Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (1810 -1885) a oscilat în creaţia sa poetică între romantismul elegiac şi meditativ al lui Lamartine şi ironia subţire a clasicismului, de la care preia specii ca fabula, satira sau   epistola în versuri. Lipsit de elanurile vizionare ale lui Heliade, inspiraţia lui s-a avântat rareori dincolo de graniţele lumii terestre, a fost o (în ciuda pozelor romantice) o natură mai curând cerebrală şi reflexivă. În personalitatea lui s-au amestecat entuziasmul şi scepticismul (care a precumpănit în cele din urmă), sociabilitatea şi mizantropia.

Poetul se trăgea dintr-o familie boierească sărăcită. S-a născut în 1810 la Târgovişte şi  a fost fiul vistiernicului Mihail Licsăndrescu şi a Mariei, născută Fusea, ai cărei strămoşi erau pomeniţi în documente încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Sărac, rămas orfan de părinţi, pleacă în 1827 la Bucureşti, unde e găzduit de un unchi şi începe să studieze mai întâi la pensionul francez al lui Vaillant (unde este coleg cu Ion Ghica), apoi la Academia românească de la Sfântul Sava. Aici este remarcat de Ion Heliade Rădulescu, care îl debutează în 1832 în Curierul românesc cu poezia Miezul nopţii, prezentându-l drept “un alt Young născut din ruinurile Târgoviştii”, iar în acelaşi an, tot cu sprijinul lui Heliade, îi apare volumul Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea unui poem în proză de Florian şi câteva poezii originale. Un timp relaţiile dintre cei doi poeţi sunt extrem de cordiale, Alexandrescu este găzduit în casa prietenului săi, apoi între ei a izbucnit un conflict violent, care i-a despărţit pentru toată viaţa. Cauza lui a fost “eternul feminin”; în poezia Ingratul Heliade îl acuză pe Alexandrescu că a “dezunit” două inimi. Autorul Zburătorului era proaspăt  căsătorit cu Maria Alexandrescu, originară din Târgovişte (presupune Călinescu) şi pare-se rudă  cu evocatorul umbrei lui Mircea, dar întreţinea şi câteva relaţii extraconjugale de notorietate. La solicitarea soţiei geloase, Alexandrescu şi-a spionat prietenul şi i-a furnizat Mariei informaţii despre infidelităţile acestuia, dar, după o mărturisire patetică a lui Heliade, soţii se împacă, iar Alexandrescu este alungat şi va fi urmărit de ura înverşunată a fostului său amic.

Pentru a-şi asigura o situaţie materială mai stabilă, poetul se angajează în armată, este o vreme ofiţer de grăniceri la Focşani, dar demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, unde este găzduit de Ion Ghica.

În 1838 publică un nou volum de poezii. Unele dintre scrierile sale (poezia Anul 1840, fabula Lebăda şi puii corbului) atrag atenţia autorităţilor, fiind considerate antiruseşti şi, din ordinul domnului Alexandru Dimitrie Ghica, autorul suferă o detenţie de trei luni.

În 1842 face împreună cu Ion Ghica o călătorie în Oltenia, care îi va inspira poeziile Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani, precum şi un memorial de călătorie. În acelaşi an publică volumul Poezii.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1843 – 1848), Alexandrescu s-a bucurat de protecţia domnitorului, a primit diverse slujbe funcţionăreşti, a fost ridicat la rangul de serdar, apoi de paharnic.

Nu s-a numărat printre fruntaşii revoluţiei din 1848, dar a colaborat la publicaţia revoluţionară Popolul suveran.

A jucat un rol mai activ în viaţa politică la începutul domniei lui Cuza, când este numit director, apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru al Comisiei Centrale de la Focşani. Aici o cunoaşte pe Raluca, fiica spătarului Stamatin, pe care o descria drept “o fiinţă oacheşă, nu frumoasă, însă blajină, ascunzând un trup abundent sub largile foi de tafta” şi se căsătoreşte cu ea pe 29 mai 1860. Dar, la patru zile după căsătorie, poetul dă primele semne ale unei maladii psihice care îi va întuneca judecata până la moarte, făcându-l să oscileze (după cum arăta G. Călinescu) “un sfert de veac între eroare şi luciditate sau cel puţin între demnitate şi un sentiment atroce de  

umilinţă.”

A existat bănuiala (consemnată şi de Călinescu) că poetul ar fi fost victima unei otrăviri ce i-ar fi provocat boala. Mâncase dintr-un borcan cu dulceaţă, pe care i-l trimisese Mariţa Berlescu, o bucureşteancă pe care o părăsise pentru Raluca Stamatin.

În anii de boală a încercat, sporadic, să-şi reia activitatea literară.

A murit în 1885, într-un deplin anonimat. Vasile Alecsandri scria la moartea poetului: “Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulţi ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generaţiei actuale în privinţa lui şi uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucitor”.

Elegiile şi meditaţiile lamartiniene, în ton cu atmosfera romantică a epocii, nu reprezintă partea cea mai rezistentă a creaţiei lui Grigore Alexandrescu. Ele păcătuiesc printr-un limbaj relativ sărac şi inexpresiv, printr-un repertoriu imagistic convenţional precum şi, aşa cum arăta G. Călinescu, prin abundenţă şi prozaism. Le lipseşte un frison romantic autentic, iar în această ordine de idei, istoricul literar Al. Dima, observa: “În poezia tinereţii sale, Grigore Alexandrescu se încadrează cu totul sensibilităţii romantice de tip dominant lamartinean fără a dezvălui numaidecît o influenţă specifică, Sentimentul naturii nu e prea dezvoltat şi, în ce priveşte sentimentul cosmic, manifestarea lui e – în genere – redusă. Nu ne întâmpină, prin urmare, largi viziuni de ansamblu, ci doar mici peisaje astrale uneori private contemplative, alteori incadrate finalităţii ultime a fiecărei piese în parte. Poetul nu are preferinţe solare – ci – dimpotrivă – selenare şi stelare”.  

Alexandrescu se situează la un nivel mai înalt atunci când abordează speciile clasice, fabula, epistola sau satira. Posteritatea l-a omologat drept cel mai mare fabulist român. S-a spus despre fabulele sale că sunt construite după modelul celor ale lui  La  Fontaine, au aerul unor scenete şi se remarcă prin mişcarea lor scenică, ca şi prin dialogurile pline de vioiciune.  Replicile personajelor dovedesc inventivitate şi sunt pline de spirit: “Un șoarece de neam, și anume Raton,/Ce fusese crescut sub pat la pension,/Și care în sfârșit, după un nobil plan,/

Petrecea retirat într-un vechi parmazan,/Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,/Cotoi care avea bun nume-ntre pisici./Cum că domnul Raton îndată s-a gătit/Se o ia la picior, nu e de îndoit./Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,/Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,/Începu a striga: -De ce fugi, domnul meu?/Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?/Binele șoricesc cât de mult îl doresc/Și cât îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!/Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,/Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;/Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor/Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor./Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,/De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“ (Şoarecele şi pisica). Toporul şi pădurea se remarcă (observa G. Călinescu) prin “dizertaţia molierescă ce taie răsuflarea”: “Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,/Dar că vorbea odată lemne și dobitoace/Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,/Nici nu s-ar povesti./Și caii lui Ahil, care proorocea,/Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea./Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc/Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc/Și care îmi zicea/Că și el o știa/De la strămoșii lui,/Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu/De la un alt strămoș, ce nu mai este viu/Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui./Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,/Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă./Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,/Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă./Astfel se încep toate: vremea desăvârșaște/Orice inventă omul și orice duhul naște.” O lume distopică, în care guvernează legile absurdului, dar care seamănă în spiritul ei cu “tiraniile” de pe vremea lui Alexandrescu, este evocată în Oglindele: “Am citit altădată, nu mai știu în ce carte,/Că într-o țară mare, de aici nu departe,/Plăcuta frumusețe trecea de urâciune:/Câți se-ntâmpla s-o aibă se socotea slutiți;/Iar frumoși de minune/Se socotea aceia ce era mai pociți./Oglinzi ca să se vază nu se afla în țară,/Și era poprit lucru să s-aducă d-afară./Așa fieștecine/Socotea despre sine/Ceea ce auzea,/Căci chiar undele gârlei ce curgea prin cetate/Era atât de negre ș-atât de-ntunecate,/Încât nu putea omul nici umbra a-și vedea.”

Meritele fabulistului Alexandrescu  sunt de necontestat, totuşi poetul şi-a atins nivelul maxim de performanţă în epistole şi satire, care se potriveau cel mai bine cu tipul său de personalitate, caracterizat prin fineţe, ironie, darul vorbei de duh, detaşare, înclinare spre scepticism. Recuzita romantică e abandonată,  iar ideea de progres i se pare acum îndoielnică. În Epistola către Voltaire, Alexandrescu îi reproşează scriitorului francez că a contribuit la răspândirea necredinţei şi, în felul acesta, la slăbirea moralităţii: “Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,/Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,/Și care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?/Ucideri și desfrânări, iată ce-ți suntem datori!/Viața-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,/Iar pe șcelerați i-ai scos din jugul lor neplăcut./Vor în zadar a-ți găsi un cuget ce n-ai avut,/A zice că te-ai luptat abuzul să războiești;/Nu, temelia-ai surpat în dogmele creștinești.” În aceeaşi poezie, tabloul pestriţ al literaturii române a epocii e privit cu un ochi critic, descoperindu-i-se toate petele negre, vanităţile exacerbate şi imposturile: “Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,/Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești./Unul, iscoditor trist de termeni încornorați,/Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți./Se plânge că nu-nțeleg acei care îl ascult,/În vreme ce însuși el nu se-nțelege mai mult./Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,/Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,/Și lumii să arătăm că nu am degenerat;/Altul ce scrie pe șleau ca preotul de la sat/Zice că e deslușit, se crede simplu; iar eu/Mă trag deoparte, privesc, și scriu cum dă Dumnezeu./Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,/Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,/Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoți,/Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.” Scepticismul poetului e împins însă şi mai departe: el ajunge să se îndoiască de utilitatea socială a poeziei şi dobândeşte convingerea că nici natura umană, nici societatea nu pot fi îndreptate prin scris: “M-aș mângâia d-aceasta, când aș vedea că, poate,/Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;/Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,/Aș zice și aș face cât spânzură de mine./Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,/

De m-oi lovi de-un scaun, de sobă și de masă,/Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,/Că cinstea și virtutea sunt lucruri lăudate,/Că numai fapta bună este izvor de bine,/Iar cea rea își aduce pedeapsa ei cu sine?/Astea sunt prea frumoase și bune pe hârtie,/Cine însă le-ascultă sau va ca să le știe?/De când lumea e lume, ce carte omenească/Putu de fapte rele pe oameni să oprească,/Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,/Pe cei fără de suflet să-i facă cu simțire,/Pe hoți să-i îndemneze cu cinste să trăiască,/Și câți judec norocul să nu-l năpăstuiască?/Cânte lupii și urșii în pilde cât le place/Omu-și caută treaba și tot ce-a-nvățat face./Povețele sunt vorbe, dar fapta e departe;/Și prea puțini urmează moralul dintr-o carte.” (Epistolă Dlui V.II) Dar îndoielile lui Alexandrescu nu se opresc nici aici; el descoperă că poezia nu-i decât o înşiruire de clişee şi de convenţii, un fel de număr de iluzionism care n-are nicio legătură cu realitatea (“voluptuos joc de icoane” – cum va spune mai târziu Eminescu), plasat sub semnul obsedant al zădărniciei: “Dar adeseaori poeții lucrurile zugrăvesc/Nu precum sunt în ființă, ci cum și le-nchipuiesc./Și acei ce fericita neavere-au lăudat/Ale ei dulceți și bunuri nu cred să le fi gustat./Nimfele le văd desculțe; îmbrăcate-n piei de oi,/Păstorițele, pe viscol, pe furtune și pe ploi,/De a lor ticăloșie ocolite ca de-un lanț,/Îți ridică toată pofta de a face vreun romanț./Mie-mi pare rău din suflet, căci de aș fi nimerit/Ciobăncuțe cum văzusem într-o carte ce-am citit,/Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,/Fără pierdere de vreme m-aș fi și amorezat./Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin,/Când nimica nu mă doare și când nu simt nici un chin?/Bine-ar fi dacă vederea aș putea s-o amăgesc,/Ș-un obiect ce urât este frumos să-l închipuiesc;/Dar măcar deși-nchid ochii, nu pot imita detot,/Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte” (Epistolă dlui I. C.). Convins de inutilitatea scrisului său, Alexandrescu pare acum pregătit să renunţe la poezie (e preludiul Scrisorii II a lui Eminescu): ”Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihnești,/Că puterea-ți este slabă, și cam lesne ostenești.” Şi căzut în mijlocul unui realităţi prozaice va fi primul poet român ce descoperă un sentiment “modern”: plictiseala, care e mai mult decât o dispoziţie de moment, e “urâtul existenţial”,  generat  de o senzaţie apăsătoare de monotonie, de stagnare, de lipsă de orizont: “Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri,/Care-mpodobesc cu fală sânul veselei naturi,/Și de unde își înalță cântărețul zburător/Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor./Nu e locul însuflării ș-al înaltei cugetări,/Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări,/Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat/O vedere monotonă ochiului cel întristat./Spre amiazăzi se vede niște pomi și niște vii,/Niște salcii semănate ici și colea pe câmpii./Iar la răsărit departe a lor frunte își ivesc/Niște munți care cu slava cea pierdută se fălesc./ (…) Alt ori încotro-ntorci ochii și oriîncotro privești,/Nimic nu se mai arată, deșertul îl întâlnești./Se preumblă peste câmpuri milioane de țânțari,/Care după răutate seamănă a oameni mari;/Mușcă cât îi iartă gura și cu câte au puteri,/Prin cântări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri./Turme de oi sunt mulțime, însă încă n-am găsit/Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit.”

Aceeaşi stare de spirit se regăseşte în Satiră. Duhului meu, care rămâne capodopera lui Grigore Alexandrescu . S-a spus că modelui poetului  ar fi cunoscuta satiră a lui Boileau A son esprit, dar asemănările se mărginesc la titlu şi la atitudinea autoironică pe care o adoptă ambii autori, în aparenta lor gâlceavă  cu propriul lor spirit. Dar în timp ce la poetul francez  această dispută are ca obiect literatura epocii, satira lui Alexandrescu e un fel de comedie de salon, pe fundalul căreia autorul îi reproşează “duhului” său lipsa de disponibilitate pentru plăcerile frivole ale vieţii mondene: “Vino acum de față și stai la judecată,/Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată,/Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:/De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,/Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,/Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine?/ (…) Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place,/Dar cărțile cu mine e greu să se împace./Mai lesne pot a spune hoțiile urmate/La zece tribunaluri sub nume de dreptate,/Mai lesne pot să număr pe degetele mele/Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele,/Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,/A cui este mai mică și cine o să bată.” Nu lipsesc portretele de mondeni, caricaturi ironice, realizate în linii fine, care înregistrează detalii pline de expresivitate, ca într-o gravură de epocă, fără nimic din încrâncenările umorale ale lui Heliade Rădulescu: “Vezi domnișoru-acela care toate le știe,/Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,/În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?/Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:/Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată/Este și mai străină, de-o formă minunată;/Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte/Dumnealui o tocmise ceva mai înainte./Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește/Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;/I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,/Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!” “Duhul e plictisit, îmbufnat, taciturn, cârcotaş şi zeflemisitor, are ceva din aerul mizantropului lui Molière şi, la fel ca acesta, îi întoarce blazat spatele vieţii superficiale de societate şi îi sfidează convenţiile: “Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace/

Câte o vorbă-două, care la unii place;/În câte rânduri însă distracțiile tale/Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale,/Să superi din greșeală persoane însemnate,/Ba încă câteodată și dame delicate,/Râzând de-acele două, statornică pereche/Care își petrece seara șoptindu-și la ureche,/De celelalte patru contese ideale,/Umflate de pretenții și vrednice de jale,/Pe care dacă prințul le ia la bal de mână,/Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână./Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă;/Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă/Că atestatul vremii nu va să-l priimească;/Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească,/Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește,/Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește./Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;/Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,/Și trântește la vorbe fără să se gândească,/Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;/Iată de ce talente avem noi trebuință.” Poezia este astfel confesiunea deghizată a unui inadaptabil predispus spre mizantropie şi îndreptăţeşte o afirmaţie a lui G. Călinescu potrivit căreia adevărata vocaţie a lui Grigore Alexandrescu e monologul. Iar prin epistole şi satire poetul depăşeşte clişeele poetice ale timpului şi deschide drumuri spre viitor ce vor fi valorificate mai consecvent de  generaţiile  ulterioare. A-l reduce pe Alexandrescu  doar la ipostaza de fabulist şi, eventual, de autor al Umbrei lui Mircea (care nu e totuşi o capodoperă) e o nedreptate. Realizările majore ale poetului precum şi timbrul său original trebuie căutate în altă parte

Publicitate