Archive for the Uncategorized Category

verlaine – confesiuni (5)

Posted in Uncategorized on Iunie 22, 2017 by Octavian Soviany

Ce să mai spun despre Metz? Pe legea mea, nu mare lucru în cele din urmă! Tata şi-a scris demisia şi, în ciuda unei scrisori foarte măgulitoare a coloneluluii Niel, şi-a menţinut-o, iar, după ce a fost acceptată, s-a decis  să ne mutăm la Paris. Am debarcat toţi trei într-un apartament mobilat din rue des Petites-Écuries, aşteptând să ne sosească, prin transportul de bagaje, mobilele destul de numeroase lăsate la Metz. Am luat o trăsură de la Gara de Est, care nu arăta ca acum; în faţa ei, de exemplu, în locul largii şi întinsei perspective actuale se întindeau un şir destul de sordid de case leproase şi nişte abominabile terenuri virane care ajungeau până la Sena, iar dincolo de acestea un labirint de străduţe înguste şi teribil de înghesuite, ce mi s-au părut deprimante. Eu îmi închipuiam un Paris clădit numai din aur şi perle fine, eu îmi construisem în minte un Bagdad sau un Visapour mult mai frumos decât fuseseră, evident, vreodată  aceste oraşe, căci imaginaţia copiilor este nesfârşită atunci când se pune pe treabă şi poate ajunge până la nebunie. Şi vedeam, eu, care veneam dintr-un oraş de o frumuseţe rece, de o izbitoare regularitate, cel puţin în părţile pe care apucasem să i le cunosc, o reţea de case foarte înalte, cu obloane grele, de un cenuşiu murdar pe faţadele de ipsos vopsit, pe care ploaia topise praful, formând  nişte pete verzui pe un fond de culoarea urinei. Geamurile trăsurii înguste, în care mirosea a pânză murdară şi a fân mucegăit, zăngăneau cumplit, iar roţile ei se hurducau pe pietrele de pavaj enorme şi neregulate, mai potrivite pentru ridicat baricade la vreme de răzmeriţă decât cu nivelul normal prescris de Administraţia Podurilor şi  Şoselelor. Teribil de dezamăgit, am început să plâng, iar când am fost luat la întrebări, nemaifiind atât de naiv ca înainte – credeam eu – acum când mi se spusese că am ajuns la vârsta discreţiei în sensul literal al cuvântului şi poate şi dintr-un fel de pudoare (zău, domnule, să găseşti Parisul urât e o neghiobie din partea unui băiat aşa mare!) am răspuns că mă dureau dinţii, ceea ce putea să treacă drept adevărat, deoarece împlinisem deja şapte ani, vârstă la care îţi cad dinţii de lapte şi îţi cresc alţii. Dar adevărul e că prima mea impresie despre Paris a fost neplăcută: un oraş urât, plin de noroi, cu cerul murdar, cu un miros fad, care plutea prin atmosferă, dezamăgitor pentru nările mele deprinse cu vânturile puternice şi proaspete ale Estului loren şi cu curenţii de aer salubri ai unui oraş construit în formă de eşichier.

A doua zi însă, trebuie să mărturisesc, am fost recompensat pentru dezamăgirea atât de cruntă pe care o resimţisem la sosire. Impresionantă plimbare într-adevăr, de la poarta Saint-Denis sau Saint-Martin (scuzaţi-mă, au trecut patruzeci şi trei de ani de atunci!) până la Madeleine! Puţine podoabe noi au alterat fizionomia atât de diversă, mai degrabă amuzantă decât grandioasă, a lui Boulevard de Paris, cu luminoasele-i furnicare de oameni, cu luxul, cu bogăţia, cu filosofia şi cu voioşia lui, false sau adevărate, adevărate sau false, dar intense, şi uşoare, şi libere. În 1851 n-am văzut, n-am perceput acolo decât aerul de amuzament, realmente ameţitor pentru un puşti de vârsta mea. Trăsurile, aşa numeroase, care nu făceau prea mult zgomot, trecătorii, în cea mai mare parte a timpului bine dispuşi, hoinărind, fumând, conversând cu glas tare – în provincie majoritatea oamenilor parcă îşi vorbesc la ureche – prăvăliile, o,  şi perechea de broaşte împăiate din vitrina unui „naturalist” de pe Bonne-Nouvelle!  firmele, o,  şi acest catren al unui peruchier de la poarta Saint-Martin, aşezat peste drum de locul unde peste patruzeci de ani  se va ridica Théâtre de la Renaissance:

„Uitaţi-vă ce suferinţă

La Absalom cel spânzurat

De păr. Scăpa cu uşurinţă

Dacă perucă-ar fi purtat.”

Aceste versuri, scrise sub un tablou cam sumar pictat, dar nu mai puţin impresionant pentru nişte ochi lipsiţi de prejudecăţi, cum erau ai mei pe vremea aceea, cred că sunt primele pe care le-am ştiut pe dinafară. În definitiv sunt mai bune decât multe altele, în jurul cărora s-a făcut şi se mai face încă zgomot.

După opt zile ne-au venit mobilele şi am emigrat în Batignolles, care era pe atunci cartierul preferat al militarilor în rezervă. Tata avea să-şi regăsească aici mulţi camarazi şi să lege prietenii noi în această clasă de oameni bravi şi demni, burghezi desăvârşiţi în felul lor, dar lipsiţi de frica şi de oroarea lui Homais şi Prudhomme. Din primul n-au nimic, iar dacă li s-ar întâmplă să folosească, prin cine ştie ce ghinion, limbajul celui de-ai doilea, ar fi foarte plauzibil să spună literalmente că cea mai frumoasă zi din viaţa lor a fost sabia.

Batignolles. Cu intrarea din rue Noilet (pe atunci Saint-Louis) nr 2, la etajul întâi, de unde patru ferestre dădeau către rue des Dames şi rue Lécluse. Rue Lécluse, unde aveam să locuiesc mai târziu în două rânduri, strada unde locuieşti şi tu, vechiul meu tovarăş Edmond  Lepelletier atunci când te plictiseşti de Chatou, în aceeaşi casă şi în acelaşi apartament unde ai văzut lumina zilei. „Să te naşti, să vieţuieşti şi să mori (cât mai târziu posibil) în aceeaşi casă!”  Bucurie de care nu  vor avea parte toţi şi, cu toate că nimic nu este imposibil, mi s-ar părea ciudat să trebuiască să mor, după ce am trăit acolo, e adevărat că puţin, dar am trăit în acea casă de pe rue Haute-Pierre, astăzi probabil Hoch Stein Strasse, care a fost martora venirii mele în această  lume.  Să asiste la primul meu pas şi în cealaltă mi s-ar părea de mirare, în ciuda oricăror proverbiale posibilităţi.

Am arătat că instrucţiunea mea în provincie nu fusese dintre cele mai rapide, progrese mai serioase urma să fac la Paris! Şi am fost dat ca extern la institutul W…, în rue Hélène, o foarte mică străduţă care ducea din rue Lemercier în bulevardul  Clichy, olim., ceea ce voia să însemne pe atunci  strada cea mare din Batignolles. Modestul pension mai există şi astăzi,iar când am fost să-l văd ultima oară pe maestrul Eugène Carrière în atelierul său din – vai! – rue Hégésippe Moreau, am revăzut printre barele verzi ale porţii, care lăsau lumina să treacă printre ele, curtea cu câteva rânduri de arbori nu atât de deşi încât să nu te poţi juca printre ei, încolo şi încoace, dintr-un colţ în celălalt, iar în fund peronul cu două rampe de fier, de unde, la o împărţire de premii, am recitat fabula Stejarul şi trestia, cu care m-am descurcat binişor , graţie unei rapidităţi poate puţin neclare a elocuţiei, care nu m-a trădat decât la ultimele versuri, greu de rostit repede, ia încercaţi şi dumneavoastră, care aveţi aerul că aţi vrea să zâmbiţi:

„Acela-al cărui creştet cu cerul e vecin

Şi-atinge cu piciorul al morţilor imperiu.”

Patronul era un domn demn de vreo cincizeci de ani, mărunt, spânatic, cu părul negru şi lung, separat în partea dreaptă printr-o cărare, cu pielea destul de bronzată, cu fruntea largă, cu nasul lung şi drept; semăna, dacă nu leit, cel puţin izbitor, cu  Victor Hugo, aşa cum era înfăţişat în litografiile de pe vremea aceea, un Victor Hugo-Dante şi nu acel Victor Hugo-Ribera, aşa cum e zugrăvit în vremea din urmă. Se căsătorise târziu şi avea o fetiţă care a murit în timp ce eram elev acolo şi a fost una din primele mele emoţii foarte puternice să-l văd plângând pe acest bărbat puternic, de care ne temeam puţin, cu toate că îl iubeam, noi, odrasle de familie, cu o educaţie sănătoasă, faţă de care arăta o atenţie şi o grijă cu adevărat părinteşti. Unul dintre colegii mei din rue Hélène a fost Carles des Perrières. Nu l-am mai revăzut niciodată din vremurile acelea preistorice. Fie să primească, odată cu aceste rânduri, salutul meu, de două ori confratern.

Crescusem. Ştiam acum să scriu şi să citesc. Îmi intraseră în cap cele patru operaţii şi aveam noţiuni de istorie şi geografie. Era vorba să fiu dat la liceu. Dar cariera mea şcolară a fost întârziată de două evenimente: boala destul de gravă pe care am contactat-o şi ziua de doi decembrie.

 

veralaine – confesiuni (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 21, 2017 by Octavian Soviany

Ne-am întors aşadar la Metz, unde tatăl meu fusese trimis iarăşi cu regimentul.

Am descris deja cât de cât Metzul din timpul copilăriei mele. Ceea ce am povestit n-are nimic izbitor; erau zorii vieţii sau mai curând ai creşterii unui micuţ care devenea măricel. „Micuţul” – aşa îmi spuneau acasă şi am continuat să îmi spună aşa multă vreme, chiar şi după ce mă făcusem un lungan cât toate zilele, pe care îl exaspera cuvântul „micuţ”, ce le sună astăzi atât de dulce urechilor mele bătrâne de orfan, care nu-l mai aude  decât câteodată în vis, un vis plin de triste, nespus de triste zvârcolituri.

Aşadar micuţul care eram şi care n-a prea crescut, nici măcar n-a crescut îndeajuns în înţelepciune, începuse să fie totuşi atent la lucrurile din jur. Mai cu seamă ochii mi s-au dovedit precoci: priveam la toate, nu-mi scăpa nici un aspect al lucrurilor, vânam permanent forme, culori şi umbre. Ziua mă fascina şi, cu toate că-mi era frică de întuneric,mă atrăgea noaptea în care curiozitatea mă împingea să caut nu ştiu ce, albul, griul, poate felurite nuanţe. Fără îndoială că datorită acestei dispoziţii trebuie că am dobândit – dacă poate să fie vorba de trebuinţă – gustul foarte precoce şi foarte real pentru mâzgăliturile în cerneală sau în creion şi pentru petele de lac carminat, albastru de Prusia sau gumă arabică pe toate bucăţelele  de hârtie care-mi cădeau în mână, adică aveam – cum se spune de obicei – o anumită vocaţie pentru pictură. Desenam nişte omuleţi epileptici, pe care îi coloram cu sălbăticie; omuleţii mei erau în principal nişte soldaţi a căror anatomie consta dintr-un opt suprapus peste un unsprezece sau  nişte doamne în fuste largi, figurate prin acolade incoerente, toate astea neavând niciun alt scop decât acela de a fi puse pe hârtie cât mai violent cu putinţă, din două-trei trăsături de creion, peniţă sau pensulă. Degetele îşi luau sarcina să şteargă acele „desene” de care nu eram mulţumit, atunci când nu făceam treaba asta cfu limba. Am rămas de atunci cu obiceiul de a mâzgăli marginea manuscriselor şi a scrisorilor mele intime cu nişte ilustraţii diforme pe care unii linguşitori de duzină s-au prefăcut că le găsesc amuzante. Cine ştie? Poate că în loc să fiu poet aş fi putut să fiu un mare pictor. Cu Institutul în locul spitalelor, cu un mic palat, împreună  cu accesoriile sale pe Champs-Élysées în locul camerei mobilate, şi cu o broşetă la butonieră în locul grămezii de cruci pe care le port pe amândoi umerii.

Iată ce înseamnă să nu-ţi urmezi adevărata vocaţie.

Căci pe atunci cred că nu aveam nici cea mai mică vocaţie pentru poezie. Eram cea mai prozaică făptură de vârsta mea, nu prea mâncăcioasă, suficient de leneşă, destul de jucăuşă, care dormea bine atunci când nu zburdase sau nu trăncănise prea mult peste zi. Nu eram cuprins niciodată de melancolie. Acum nu sunt mai taciturn decât fusesem de vorbăreţ in illo tempore. Pe scurt, eram un desăvârşit pui de burghez, un „echilibrat”. Omul se mai şi schimbă!

Oare   trebuie totuşi să pun printre simptomele pe care le-ar fi putut descoperi un psiholog o anumită atracţie pentru sexul opus, pe care o aveam de pe atunci? Mi se pare că nu, căci poetul, chiar în sensul cel mai banal al cuvântului, poate fi lipsit foarte bine de o asemenea înclinaţie. Cele şapte corzi ale lirei sale nu au o destinaţie precisă. Aşadar nu vreau să trag nicio concluzie din mica idilă, cât se poate de adevărată,  care va urma; o să v-o povestesc de-a fir în păr doar pentru a mă amuza amintindu-mi-o şi pentru a încerca vă stârnesc o brumă de interes. Aceasta nu este singura „istorie de amor” care şi-ar putea găsi locul în aceste Confesiuni (de vreme ce s-a găsit un titlu atât de pompos pentru simplele mele note), s-ar mai putea citi aici şi altele, multe altele, care m-ar pune în încurcătură. Aceasta are cel puţin meritul de a fi inocentă, dacă va fi fost vreodată.

Metzul avea şi trebuie să mai aibă şi acum un loc de plimbare foarte frumos numit „Esplanada”, care cobora în terase spre Mosella, care se înfăţişa, largă şi limpede, la picioarele colinelor bogate în struguri şi cu o înfăţişare plăcută. În dreapta acestui peisaj, retrasă spre partea oraşului, catedrala îşi profila, la o bună distanţă panoramică, arhitectura dantelată la nesfârşit. La căderea serii, nişte nori de corbi se reîntorceau croncănind – poate de bucurie? – şi se aşezau pe nenumăratele turele şi turnuleţe ce se ridicau spre cerul violet. În mijlocul promenadei se înălţa, şi trebuie să se mai înalţe încă, o elegantă estradă, destinată concertelor de fanfară care aveau loc în după-amiezele de joi şi duminică după vecernie. Întregul Metz plimbăreţ şi lipsit de ocupaţie îşi dădea, în zilele şi la orele acelea, întâlnire acolo.  Toalete, sfinţi mari şi mici, conversaţii, probabil şi flirtruri, evantaie agitate, lornionul, care pe atunci avea forma unui monoclu pătrat, lornionul făcut din sidef sau din smalţ, pe care unii au încercat să-l readucă la modă  în ultima vreme, dus şi luat de la ochi, toate acestea îmi stârneau atenţia de ştrengar, câteodată maliţioasă în sinea ei, chiar dacă mai erau şi momente când îmi mai scăpau nişte observaţii de copil teribil pe seama mănuşilor puţin ofilite ale doamnei cutare sau a pantalonilor de nankin  prea scurţi şi prea strânşi pe picior ai vreunui domn oarecare, în timp ce melomania mea copilăroasă se îmbăta cu ariile de dans ale lui Pilodo, cu solouri de clarinet sau cu mozaicuri din ultima operă comică a lui Auber sau Grisar.

S-a întâmplat ca printre numeroşii copii aduşi aici de perechile căsătorite să se numere şi fiica mai mică a dlui Preşedinte al Tribunalului de primă instanţă care se numea L. Pe micuţa domnişoară o chema Mathilde. Putea să aibă vreo opt ani, pe când eu cred că intram pe şapte. Nu era frumoasă în felul în care sunt frumoase fetiţele de vârsta ei. Foarte blondă, de un blond aproape sălbatic,  aveaun păr  cu cârlionţi mărunţi ce încadra o faţă vivace, nişte ochi de aur brun, o piele acoperită de pistrui, care mi se păreau (aşa aveam eu impresia) nişte scântei aflate într-un necontenit du-te vino pe acest chip plămădit  parcă realmente din foc,  nişte buze groase, sănătoase şi bune, cu mers săltăreţ, trădând un fel de avânt necontenit, care îmi mergeau toate la inimă şi îmi stârneau deja simţurile. Am devenit îndată prieteni. Ce puteam să ne spunem? Nu ştiu, dar vorbeam mult unul cu altul atunci când nu ne jucam, ceea ce se întâmpla adeseori. Când unul dintre noi se întâmpla să întârzie (căci trebuie să mărturisesc că mă plăcea şi ea la fel de tare, pe legea mea!) începea o aşteptare nerăbdătoare, iar apoi, ce bucurie, cum mai alergam unul spre altul, cîte sărutări drăgăstoase şi lungi şi plescăitoare nu ne dădeam şi ne răsdădeam pe obraji. Uneori ne reproşam întârzierea, ne făceam mici scene, apăreau vagi umbre de gelozie atunci când un alt băiat sau o altă fetiţă se amesteca în jocurile noastre şi se bucura, din partea unuia a celuilalt de o primire prea călduroasă. Prietenia noastră, atât de la vedere, fusese remarcată şi stârnea un oarecare interes; ea îi amuza mai ales pe ofiţerii ce alcătuiau o bună parte a publicului care frecventa aceste concerte. „Paul şi Virginie” – spuneau comandanţii şi căpitanii ale căror gusturi rămăseseră clasice, în timp ce locoteneţii şi sublocotenenţii, mai citiţi şi cu instincte mai vii, ne spuneau însă zâmbind „Dafnis şi Chloe”. Până şi colonelul tatălui meu, care avea să ajungă mai târziu mareşalul Niel, se distra primul pe seama înflăcărărilor noastre copilăreşti, iar părinţii noştri, care nu le percepeau decât partea lor de naivitate şi de candoare încurajau din toată inima aceste relaţii gentile.

Doamnă despre care nu mai ştiu nimic de atâta vreme şi căreia îi ignor până şi numele actual, dacă aceste rânduri or să vă cadă vreodată sub ochi şi, având în vedere că numele meu nu vă este străin, cred, aşa cum nu-mi este nici mie străin numele de magistrat al tatălui dumneavoastră, veţi zâmbi cu complezenţă – nu-i aşa? – aşa cum fac martorii iubirilor noastre curate din copilărie şi aşa cum fac eu însumi în faţa acestor amintiri pline de prospeţime, care îşi păstrează încă parfumul nevinovat, revenind dintr-o dată în amintirea poetului, care ar dori – vai! – să aibă doar asemenea lucruri dulci şi sincere de povestit.

 

verlaine – unii şi alţii (6)

Posted in Uncategorized on Iunie 20, 2017 by Octavian Soviany

Scena IX

CEI DE DINAINTE, CHLORIS, MYRTIL.

CHLORIS:

Mi-e inima dispusă spovada să v-asculte.

Hai, spuneţi ce v-apasă, eu ştiu fără de greş

Cum că tăcerea asta vă strânge de gâtlej.

Şi stăruinţa voastră de-a mă curta, pe care

O faceţi să suspine precum nişte cavale

Ce-ngână madrigale făcute-n cinstea mea

Vă strânge ca o haină prea strâmtă, nu-i aşa?

Dar inima ce numai de dragul dânsei bate

Nu o puteţi ascunde de mine, din păcate.

Acum, că mi-este totul aproape lămurit,

La ce vă foloseşte acest mutism stupid?

Vorbiţi-mi dar pe faţă de ea şi-o să vă fie

Puţin mai bine poate, iar, dac-o să vă vie

Şi-a altora durere s-o ascultaţi niţel,

M-aş uşura, la rându-mi, vorbindu-vă de el.

MYRTIL:

Şi dumneavoastră? O, nu!

CHLORIS:

Şi eu fireşte

Aş vrea să ştiu iubitu-mi de încă mă iubeşte.

Sylvandru şi cu mine ne potriveam perfect.

Ce soartă pizmăreaţă, ce Dumnezeu abject

Doriră-n felul ăsta brutal să ne separe?

Sylvandru-i uşuratic, nu are firea tare

Şi poate în păcate prea lesne a cădea.

MYRTIL

Nădăjduiţi. Îmi pare că s-a căit deja,

Aşa îmi spune jalea  (Suspină)  şi lacrimile mele.

(Sylvandre şi Rosalinde îşi strâng mîinile)

ROSALINDE (Intervenind)

Ce lacrimi delicioase! Ce nobilă durere!

MYRTIL:

Ce chin!

CHLORIS:

Ce suferinţă!

ROSALINDE (În vârful picioarelor, foarte încet):

Hei, Chloris!

CHLORIS:

Aţi venit?

ROSALINDE:

Aceeaşi soartă care de-un ceas v-a despărţit

Pe tine şi Sylvandru din nou vă împreună.

Să nu-ţi faci nicio grijă. A fost pe mână bună.

Că n-o să plece iarăşi e gata a jura.

Au prea târziu să fie?

SYLVANDRU:

O, nu mă alunga!

Fii milostivă. Cea mai cumplită răzbunare

E-atunci când se transformă ranchiuna-n îndurare.

De vrei să-mi dai pedeapsă ,îmi pedepseşte blând

Nu crima săvârşita, ci capul mai curând,

Ce s-a lăsat cu totul furat de-o nebunie,

Ci inima mea laşă şi slabă!

(Cade în genunchi)

CHLORIS:

Ce prostie!

Ridică-te! Nu-mi vine defel a te mustra.

Sunt foarte fericită de revenirea ta

Şi-o să-ţi cuprind cu braţe de iederă grumazul.

Aveam de sfadă vreme, dar află că necazul

Cel mare pentru mine a fost că-aşa uşor

Ai pus la îndoială sărmanul meu amor.

De ţi-am părut vreodată frivolă şi buiacă

Şi de-am avut şi toane, a fost aşa, o şagă,

Şi-n inimă iubire păstratu-ţi-am mereu.

Să alungăm şi norul acesta, dragul meu,

Căci toate la beţia amorului ne-ndeamnă.

(Rosalindei)

Cât despre voi, prea bună şi graţioasă doamnă

În mine-ntotdeauna o soră veţi avea.

(Cele două femei se îmbrăţişează.)

SYLVANDRE:

Socot că-i fericită. Ce bine-i stă aşa!

ROSALINDE (Lui Myrtil):

Nu ştiu cum ţi-o fi voia. Să fac ca dânsa oare?

MYRTIL:

Nu numai că-i frumoasă, mai e şi iertătoare.

(Rosalindei)

Îngăduiţi-mi mâna să v-o sărut pios.

ROSALINDE:

Precum văzurăţi, toate s-au isprăvit frumos.

Uitând pe totdeauna tristeţurile toate,

Să fim ferice.

(Lui Sylvadre şi Chloris)

Fie în veci îngemănate

Juniile-vă, prieteni, şi fie-a vă meni

Amorul vostru numai săruturi purpurii.

(Întorcându-se   spre Myrtil.)

Iar noi, amanţi ce viaţa i-a pus la probe grele,

Vă vom privi, dar fără invidii şi-alte cele,

Încântul după-amiezii avându-l de sorbit.

(Toate personajele piesei reintră şi se grupează ca la început)

Ci iată, în lumina blajină de-asfinţit

Vin de la dans amicii, şi-n loc de reverenţe

Aşteaptă să le facem frumoase confidenţe.

Scena X

TOŢI, CA MAI SUS.

MEZZETIN (Cântă):

Mergi! Grijile s-au şters,

Plăcerea doar degustă.

Agaţă-te de-o fustă,

Te bucură de-un vers.

 

Morala cea mai tare

Aici unde nebunii

Sunt înţelepţii lumii

E ora a uitare

 

Să n-ai melancolii

Şi nici posomoreală;

Au chiar aşa reală

Şi gravă viaţa-o fi?
(Cade cortina)

verlaine – unii şi alţii (5)

Posted in Uncategorized on Iunie 19, 2017 by Octavian Soviany

Scena VIII

SYLVANDRE, ROSALINDE

SYLVANDRE:

Vreau să vă spun povestea-mi.

ROSALINDE:

Cunosc prea bine snoava,

Citind-o nu odată în ochii lui Myrtíl.

Voi amândoi vă temeţi, crezându-vă subtili,

De dragostea ce vine şi buzele-şi asmute

Spre a vă da săruturi de voi necunoscute,

Furaţi de amintirea unui amor trecut.

Ingraţi şi proşti ce sunteţi, vă temeţi de trecut!

Şi voi, la fel ca dânsul, greşiţi.

SYLVANDRE:

Nu vi se pare

Că numai el?

ROSALINDE:

Nu. Ambii comiteţi o eroare.

Şi-aceeaşi suferinţă vă paşte pe-amândoi.

SYLVANDRE:

Ca să-mi ghicesc sfârşitul degeaba mă-anevoi

Şi nu ştiu felu-n care o să-mi slujiţi de gâde.

(Alintâdu-se)

Dar inimă-va totuşi…

ROSALINDE:

Vă vine deci a râde!

SYLVANDRE:

Nu râd deloc. Vreau însă a spune răspicat:

Nu-i chiar aşa năpastă că Chloris m-a lăsat,

Voia ca pentru toate  să-i dau o chezăşie,

Iar, pe de altă parte, nutresc credinţa vie

Că o să fiu ferice, cu voi, ce m-aţi dorit

Pe când eram amarnic  robit şi chinuit,

Supus la tot batjocul, ţinut ca într-o lesă,

Din nu ştiu ce capriciu de fosta mea metresă,

Că-aş fi putut prea bine chiar creierii să-mi zbor

Dacă-mi cădea pistolul în mână-ntâmplător.

Vă pun deci la picioare o dragoste nebună

Şi niciun pic de ciudă pe ea nu-mi mai căşună.

Voi fi căţelul vostru ce nu spune nici pâs,

Lupşorul dumneavoastră…

ROSALINDE:

Mă luaţi din nou în râs.

SYLVANDRE:

De fel. Ba dimpotrivă, simţirea-mi vă adoră.

Mi-s scumpe vocea voastră, cea tandră şi sonoră,

Şi picioruşul vostru micuţ, de luat în pumn,

Ce calcă-atât de vesel şi graţios pe drum

Şi-albeaţa şi-o etală când călăriţi pe mule,

Şi ochiul dumneavoastră, ce stelelor emul e,

Când îşi abate raza spre bieţii muritori,

Şi mă aseamăn, doamnă, leit cu-acele flori

Ce se rotesc întruna, la soare luînd aminte.

În faţa dumneavoastră rămân făr’ de cuvinte,

Pierdut, nebun, prostatic, nu pot nici să suspin,

Şi-atunci când mă săgeată privirea-vă leşin.

De răsuflarea-ţi framăt, ca iarba de o boare,

O, tu, cea mult divină, cea mult încântătoare,

Iar  sufletu-mi palpită deolalt’ cu geana ta.

-Dar apropo de Chloris: m-o mai iubi cumva?

ROSALINDE:

Mă tem că da.

SYLVANDRE:

Ei, asta-i! Anapoda îmi pare!

ROSALINDE:

Eu pot a vă răspunde când vreţi la întrebare.

SYLVANDRE:

Mai bine nu-mi răspundeţi. Pesemne m-am prostit.

Doar voi îmi sunteţi dragă…

ROSALINDE:

Şi totuşi e vădit

Chiar dacă dumneavoastră v-ar fi altminteri placu’

Că vă adoră Chloris încă şi-acum…

SYLVANDRE:

Pe dracu!

Ea, ea, să mă adore?  (Aparte, îngrijorat)

Ah,Doamne, Doamne!

ROSALINDE:

Ce-i?

Nu credeţi?

SYLVANDRE:

Inimioara sa zburdă-n legea ei.

Acum e pe la Myrtil….

ROSALINDE (Cu pasiune):

Şi chiar îi fuse dată?

Înseamnă că-l iubeşte…

SYLVANDRE:

De ce eşti supărătă

Să mor de pot pricepe.

ROSALINDE:

Tăceţi!

SYLVANDRE:

Un ticălos

Şi o nebună!

ROSALINDE:

Spuneţi că nu sunteţi gelos

Deloc, deloc pe Myrtil?

SYLVANDRE (Ca izbit pe neaşteptate de un gând dureros):

Aţi nimerit-o! Iată

Că inima-mi de dânsul acum e obsedată.

ROSALINDE (Aproape bucuroasă):

Ştiu bine cum că totuşi îl geloziţi un pic.

SYLVANDRE (Aparte):

Să ne prefacem încă!

(Rosalindei.)

Vă jur că nu-i nimic.

Şi dacă gelozia în mine se strecoară

Îl gelozesc pe Myrtil acela de aoară.

ROSALINDE:

Destule complimente! Sunt tristă, ca şi voi,

Şi-un unic ţel ne mână acum pe amândoi

Hai să vorbim mai bine de jalea noastră mare

Şi să găsim în asta puţină consolare.

Voi o iubiţi pe Cholis,mie mi-e Myrtil drag

Şi nu pot cu-a lui lipsă defel să mă împac.

Deosebirea mare între-ale noastre rele

E că eu fui lăsată, pe când a ta durere

Tu singur ţi-ai iscat-o, în chip nechibzuit,

Şi,-aşa cum se întâmplă, acum eşti pedepsit.

Greşesc?

SYLVANDRE:

Deloc. Ah, Chloris, acum îţi ştiu doar preţul.

De unde-ţi voi lua şaga şi zâmbetul, glumeţul,

Şi graţia-ţi şi toată acea candoare-a ta.

ROSALINDE:

S-a potrivit altminteri să fie soarta mea,

Să-l plâng pe infidelul de Myrtil!

SYLVANDRE:

Infidelul

Care i-a luat lui Chloris cu japca sufleţelul!

Turbez de disperare. Iar voi mi-aţi spus că ea

Mă mai iubeşte încă. Dar iată-i! Sunt colea

Şi vin aici.

ROSALINDE: Pesemne mai au să-şi spună multe.

(Se retrag în fundul scenei.)

verlaine – si unii şi alţii (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 18, 2017 by Octavian Soviany

Scena VII

MYRTIL, CHLORIS

CHLORIS:

Vreţi aşadar cu mine să fiţi oleacă tandru,

Iar, după ce amanta v-a smuls din jugul ei,

Găsiţi o alinare-n sărmanii nuri ai mei.

MYRTIL:

Vă pare o ofensă?

CHLORIS:

A farmecelor mele?

MYRTIL:

Ba nu, a celeilalte.

CHLORIS:

Gândeam la alte cele

Şi nu am fost atentă deloc. În sinea mea

Mă aşteptam să-mi faceţi un madrigal ceva,

A farmecelor mele fiindu-le oglinda,

Dar gândul dumneavoastră era la Rosalinda.

Nu-ncape îndoială, jignit-o-aţi cumplit.

MYRTIL:

E sigur?

 

CHLORIS:

Mi se pare că-n chip de nou iubit,

Ce-l alesei, mişcată de-aprinsa lui suplică,

Şi care mă adoră în inima lui, cică,

În ciuda nu ştiu cărui funest eveniment,

N-aţi fi putut alege mai bine un moment

Mai potrivit ca ăsta spre -a nu mă lua în seamă,

Tezeu, mereu cu gândul la fosta-i Ariană,

Dar vom vorbi de astea pe urmă. Eu vă jur

Că vă voi spune toate şi fără înconjur.

De-amantu-i Rosalinda acuma părăsită,

Turbată de ranchiună, de ură otrăvită,

De ciudă pe Silvandru şi-a pus gheruţa sa.

MYRTIL:

Vă pare rău de dânsul?

CHLORIS:

Nu credeţi că-i belea

De-a fi ajuns prieten cu fosta-vă,  cu-amica?

MYRTIL:

De ce?

CHLORIS:

Făceţi pe prostul? Nu vă mai spun nimica.

MYRTIL:

Vă pare rău de dânsul

CHLORIS:

Voi sincer mă iubiţi?

MYRTIL:

Frumoşi vi-s tare ochii..

CHLORIS:

Pe el îl geloziţi?

MYRTIL (Cu vivacitate):

Desigur! (Dând înapoi). Însă numai pentru trecut, fireşte.

CHLORIS:

Frumos din partea voastră. Aceasta se numeşte

Galanterie-mi pare şi o primesc cu drag.

Deci mă iubiţi.

MYRTIL:

Da, doamnă!

CHLORIS:

Ce-ndrăgostit buimac!

Cu mine-aţi fi fost altfel…

MYRTIL:

Prietena mea dragă!

CHLORIS:

Cam rece complimentul şi n-are cum să-mi placă!

„Prietena mea dragă!” Mai tare mi-ar plăcea

S-aud, ca adineauri, al dumneavoastră da.

MYRTIL (Cu indolenţă.):

Permiteţi…

CHLORIS:

Vin Silvandru şi Rosalinda iară.

MYRTIL.

O, Rosalinda…

CHLORIS:

Uite, vi-i braţul  ca o moară

Ce se roteşte-n aer, parcă-ar căta ceva.

Sosesc. Se cade-n grabă, amice, a pleca

Şi poate-n altă parte a ne sfârşi gâlceava. (Ies.)

verlaine – unii şi alţii

Posted in Uncategorized on Iunie 17, 2017 by Octavian Soviany

Scena V

Intră MYRTIL

MYRTIL:

Eu socotesc că are

Dreptate doamna. Vorba-i e-un cânt de-amor pe care

Şi eu l-aş zice, dacă..

CHLORIS:

Cum? Doi de dacă?  Zic

Că e cam mult.

MYRTIL:       Părerea-mi nu-i alta-ntru nimic

De-a dumneavoastră.

CHLORIS, lui Sylvandre: Şi voi?

SYLVADRE:

După dreptate….

CHLORIS:

Suntem călduţ!

MYRTIL:

O, Chloris, ne-am potrivi la toate,

De v-aş fi eu vasalul.

Scena VI

ACEEAŞI, ROSALINDE.

ROSALINDE, intrând:

Zi bună! Cred că sunt,

De vreme ce aşa e trebuincios, de când

Ni-s inimile puse parcă puţin pe sfadă,

De la căruţa voastră taman a cincea roată.

(Lui Myrtil)

De-acuma sunteţi liber de tot ce mi-aţi jurat,

Şi-acum şi altădată, şi fals şi-adevărat.

MYRTIL, la braţul lui Chloe, protestând slab:

Iubito…

ROSALINDE:

De regrete n-aveţi nicio pricínă.

Mă iată cu Sylvandru prietenă intímă.

SYLVANDRE, plăcut surprins, pe un ton uşuratic:

Deci după Scylla, dulcea Charibdă a venit.

Dar una o să fie cum cealaltă leit,

Şi amândouă-aceste-adorabile cochete,

Cu ale lor capricii, ce parcă sunt rachete,

Cu inima-mi juca-vor, mi-e teamă, jeu de paume.

CHLORIS (lui Sylvandre):

Ce prost!

ROSALINDE (Aceluiaşi):

Ingrat ce-mi fuseşi!

MYRTIL (Aceluiaşi):      Amice, eşti potron!

SYLVANDRE (lui Myrtil):

Dar nu mai mult ca tine! Şi eu îs pus pe price,

Iar dacă te lezarăm, tu ne-ai şocat, amice

(Lui Chloris şi Rosalindei.)

Deci, doamnelor, mă iată al dumneavoastră sclav,

Dar inima-mi e-ntocmai cum calul cu nărav,

Care nu vrea să ştie de frâie şi căpestre,

Iar dacă e pericol dispare fără veste,

De parcă-ar vrea să-şi rupă grumazul mai degrab’.

(Doar Rosalindei.)

Iar vouă, Rosalinda, de-o să vă fie drag

Să colindaţi ţinuturi albastre-n fantezie

Şi-o să aveţi nevoie de-un cal ca să vă-mbie,

Curtenitor şi sincer, să îi săltaţi în şa,

Puteţi conta pe toată bunăvoinţa mea.

MYRTIL:

Frumos! Dar ştiu că mâţul cel opărit o dată

Pân’ şi de apa rece cu frică se arată.

(Rosalindei)

Cunoaşteţi bine, doamnă, chiar fără să v-o zic,

Că eu sunt mâţul ăla…

ROSALINDE:

Ba nu cunosc nimic.

MYRTIL:

După disputa asta, la care-i ştiţi motivul,

De ţine-atâta Chloris să fac pe hipogriful

Care-i va duce visul în lună,  bunăori,

Mă iată prins în frâie şi-acoperit cu flori

Încântătoare toate,cu-aroma lor divină.

Şi-o să le simt şi spinii când vremea o să vină.

(Lui Chloris)

Nu am dreptate, doamnă?

CHLORIS:

Iubirea să-mi culegi!

Adio dar, Sylvandru!

ROSALINDE (Lui Myrtil): Adio!

MYRTIL ( Rosalindei):

E pe veci?

SYLVANDRU (Lui Chloris):

De tot?

ROSALINDE:

Adio, Myrtil!

CHLORIS:

Adio dar, Sylvandru!

(Ies Sylvandru şi Rosalinde)

 

verlaine – unii şi alţii (2)

Posted in Uncategorized on Iunie 16, 2017 by Octavian Soviany

Scena 4

SYLVANDRE, CHLORIS

CHLORIS, alergând:

Nu!

SYLVADRE:

Da!

CHLORIS: Nu vreau!

 

SYLVANDRE, sărutându-i ceafa:

Îmi pare că aţi voit cândva.

(Ţinând-o îmbrăţişată.)

Nehotărârea voastră a fost de partea mea.

Iar uliul rândunica în ghearele-i o ţine!

CHLORIS:

Ah, cum de nu vă crapă obrazul de ruşine!

Dar nu!  El râde! Râde!

(Se preface că plânge.)

Ce rău m-a năpădit!

SYLVANDRE:

Aiurea! Starea nostră firească, s-a vădit,

E ca, aprinşi de flama unei iubiri nebune,

Frumoşi şi juni, cu totul nepăsători de lume,

Ce nu poate amorul să-l aibă la cherem,

În loc de două inimi, doar una să avem.

CHLORIS:

Ce bun sunteţi de gură! Frumoasă cuvântare!

Aşa  dibaci la vorbă! Eu pot să fac prinsoare,

Că sunteţi, în mod sigur, poet sau procuror.

SYLVANDRE:

Vă bateţi joc de mine aşa încântător!

Sedus de dumneavoastră de două ori mă iată

De ochii plini de farmec şi spirit totdeodată.

Un spirit, de-mi daţi voie, mai fin ca un brocard…

CHLORIS:

închipuit mai sunteţi! Dar dacă, prin hazard,

V-aş fi găsit la minte îngust, pocit la faţă?

SYLVANDRE:

O, aţi fi fost voi oare destul de îndrăzneaţă

Să puneţi punct acestei iubiri ca o belea,

De mintea-vă scornită şi în pofida mea?

CHLORIS:

Aşa gândesc bărbaţii nepărăsiţi îndată

Şi plini de-nfumurare. Deţineţi vreo dovadă

Din care să rezulte, amice, negreşit

Că am dorit vreodată a vă avea iubit?

În faţa dumneavoastră, să ştiţi care mi-e felul,

Eu voi să îmi dezvălui îndată caracterul,

Iar dacă pentru mine vi-i dat să pătimiţi

Măcar să ştiţi pricína din care suferiţi.

Aflaţi deci…

SYLVANDRE:

Nu-i nevoie, eu  prin a mea natură

Nu-s curios de-altminteri…

CHLORIS:

Tăceţi, vă rog, din gură!

Aflaţi că sunt cochetă, fac multe nebunii,

Mi-s zilele uşoare, iar nopţile zbanghii,

Iubesc la fel de tare o panglică ce-mi vine

Şi un amant ce pare că-i potrivit cu mine,

Cum sunteţi dumneavoastră, îndrăgostit fudul,

Pe care-odinioară v-am preţuit destul,

Şi-am fost cu dumneavoastră destul de iubăreaţă,

Dar astăzi nu-s convinsă că nu-mi cam faceţi greaţă.

SYLVANDRE:

De vă-ndoiţi…

CHLORIS , cochetă, fugind:

Nu-s încă decisă. Mă abţin.

SYLVANDRE, aproape naiv:

Ce tare mă mai faceţi să sufăr!

CHLORIS, mişcată, dar veselă:

Haide, vin’,

Dar nu uita,copile, de câte sunt în stare:

Îs plină de capricii şi foarte schimbătoare,

Şi-aşa cum sunt e musai anume să mă iei.

O să ne ţinem iarăşi de dragoste, cum vrei,

Căci te-ndrăgesc la rându-mi, dar vreau să iei aminte…

SYLVANDRE: Ce reticentă sunteţi!

CHLORIS:

Copilăroasă minte,

Ascultă pân’ la capăt! Ţi-oi spune că, deşi

Noi ne-am jurat pe vremuri că-n veci ne vom iubi,

Un zeu pornit pe rele-şi întinde stăpânita

Pe-altarele din  Paphos.

(După un gest de tăgadă al lui Sylvandre.)

Şi-altarele din Cnida.

Acesta e amorul  şi aceasta-i  legea lui.

Spui una, iar pe urmă faci alta decât spui.

Vine apoi căinţă, e drept, dar trădătorul

Are aripi şi iată că lesne-ncrezătorul

E  dus de păcăliciul aceasta-ntraripat.

Ce-i de făcut? Să umbli cu chipul dezolat,

Cu braţe moi, cu ochii răniţi de amăgele,

Precum un nou Orfeus prin munţi şi prin vâlcele

Umflând de plâns oceanul, văzduhul de suspin

Căci nu ştie durerea să tacă cel puţin?

Nu! Să nu-i cerem Firii ceva cu neputinţă,

Să ne iubim atâta cât este cu putinţă!

Ne iată, cum aţi spus-o, prinşi de dorinţă iar,

Să fim ferice dară şi fără de habar

Decât de-amorul nostru,de dulcea-i  nebunie!

În loc de două inimi s-avem doar una? Fie!

Sunt gata să v-o dărui. Ei, sunteţi mulţumit?

V-am dat pe vremuri poate prilej de suferit

Şi v-am lăsat adesea cu inima-n văpaie.

Acum mă voi întoarce, sătulă de războaie.

Să ne iubim! Să fie o inimă în doi!

Dar nu vreau  să ne pese de ce va fi apoi,

Iar, dacă viitorul o să-şi  încrunte chipul,

Să ştim că fericirea-i clădită pe nisipuri,

Să nu fim mai statornici decât putem să fim

Şi-un pic de toleranţă se cade să vădim.

Ei, vă convine?

SYLVANDRE:

Dacă …

%d blogeri au apreciat asta: