verlaine – confesiuni (trad.o.s.)

XVI

La naiba, îi tot dădeam înainte! Nu eram în stare s-o isprăvesc! Cine a băut va mai bea, o Doamne, iar cel care loveşte, potrinit cuvântului tău, o să piară lovit. Urmau mulţimi, grămezi, valuri de împăcări sincere – cum de nu! – apoi totul pornea iarăşi de la început. Ca într-un joc cu mingea,  ca la fotbal de pildă, de vreme ce uneori se ajungea până la lovituri de picior. Şi asta a durat, cu toate contrabalansările, cu toate compensaţiiile ce apăreau din când în când, până s-a terminat asediul Parisului. Trec peste eroismele acelor zile posomorâte, ce m-au procopsit cu guturaiurile, care vor avea ca urmare reumatismul din viitor şi…din prezent. Apoi cu bronşitele, graţie cărora am putut să părăsesc „armele” şi să mă întorc la viaţa civilă, apoi cu soi de infern intermitent, din care nu m-a smuls, cu nişte mijloace neobişnuite, aşa cum se va vedea, şi pentru un timp mult prea scurt, tocmai Comuna, cu toare ororile ei de neînchipuit.

Rămăsesem la Paris după 18 martie. Mai întâi pentru că aici îmi aveam slujba, chiar la primărie, unde-şi instalase sediul insurecţia triumfătoare; apoi pentru că mama, bolnavă în momentul acela, îşi avea casa în rue Ecluse, iar eu şi soţia mea ocupam pe chei un apartament frumos, care avea un balcon pe care îl împărţeam cu doamna Clément, soţia deja celebrului ex-comisar imperial din comisiile judiciare, aflat pentru moment în străinătate; în sfârşit pentru că mişcarea din 18 martie fusese pe placul meu,deoarece mi se părea o revanşă asupra laşităţii dovedite de oamenii lui Patru Septembrie   şi deoarece aveam prieteni printre noi veniţi la putere. Raoul Rigault, de exemplu, timp de atâţia ani coleg de şcoală cu mine la insitutul L…. Jules Andrieu cu care fusesem mai recent coleg la primărie şi încă şi alţii. Dar nu acest din urmă considerent avea prioritate în opţiunile mele politice; nu, eu iubisem, înţelesesem (sau cel puţin aşa credeam) şi simpatizasem cel puţin de la bun această revoluţie iubitoare de pace şi în acelaşi timp pusă în slujba adevărului. Si vis pacem para bellum… În virtutea acelui manifest, rămas anonim din cauza numelor obscure şi modeste prin propria lor bună voie, înşirate în simpla rubrică a Comitetului Central, care, aşa cum încercam să-l caracterizez în nişte versuri din care îl mai ţin minte doar pe primul – „Şi fără declamaţii şi fără de dispute” – pusese cu aplomb, cu fermitate şi în mod corect chestiunea politicii interne şi indica, dintr-o trăsătură, viitoarea problemă socială care trebuia rezolvată illico, fie şi pe calea armelor. Dar lucrurile se stricaseră de atunci. Faţă în faţă cu guvernul absolutist de la Versailles şi cu manevrele à la Cavaignac, puse în practică de Thiers ca  în rue  Transnonnain  şi rue de Poitiers, această frumoasă mişcare populară, poate singura mişcare populară inteligentă din istoria tuturor Revoluţiilor Franceze din acest secol, a fost înlocuită de o reconstituire, istorică până la plagiat, a unei imposibile Comune a Parisului, guralivă, dezordonată şi pe deasupra doctrinară. Dar nu conteză, pe vremea aceea acest cuvânt avea o putere magică asupra spiritului meu îmbibat cu un hebertism pitoresc şi m-a sedus tot aşa cum mă convinsese atât de clara, de frumoasa şi de bine dusa la bun sfârşit mişcare din 18 martie.

Aşa încât, atunci când  a venit în cele din urmă jalnicul sfârşit al Comunei, nu mă simţeam tocmai în largul meu. Adevărul e că, după ce-mi păstrasem slujba umilă de la biroul de ordonanţe, acceptasem sinecura – în lipsa oricărei  ordonanţe de plată, care era imposibil de obţinut în condiţiile  acelei administraţii, care venea după cele şase luni ale unei administraţii încă şi mai proaste – sau mai bine zis acceptasem funcţia onorifică de „şef de birou de presă”, al cărei titular, care avea să fie condamnat de un consiliu de război, exista şi se găsea vizavi, în clădirea ministerului de interne. Am rămas în vechiul meu birou, în care ar fi fost loc pentru doi şi pe a cărui uşă, cu geamurile nespălate din timpuri imemoriale, scria: „Accesul publicului interzis.”

Treaba mea era să citesc jurnalele şi să semnalez articolele favorabile sau ostile Comunei. Eram ajutat în aeasta muncă, nu prea grea, de un om de vreo cincizeci de ani, pe care aveam suficiente motive să-l cred un turnător deghizat în comunard fanatic; acesta decupa şi lipea pe nişte foi de hârtie mari şi liniate paragrafele  subliniate în prealabil de mine cu un creion roşu şi cu altul albastiu şi însoţite de nişte comentarii viguroase în stilul meu. La ora patru mă duceam să-mi înmânez opera membrului din Consiliu care răspundea de asta. Ce s-a întâmplat cu aceste rapoarte n-am nici cea mai mică idee, căci incendiul care avea să survină la Hôtel de Ville va face să dispară definitiv aceste documente administrative, împreună cu alte lucrări, în versuri şi proză, a căror pierdere nu o deplâng, aşa cum nu-mi reproşez nici rolul destul de prostesc pe care l-am jucat în timpul celor două luni de iluzii, iluzii,pe care, în ultimă instanţă, nu-mi rău că le-am avut.

Eram aşadar cam îngrijorat în privinţa zilei de mâine, când, în dimineaţa următoare unei seri de mai în care participasem – ce specatacol de un neruşinat cabotinaj! – la o întrunire publică în biserica Saint-Denis du Saint-Sacrement, am fost trezit de vocea soţiei mele, care vorbea prin somn. Ea spunea: „Iată-i! Muşte murdare! Sunt aici! Sunt aici! Să fugim, Paul!” Apoi s-a trezit, nu şi-a mai amintit, aşa cum se întâmpla totdeauna, ce visase, i-am povestit eu şi am izbucnit în râs amândoi.Pe urmă am sunat servitoarea să ne aducă ciocolata de dimineaţă. Această creatură caraghioasă, „gâsculiţa#, cum îi spuneam, deosebind-o de „gâscă”, o altă servitoare a socrilor mei, chiar înainte de a pune cele două cele două ceşti şi cele câteva cornuri pe noptierele noastre (am spus oare că patul nostru se găsea la mijloc, potrivit mai vechiului nostru proiect, puţin ameliorat în favorea mea?) a început să să ţipe: „Au intrat, doamnă! Sunt la poarta Maillot!”

Era adevărat, aşa cum m-am putut asigura numaidecât, zărind fumul obuzelor care explodau, trase din apropiere, la Arcul de Triumf, şi mai încolo, în plin Champs-Élysées.

Oamenii care alergau pe stradă, tobele ce auzeau din toate părţile bătând apelul, clopotul de la Notre-Dame sunând alarma au confirmat imediat vestea neaşteptată.

-Paul, dă-mi voie să alerg până în Montmartre (socrii mei, cu acel instinct al lor de a evita pericolul, se mutaseră din nou în rue Nicolet), mă întorc numaidecât.

-Du-te – i-am răspuns eu, adaugând, de altfel pe un ton nu prea gentil, fără s-o îmbrăţişez din câte ţin minte:

-Şi mai ales să aduci noutăţi!

Am rămas acasă, având poate unele intenţii cu servitoarea, care era drăguţă şi aşa de înspăimântată, încât mi-a dat de înţeles, de cum am rămas singuri, că are nevoie de puţină încurajare.

 

Publicitate