat, să-l pot reţine, măcar pentru câteva explicaţii, care poate că i-ar fi schimbat intenţiile, a luat-o la fugă pe coridoare şi scări, observând că pornisem deja în urmărirea lui încercând să-l abat de la gândul îngrozitor al sinuciderii, să-l dezarmez, dacă era posibil, şi să-l reţin la mine, chiar şi cu forţa, dacă era nevoie.

Habar n-aveam unde locuia. Presupunând că mi-o lăsase în scrisoarea pe care tocmai mi-o dăduse, am desfăcut-o, dar plicul nu conţinea decât un testament în care R. mă însărcina să veghez asupra copilului a cărui naştere o costase viaţa pe sărmana femeie căreia nefericitul meu prieten voia să-i păşească pe urme. De adresă nici pomeneală. Abia a doua zi, după micul dejun, când mă pregăteam să merg la birou, am primit o telegramă semnată de R.  în care eram rugat să mă duc degrabă la Passy, strada cutare, numărul cutare. Tulburat,  plin de groază, dar dar cu marea speranţă, pe care de altfel o socoteam himerică, că nefericitul mă chema dorind să mă revadă şi să-şi aline disperarea cramponându-se de fidela mea prietenie, i-am scris un bilet şefului meu şi am luat neîntârziat o trăsură.

În ajun fusesem găsit în rue Nicolet oarecum răvăşit şi-mi fuseseră adresate – o, dar pe ce ton afectuos – câteva reproşuri. Am socotit să trebuie să mă disculp punând figura posomorâtă pe care o afişam pe seama unei oboseli crâncene, datorate muncii excesive de la birou, blestematul de birou, de unde nu voiau să-mi dea, înainte de cununie, nici măcar două sau trei zile de concediu, oferindu-mi doar patruzeci de ore nenorocite de relaş după ziua căsătoriei.

Când am ajuns la Passy , l-am găsit pe L. de R., întins în pat, îmbrăcat de sus până jos, cu fruntea străpunsă de un glonte. O, capul acela, care fusese atât de frumos, cu paloarea lui plină de căldură şi cu lungile-i plete romantice, capul acela nefericit, era acum vânăt, cu ochii încă plângători sub pleoapele pe jumătate deschise, cu gura strâmbătă într-o parte de o grimasă şi dându-i la iveală dinţii , deschisă pentru o dureroasă suflare din urmă.

A trebuit să mă pun numaidecât la dispoziţia mamei sale, care nu mă cunoştea decât din spusele fiului ei şi pe care cumplita stupoare, în mai mare măsură decât uriaşa ei disperare – un fiu unic, care îi fusese nespus de drag şi care îi răspunsese cu aceeaşi iubire – o făcea incapabilă – îndurerată şi parcă jignită de  această moarte a cărei cauză fusese o necunoscută – să se ocupe de toate acele lucruri jalnice pe care le presupune un deces şi mai ales unul socotit ilegal. O anchetă, formală, dar totuşi sâcâitoare, a medicului de la primărie, „subordonat unor ordine speciale”, o vizită, încă şi mai ofensatoare, a secretarului domnului comisar de poliţie al cartierului, declaraţii, martori de audiat, căci Parisului nu-i place să contrasemneze decesul unui om care s-a săturat de viaţa asta de aici.

Mai mult decâr atât, mama, bună catolică, m-a însărcinat să-l conving pe preotul din Passy ca trupul neferecitului ei fiu să fie dus în biserică. Am găsit de altfel în persoana acestui cleric un om foarte afectat de cele întâmplate şi extrem de mişcat de demersul meu, care, după ce, aşa cum i se părea că o cere vârsta mea şi sinceritatea emoţiei pe care o manifestam, mi-a ţinut o mică predică, declarând sau mai degrabă lăsându-mă să înţeleg că aş fi un necredincios, mi-a acordat favoarea unui ceremonii funebre de trei ore pentru a doua zi.

A doua zi, aşadar chiar în ajunul căsătoriei mele – de data aceasta, cu o seară înainte, am explicat în rue Nicolet motivul atitudinii mele neobişnuite, care nu mi-a fost luat în nume de rău, ba dimpotrivă – şi după ce am trimis un nou bilet la birou precum şi câteva invitaţii la ceremonie, am asistat, însoţit (deşi le scrisesem la mulţi) doar de Anatole France, care îmi era demult şi avea să-mi fie totdeauna un prieten apropiat, la scurtele rugăciuni de după amiază şi la cuvântul de rămas bun adresat celui ce nu s-a mai simţit în stare să se înfrunte cu viaţa asta cumplită.

Incidentul care urmează arată mai bine decât orice analiză psihologică starea de surecitare în care m-am întors la Paris.

Adevărul tocmai explodase în piaţa Vendôme. După ştirea falsă despre victoria lui Mac Mahon, care făcuse, cu două zile înainte, să fie pavoazate la nebunie ferestrele din cartierul –vai! – tocmai al Bursei, venise vestea triplei înfrângeri şi a retragerii „în perfectă ordine” a armatei Rinului. În aer plutea o ameninţătoare şi – aşa cum se va vedea – absurdă stare de nervozitate. Ziarele erau smulse din mâinile vânzătorilor. Am cumpărat unul şi, aruncându-mi ochii peste el, starea de spirit febrilă în care mă găseam din ajun a devenit paroxistică şi nici nu mă instalem bine pe terasa de la Café Madrid, unde am găsit câţiva cunoscuţi, literaţi şi (nu li se spunea încă aşa) politicieni când, la trecerea unui regiment care intona Marseieza, un formidabil strigăt de „Trăiască Republica!” izbucni din toate piepturile, sau aproape din toate, căci, cum mă ridicasem şi mă apropiasem de marginea trotuarului, ca să-mi fac atitudinea cât mai vizibilă – credeţi-mă, doar din instinct şi nu sperând, după iminenta instaurare a „Glorioasei”,  într-o subprefectură – un domn cu pălărie rotundă şi cu aerul unui unui negustor de bumbac în delir m-a apostrofat: „Trebuie să strigi să trăiască, Franţa, cetăţene! Într-o asemenea zi nu mai există partide, nu mai există drapele etc.!” şi pentru a-mi demonstra adevărul spuselor sale, mă arătă cu degetul unor agenţi care se apropiară şi puseră mâna pe mine. Atunci, în timp ce eu gesticulam ca un nebun, proclamându-mi încă o dată şi încă o dată din  toate puterile şi vă rog să mă credeţi că şi din toată inima ataşamentul pentru republică, camarazii de pe terasă şi câţiva inşi din public, mă smulseră din mâinile agenţilor, care de altfel nu mă ţineau cu foarte multă convingere, astel că, în ovaţiile mulţimii, am reuşit să fug prin pasajul. Bună afacere! Ce frumoase veşti despre mine  s-ar fi putut auzi în seara aceea în rue Nicolet! Şi epuizat, mort de sete, cu ţinuta într-o dezordine care reclama un pic de atenţie acordată cravatei şi altor accesorii, am intrat la Café du Mulhouse, care pe urmă s-a transformat în restaurant, iar pe locul ei (inclusiv al grădinii) se va instala mai târziu muzeul Grévin. Acolo am comandat ultimul absint, pe care ar fi trebuit să-l fi băut de multă, de nu îndestul de multă vreme, şi ziarul de seară cel mai bine informat  care era timpul acela La Patrie, în forma patriarhală şi îndesată pe care – să fi fost oare bine? – a pierdut-o de atunci. Primul lucru care mi-a izbit ochii şi pe care îl reproduc  aici aproape textual, în toată cruzimea lui înspăimântătoare a fost următorul: „Eugenia, regentă, celor de faţă şi celor care vor veni, salutare! Promulgăm, după consultarea guvernului, votul Corpului Legislativ şi adoptat de senat, articol unic: „Toţi bărbaţii necăsătoriţi, din clasele 1844 şi 1845 care nu fac parte din contingent, sunt chemaţi sub drapel.”

Asta era! Căsătoria mea nu mai avea să aibă loc!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: