verlaine – închisorile mele (trad. o.s.)

II

Toate acestea s-au întâmplat…

… în 1870, în cursul lunii decembrie. Eram guard naţional în batalionul 160, în sectorul nu mai ştiu care, undeva către Montrouge şi Vanves. Ocupam de multă vreme funcţia de expediţionar la Prefectura Senei, o slujbă care m-a fi scutit de orice serviciu militar, dacă n-ar fi fost la mijloc patriotismul (deşi – între noi fie vorba – eram mai mult patriotard decât patriot, ca mai toţi parizienii de pe vremea aceea, cuprinşi de febra Asediului). Mi-au mai dat îndemn un oarecare gust al uniformei (şi ce mai uniformă!) şi poate şi un grăunte de curiozitate. Pe scurt, drumurile la fortificaţii alternau mai mult sau mai puţin plăcut  cu munca de la birou şi duceam o viaţă relativ confortabilă (Quantum mutata!). Zilele de birou erau urmate de nopţile mele de proaspăt căsătorit; turul fortificaţiilor comporta un somn anevoie – excelent mijloc de a nu te lăsa copleşit de slujirea lui Marte. De aceea, primind botezul focului, după ce savurasem plăcerea de a purta chipiul cam după fantezie şi de a mânui puşcociul „cu tabacheră”, biroul, atât de detestat în zilele paşnice ale acelui „infam” al Doilea Imperiu , cu toată „Sfânta Republică”, pe care o dorisem din toată inima, şi cu tot pericolul în care se găsea o patrie căreia toată bunăvoinţa mea de aşa-zis patriot nu putea să-i fie de niciun folos, biroul aşadar a sfârşit prin a  mi se părea de preferat drumului la fortificaţii, partidelor de tras la măsea în zăpadă, picioarelor îngheţate şi întregului plictis de acolo. Aşa că am început să-mi neglijez câte puţin îndatoririle militare, cu toate inconveniente lor, în favoarea orelor de la Prefectură, ce îmi ofereau anumite compensaţii, o purtare care a avut în curând ca urmare vizita caporalului meu, un brav meşter de funii de pe strada Cardinal-Lemoine; băiatul ăsta de treabă îmi aducea ordinul să mă prezint, pentru două zile şi două nopţi, la închisoarea sectorului. L-am primit forte bine pe caporal, dar nu la fel de bine şi ordinul, căruia am refuzat să-i dau ascultare. A doua zi, omul mi-a sunat  iarăşi la uşă, anunţându-mă că perioada arestului ar putea fi dublată. Nu mai putea fi vorba de opus rezistenţă,  aşa că, bine încotoşmănat într-un cojoc zdravăn de oaie, cu bidonul plin, înarmat de nevastă-mea ( quantum mutata şi ea!) cu un pateu de prepeliţă, am pornit-o, flancat de mai-marele meu, spre postul, demolat astăzi pentru a le face loc clădirilor şcolii din avenue d’Orléans, vizavi de capela Bréa rămasă  în picioare şi servindu-i cartierului drept parohie auxiliară, un loc de detenţie care şi-a dobândit odioasa celebritate după masacrarea de către Serizier, în mai 1871, a fraţilor dominicani din Arcueil.

Am ajuns acolo pe la ora două după ce plecasem de la mine de dimineaţă, căci am fost opriţi în drum de vagi camarazi de batalion, puţin negustori de vin şi am zăbovit cel mai mult (deşi au mai fost şi alte opriri) la un depozit de vinuri din vecinătate, unde alţi camarazi, care lucrau acolo, ne-au dat de băut din belşug „pe cheltuiala Prinţesei” şi mi-au urat să-mi înfrunt captivitatea cu îndrăzneală.

La locul cu pricina era o grefă unde câţiva subofiţeri din oastea cetăţenească îmi examinară actele de arest şi mai era şi un fel de hangar uriaş care ar fi putut să-i servească drept atelier unui întreg trib de pictori şi sculptori, căci primea lumina zilei printr-o fereastră enormă, care se închidea prost, şi era mobilat sumar, cu câteva paturi de campanie, dispuse în jurul unei sobe ce se putea alimenta doar din exterior; într-un colţ exista şi un „cabinet” în care dormita tradiţionalul hârdău, pe cât de util pe atât de urât-mirositor.

Intrai în acel arest gigantic, unde cel puţin treizeci de captivi, în bluze, cu chipiul pe cap, discutau şi cântau, fumau şi jucau domino, dame, şah şi evident cărţi, galăgioşi ca nişte călugări puşi la popreală, care nu aveau pe cine da vina pentru propria lor nesocotinţă. Soba se străduia să-şi facă treaba, fereastra de asemenea, era o căldură înăbuşitoare, străbătută însă de un curent rece, vehiculul cel mai potrivit al bronşitelor apropiate şi al reumatismelor ce se întrevedeau la orizont, din care aveam să-mi primesc şi eu partea cuvenită. Am făcut repede cunoştinţă cu tovarăşii de captivitate graţie firii mele comunicative şi relativ populare. Cei mai mulţi dintre ei, ca să spun chiar toţi, erau lucrători, care ajunseseră acolo, ca şi mine, din cauza unor mici abateri disciplinare (în orice gardă cetăţenească, după cum ştiţi foarte bine, disciplina e totdeauna cam în raspăr, dar… „la război, ca la război!”). Cel mai tare o încurcase un anume Chincholle, tizul celebrului reporter, faimos încă de pe atunci, iar ceea ce m-a izbit a fost tocmai numele său. Camaradul meu era pictor de interioare, bun vorbitor, virtuoz al romanţelor şi ariilor vechi, ceea ce îl făcea principalul responsabil cu veselia. Pedeapsa lui (primise o lună) se putea pune pe seama acestei voiciuni de spirit, poate şi a neputinţei de a-şi ţine gura când i se făcea vreo observaţie, dar nu părea să se sinchisească prea tare de fulgerele şi trăsnetele ce se abătuseră asupra lui. Un băiat glumeţ şi ager la minte, care nu se înflăcăra în privinţa„năvălirilor torenţiale” împotriva asediatorilor, şi manifesta puţin entuziasm pentru oricine s-ar fi aflat la putere. Şi ce mai descurcăreţ! Graţie vicleniei şi felului său de a vorbi verzi şi uscate (parizienii îi spun lăudăroşenie) reuşise să cumpere complicitatea soldaţilor care pe păzeau cu rândul, aşa că primeam de afară, prin gaura din perete pe care ieşea coşul sobei, provizii de licori şi de aperitive de toate soiurile, expediate – credeţi-mă – constant. Când venea seara, ne înveleam fiecare cu ce aveam la îndemână, ne întindeam pe scânduri şi  poveştile. în care rolul principal le revenea femeilor şi feţelor bisericeşti începeau să defileze, amuzându-ne, astfel încât somnul nu apuca niciodată să vină prea de timpuriu. Din când în când, un obuz venit dinspre Châtillon sau de aiurea, şuiera puţin deasupra ferestrei, lătra, necheza, şi se ducea să explodeze, la grămadă cu altele, undeva mai departe. Trebuie să mărturisesc, spre ruşinea mea, că în cele două nopţi de arest petrecute printre fiare şi paie am profitat de întuneric şi de somnul tovarăşilor de captivitate, pentru a mânca – dar ce spun eu aici? – pentru a degusta, pentru a savura pe ascuns, ca o veveriţă lacomă, binecuvântatul pateu de prepeliţă. Dar oare ce ar fi făcut ceilalţi în locul meu?

Vorbeam deseori despre politică, iar ceea ce m-a izbit, cu atât mai mult cu cât în acea epocă a  existenţei mele eram (sau cel puţin aşa mi se părea) un revoluţionar radical – hebertist, babovist, mai ştiu eu? – a fost moderaţia uşor sceptică, chiar uşor glumeaţă, a acestor vrednici lucrători, dintre care mă tem că mulţi, peste numai cinci luni, au fost  înfierbântaţi până la insolaţie de soarele torid al Comunei, lepădându-se de bunul lor simţ nativ şi luând parte la o insurecţie care, la urma urmei, era dreaptă în principiu.

În aceste condiţii, cât de cât acceptabile, cele patruzeci şi opt  de ore de arest au trecut repede, iar la capătul lor m-am despărţit fară părere de rău, dar cu toată simpatia, de cetăţeanul Chincholle, un fel de Decan al Mareşalităţii (aminţiţi-vă de Mica Dorrit a lui Dickens) şi de cei care erau oarecum subordonaţii săi, care m-au escortat până la ieşire, conform obiceiului, cu un viguros şi răsunător:

„Te duci acuma şi ne laşi,

Ne laşi acuma şi te duci”

Când m-am întors la penaţii mei am fost primit, aşa cum era firesc, cu amabilitate, şi nu s-a scăpat din vedere, bineînţeles, pateul de prepeliţă: am fost întrebat cum mi s-a părut. Iar cînd am răspuns „A fost delicios! Drăguţ  din partea ta că…”  mi s-a replicat:

-Într-adevăr, totdeauna am auzit despre carnea de şobolan că este foarte fragedă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: