Arhivă pentru decembrie, 2019

verlaine – închisorile mele (trad. o. s.)

Posted in Uncategorized on decembrie 12, 2019 by Octavian Soviany

III

O  boacănă

Regretatul Arthur Rimbaud şi cu mine, apucaţi într-o zi de o poftă nebună de călătorie, am plecat, dacă nu mă înşel prin iulie 187… la A…  unde petrecusem şi aveam să petrec mai multe vacanţe cu familia şi nu numai. A… este un oraş ciudat, cu case spaniole din secolul al XVII-lea,  cu câteva monumente, printre care cea mai frumoasă primărie gotică din întreaga Franţă, cu cazarmă şi mănăstire, clopote şi tobe. Niciun pic de comerţ, foarte puţină industrie. Câţiva bogătani ascunşi în spatele ferestrelor  înalte, cu obloane albe, ale micilor lor palate, care au grădini frumoase. Populaţia, mai mult sau puţin înstărită, este sedentară, dar de soi bun.

Ne-am urcat în tren pe la zece seara şi am ajuns în plină zi. Am făcut repede turul oraşului, asemenea locuri fortificate sunt destul de înghesuite, apoi, aşteptând să se trezească persoanele care ar fi putut să ne primească prieteneşte, fără să se deranjeze prea mult din cauza noastră, ne-am decis să mâncăm la bufetul gării, unde am luat mai întâi fiecare mai multe aperitive, vorbind de una şi alta. Rimbaud, în ciuda neobişnuitei sale seriozităţi precoce, care îl putea ducea  până la un soi de morocăneală, traversată de capricii destul de macabre sau de fantezii stranii,  dar şi eu, care, în pofida celor douăzeci şi şase de ani bătuţi pe muche, rămăsesem un ştrengar, eram în ziua aceea porniţi  pe glume lugubre, fără să ne dăm seama că voiam să le epatăm pe cele câteva „capete pătrate”, care se ospătau cu supe, umpluturi şi galantine stropite cu un vin de Algeria foarte scump. Printre toţi tipii aflaţi acolo, era, în dreapta, îmi amintesc exact, aşezat la o oarecare distanţă, pe aceeaşi banchetă cu noi,  şi un omuleţ destul de bătrân, nici prea-prea nici foarte-foarte la îmbrăcăminte, cu o pălărie de paie decolorată ce-i umbrea faţa rasă, neghioabă  şi prefăcută. Individul trăgea dintr-o ţigară de un gologan, sorbea dintr-o bere de zece centime, tuşea şi hărâia din gâtle şi îi acorda discuţiei noastre o atenţie mai curând prostească decât rău-voitoare. I l-am arătat lui Rimbaud, care a început să râdă în surdină, mai mult muţeşte, cum obişnuia de multe ori. Ciudata arătare s-a topit atunci pe neaşteptate, dându-i discuţiei noastre ocazia să rămâna una cu picioarele pe pământ şi să nu degenereze în fantasticul care era la modă pe atunci. Vorbiserăm despre asasinate şi tâlhării, dând nişte detalii truculente, încât ai fi crezut că fuseserăm mai mult decât martori oculari la ele, şi am continuat pe aceeaşi temă,când, deodată, au apărut dinaintea noastră, ca şi cum ar fi fost azvârliţi acolo, subito, doi jandarmi chipeşi, care ne-au poftit, scurt şi cuprinzător să-i urmăm.

I-am urmat, aşa cum se cuvenea, pe aceşti de altminteri respectabili reprezentanţi ai unei autorităţi pe care ne permiteam totuşi s-o găsim puţin prea grăbită să se intereseze de noi, căci nu făcuserăm nimic condamnabil de vreo instanţă. În sfârşit! După un bun sau mai curând nefast sfert de oră de mers pe nişte străduţe înguste şi pline de prăvălii de zarzavaturi  am urcat cele trei sau patru trepte ale unei intrări laterale a primăriei unde, nu ştiu cum şi de ce, îşi avea sediul şeful parchetului de resort, într-un cabinet precedat de o anticameră în care a trebuit să aşteptăm ceva vreme. Arăta bine intrarea aceea laterală. O boltă în plin-cintru, piatră cenuşie, lemn negru, cu pendantive care se asortau. O păzeau oamenii Gărzii Naţionale (era la puţin timp după sfârşitul războiului şi înainte de suprimarea acesteia), prost îmbrăcaţi, dar totuşi mai bine decât apărătorii Parisului din timpul Asediului; nişte agenţi de stradă, care sunt pretutindeni aceiaşi şi nu se deosebesc  decât prin vreun mic detaliu al uniformei, umblau de ici colo, cu indolenţă, simţindu-se ca la ei acasă. După ce mi-a făcut un semn complice, Rimbaud a început să sloboadă nişte suspine care trebuiau să-i înduioşeze şi chiar i-au înduioşat pe aceşti jandarmi de treabă (aceştia nu sunt mereu la fel de amabili, nu din convingere, ci din iresponsabilitate) şi îşi aşteptau efectul asupra domnului Procuror al Republicii. Rimbaud a fost chemat primul şi a ieşit repede din importantul cabinet cu ochii încă umezi şi clipind spre mine, ca în semn de avertisment. Am intrat şi eu la primul magistrat de acolo, care, aşezat într-un fotoliu de piele în care părea mai degrabă înşurubat, m-a interogat, întrerupând din când în când această formalitate cu observaţii severe cu privire la aspectul pantalonilor mei albi, puţin cam mânjiţi, e adevărat, de pulberea uliţelor, şi destul de uzaţi dinainte. Apoi a început cu reproşurile mai serioase: „La A… tocmai a avut loc o execuţie…. Din păcate, asemenea discuţii topice (sic!) într-un loc public şi-n aşa conjunctură… Pot da naştere la suspiciuni poate întemeiate… Drept dovadă… Vedeţi…  Şi în definitiv ce vreţi să faceţi aici? Cu acel tânăr care de altfel se poartă mulţumitor şi dovedeşte respect faţă de justiţie? Dar încă o dată, ce vreţi să faceţi aici? Îmbrăcaţi în halul ăsta amândoi şi fără bagaje, nu-i aşa? Da… Ei bine?  Vedeţi…

I-am explicat că totul nu fusese decât o fantezie, o plimbare în tovărăşia unui prieten – pe un ton cât am  putut de convingător. Eram pe vremea aceea ceva mai republican decât sunt acum, tocmai fusesem şi puţin comunard şi vorbeam  destul de răspicat şi de îndrăzneţ. După ce i-am înşirat câteva nume de localnici care ar putea da referinţe despre mine, i-am arătat actele, paşaportul, biletele de bancă (”O, timp, opreşte-ţi zborul!”), am mai adăugat şi că eram din Metz, că aveam posibilitate să aleg între cetăţenia franceză şi cea germană şi că – pe legea mea! – de data asta începeam să ezit, văzându-mă a-res-tat arbitrar etc. etc. (Dl. Procuror, în prezent Dl. Preşedinte poate da mărturie de veridicitatea spuselor mele. )

După o pauză rău prevestitoare, magistratul (un tip cu favoriţi, încă tânăr, cu păru negru, frizat şi cu ochelari timpurii) a făcu să se audă clinchetul unui clopoţel şi le-a spus celor doi jandarmi care au intrat: „Duceţi-i pe indivizii ăştia la gară şi urcaţi-i în primul tren de Paris.” Am obiectat că nu luaserăm încă masa. „Duceţi-i să mănânce, dar să o şteargă imediat după aceea şi nu-i pierdeţi din ochi până ce nu pleacă trenul.”

Zis şi făcut. Prea puţin dornici  să ne arătăm din nou la bufetul gării împreună cu însoţitorii noştri oficiali, şi să străbatem încă o dată cu burta goală străzile înghesuite pe care fuseserăm aduşi, am îmbucat ceva într-un „loc bun” pe care ni l-a arătat brigadierul, ne-am luat cafeaua şi gargariseala, din care le-am făcut parte şi la jandarmi, apoi, nu fără mici necazuri, din pricina pantalonilor noştri, pe care împrejurarea că eram duşi sub escortă îi făcea să le pară încă şi mai „patibulari” numeroşilor trecători, am ajuns în cele din urmă la destinaţie. După ce ne-am luat un cordial  bun rămas de la alguazilii noştri care se dovediseră amabili în cele din urmă ne-am înghesuit într-un vagon de clasa a doua, plini de admiraţie pentru maniera, procedeele şi  mai puţin calităţile de judecător ale domnului procuror P.

Iar în aceeaşi seară, puşi din nou pe fapte de vitejie, după o masă serioasă, adică puţin mai bună,de data aceasta, ne-am îmbarcat, acum dintr-o altă gară, spre nişte isprăvi încă şi mai grozave.

verlaine – închisorile mele (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on decembrie 10, 2019 by Octavian Soviany

II

Toate acestea s-au întâmplat…

… în 1870, în cursul lunii decembrie. Eram guard naţional în batalionul 160, în sectorul nu mai ştiu care, undeva către Montrouge şi Vanves. Ocupam de multă vreme funcţia de expediţionar la Prefectura Senei, o slujbă care m-a fi scutit de orice serviciu militar, dacă n-ar fi fost la mijloc patriotismul (deşi – între noi fie vorba – eram mai mult patriotard decât patriot, ca mai toţi parizienii de pe vremea aceea, cuprinşi de febra Asediului). Mi-au mai dat îndemn un oarecare gust al uniformei (şi ce mai uniformă!) şi poate şi un grăunte de curiozitate. Pe scurt, drumurile la fortificaţii alternau mai mult sau mai puţin plăcut  cu munca de la birou şi duceam o viaţă relativ confortabilă (Quantum mutata!). Zilele de birou erau urmate de nopţile mele de proaspăt căsătorit; turul fortificaţiilor comporta un somn anevoie – excelent mijloc de a nu te lăsa copleşit de slujirea lui Marte. De aceea, primind botezul focului, după ce savurasem plăcerea de a purta chipiul cam după fantezie şi de a mânui puşcociul „cu tabacheră”, biroul, atât de detestat în zilele paşnice ale acelui „infam” al Doilea Imperiu , cu toată „Sfânta Republică”, pe care o dorisem din toată inima, şi cu tot pericolul în care se găsea o patrie căreia toată bunăvoinţa mea de aşa-zis patriot nu putea să-i fie de niciun folos, biroul aşadar a sfârşit prin a  mi se părea de preferat drumului la fortificaţii, partidelor de tras la măsea în zăpadă, picioarelor îngheţate şi întregului plictis de acolo. Aşa că am început să-mi neglijez câte puţin îndatoririle militare, cu toate inconveniente lor, în favoarea orelor de la Prefectură, ce îmi ofereau anumite compensaţii, o purtare care a avut în curând ca urmare vizita caporalului meu, un brav meşter de funii de pe strada Cardinal-Lemoine; băiatul ăsta de treabă îmi aducea ordinul să mă prezint, pentru două zile şi două nopţi, la închisoarea sectorului. L-am primit forte bine pe caporal, dar nu la fel de bine şi ordinul, căruia am refuzat să-i dau ascultare. A doua zi, omul mi-a sunat  iarăşi la uşă, anunţându-mă că perioada arestului ar putea fi dublată. Nu mai putea fi vorba de opus rezistenţă,  aşa că, bine încotoşmănat într-un cojoc zdravăn de oaie, cu bidonul plin, înarmat de nevastă-mea ( quantum mutata şi ea!) cu un pateu de prepeliţă, am pornit-o, flancat de mai-marele meu, spre postul, demolat astăzi pentru a le face loc clădirilor şcolii din avenue d’Orléans, vizavi de capela Bréa rămasă  în picioare şi servindu-i cartierului drept parohie auxiliară, un loc de detenţie care şi-a dobândit odioasa celebritate după masacrarea de către Serizier, în mai 1871, a fraţilor dominicani din Arcueil.

Am ajuns acolo pe la ora două după ce plecasem de la mine de dimineaţă, căci am fost opriţi în drum de vagi camarazi de batalion, puţin negustori de vin şi am zăbovit cel mai mult (deşi au mai fost şi alte opriri) la un depozit de vinuri din vecinătate, unde alţi camarazi, care lucrau acolo, ne-au dat de băut din belşug „pe cheltuiala Prinţesei” şi mi-au urat să-mi înfrunt captivitatea cu îndrăzneală.

La locul cu pricina era o grefă unde câţiva subofiţeri din oastea cetăţenească îmi examinară actele de arest şi mai era şi un fel de hangar uriaş care ar fi putut să-i servească drept atelier unui întreg trib de pictori şi sculptori, căci primea lumina zilei printr-o fereastră enormă, care se închidea prost, şi era mobilat sumar, cu câteva paturi de campanie, dispuse în jurul unei sobe ce se putea alimenta doar din exterior; într-un colţ exista şi un „cabinet” în care dormita tradiţionalul hârdău, pe cât de util pe atât de urât-mirositor.

Intrai în acel arest gigantic, unde cel puţin treizeci de captivi, în bluze, cu chipiul pe cap, discutau şi cântau, fumau şi jucau domino, dame, şah şi evident cărţi, galăgioşi ca nişte călugări puşi la popreală, care nu aveau pe cine da vina pentru propria lor nesocotinţă. Soba se străduia să-şi facă treaba, fereastra de asemenea, era o căldură înăbuşitoare, străbătută însă de un curent rece, vehiculul cel mai potrivit al bronşitelor apropiate şi al reumatismelor ce se întrevedeau la orizont, din care aveam să-mi primesc şi eu partea cuvenită. Am făcut repede cunoştinţă cu tovarăşii de captivitate graţie firii mele comunicative şi relativ populare. Cei mai mulţi dintre ei, ca să spun chiar toţi, erau lucrători, care ajunseseră acolo, ca şi mine, din cauza unor mici abateri disciplinare (în orice gardă cetăţenească, după cum ştiţi foarte bine, disciplina e totdeauna cam în raspăr, dar… „la război, ca la război!”). Cel mai tare o încurcase un anume Chincholle, tizul celebrului reporter, faimos încă de pe atunci, iar ceea ce m-a izbit a fost tocmai numele său. Camaradul meu era pictor de interioare, bun vorbitor, virtuoz al romanţelor şi ariilor vechi, ceea ce îl făcea principalul responsabil cu veselia. Pedeapsa lui (primise o lună) se putea pune pe seama acestei voiciuni de spirit, poate şi a neputinţei de a-şi ţine gura când i se făcea vreo observaţie, dar nu părea să se sinchisească prea tare de fulgerele şi trăsnetele ce se abătuseră asupra lui. Un băiat glumeţ şi ager la minte, care nu se înflăcăra în privinţa„năvălirilor torenţiale” împotriva asediatorilor, şi manifesta puţin entuziasm pentru oricine s-ar fi aflat la putere. Şi ce mai descurcăreţ! Graţie vicleniei şi felului său de a vorbi verzi şi uscate (parizienii îi spun lăudăroşenie) reuşise să cumpere complicitatea soldaţilor care pe păzeau cu rândul, aşa că primeam de afară, prin gaura din perete pe care ieşea coşul sobei, provizii de licori şi de aperitive de toate soiurile, expediate – credeţi-mă – constant. Când venea seara, ne înveleam fiecare cu ce aveam la îndemână, ne întindeam pe scânduri şi  poveştile. în care rolul principal le revenea femeilor şi feţelor bisericeşti începeau să defileze, amuzându-ne, astfel încât somnul nu apuca niciodată să vină prea de timpuriu. Din când în când, un obuz venit dinspre Châtillon sau de aiurea, şuiera puţin deasupra ferestrei, lătra, necheza, şi se ducea să explodeze, la grămadă cu altele, undeva mai departe. Trebuie să mărturisesc, spre ruşinea mea, că în cele două nopţi de arest petrecute printre fiare şi paie am profitat de întuneric şi de somnul tovarăşilor de captivitate, pentru a mânca – dar ce spun eu aici? – pentru a degusta, pentru a savura pe ascuns, ca o veveriţă lacomă, binecuvântatul pateu de prepeliţă. Dar oare ce ar fi făcut ceilalţi în locul meu?

Vorbeam deseori despre politică, iar ceea ce m-a izbit, cu atât mai mult cu cât în acea epocă a  existenţei mele eram (sau cel puţin aşa mi se părea) un revoluţionar radical – hebertist, babovist, mai ştiu eu? – a fost moderaţia uşor sceptică, chiar uşor glumeaţă, a acestor vrednici lucrători, dintre care mă tem că mulţi, peste numai cinci luni, au fost  înfierbântaţi până la insolaţie de soarele torid al Comunei, lepădându-se de bunul lor simţ nativ şi luând parte la o insurecţie care, la urma urmei, era dreaptă în principiu.

În aceste condiţii, cât de cât acceptabile, cele patruzeci şi opt  de ore de arest au trecut repede, iar la capătul lor m-am despărţit fară părere de rău, dar cu toată simpatia, de cetăţeanul Chincholle, un fel de Decan al Mareşalităţii (aminţiţi-vă de Mica Dorrit a lui Dickens) şi de cei care erau oarecum subordonaţii săi, care m-au escortat până la ieşire, conform obiceiului, cu un viguros şi răsunător:

„Te duci acuma şi ne laşi,

Ne laşi acuma şi te duci”

Când m-am întors la penaţii mei am fost primit, aşa cum era firesc, cu amabilitate, şi nu s-a scăpat din vedere, bineînţeles, pateul de prepeliţă: am fost întrebat cum mi s-a părut. Iar cînd am răspuns „A fost delicios! Drăguţ  din partea ta că…”  mi s-a replicat:

-Într-adevăr, totdeauna am auzit despre carnea de şobolan că este foarte fragedă.

%d blogeri au apreciat: