verlaine – confesiuni (trad. o. s.)

XV

Noaptea nunţii? A făcut tot ce îmi făgăduise, aş îndrăzni să spun tot ce ne făgăduiserăm în privinţa asta unul celuilalt, ea şi cu mine, căci au fost, în acele ore divine, tot atâta delicateţe din partea mea şi tot atâta pudoare din partea ei câtă pasiune reală şi arzătoare din noastră, a amândorura. Noaptea aceea a fost fără egal în viaţa mea ei, dar şi în viaţa ei – chezăşuiesc pentru asta – în întreaga viaţă a ei! Şi a fost urmată de multe alte nopţi consecutive care constituie poate pentru mine cele mai frumoase amintiri sentimentale – deşi am iubit mult în viaţa mea, poate prea mult? Nu, cu siguranţă nu. Iar dragostea, vă rog să mă credeţi, înainte de a mă blama dinainte, dragostea este dacă nu totul, atunci aproape totul, mobilul cvasi-unic al tututor acţiunilor demne de acest nume. Nu-mi vorbiţi de alte lucruri cum  ar fi ambiţia, câştigul, gloria, poate eventual doar de Artă. Dar Arta, numai ea singură…?

Oricum am petrecut o săptămână în casa de rue Nicolet, apoi alta, pe urmă câteva zile într-un apartament pe care l-am ocupat în rue du Cardinal-Lemoine, aşadar în total vrei cincisprezece zile delicioase, copilăroase şi grave în acelaşi timp, care avea să se  isprăvească însă curând, mai întâi pentru o vreme, apoi pentru totdeauna, Dumnezeule răzbunător!

Ziua de 4 septembrie a exploda brusc ca o bombă, căci deşi, veştile din război erau sumbre. nimeni nu bănuia proporţiile dezastrului. Vai, eu am întîmpinat-o cu un entuziasm care nu se făcea vinovat de nimic, pentru aveam convingeri sincere şi dezinteresate şi pentru că rămâneam patriot, da, patriot, şi cu toate că înţelegeam argumentele celor care nu-mi împărtăşeau convingerile, nu le puteam admite. Când mă gândesc bine la toate astea acum, când nu mai am alte opinii decât cele filosofice,  îmi dau seama mulţi nu vedeau în dezastrul celui de al Doilea Imperiu un dezastru al Franţei, dar vedeau în schimb doar Republica reînsufleţită ( e adevărat că pentru apărarea patriei)  în această Republică  adusă de furgoanele străinilor, lucru atât de mult  reproşat acelei mai curând stângace şi nefericite decât lipsite de onestitate restauraţii din 1815.

Soţia mea, care, risum teneatis, avea şaisprezece ani şi ne aparţinea  mai mult mie şi micuţului ei, decât proapătului-i menaj, îmi împărtăşea bucuria aproape lipsită de pietate şi era un prilej de plăcere şi de compasiune în acelaşi timp, din cauza naivităţii ei drăgălaşe, s-o auzi spunând: „Acum dacă o aveam (se referea la Republică) totul este salvat, nu-i aşa? Va fi ca în…. ca în …”  Voia să spună Nouăzeci şi Trei, aşa că i-am suflat data acelui „episod care nu se va mai repeta niciodată”, după spusele domnului von Bismarck. În sfârşit, toate acestea reprezentau un destul de ridicol început a ceea ce urma să se numească cu două sau trei luni mai târziu „febra obsidională”. Dar era şi din vina mea, care nu-i adresasem în Cântecul bun, ce tocmai apăruse, dar nu putuse fi pus în vânzare , fireşte,în asemenea condiţii, şi nişte versuri  puţin mai „pompieristice”. Pe cât posibil à la Paş’opt, pe care îl admiram mult pe vremea aceea.

Trăim pe-un timp de infortună

Când sufletele se cunună

Spre a spori curajul lor.

Când vremurile sunt bolnave

Doar două inimi pot sta brave,

Sfidându-i pe biruitori.

Într-o nuvelă intitulată Pierre Duchatelet am înfăţişat de altfel îndeajuns, cu ajutorul unei istorii imaginare pline de violenţă, aceste infinit de mărunte detalii legate de primele mele zile de căsnicie, care s-au întâmplat să fie pe timp de război. În ce mă priveşte, îmi tăiam orice încercare de a mă da înapoi de la datorie şi în timp ce o bună, o  foarte parte dintre colegii mei de la Prefectura Senei se grăbeau să beneficieze de numeroasele scutiri acordate tuturor funcţionarilor de stat precum şi celor de la municipalitate în ceea ce priveşte recrutările în Garda Naţională de marş, dar şi în cealaltă, rezervată necombatanţilor,m-am înscris în Batalionul 160, Rapée-Bercy, care fusese campat între Issy, Vanves şi Montrouge. Din două în două zile, înarmat cu puşca mea primitivă, care ulterior a fost înlocuită cu un model mai nou, mă duceam să fac nişte gărzi absolut inutile. La început era încântător – nu exagerex deloc! – absolut încântător. Mai întâi pentru că era în acea delicioasă lună septembrie, cu dimineţile ei uşor acidulate şi luminoase, atât de dragi persoanelor matinale, aşa cum am fost şi eu întotdeauna, iar apoi pentru mersul pe jos, instrucţia, gimnasticile astringente şi aperitive pe cât posibil etc. erau pentru mine lucruri noi şi aţâţătoare. Desigur, această medalie militară îşi avea şi reversul ei, care era, având în vedere doar aspectul său imediat (dar asta intra oarecum în planurile noastre eroice: ale mele şi ale soţiei) despărţirea de o zi şi o noapte, de altfel repede şi bine compensată, prin porţii duble de săruturi şi mângăieri, dar mai era, vai, în ce mă privea şi obiceiul destupatului,  al trecerii pe la negustorii de vin, al pipelor bine stropite şi al expresiilor soldăţeşti, pe care ajungi să le reţii şi să le întrebuinţeti în cele din urmă, iar acestea au dus, toate, la cea dintâi ceartă a noastră. Prima ceartă a unei proaspete căsnicii! Ce mai poveste!

Asta s-a întâmplat după ce am revenit într-o zi de la fortificaţii târziu şi bine aghesmuit cu vin sau absint. De sum m-a văzut, soţia mea a izbucnit mai întâi în suspine, apoi în reproşuri. Ei bine. era deja prea mult; m-am supărat şi eu. Şi chiar foarte rău. A doua zi, care era pentru mine o zi de birou şi de relaş relativ, întorcându-mă mai devreme ca de obicei, căci îmi terminasem treaba de la primărie, nevastă-mea nu era nicăieri.

„Doamna mi-a spus când a plecat că n-o să se întoarcă decât la cină. Este la părinţii dumneaei.” Or părinţii, ca urmare a unei ciudate strategii, prin care voiau să se pună la adăpost de bombardamente,ăşi părăsiseră locuinţa din Montmartre şi îşi luseră un apartament în bulevardul Saint-Germain! La doi paşi de noi, de altfel. Fără să-mi mai trag niciun pic sufletul şi puţin furios – în fond de ce şi pentru ce? – am avut proasta inspiraţie să mă duc acolo,nu însă înainte de a întreba când a plecat doamna. De puţin timp. Dar parcă poţi avea încredere în servitoare, mai ales în servitoarele femeilor tinere? Bineînţeles că mi-am găsit nevasta, care m-a primit chiar cu o bucurie sinceră fără nicio îndoială, dar care. în starea de spirit în care mă găseam atunci, mi s-a părut cam batjocoritoare. Iar seara, la noi, după o cină arsă, cu carne de cal şi ciuperci conservate, s-a produs o a două scenă şi cea dintâi palmă.

Ferească-vă Dumnezeu să o faceţi pe prima  şi s-o daţi pe cealaltă.

Aveam să-mi regret amarnic, în virtutea logicii însăşi, a legilor morale ba chiar şi a celor… fizice (apropo de legea vitezei dobândite) dubla iniţiativă legată de acest caz….de conştiinţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: