verlaine – închisorile mele (trad. o. s.)

III

O  boacănă

Regretatul Arthur Rimbaud şi cu mine, apucaţi într-o zi de o poftă nebună de călătorie, am plecat, dacă nu mă înşel prin iulie 187… la A…  unde petrecusem şi aveam să petrec mai multe vacanţe cu familia şi nu numai. A… este un oraş ciudat, cu case spaniole din secolul al XVII-lea,  cu câteva monumente, printre care cea mai frumoasă primărie gotică din întreaga Franţă, cu cazarmă şi mănăstire, clopote şi tobe. Niciun pic de comerţ, foarte puţină industrie. Câţiva bogătani ascunşi în spatele ferestrelor  înalte, cu obloane albe, ale micilor lor palate, care au grădini frumoase. Populaţia, mai mult sau puţin înstărită, este sedentară, dar de soi bun.

Ne-am urcat în tren pe la zece seara şi am ajuns în plină zi. Am făcut repede turul oraşului, asemenea locuri fortificate sunt destul de înghesuite, apoi, aşteptând să se trezească persoanele care ar fi putut să ne primească prieteneşte, fără să se deranjeze prea mult din cauza noastră, ne-am decis să mâncăm la bufetul gării, unde am luat mai întâi fiecare mai multe aperitive, vorbind de una şi alta. Rimbaud, în ciuda neobişnuitei sale seriozităţi precoce, care îl putea ducea  până la un soi de morocăneală, traversată de capricii destul de macabre sau de fantezii stranii,  dar şi eu, care, în pofida celor douăzeci şi şase de ani bătuţi pe muche, rămăsesem un ştrengar, eram în ziua aceea porniţi  pe glume lugubre, fără să ne dăm seama că voiam să le epatăm pe cele câteva „capete pătrate”, care se ospătau cu supe, umpluturi şi galantine stropite cu un vin de Algeria foarte scump. Printre toţi tipii aflaţi acolo, era, în dreapta, îmi amintesc exact, aşezat la o oarecare distanţă, pe aceeaşi banchetă cu noi,  şi un omuleţ destul de bătrân, nici prea-prea nici foarte-foarte la îmbrăcăminte, cu o pălărie de paie decolorată ce-i umbrea faţa rasă, neghioabă  şi prefăcută. Individul trăgea dintr-o ţigară de un gologan, sorbea dintr-o bere de zece centime, tuşea şi hărâia din gâtle şi îi acorda discuţiei noastre o atenţie mai curând prostească decât rău-voitoare. I l-am arătat lui Rimbaud, care a început să râdă în surdină, mai mult muţeşte, cum obişnuia de multe ori. Ciudata arătare s-a topit atunci pe neaşteptate, dându-i discuţiei noastre ocazia să rămâna una cu picioarele pe pământ şi să nu degenereze în fantasticul care era la modă pe atunci. Vorbiserăm despre asasinate şi tâlhării, dând nişte detalii truculente, încât ai fi crezut că fuseserăm mai mult decât martori oculari la ele, şi am continuat pe aceeaşi temă,când, deodată, au apărut dinaintea noastră, ca şi cum ar fi fost azvârliţi acolo, subito, doi jandarmi chipeşi, care ne-au poftit, scurt şi cuprinzător să-i urmăm.

I-am urmat, aşa cum se cuvenea, pe aceşti de altminteri respectabili reprezentanţi ai unei autorităţi pe care ne permiteam totuşi s-o găsim puţin prea grăbită să se intereseze de noi, căci nu făcuserăm nimic condamnabil de vreo instanţă. În sfârşit! După un bun sau mai curând nefast sfert de oră de mers pe nişte străduţe înguste şi pline de prăvălii de zarzavaturi  am urcat cele trei sau patru trepte ale unei intrări laterale a primăriei unde, nu ştiu cum şi de ce, îşi avea sediul şeful parchetului de resort, într-un cabinet precedat de o anticameră în care a trebuit să aşteptăm ceva vreme. Arăta bine intrarea aceea laterală. O boltă în plin-cintru, piatră cenuşie, lemn negru, cu pendantive care se asortau. O păzeau oamenii Gărzii Naţionale (era la puţin timp după sfârşitul războiului şi înainte de suprimarea acesteia), prost îmbrăcaţi, dar totuşi mai bine decât apărătorii Parisului din timpul Asediului; nişte agenţi de stradă, care sunt pretutindeni aceiaşi şi nu se deosebesc  decât prin vreun mic detaliu al uniformei, umblau de ici colo, cu indolenţă, simţindu-se ca la ei acasă. După ce mi-a făcut un semn complice, Rimbaud a început să sloboadă nişte suspine care trebuiau să-i înduioşeze şi chiar i-au înduioşat pe aceşti jandarmi de treabă (aceştia nu sunt mereu la fel de amabili, nu din convingere, ci din iresponsabilitate) şi îşi aşteptau efectul asupra domnului Procuror al Republicii. Rimbaud a fost chemat primul şi a ieşit repede din importantul cabinet cu ochii încă umezi şi clipind spre mine, ca în semn de avertisment. Am intrat şi eu la primul magistrat de acolo, care, aşezat într-un fotoliu de piele în care părea mai degrabă înşurubat, m-a interogat, întrerupând din când în când această formalitate cu observaţii severe cu privire la aspectul pantalonilor mei albi, puţin cam mânjiţi, e adevărat, de pulberea uliţelor, şi destul de uzaţi dinainte. Apoi a început cu reproşurile mai serioase: „La A… tocmai a avut loc o execuţie…. Din păcate, asemenea discuţii topice (sic!) într-un loc public şi-n aşa conjunctură… Pot da naştere la suspiciuni poate întemeiate… Drept dovadă… Vedeţi…  Şi în definitiv ce vreţi să faceţi aici? Cu acel tânăr care de altfel se poartă mulţumitor şi dovedeşte respect faţă de justiţie? Dar încă o dată, ce vreţi să faceţi aici? Îmbrăcaţi în halul ăsta amândoi şi fără bagaje, nu-i aşa? Da… Ei bine?  Vedeţi…

I-am explicat că totul nu fusese decât o fantezie, o plimbare în tovărăşia unui prieten – pe un ton cât am  putut de convingător. Eram pe vremea aceea ceva mai republican decât sunt acum, tocmai fusesem şi puţin comunard şi vorbeam  destul de răspicat şi de îndrăzneţ. După ce i-am înşirat câteva nume de localnici care ar putea da referinţe despre mine, i-am arătat actele, paşaportul, biletele de bancă (”O, timp, opreşte-ţi zborul!”), am mai adăugat şi că eram din Metz, că aveam posibilitate să aleg între cetăţenia franceză şi cea germană şi că – pe legea mea! – de data asta începeam să ezit, văzându-mă a-res-tat arbitrar etc. etc. (Dl. Procuror, în prezent Dl. Preşedinte poate da mărturie de veridicitatea spuselor mele. )

După o pauză rău prevestitoare, magistratul (un tip cu favoriţi, încă tânăr, cu păru negru, frizat şi cu ochelari timpurii) a făcu să se audă clinchetul unui clopoţel şi le-a spus celor doi jandarmi care au intrat: „Duceţi-i pe indivizii ăştia la gară şi urcaţi-i în primul tren de Paris.” Am obiectat că nu luaserăm încă masa. „Duceţi-i să mănânce, dar să o şteargă imediat după aceea şi nu-i pierdeţi din ochi până ce nu pleacă trenul.”

Zis şi făcut. Prea puţin dornici  să ne arătăm din nou la bufetul gării împreună cu însoţitorii noştri oficiali, şi să străbatem încă o dată cu burta goală străzile înghesuite pe care fuseserăm aduşi, am îmbucat ceva într-un „loc bun” pe care ni l-a arătat brigadierul, ne-am luat cafeaua şi gargariseala, din care le-am făcut parte şi la jandarmi, apoi, nu fără mici necazuri, din pricina pantalonilor noştri, pe care împrejurarea că eram duşi sub escortă îi făcea să le pară încă şi mai „patibulari” numeroşilor trecători, am ajuns în cele din urmă la destinaţie. După ce ne-am luat un cordial  bun rămas de la alguazilii noştri care se dovediseră amabili în cele din urmă ne-am înghesuit într-un vagon de clasa a doua, plini de admiraţie pentru maniera, procedeele şi  mai puţin calităţile de judecător ale domnului procuror P.

Iar în aceeaşi seară, puşi din nou pe fapte de vitejie, după o masă serioasă, adică puţin mai bună,de data aceasta, ne-am îmbarcat, acum dintr-o altă gară, spre nişte isprăvi încă şi mai grozave.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: