Arhivă pentru mai 18, 2019

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on mai 18, 2019 by Octavian Soviany

XIII

Şi, după ce ducându-mă acasă şi încercând să par calm, deşi eram de-a dreptul nebun, am îmbrăţişat-o pe mama, căci nu mă sustrăgeam niciodată acestei datorii, şi am cinat la repezeală, am părăsit cu o grabă pe care ea trebuie s-o fi pus pe seama bucuriei că aceea era ultima seară de dinaintea celei care avea să-mi aducă bucuria supremă şi am alergat într-o suflare spre paradisul meu pe care îl socoteam pierdut.

Acolo, aşteptând-o pe „domnişoara” să coboare, am încercat să-mi iau o mină cât mai potrivită şi, tuşind discret în căuşul palmei, să-mi dreg glasul pe potriva situaţiei. Am crezut că reuşisem, cel puţin în parte, dar, de îndată ce a apărut Ea, întregul meu eşafodaj de calm şi de sânge rece s-a năruit sub tumultul unei emoţii fără pereche care a făcut ca discursul pe care îl pregătisem să fie fărâmiţat de exclamaţii ilogice şi de cvasi-suspine. Povestea mea, relatată în felul acela, a zăpăcit-o la început, m-a pus s-o repet de mai multe ori, iar concluzia ei, după ce am simţit că  îmi împărtăşea temerile, care deveneau tot mai evidente pe măsură ce, tot repetată, istorisirea mea începea să se limpezească, şi pe care de altfel nu izbutea să şi le ascundă, a fost doar un murmur slab, care m-a izbit drept în sufletul tulburat de stări de spirit contradictorii.

-E imposibil! E cu totul imposibil!

Da, era imposibil, dar totuşi… şi i-am arătat un ziar pe care îl cumpărasem în drum.

Atunci i-au dat lacrimile, şi văzând-o aşa, am început să plâng şi eu. Am fost cuprins de o puternică exaltare, şi, doar după nenumărate lamentaţii, ale mele şi ale ei, căzând în genunchi şi înfundându-mi aproape capul în poalele hainei sale de casă albe şi simple care îi înălţa puţin talia şi îi angeliza oarecum corpul care vădea o uşoară tendinţă de îngrăşare, am îndrăznit  să-i dau de înţeles, luîndu-mi o mulţime de precauţiuni (dar poate că din seara sărutului dat pe gură era mai lămurită asupra celor celor la care va trbui să se aştepte odată căsătorită) că ar fi crud, inuman din partea ei şi păgubos pentru amândoi deopotrivă, indiferent de ce se va întâmpla, chiar şi dacă a doua zi ni se va refuza, în virtutea decretului imperial, să fim declaraţi căsătoriţi, să nu-mi acorde, înainte de plecarea mea la regiment, tot ce-i voi cere, fie şi acel lucru la care făcusem aluzie în ultimele versuri pe care i le oferisem. Ea mi-a promis tot ce doream şi, cum ştiam că îşi ţine întotdeauna cuvântul, m-am ridicat mai ferm, mai hotărât, am redevenit eu însumi şi, după ce i-am sărutat mânuţa puţin febrilă, am plecat de acolo într-o stare confuză, bucuros şi necăjit în acelaşi timp, dar, una peste alta, îmi era bine.

Noapte calmă, somn fără vise; trezire matinală, mai curând bucuroasă. În definitiv, nutream o speranţă încântătoare, inima şi simţurile mele se bucurau de o certitudine. Va fi bine, oricum! Căci dacă eram îndrăgostit, acum, când îndrăgostitul putea conta pe împlinirea dorinţelor sale concrete, eram totuşi şi patriot şi „să mor pentru patrie”, cu o dragoste satisfăcută în minte şi sânge, mi se părea chiar un lucru bun şi frumos.

Am ajuns cu mama în rue Nicolet pe la ora unu, înainte ca trei trăsuri de piaţă să vină după „nunta” alcătuită din cei patru martori ai noştri, printre care se numărau, alături de un medic militar, vechi prieten de familie şi un savant de la Institut, regretatul meu Léon Valade şi dl. Paul Foucher, cumnatul lui Victor Hugo şi poate omul cel mai miop din Franţa, care, după ce i-am fost prezentat de viitoarea mea soacră, când ieşeam de la concertul Pasdeloup nu reţinuse din toată înfăţişarea mea decât un singur detaliu, despre care le spunea tuturor celor pe care îi socotea interesaţi: „L-am văzut mai zilele trecute pe logodnicul domnişorei M. E de necrezut ce păr poate avea omul ăsta.” Or, încă de vremea ceea începuse să capete contur, şi încă binişor, chelia desăvârşită care mă deosebeşte astăzi de câţiva dintre contemporanii mei, chiar şi dintre cei mai favorizaţi de natură în această privinţă. În aşteptarea puţin numeroşilor invitaţi  (având în vedere războiul şi noutăţile din ce în ce mai proaste), printre care dl. Camille Pelletan, un vechi camarad, pe atunci poet şi chiar autor al unei comedii în versuri pe care ar fi trebuit cu sigranţă s-o tipărească, deoarece, ca şi micile sale poeme, pe care le citea cu plăcere apropiaţilor , trăda o anume influenţă a lui Banville, dar şi o certă originalitate. Viaţa, care este aşa de barocă, a făcut din acest fantezist amabil, spontan, strengar şi copilăros la începuturile sale, un om politic pe care unii, dintre aceia ce, fără a păgubi pe nimeni, s-ar putea instala în fruntea imbecililor reportajului parlamentar, l-au transformat, folosindu-se de tot felul de piese, într-un Bau-bau sau un diavol care iese zburlit dintr-o cutie cu arc, pe care îl ştie chipurile toată lumea şi pe care nimeni nu l- văzut vreodată.

Logodnica mea a coborât toată îmbujorată sub lungu-i voal alb. Nu mai păstra nicio urmă a recentei sale convalescenţe şi devenise poate, ea, miniona de odinioară, puţin mai robustă. M-a salutat cu o privire în care se putea citi asigurarea, minunata asigurare din ajun, şi hotărârea de a-şi respecta promisiunea pe care mi-o făcuse. Îndrăzneala ei m-a făcut încă şi mai cutezător şi pe mine şi i-am strâns cu puterea pe care ţi-o dă jurământul mâna, de asemenea fermă. Încântat, am escaladat aproape cu un picior de cuceritor scara celei de a doua trăsuri în care se instalaseră trei dintre martorii noştri, printre care şi dl. Paul Foucher, ce termina de rostit tocmai în momentul acela o frază care spunea că voi avea foarte mult noroc dacă vom fi scutiţi de conjugo, adică de rigorile decretului din ajun.

Ceremonia, totdeauna puţin ridicolă, a cununiei civile, capătase parcă un aer de solemnitate şi mai pronunţat de acea nelinişte pe care o împărtăşeam toţi în mai mare sau mai mică măsură, a început cu lecturi şi a continuat cu semnături ce parcă nu se mai isprăveau niciodată. După care primarul arondismentului, care se deranjeze în persoană, deoarece socrul meu era nu ştiu ce mare legumă, consilier cantonal sau aşa ceva,  a început să enunţe la repezeală articolele din Cod care se refereau la împrejurarea de faţă şi ne-a pus în cele din urmă întrebarea care constituia punctul culminant al acestei ceremonii:

-O luaţi în căsătorie de bună voie şi nesilit pe domnişoara cutare? De bună voie şi neslită de nimeni îl luaţi în căsătorie pe domnul…?

Am răspuns amândoi „da”, vă încredinţez de asta, aşa cum se cuvenea, „tare şi răspicat”.

Cununia religioasă, care s-a desfăşurat peste un sfert de oră la biserica Notre-Dame de Clignancourt, ne-a lăsat indiferenţi, chiar şi pe „soţia mea”, care, în ciuda lustrului pe care convenienţele sociale îl impuneau în vremurile acelea revolute, nu era mai credincioasă decât mine sau decât părinţii ei.

Şi Dumnezeu? Aşa sunt timpurile, nu se mai gândeşte nimeni la el.

Singura notă particulară, dar plăcută, a acestei din urmă ceremonii a fost prezenţa în sacristie a domnişoarei Louise Michel, care îşi câştiga traiul pe vreamea aceea dând lecţii particulare, iar soţia mea se numărase printre elevele ei. N-a îndrăznit – mi-a mărturist după aceea, dezvăluindu-şi prezenţa  acolo, căci eu n-o cunoşteam după înfăţişare – să mă abordeze pentru a mă felicita potrivit obiceiului, dar i-a dat soţiei mele câteva versuri în care ne îndemna să fim buni cetăţeni şi să ne punem pe procreat, ca să aducem pe lume şi alţii. O inimă mare, naivă, prea bună, dar mare cu adevărat, în ciuda atâtor frumoase greşeli!

Şi dă-i bici apoi, vizitiu, pentru dejunul sărbătoresc  din rue Nicolet, pentru ceaiul şi pianul de până la ora zece, şi în sfârşit, pentru noaptea de nuntă!

 

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: