Archive for the Uncategorized Category

inca o traducere…

Posted in Uncategorized on octombrie 2, 2018 by Octavian Soviany

Paul Valéry

Studiu pentru Narcis

Fântâna mea, fântână cu apa răcoroasă,

Cu fiarele eşti blândă, cu oamenii miloasă,

Cu cei orbiţi de sine, ce morţii îi meneşti,

E totul vis în tine, tu sora sorţii eşti.

De cum în amintire viitorul se transformă

Începi să te asemeni cu faţa-i fără formă,

Iar cerul te răpeşte din somnul tău tăcut,

Dar tu rămâi curată, oricâte ai văzut,

O undă, peste care trecură anii-n ciurde.

Şi totuşi cunoscut-ai făpturi atât de multe:

Flori, anotimpuri, trupuri dedate la amor.

E-o nimfă-ntotdeauna acolo în izvor,

Iar viaţa ei se trage din tot ce-i vine-aproape

Hrăneşte-nţelepciunea din  patul ei de ape,

Dă codrilor splendoarea luminii sale reci

Şi ceea ce cunoaşte,cunoaşte pentru veci.

Prezenţă calmă, apă ce-n tine ţii ascunse

Comori întunecate de fabule şi frunze,

Atâtea păsări moarte ce-ţi cad la fund, tăcut,

Inele vechi ce-n unda-ţi pe vremuri s-au pierdut,

Tu te-ntristezi în tine de pierderile toate,

Dar pe a feţei tale solemnă puritate

Iubirea trece iute. Când frunzele se duc

Din fiecare parte şi plâng şi gem şi  fug,

Tu vezi aşijderi chinul, iubirea delirantă,

Amantul care-o strânge în braţe pe amantă

Şi sufletu-i ucide. Iar tu prea bine ştii

Ce dulci fiori el poate cu mâna lui stârni

În părul ei dând iama şi, plină de mistere,

Pe ceafa ei ascunsă simţindu-se-n putere,

Lăsându-se pe umeri, vorbind al cărnii grai.

Atunci nu mai văd ochii eterurile, vai,

Doar sângele ce-n pleoape le fierbe şi roşeşte,

Iar sângele acela lumina le-o răpeşte,

Se strâng în braţe tare, genunchii li se frâng

Şi gem… Aud pământul chemându-i foarte blând,

Se clatină, se luptă, sunt gură lângă gură

Şi îndrăznesc să-şi cate-un culcuş pe glia pură,

Închipuind acolo, în timp ce fac amor,

Un monstru-n agonie din trupurile lor,

Crezând că îşi pot soarbe şi sufletele-n fine.

Dar tu cunoşti, fântână, ca oamenii mai bine,

Asemenea dulci clipe ce-amare sunt la rod.

Când inima şi carnea s-au liniştit de tot,

Şi când  se stinge focul aprins de voluptate

Tu vezi cum se preschimbă iubirea-n răutate,

Şi, sub minciuni pe care abia le cred şi ei,

Vezi răul ce plăcerea îl lasă-n urma ei.

O, unda mea, ce-aceeaşi şi alta eşti la fire

Pe-aceşti nebuni, ce-n  vremuri credeau a se iubire,

Îi va aduce vremea să plângă-n preajma ta,

În urma amintirii păşind abia-abia,

Pe malu-ţi slăbiciunea şi jalea să şi-o geamă

Sub cerul ce le face în suflete o rană,

Străpunşi ca de-un străfulger, în jurul lor cătând

Al zilelor ferice de-odiniori mormânt.

“Era aici o pace cum nu se poate spune”

“Iubeai cipreşu-acela în vremurile bune”

“Se respira odată de-aici a mării boare”

Vai, prinse amărăciune şi-a rozei răsuflare

Ce-n vânt se risipeşte şi pare-se că doar

Mirosul frunzei moarte e mai puţin amar.

 

Respiră vântul, nu ştiu pe unde să se-abată.

Le şovăie piciorul prin ziua disperată,

Se duc fără de ţintă, iar paşii lor, dând sârg

Sunt parcă nişte gânduri lipsite de-orice tâlc.

Şi mâna le ezită-ntre-alint şi crimă-acum,

Dar inima, ce-i frântă la orice cot de drum,

Mai luptă şi mai poartă într-însa nişte jinduri,

În timp ce mintea umblă târâș prin labirinturi

Menite pentru ceia ce soarele-l hulesc.

A lor singurătate, cu care păcălesc

Absenţa şi o umplu, îşi are-n somn un geamăn.

Şi-aud de pretutindeni o voce fără seamăn.

Nimic nu-I poate smulge din visurile lor,

Lumina nu le vine, nici ea, în ajutor,

Şi cum se duc prin aur cu ochii lor, neplânşii,

Plânsorile vărsate în beznele dintr-înşii

Le sunt mai dragi ca ziua bogată-n strălucit

Şi –n trupul lor ce-amorul atât l-a chinuit

Şi-n care e un suflet cuprins de tulburare

Arde-un sărut de taină ce-I umple de turbare…

Dar eu, Narcis, iubite, eu nu mă las furat

Decât de-a mea esenţă

Iar ceilalţi sunt cu toţii numai ceva ciudat,

Ei sunt doar aparenţă.

O trupul meu, eşti darul din toate mai de preţ,

Cu farmecele tale doar tu, doar tu mă-mbeţi!

Ce idol, plin de aur  mai sfânt e decât tine,

Slăvit de o pădure ce-n cinga-i, strânse, ţine

Atâtea zarişti pline de păsări şi senin?

Decât favoarea apei ce dar e mai divin,

Când la lăsat de seară undirea-i albăstrie

Mi-arată nurii mândri doar mie şi doar mie?

Uniţi întru lumina ce vine în şuvoi,

Să facem schimb de graţii, o apă, amândoi!

Copil iscat din duhu-mi, născut de-a undei rouă,

Eu te salut, oglindă,ce lumea-mparţi în două,

Şi-ţi sorb uşor răcoarea, privind cu ochii mei

Dorinţa ce-şi încearcă puterea-asupra ei.

Aş vrea a te atinge, cu mâinile, tiptil,

Dar eşti inviolabil, fiind aşa fragil.

Căci eşti numai lumină, plăpândă jumătate

Ce-n loc să-mi fii amantul, îmi eşti amicul poate.

Vai nimfa, nimfa însăşi, ne-a despărţit, chiar ea!

Ce oare îmi rămâne să sper din partea ta?

Primejdii dulci aşteaptă să le-ncercăm pe rând

Să te cuprinzi în braţe, în  braţe să mă strâng,

Să ne întindem mâna, cu palmele deschise

Şi liniştile noastre să facă schimb de vise,

Aceeaşi noapte ochii să ni-i închidă lin

Tu să suspini în undă, atunci când eu suspin

Şi-o inimă să bată şi-n pieptu-mi şi în unde.

Hai, rupe cu tăcerea, încearcă a-mi răspunde

Narcis frumos, ce chipul şi nurii mi-ai răpit,

Şi de-a fântânei nimfă eşti pururi ocrotit.

Reclame

hugo – traducerea mea

Posted in Uncategorized on septembrie 30, 2018 by Octavian Soviany

Conştiinţa

Când, conducându-şi fiii cu  strai croit din piele,

Prin mijlocul tempestei, cuprins de gânduri rele,

Caín fugea de Domnul, întunecat, zburlit

Odată cu amurgul, ajunse în sfârşit

La poala unui munte, pe-un capăt de câmpie.

Copiii rupţi de trudă, sărmana lui soţie,

I-au spus „Să punem capul şi să dormim puţin”.

Dar nu putea să doarmă de multe nopţi Caín

Şi, ridicându-şi capul, spre bolţile funebre,

Văzu cum se deschide un ochi printre tenebre

Şi îl privește ţintă din bezne pe fugar.

“Va trebui – îşi spuse Caín –  să mergem iar!”

Cu ochii plini de spaimă privind spre zarea largă,

Şi şi-a trezit copiii spunându-le să meargă.

Aşa trecură zile în număr de treizeci.

Fugarul păşea palid, avea obrajii reci

Şi nu privea în urmă, privea numai în zare.

Ajunseră în fine pe-un ţărmure de mare,

Prin locurile unde va fi Assur apoi.

“Să ne oprim – le spuse – aici e pentru noi,

Am străbătut pământul de-acum până la capăt.”

Dar ridicându-şi ochii spre cerurile-n scapăt

Văzu acolo ochiul privindu-l ţintă iarăşi.

Atunci, cuprins de groază, strigă către tovarăşi:

“Ascundeţi-mă iute!” Şi tremura ca laşii,

Cu chipul său sălbatic înspăimântând urmaşii.

Apoi i-a spus lui Jabel, ai cărui fii-n ciopor

Străbat întreg deşertul cu corturile lor

„Întinde-ţi iute cortul! Ascunde-mă! Mi-e groază!”

Şi se întinse cortul. Iar fiii-au stat de pază.

Şi Ţila cea bălaie, nepoata ce-l veghea,

L-a întrebat în șoaptă: „Acum mai vezi ceva?”

Frumoasă precum zorii când ziua izbucneşte,

Iar Cain îi răspunse: “Văd ochiul. Mă priveşte.”

Atunci Jubal ce-i tatăl acelora ce ştiu

Din trâmbiţe şi tobe să facă mare chiu

Strigă: „Să nu ai teamă! Pot face parapete!”

Şi înălţa în jurul lui Cain un perete,

Dar moşu-i scoase-un strigăt: „Îl văd! E tot iabraş!”

Întră în vorbă Enoch:  “Să facem un oraş,

Cu metereze mândre, cu murii plini de fală,

În stare să reziste la orişice năvală

Şi te-om închide bine-ntre zidurile-i tari!”

Iar  Tubalcain, cela ce-i tată la fierari,

Făcu-o  cetate mare, cumplită, nefirească.

În vremea asta fraţii-i porneau să-i războiască

Pe ai lui Seth şi Enos copii şi-n turba lor

Să-i scoată-n grabă ochii la orice trecător,

Iar noaptea să-şi azvârle săgeţile în stele.

Granitul ţinea locul fâșiilor de piele,

Iar pietrele din ziduri prin fiare s-au legat.

Se-asemăna oraşul cu un oraş din iad.

Făcea imensa-i umbra câmpia să-mbezneze,

Erau mai mari ca munţii-ale sale metereze,

Şi-avea gravat pe poartă cuvânt de blestem greu :

„Aici nu are voie să intre Dumnezeu”.

Când în sfârşit zidirea cetății fu gătată

În turnul cel mai tare îl puseră pe tată

Dar chipul lui şi-acolo rămase abătut.

Şi întrebat de Ţila: “Mai e? A dispărut? ”

Răspunse: “E acolo. Vreau sub pământ mai bine

Să nu mai ştie nimeni în groapa mea de mine,

Să nu mă vadă nimeni acolo în sfârşit.”

Deci îi săpară-o groapă. Fu Cain mulțumit

Şi-a coborât el singur sub bolta ceea sumbră,

Dar, când a dat să şadă în jilţul său din umbră

Şi poarta subteranei în urmă-i s-a închis,

Era acolo ochiul. Cumplit şi larg deschis.

lamartine – traducerea mea

Posted in Uncategorized on septembrie 28, 2018 by Octavian Soviany

Nemurirea

Ah, soarele e gata din zori încă-a apune,

Pe frunţile-ne pale abia dacă mai pune

O rază tremurată, luptând cu-al nopţii crug.

Şi umbra creşte, toate se şterg şi toate fug.

 

Un altul să-se-nfrice de groaza nopţii vaste,

Un altul să se-nspaime văzând aşa prăpaste,

Un altul să asculte, adânc cutremurat,

Cântarea ce-o au  morţii anume de cântat,

Suspinul unui frate purces spre veşnicie,

Suspinele iubitei, intrată-n agonie,

Şi clopotul ce-anunţă, cu glasu-i răguşit,

Că a plecat din lume un alt nefericit.

 

Eu te salut, o moarte! Tu ne slobozi de rele!

De-aceea nu mi-e frică în visurile mele

De chipul tău ce-mi pare senin, nu încruntat,

Cu-o spadă ucigaşă n-ai braţul înarmat,

Iar fruntea nu ţi-e crudă, privirea-ţi nu-i perfidă

În ajutorul nostru de Domnul eşti menită,

Tu nu distrugi, tu numai slobozi, iar mâna ta,

În care duci o torţă, -i făcută-a libera.

Când ochiu-mi  oboseşte şi ziua n-o îndură,

Tu vii şi-mi verşi sub pleoape o zi cu mult mai pură

Şi, dând nădejdii mele un sprijin şi-un temei,

Faci să apară-o lume mai bună-n ochii mei.

 

Hai vino şi sfărâmă-mi cătuşele carnale,

Descuie-mi închisoarea, dă-mi aripile tale!

Ajută să-mi iau zborul spre-acel necunoscut

Ce-mi este deopotrivă sfârşit şi început!

 

Îndură-te, o moarte, de biata-mi neştiinţă!

Eu mor şi nu ştiu încă de ce am luat fiinţă.

În van te-ntreb, o suflet captiv în mine, vai,

Până să-mi dai suflare ce ceruri locuiai?

Ce forţe te-aruncară-n făptura mea fragilă?

Ce mână te închise-ntr-o temniţă de-argilă?

Prin ce ascunse noduri, prin ce secret raport,

Mi-e corpul prins de tine, iar tu-mi eşti prins de corp?

Ce zi o să-I sfărâme materiei zăvorul?

Spre ce palat de taină eşti gata să-ţi iei zborul?

Uitat-ai totul oare? Şi-n zboru-ţi temerar,

În lumea ta cea nouă uita-vei totul iar?

Vei duce şi acolo o viaţă pământească?

Sau reîntors la Domnul, în patria-ţi cerească,

Şi dezlegat acolo de ale firii legi

O să-şi recapeţi dreptul de-a dăinui în veci?

Aceasta mi-e nădejdea din zi în zi sporită,

O tu, pe care-n vremuri numitu-te-am iubită,

Ah, doar cu ea putut-am privi fără fiori

Cum pier de pe obrajii-ţi culori după culori,

Şi doar cu ea putut-am, iubito, mai ales,

Deşi bătut de gânduri, să îţi zâmbesc ades,

Iar când ne-am luat adio, adio pe vecie,

În loc să plâng de jale, plângeam de bucurie.

 

“Iluzii!” – strigă ceata lui Epicur zevzecă

Sau cei a căror mână natura o disecă

Şi după ce scalpelul în voie şi-l cutreier,

Văd spiritul cum doarme într-un crâmpei de creier.

“Nebunule – spun dânşii – în jurul tău priveşte,

Cum încolţeşte totul şi totul veştejeşte,

Cum toate au un termen şi nasc spre a muri,

Se ofileşte floarea, îngălbenesc câmpii,

Iar cedrii îşi apleacă coroanele semeţe

Şi cad în şi ei cu vremea, striviţi de bătrâneţe.

Iar  mările odată vor deveni pustiu,

Până şi cerul prinde-a păli într-un târziu,

Iar soarele, ce-odată se va preface-n sloi,

Păşeşte către moarte, aşijderea cu voi,

El, care încă arde şi e în raze darnic,

Dar va veni şi ziua când l-om căta zadarnic.

Căci toate nasc în fire şi mor într-o clipită,

Din secole rămâne doar pulbere sleită,

Şi poţi vedea cum timpul, care ne ține-n jug,

Preschimbă orice lucru în propriul său coşciug.

 

Dar omul? Omul oare? Sublimă nebunie!

Vârât într-o gropană, el crede c-o să-nvie,

Şi, -n timp ce timpu-l poartă către neant cu spor,

Socoate că e veşnic, deşi e pieritor”

 

O, înţelepţi ai lumii, un altul vă asculte!

Raţiunea noastră-i slabă, nu ştie foarte multe,

Iar taina mare-a lumii tot taină i-a rămas,

Dar când raţiunea tace, instinctul prinde glas.

Iar eu, când desluşi-voi pe bolţile-nstelate

Cum astrele din ruta lor prind a se abate,

Ciocnindu-se de-a valma acolo în eter,

Iar haosul începe să guverneze-n cer,

Când o să-aud pământul cum cere îndurare

Şi o să-l văd prin spaţiu umblând la întâmplare,

Departe de toţi sorii, firav ca un atom,

Şi îngânând un bocet lugubru pentru om

Şi  când, ca ultim martor al clipelor funebre,

Înconjurat de moarte, de haos, de tenebre,

Voi fi de-acuma singur, fără pământ, nici cer,

Fiinţă-ndurătoare, în tine o să sper

Şi sigur că vin zorii, având nădejdea-n piept

În lumile distruse voi sta să te aştept.

 

Prin locurile blânde – îţi aminteşti şi tu? –

În care din priviri doar iubirea-ne născu,

Ba-n vârful unui munte cu crestele semeţe,

Ba lângă-un lac cu apa umbrită de tristeţe,

Departe de toţi ceilalţi, purtaţi de-un dor himeric,

Ne scufundam de mână domol  în întuneric.

Din munte-un văl de umbră se cobora atunci.

Prindea să se-mbezneze pe şesuri şi pe lunci,

Dar în curând în taină adâncă şi-n tăcere

Se arătau pe ceruri cortegii de sidere

Ce îmbrăcau ţinutul în molcome lucori

Şi aşterneau pe lucruri un fel de voal uşor.

La fel ca în biserici, atunci când piere-o zi

Şi razele de seară sunt tot mai cenuşii,

Iar candela, vărsându-şi luminile ei, blândă

Biserica o umple de-o zi parcă mai sfântă.

 

Cuprinsă de beţie, tu îţi mutai pe rând,

Privirea ba la ceruri, ba iar către pământ.

“O zeu ascuns, natura – spuneai – îţi este templu.

Cu spiritul şi ochii te ştiu şi te contemplu,

Desăvârşirii tale, ce nu e de rostit,

Îi este-oglindă lumea, ea-i chipu-ţi zugrăvit,

Şi frumuseţea este surâsul tău, socot,

Iar inima şi duhul te-adoră peste tot.

Etern, Atotputernic şi Bun ţi se tot spune,

Dar fiinţa ta întreagă nu-ncape într-un nume,

Iar spiritul, stând faţă cu marile-ţi mistere,

Te celebrează veşnic, dar numai prin tăcere.

Şi totuşi acest  spirit umil e hărăzit

Spre tine să se-nalţe în zbor necontenit;

El simte că  iubirea-i chemarea lui firească,

E dornic de iubire şi vrea să te cunoască.”

 

Aşa spuneai. Pe urmă, unindu-ne-n suspine,

Îngenuncheam în faţa făpturii lui divine,

Recunoscându-i mâna într-al naturii croi.

Iar zorile şi-amurgul îl proslăveau cu noi,

În timp ce ochii noştri călătoreau hai-hui

De la pământul nostru la cerurile lui.

 

Ah, dacă-n clipa aceea, când sufletul voia

Să spargă pieptul care ostatic îl ţinea

Supremul ce în cer e slăvit şi adorat

Făcând pe voia noastră ne-ar fi eliberat,

Iar sufletele noastre, ca luate de furtună,

Ar fi trecut a lumii frontieră împreună,

Precum a zilei rază, asalt dând nesfârşirii

Purtate sus în slavă de aripa iubirii.

Şi ajungând la Domnul mai mare decât regii

S-ar fi unit, iubito, la sânu-i pe toţi vecii!

Ne înşelarăm oare? Neantului meniţi,

Către neant ne ducem cu paşi împleticiţi?

Întocmai ca şi trupul, ce-i pieritor din fire.

Şi sufletu-n gropană-i menit a putrezire,

Se face iar ţărână sau cade în risipă

Întocmai ca un sunet ce ţine doar o clipă?

Când ultimul adio a fost deja rostit

Nimic nu mai rămâne din tot ce ai iubit?

Făptura dragă piere, se duce oareunde?

Tu singură, Elvira, mi-ai mai putea răspunde.

verlaine – confesiuni (II)

Posted in Uncategorized on iulie 2, 2018 by Octavian Soviany

Pentru că am pornit-o pe Via Dolorosa a celor mai intime mărturisiri şi voi continua şi de acum înainte cu aceeaşi sinceritate de om cinstit, haideţi să vorbim despre poate singurul meu viciu de neiertat dintr-o sumedenie de altele mai mărunte: furia, nebunia de a bea!

La început am băut mult când mergeam la unchiul meu din Fampoux, un sat mare de lângă Arras, ajuns celebru după un teribil accident de cale ferată ( Hugo vobea despre “Fampoux-ul unei conştiinţe”), am băut tot felul de specialităţi locale, cu nume dialectale şi amuzante (breune, chcl’blinque, g’nief), dar grele chiar şi pentru un stomac de douăzeci de ani, şi mai cu seamă dăunătoare pentru o minte care era deja şi aşa destul de zburătăcitoare.

Prima dată  când am băut trebuie să fi avut şaptesprezece sau optsprezece ani.  Cunoşteam în  consecinţă femeia şi pot să vă asigur că am onorat-o pe această sfântă cum trebuie.

Nu mai aveam aşadar acel exces de reţineri  copilăreşti pe care regret – de altfel zadarnic – că le-am pierdut apoi în totalitate – deşi sănătatea  îmi dădea semnele ei de avertizare, dar mă tem că îi vorbea unui surd.

Şi deşi uneori mai tachinam fetele de prin părţile locului, ba chiar apucam să le răstorn prin hambare sau prin căpiţe, îi dădeam mai ales înainte cu băutura, sub pretextul că asta mă ajută să urinez. Nu aveam pe vremea aceea nici dureri de cap, nici nu mi se întâmpla să vomit.

Încercam să mă stăpânesc, dar nu atât de vitejeşte pe cât s-ar fi cuvenit.

Îmi dau seama acum că în ardoarea şi în (poate) entuziasmul  de a vorbi despre micul meu păcat (mic oare într-adevăr?) am uitat o mulţime de lucruri cel puţin la fel de importante ca şi cele de care m-am ocupat până  aici.

Mai întâi am publicat Poemele saturniene, la Alphonse  Lemerre care tocmai îi succedase lui Percepied, un editor de cărţi religioase, la care Lemerre se îngrijise, ca un om intelligent ce era şi cum a rămas şi până   acum, să editeze, în condiţii excepţionale, operele complete ale Pleiadei franceze din secolul al XVI-lea.

Acestui volum, despre care am vorbit îndeajuns, i-au urmat Serbările galante, mai bine primite, şi Cântecul bun, despre care o să vă spun în treacăt câte ceva, înainte de a reveni, printr-un ocol poate prea lung, dar cât se poate de logic, la incorigila mea – spun unii – beţivănie.

Printre cei mai buni prieteni ai mei se număra şi Charles Sivry, bărbatul fermecător şi compozitorul atât de talentat, pe care îl socoteam destinat să ia locul regretatului Emmanuel Chabrier şi treceam ades pe la el, să-l scot seara la un aperitiv.

Într-o zi, când tocmai ne pregăteam să ieşim, am văzut intrând în camera lui, după ciocănitul de rigoare, o fată foarte tânără, în rochie verde cu gri, o brunetă foarte drăguţă.

Temperamentul meu furtunos m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea numaidecât şi aşa a fost scris Cântecul bun.

O, cum spune  Victor Hugo, într-un vers căruia i-a mai regăsit de atunci doar rareori echivalentul viu şi încărcat de fiori: “Scrisori de-amor candide, compuse în junie…”

Căci trebuie să ştiţi, dragi tineri care apreciaţi ceea ce scriu, că acest volumaş,  pe care îl îndrăgesc şi acum cel mai mult din toată sărmana mea operă, s-a  alcătuit oarecum prin corespondenţă, în timp ce ea petrecea o vilegiatură în Normandia, iar eu eram reţinut la Paris de slujba mea de la primărie.

Din ziua aceea a început ceea ce se numeşte de obicei “o nouă eră” a vieţii mele. Conduita mea, purtările pe care le-am avut după ce am împlinit douăzeci de ani (atunci trecusem puţin de douăzeci şi cinci) şi care fuseseră nestăpânite,aproape dezmăţate, au încercat “să se pună în regulă”, ca să vorbim la modul burghez: mă gândeam, cum eram încă tânăr, să iau totul de la început,  să pun capăt tuturor exceselor, să isprăvesc  cu băutura şi cu femeile, s-o apuc dacă nu pe calea înţelepciunii atunci măcar pe calea moderaţiei, în numele unei posibile şi probabile fericiri sau cel  puţin mulţumiri conjugale.

Dar pentru a vă face să înţelegeţi aşa cum se cuvine această perioadă, atât de importantă, a tinereţii mele, trebuie să revenim încă o data în urmă, după care aceste notiţe vor ajunge cât mai repede la epoca de acum, care este – sper, sau mă tem, ori şi una şi alta – ultima din acea suită de întîmplări nefericite care a fost – şi continua să fie – viaţa mea.

Două mari nenorociri trecuseră peste mine în urmă cu cinci, respectiv şase ani. Ca urmare a unei căzături pe  scară, tatăl meu căpătase atunci o boală a măduvei spinării care se manifesta prin atacuri epileptiforme considerate grave de medici, atacuri din ce în ce mai frecvente şi urmate de stări de prostraţie, iar, spre sfârşit, de momente intermitente când se întorcea la vârsta copilăriei, însoţite de tulburări de vorbire şi de accidente ataxice dintre cele mai alarmante şi mai penibile, spre tristeţea mea şi a mamei.

Spre a sfârşi cu această amintire atât de vie, deşi e veche de treizeci şi mai bine de ani, voi spune doar că l-am pierdut pe tata la 30 decembrie 1865. Dacă dau şi acest amănunt, care poate să parcă excesiv de exact într-o scriere de o asemenea natură este pentru că data morţii lui mi-a dat o grijă în plus, căci a trebuit să-l îngrop în ziua de întâi ianuarie.  Toate aceste demersuri, care s-au  desfăşurat  în contrast cu festivităţile şi bucuria acelei zile stupide, mi-au rămas în memorie ca una dintre sarcinile cele mai odioase şi  ca una din îndatoririle  cele mai dureroase pe care le-am avut de îndeplinit.

Adăugaţi la aceasta că, pe deasupra, avusesem în ajun o discuţie înverşunată  la Statul Major al garnizoanei în legătură cu pichetul de onoare datorat gradului şi decoraţiilor tatălui meu. Cum a  doua zi era sărbătoare mi s-a mi s-a spus că nu mi se putea pune la dispoziţie niciun pichet, dar că, dacă voiam, ar putea fi solicitat unul din partea Gărzii Naţionale. Auzind aceasta, în pofida tristeţii de care eram năpădit, m-a umflat râsul şi am insistat atât de mult cu cererea mea cât se poate de justificată, ajutat şi de un vechi camarad al tatălui meu, care venise cu mine, încât până la urmă dorinţa mi-a fost împlinită. Dar toate aceste chinezării m-au enervat peste măsură şi îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri de starea de iritare care, din cauza tuturor acestor împrejurări, se amesteca în ziua aceea cu bucuria stupidă a gloatei în sărbătoare, cu doliul, cu supărarea şi cu tristeţea unui fiu deznădăjduit.

Căci îl iubisem din toată inima pe tata, care fusese atât de bun cu mine! Iată doar un singur exemplu, dintre o mie: de-a lungul celor opt ani pe care i-am petrecut la pensionul L…  n-a fost zi în care n-a venit să mă vadă, aducându-mi de fiecare dată câte ceva bun, până şi – atunci când le venea sezonul şi deoarece ştia că le adoram – câteva păstăi de fasole verde într-un pahar cu ulei şi oţet, iar în serile de joi se grăbea să dea la bucătărie pentru masa mea de a doua zi (mâncarea era cam slăbuţă la pension) vreun cotlet straşnic sau vreunul dintre acele rumsteak, care ar fi stârnit cu siguranţă invidia Albionului. Ah, bietul tata!

Verişoara mea Eliza, care se măritase cu câţiva ani în urmă, undeva în nord, aproape de Douai, suferea de ceva timp de urmările unei naşteri dificile, iar medicul ei – Dumnezeu să-l ierte! – a tratat-o printre altele cu morfină, care pe vremea aceea nu se administra prin injecţii subcutanate, ci era înghiţită. Verişoara mea, care simţea o mare uşurare după fiecare linguriţă, a sfârşit, aşa cum se întâmplă cu toţi bolnavii ce se obişnuiesc cu drogul acesta, prin a-I prinde gustul şi a depăşit atât de mult dozele – deja prea îndrăzneţe – recomandate de medicul de ţară care o îngrijea încât într-o zi, când stăteau la masă, la desert, iar ea tocmai îi cânta ceva soţului său cu vocea ei drăgălaşă, a scos un strigăt puternic şi a căzut într-o sincopă îngrozitoare.

În urma unei telegrame primite de la soţul Elisei, mama a alergat acolo numaidecât şi am rămas singur acasă, de unde plecam la biroul meu de la Prefectură (căci eram de câţiva ani funcţionarul acestei instituţii). O femeie de serviciu venea în fiecare dimineaţă, îşi făcea treaba şi pleca apoi odată cu mine după ce îmi încălzea supa. După orele de birou, cinam într-o cârciumă din cartierul Montmartre. Au trecut două zile oribile de anxietate, după care o telegramă mă înştiinţa să alerg la Elisa cât mai repede cu putinţă. Am luat imediat o trăsură care m-a dus în mai puţin de douăzeci de minute la primărie, unde am solicitat două zile de concediu, pe care şeful meu mi le-a acordat nu fără să bombăne şi fără să-mi ceară cu insistenţă să mă reîntorc neapărat la capătul timpului convenit : “Înţelegeţi, e vorba despre împrumuturile oraşului, avem lucrări cu totul special” şi bla-bla-bla. “Pe de altă parte este şi în interesul dumneavoastră, căci, cu ocazia asta, se acordă gratificaţii foarte serioase”.

Puţin îmi pasă de toate împrumuturile, lucrările special şi gratificaţiile şi, oprind trăsura, m-am dus acasă, mi-am făcut în mare grabă valiza şi am luat expresul pentru V…, gara cea mai apropiată de satul unde locuia sărmana mea verişoară.

Am ajuns acolo pe o vreme cumplită de februarie, cu ploaie dezlănţuită şi cu un vânt rece şi furios, într-o mână cu valiza, iar în cealaltă cu o umbrelă pe care, din pricina uraganului n-o puteam folosi decât drept baston. De altfel n-aveam de stricat altceva decât o pălărie înaltă, înfundată până la urechi, şi ce mai contau noroiul şi ploaia – v-aş întreba – de vreme ce nu eram îmbrăcat ca un prinţ? M-am înfundat aşadar voiniceşte în lumina tulbure a zorilor şi în noroiul unui drum lung de trei leghe bune.

Închipuiţi-vă singuri în ce  stare  a spiritului – nu, mai degrabă a inimii – am dus la bun sfârşit  acest groaznic pelerinaj. Am ajuns în sfârşit – ud ca o supă – de ploaie, de sudoare, de lacrimi, căci ce mai nelinişte mă încercase tot drumul întrebându-mă dacă o voi mai prinde în viaţă – la marginea satului, unde am auzit mai întâi, o bătaie de clopot, apoi două, apoi trei, apoi o întreagă tânguire de înmormântare. Înnebunit, am intrat într-o cârciumă de la marginea drumului:

-Ah, iată-vă, domnule Verlaine!

-Şi doamna D…?

-Tocmai se pregătesc s-o îngroape…

N-am mai zăbovit nicio clipă, am plătit şi m-am năpustit spre casa de unde trebuia să pornească alaiul. Vărul meu prin alianţă, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, mi s-a aruncat în braţe şi ne-am îmbrăţişat îndelung. Înfăţişarea mamei îţi stârnea milă. O iubise pe Elisa ca pe copilul ei. Aceasta era fata unei surori adorate, care murise de tânăra, iar fiica ei fusese adoptată şi crescută de părinţii mei, departe de tatăl ei, un om de treabă, însă beţiv, care rămăsese cu fiul său, nimeni altul decât vânătorul de la Vincennes, despre care a fost vorba în primele capitol ale acestor confesiuni şi care mă condusese pe vremuri, dându-mi pe drum tot felul de sfaturi, la pensionul L…

Am intrat în salonul unde era expus sicriul. L-am stropit cu apă sfinţită şi am ieşit clătinându-mă.

În momentul acela, în curtea fabricii (vărul meu era “zăhărar” cum se spunea prin părţile locului) au început cântările religioase. Era prea târziu ca să mă mai schimb, aşa că am urmat-o murdar de noroi şi aburind ca un câine plouat, prin aversa ce a durat toată ziua, pe verişoara mea, care era purtată de opt femei bătrâne, înfăşurate în nişte lungi mantii negre, cu capişoane enorme, parcă monastice, rotunde şi largi trase pe frunţile lor încreţite de o tristeţe neafectată, căci o iubiseră sincer pe Elisa – atât de milostivă cu cei săraci – în timp ce, acre şi răguşite, vocile unor cantori obişnuiţi mai mult cu muncile câmpului decât cu litaniile intonau De Profundis-ul.

În cele două zile care au urmat n-am mâncat nimic, doar am băut.

gabriela creţan

Posted in Uncategorized on iunie 28, 2018 by Octavian Soviany

Optând pentru poemul de factură vizionară, în care pulsează sevele romantismului tenebros, Gabriela Creţan proiectează în Mic tratat despre arta trădării veritabile ceremonii scripturale, puse sub tutela titanului sau a geniului, pentru care faptul poetizării constituie un mijloc de a neutraliza puterile plutoniciene prin magia actului textual: „văd imprudenta-i mână care scrie/linsă de fulgere/şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă/străvezind hârtia/în vreme ce toţi mesagerii iadului/îl cotropesc şi-i urlă-n spate/declansând fulguraţii de cifre stacojii,/un păienjeniş inextricabil de litere/diavoleşti/gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului/iscodind/parcimonia principiilor,omologarea în Unu” (Neconsolatul Prinţ). Căci viziunile autoarei aduc revelaţia unui univers coşmaresc, dominat de imaginea, malefică prin excelenţă, a oglinzii, care generează imagini răsturnate ale ordinii cosmice,. introducând peste tot dizarmonia, legată de prezenţa partenerului infernal: „Palidă umbră, hialină carnaţie,/Domnul cu oglinda roşie cunoscut dintr-un vis/şi eu, emul al jocului său derizoriu./Cum pluteşte pe apele vaste, prin pâcla de sulf/infamanta licoare ce fulgeră brusc/grupul înfricoşat al discipolilor.//Pe apele vaste cineva mă caută,/mă strigă pe nume, cu dragoste,/rumoarea abia desluşită ca o ceartă a sferelor/înăbuşind subteranul vacarm,/sunetul slab care pâlpâie stins./Eu sunt aici, orbecăind pe Căile sângelui/în lupanarele morţii” (Domnul cu oglinda roşie). În acelaşi timp, oglinda constituie instrumentul dedublării, al derealizării eului torturat de coşmaruri care au ca fundal terifiante muzee ale oglinzilor, străbătute de golemuri şi marionete, ce poartă aceeaşi amprentă a simulacrului diavolesc: „Trăiesc timpul rece al înţelepciunii/zile şi nopţi respirând pe aceeaşi neîndurată elipsă/(în camera de alături cineva ţipă în vis,/aici un arsenal de oglinzi mă falsifică,)/Trăiesc zilele înţelepciunii. Ale întunecării./Ale cenuşii. Un irevocabil pustiu de imagini/dezarticulate. Un teatru de umbre” (Zile şi nopţi). Alteori onirismul tulbure din viziunile Gabrielei Creţan se cristalizează în elegii ale căderii, pe parcursul cărora actantul liric, înconjurat de o întreagă sarabandă de umbre şi travestiuri, trăieşte drama ucenicului părăsit de maestru sau desfăşoară pantomime parodice ale actului scriptural: „Doamne, singură stau în aşternutul gol şi umil/ca urma lăsată de piciorul săracului/Zgâriind pe pereţi un text lacunar/tablele legii după o interpolare târzie;/îmi sfâşii cearşaful şi strig din rărunchi/de profundis clamavi/ şi chem făclierii,/dar nimeni nu se naşte, toţi/şi-au luat tălpăşiţa/chiar şi măscăriciul de înger m-a părăsit./Doar tu mi-ai rămas, histrionule trist,/incoruptibil martir cu o mie de măşti/sub care nimic nu se ascunde” (Miserere). În paralelel cu asemenea stări de anxietate, eul liric va simţi însă, ca o consecinţă a condiţiei sale de homo duplex, orientat atât spre zonele înalte de spiritualitate cât şi spre filoanele obscure ale demoniacului, fascinaţia disoluţiei în profunzimile unei materii thanatizate, imaginând ritualuri erotice care cultivă o morbideţe estetizantă, împinsă până la rafinament: „Îmi spui parabole despre otrăvitori/în timp ce îmi torni în ureche invincibile fraze, şoapte adulterine/şi numai roşul fenician al buzelor tale sfâşie cerurile/ca o trompetă luminoasă” (Muzică de trompetă). Mişcarea, de balet nupţial şi de dans macabru totodată a unor asemenea poetizări culminează odată cu momentul smulgerii măştilor care aduce duhoarea pucioaselor infernale, constituind o iniţiere în misterele vacuităţii desfăşurată sub patronajul unui guru malefic: „de ce ţi-ai aruncat scufia şi zorzoanele,/domnule măscărici,/şi veselia fardată luată cu împrumut,/ce fumuri te ameţesc în noaptea asta ilustrissime,/ce litere chaldeene joacă aproape de obrazul tău/ca un roi de fluturi în penumbra de mătase şi ambră?//Cine sunteţi dumneavoastră, domnule scamator,/o fantomă de carton şi paie, un înger poleit,/inclement/sau numai un abil jucător de zaruri?//şi tu, messere, de unde soseşti/atât de târziu la burlesca adunare/cu gura sfâşiată de un rictus tragic/ca o tremurătoare, îndepărtată efigie?” (În splendidă izolare).

Reversul unor asemena fastuoase puneri în scenă baroce îl va constitui însă în cartea Gabrielei Creţan descoperirea resurselor acide ale grotescului, în spiritul ironiei romantice poeta transformându-şi propriile fantasmagorii în obiectul deriziunii sarcastice, o deriziune care se naşte din revelaţia golului pe care îl disimulează procesiunile de fiinţe demonice din ciclul Domnul cu oglinda roşie. Astfel încât autoarea compune acum „arte ale râsului”, îşi descoperă gustul pentru farsa care e în acelaşi timp ontologică şi textuală, experimentează putinţa nimicirii lucifericului prin deriziune: „în mare grabă deci, iubite lector,/comiliton şi frate de lapte fiindu-ne,/îţi încredinţez acest pergament/îmbibat cu Aqua Toffana,/cerber şi eunuc să îi fii până când/otrava începându-şi lucrarea/cu-o roşie spumă pe gură/vei pătrunde apostazia, a comediei/artă proscrisă” (Laudă râsului). Rîsul se asociază alteori cu un veritabil patos osiriac,cu o agresivitate ce se exercită asupra textului şi a lumii, supuse în egală măsură segmentării şi dezarticulării, aşa că poemul se converteşte, ca în ciclul Histrioni şi chirurgi, într-o „lecţie de anatomie”, care secţionează ţesuturile aparenţei seducătoare, exhibându-i, cu histrionică impudoare, încărcătura de vid: „E poate noaptea Naşterii imperiale/sau a unei crime sadice/când îi vom sfărâma ţeasta fragilă/de progenitură paria, de seducător/care ne pierde minţile, /ca pe un ovum diabolicum/dar gura lui ne va surâde oare/printre mici spasme, trandafir/devorator cu înveninat caliciu/cu sexul virginal/care spre profanare se desface//când îi vom goli toracele de inimă/de viscere/noi, chirurgi şi truveri,/îndurerate ecorşee/şi-i vom înfăşura în  pânză/obrazul ambiguu deposedat de măşti/obrazul de pe care chipul a fost/jupuit odată cu ele” (Chirurgi şi truveri). Locul fantasmelor demonice va fi luat, în acest context, de imaginea divinităţii justiţiare, care proiectează lumina severă a Judecăţii, textele Gabrielei Creţan căpătând astfel caracterul unor panorame eschatologice, dominate de epifanii ale  focului, ce se identifică cu substanţa mâniei divine şi de simbolistica prafului, aparţinându-i unei lumi decosmicizate, desfăcute în particulele sale elementare: „îmi amintesc: diaspora discipolilor din Collegium Lucis,/luna în creştere tulburând umorile negre,/idioţia lor sacră//Un vânt care bate, o năpraznă care arde/fărâmiţând manuscrisul/De innumerabilibus, immenso et infigurabili/hărţi ale pulberii prefăcute în pulberi” (De innumerabilis, immenso et infigurabili).

Această disponibilitate pentru spectacularul apocaliptic va fi dezvoltată până la ultimele ei consecinţe în volumul Comedii nupţiale, unde Gabriela Creţan cultivă poemul oracular, căruia ştie să-i infuzeze ceva din patosul vituperant al profeţilor biblici pe linia imprecaţiei sarcastice şi a comediei. Elaborând eposul „vârstei de fier” poeta va fixa, prin urmare, cu un vitriolant simţ al grotescului, tribulaţiile „omului-pântece”, articulând cântări ale unei visceralităţi hiperbolice, care îşi converteşte turpitudinile crepusculare în liturghie satanică: „Comedie pe fundal negru, summa theologiae/despre mâncări, despre alte alea şi ducă-se pe pustii/despre întunecare.//despre extazul foamei nupţiale, consumat în trapeză, pe inima goală/unde ei crâmpoţind buturi grase şi turme/salivează ejaculează juisează/se acuplează cu pulpa de porc întărâtaţi de mâncarea/făgăduind voluptăţi/se îngreunează cu ea, o ciupesc indecent şi o scarpină,/o pătrund, o gândesc,/lasă o dâră perlată pe tavă, în spasmul digestiei/mistic” (Comedie nupţială). Un duh de rebeliune metafizică planează peste aceste poetizări ce se transformă aproape pe nesimţite în diatribe la adresa unei divinităţi cu facies porcin, căzută ea însăşi în infernul corporalităţii abjecte:”…albeşte de groază înăuntru/în cazne, fermecător fermecat,/suculentă ciozvârtă sub roţile marilor astre//care pun în mişcare, pe pământ şi în cer,/copioasă comedia/ce-ţi umple cu zel maţul gros şi tot nu Te satură” (Comedie nupţială). Alteori Gabriela Creţan operează „rescrieri ale textelor sacre, supuse „măcinişului” (adică deconstrucţiei), care conduc spre percepţia difuză a Logosului/Cuvântului întrupat, prezent în mijlocul pantomimelor sanguinare şi spre conversiunea „cântăreţei din flaut” – ce intonează cântecul disoluţiei şi acompaniază toutbillon-ul vedeniilor apocaliptice – în mireasă divină: „Şi el neîndrăznind s-o atingă, Străinul/intrat fără veste în casa/care răsuna prelung ca un clopot…//la nunta din Cana Galileii eran cântăreaţa din flaut/doar pentru el am dansat, ispitindu-l/cu sărăcia mea lucie/crudă şi castă,/inviolabilă. Ademenindu-l/cu frigul meu virtual/nerelevat.//Ne-am privit prin paharele înalte o oră întreagă/recunoscându-ne unul pe altul/per speculum in/aenigmate.//de atunci în poem se frământă/un adevăr sângeros cu ochi şi sprâncene/şi-n pântecu-mi suplu, sub văşuri,/îi creşte luna” (Nunta din Cana). Nuntirea cu Logosul nu e însă lipsită de ambiguităţi; ea e o „luare în posesie”, provocând veritabile transe scripturale, în urma cărora personajul liric ajunge la conştiinţa textului (opus simbolurilor, întotdeauna „transparente” şi conectate la metafizic) care funcţionează ca o maşină ce generează la nesfârşit substitute fantomatice ale sensului, poemul „vizionar” devenind astfel un semnificant autonom, spectacol pur al propriei sale produceri: „…flancat de figuri zoomorfe, mă apăr/de păsări, plângând/deasupra filei curate (astăzi neprihănite de verbe)/ca un bou înjunghiat,/creionul meu e un falus puternic/care le străpunge şi le fecundează/iar ele leapădă iute-n cuptorul încins al pustiei/ouă rotunde şi grele, cât piatra de moară, din care ies grabnic vulturi, acvile, ereţi, /împănaţi în armuri de oţel, leviţi nemâncaţi,/draconizii creditori/încercuindu-mă tot mai strâns, nemişcată, cu chip omenesc” (Amiază cu păsări). Astfel încât, născându-se iniţial dintr-o uriaşă nevoie de puritate, din replierile unei sensibilităţi ulcerate de materialismul grosier al lumii actuale, textele Gabrielei Creţan vor sfârşi astfel prin a vorbi lumbajul opac al poeziei contemporane (care a trecut de la poetica simbolului la aceea a semnului), aceea „limbă întortocheată care constituie (aşa cum ştim de la Hesiod) vorbirea „oamenilor de fier”. Comediile nupţiale focalizându-se aşadar asupra cuvântului perceput ca un instrument prin excelenţă demonic ce tinde să aducă lumea la numitorul comun al nebuniei universale şi – în consecinţă – ca un instrument al atomizării crepusculare. Iar nunta cu Verbul nu va întârzia să-şi dezvăluie, dintr-o asemenea perspectivă, încărcătura secretă de tenebros, convertindu-se finalmente în „comedie”. O „comedie” ce transcrie, cu accente de parodie sinistră, neputinţa conştiinţei întunecate a lui Homo apocalipticus de a discerne între esenţă şi aparenţă, fascinaţia scriiturii opace înscriindu-se astfel în scenariul unei enorme farse gnoseologice. Trecerea în text nu reprezintă însă la Gabriela Creţan decât un moment pasager; ea îi va aduce eului scripturant conştiinţa propriei sale vulnerabilităţi în faţa lucifericului. Iar personajul liric îşi va redobândi acum caratele de nobleţe tocmai prin capacitatea lui de a se autodiscredita şi va impune totodată un nou traiect al poetizării care se preface acum în invectivă exorcizantă ce încearcă (oarecum în manieră argheziană) să-şi interiorizeze valenţele demoniace ale limbajului şi să nimicească răul prin articularea lui în rostire. Actul poetic plasându-se, de aceea, sub semnul emblematic al focului purificator care distruge în totalitate tot ce-i corupt, asigurând, în felul acesta, premisele unei resurecţii: „astăzi sunt rea, Ionatane, ca un copil maculat de viol/fără vină şi totuşi corupt/care-şi rupe placenta şi pleacă îngropându-se-n ceţuri/fii deci cu grijă: focul aprins de poem se întinde/din ochii mei se desfac zece falange/cu unghii prelungi, ascuţite/contaminează-te/sau obrazul frumos ţi-l fereşte în lături” (Ionatan). Forţa acestei poezii născându-se din patosul cu totul neobişnuit al discursului, care îmbină energiile nimicitoare ale sarcasmului cu modulaţiile rapsodice ale poetului orfic, imnul şi diatriba, ca şi prin vizionarismul dominat de reprezentările bestiarului apocaliptic, care te trimit cu gândul (păstrând fireşte proporţiile) spre William Blake sau Lautréamont.

 

verlaine – confesiuni. partea a doua. (traducerea mea)

Posted in Uncategorized on iunie 19, 2018 by Octavian Soviany

mihai ursachi

Posted in Uncategorized on februarie 17, 2018 by Octavian Soviany

Într-un poem cu evidente valenţe de artă poetică, Mihai Ursachi definea, împrumutând masca lirică a poetului-mag, faptul  poetizării ca pe o experienţă de tip vizionar, întemeiată pe acea dereglare sistematică a tuturor simţurilor despre care vorbise cu un secol în urmă Rimbaud: „Magia şi alcoolul viaţa-mi guvernează,/pe care-am început-o studiind filosofia,/anatomia, dreptul şi, vai, teologia,/dar negăsind în ele nici linişte, nici bază,//Sacrificai Venerei şi-am zis;oricum o fi ea,/sublimă ori sordidă, în trupu-i se ascunde/misterul fără nume şi coapsele-i fecunde/în spasmul ca o moarte conferă veşnicia.//Imperialul spirit mă are-n a sa pază/şi nici o conştiinţă-i egală cu beţia/şi tainica lucrare în nopţile de groază./Tărâm fără-ndoială aflat-am şi cutează/mereu rătăcitorul pe căile profunde:/<<Am  aurum non vulgi, leonem, poezia>>” (Magie şi Alcool). În ciuda acestei profesiuni de credinţă,, vizionarismul lui Mihai Ursachi se dezvoltă totuşi pe coordonate radical diferite de imageriile, fundamentate pe procedeul configurărilor, din lirica oniriştilor, câtuşi de puţin străini de spiritul poeziei rimbaldiene. Dacă aceştia mizează pe aglutinările imagistice insolite, care amintesc de recuzita poeziei suprarealiste, autorul Poemului de purpură fantazează în cheia romantismului vizionar, situându-se sub semnul hermetismului, care  vehiculează cu un limbaj simbolic şi (după cum observa Marin Mincu într-un studiu consacrat liricii lui Ion Barbu) încearcă să exprime o ordine a lumii cunoscută numai de iniţiaţi. Aşa se face că poemele lui Ursachi transcriu aventuri iniţaitice pline de stranietate, uzează frecvent de simbolurile alchimice sau astrologice şi fac adesea trimiteri la „ştiinţa lui Hermes”, recurgând la formulări gnomice sau oraculare: „Ţie/şi oricărui altuia. Pentru cel /care sânge nu a băut, inimi nu a mâncat/şi nici bob. Acela e fratele meu,/Saturn îşi întoarce albastra sa faţă/spre tine. De Pluton/te-ndepărtează, oraşele subpământene/dă-le uitării. Iată ce-ţi spun//Homunculus doarme în oul hermetic,/fără fiinţă. Oul acesta, pojghiţa căruia/presărată de stele, e cerul, îl ouă/păsărea Phoenix; totul e-ntr-însul, afară/e singură pasărea. Fiece ou/este unic în sine, de nestrăbătut, de/necântărit, de nemăsurat. Pedeapsa şi graţia,/viaţa şi moartea, durerea adâncă//şi izbăvirea, începutul sfârşitul/şi tot înţelesul viermuie-ntr-însul – vis fără goluri/al nefiinţei. El este totul. Homunculus doarme/în veci nenăscut, şi cu toate acestea//ireversibil ceva se întâmplă, o cale/e străbătită, cea fără întoarcere” (A Treia Înfăţişare la Şarpe sau Marea Înfăţişare) . Şarpele „pontic” invocat în acest context este, fireşte, un „paznic al pragurilor”, dar este în acelaşi timp şi o figurare a  grafemului sacru, a hieroglifei care conţine cantităţi infinite de semnificat, evocând graiurile uitate ale revelaţiei, astfel încât  textele lui Ursachi se transformă pe nesimţite din parabole exstenţiale în fabule scripturale, ce îşi propun să iniţieze în legătură cu misterele limbajului şi ale scrierii: „Şarpe preasfânt, înţeleptule/Tu care la zidul pădurii, după ploaia de vară/mi te-ai arătat îmn chip de balaur-copil dintu ceruri/cu pletele albe ca spumele mării şi-ai spus <<Pregăteşte>>/…Şi sfânt şi alb se scuturau salcâmii/pe urmele tale de purpură…/Tu care în chiă de dragon cu trei miliarde de capete/mi-ai vorbit cu o mie de limbi despre Dânsa/şi despre graiul uitat,/Protector celest al Misterelor, al seminţiei pontice,/iată acum înaintea culcuşului tău am venit dezbrăcat/şi din tot ce-i în lumea aceasta am luat/tracica lyră./Sunt pregătit” (A Treia Înfăţişare la Şarpe). Din acest moment, poemele devin autoreferenţiale, sunt „texte” în accepţiunea tel-quelistă a termenului, auto-oglindindu-se, în actul propriei lor alcătuiri şi reecurgând la imageriile „textuale” pe care le inventaria Marin Mincu în Eseul despre textualizare. Astfel Dânsa, evocată în poemul citat, este  o figură  antropomorfă a Poeziei – nenominalizată explicit, deoarece ea posedă viditatea semantică a semnului: „Prin personajul devenit simplă figură – scria în această ordine de idei autorul lui Intermezzo – suntem foarte aproape de dispariţia lui totală în text, autorii moderni au căpătat conştiinţa textului într-o atât de mare măsură încât e posibil ca tocmai antropomorfizarea textului (…) să fie un semn al atingerii unei limite şi personajul de text să dispară”. Astfel că elaborarea acestor  „fantome ficţionale” tinde să ajungă la forme tot mai abstracte, trecându-se de la figurile antropomorfe la figuri foarte vag antropomorfe (Dânsa), iar „figura supremă este poezia ca atare, discursul poetic, cuvântul etc”, adică tot nişte reprezentări ale textului. De aceea principala particularitate a personajelor textuale prezente în poeme lui Ursachi va fi non-existenţa, în timp ce poezia va fi privită ca un „cult al inexistentului”, care operează cu materia reziduală a vieţii, cu „urmele” marilor combustii vitale, desfăşurându-se „sub imperiul deşertului” şi  asociindu-se cu ritualul sanguinar al decapitării: „ „Faptele mele de aur s-ai petrecut sub imperiul/deşertului. Mari piramide/au privegheat împlinirea destinului. Şi mai ales/au fost glasuri de crini ai câmpiei, ca un vaer,/sacre versuri rostind, pomenirea/celor de-a pururi nefăptuite, gloria lor/oficiind-o psalmodic în singurătăţile/Sfinxului,//Dar nu despre acestea e vorba, ci despre/beţia de sânge virgin, despre frunza/străpunsă cu suliţa, despre capul iubit/rostogolindu-se tandru la  gleznele mele./S-a săvârşit întru deplina/înstăpânire a deşertului. Craniul iubit/l-am prefăcut în pocal pentru cultul/celor inexistente…” (Poemul de purpură, II). Perfect analogă cu actul oglindirii, moartea violentă marchează trecerea din universul empiric în planul scripturalităţii, ea „reprezintă imaginea poetului însuşi, dublul lui idealizat, întrucât mort este sinonim cu reflectat şi totodată regretat”, în conformitate cu „legea necruţătoare a textualizării” despre care vorbea Marin Mincu: un text nu poate exista decât în măsura în care îşi anihilează propriul autor. De aceea el (textul) capătă, în imaginarul liricii lui Ursachi dimensiunile mormântului, care e totodată cameră nupţială, căci aici are loc comuniunea producătorului textual cu materia spectrală a semnului: „Şi iată c-am venit, de foarte de departe./tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte./Am moştenit conacul cel vechi, argintăria/Şi stema casei noastre: veşnicia.//(…) Mi se părea ciudat ca tu la ora ceea/să nu fii încă trează; mă apropiai de patul/de nuc în care cândva ai fost femeia/cu truo din flori de vişin, iar eu am fost bărbatul..//Mă-apropiai cu totul, uitând legile mele/şi orb întinsei mâna şi căutai fierbinte/aceea ce pierdusem:; în albele dantele/zăcea o grămăjoară de albe oseminte.//Încremenii de spaimă şi pricepui greşeala…/…Crengi mari de vişin dalbe prin gratii pătrunsese/şi la lumina lunii, subţire ca beteala/văzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese…//Privii în jur – covorul e năpădit de ierbi,/în vaza cristalină în care-ţi puneam frezii – /şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi;/prin vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.//Pe masa de parfumuri printre oglinzi şi spelci – /moluşte lipicioase, limacşi molâi şi melci./Şi craniul celui care am fost e pe noptieră,/îl ţii probabil noaptea în chip de scrumieră” (Odaia Gingaşei Iubiri). Aşa cum e lesne de observat, femeia se identifică acum cu textul însuşi, ea este o paradoxală prezenţă-absenţă, analogă semnului care îşi etalează în mod simultan vacuitatea semantică, dat şi infinita disponibilitate de a semnifica: „Iubita mea ce nu exişti/cu ochii mari atât de trişti/din locul unde nu exişti/tu mă priveşti cu ochii trişti.//De după zidul de argint/care pe toate le desparte/pe cei ce sunt cum că nu sunt/pe cei ce nu-s cum că n-au moarte//iubita mea cu chip de crin/din timpul cel de tine plin/în care pururi nu exişti/tu mă priveşti cu ochii trişti” (Poemul de purpură, X). În ciuda recuzitei romantice, poemele lui Mihai Ursachi vor aparţine astfel experimentalismului pentru că recurg frecvent la mitologiile textului şi ale textualităţii, manifestând deschideri spre autoreferenţial, dar şi pentru că sunt solidare cu o perspectivă existenţială nihilocentrică, astfel încât  în topografiile fantaste ale poetului „centrul paradisiac”  se plasează sub semnul non-existentului, constituie nihil corporalizat, e o epifanie a nimicului, care.. departe însă de a terifia, inspiră  tonuri de lamento aproape religios: „Îţi mai aduci aminte de casa noastră/Singuratică, nuci şi castani ancestrali ascunzându-i/Zidirea imaculată…/Iar către scările albe/Erau două şiruri posomorâte de brazi./Zidire înaltă şi zveltă, un templu de spumă/Sau mănăstire…/Semne ciudate împodobeau frontonul ionic/Pe care ar fi putut exista o inscripţie/Neconcepută…/Pe sub ferestrele-nalte cu gratii/În umbră creştea mărgărintul – floarea cu lacrimi/A celor de dinăuntru…/O, casa noastră de visuri,/Pe dinafară n-o cunoşteam,/Pe dinăutru n-o pricepeam…/Casa aceea aşezată în locul/De nicăieri, sub nuci şi castani, /Casa aceea cerească, desăvârşită, inexistentă”(Casa).  Iar poezia lui Ursachi devine din momentul acesta nihilofilă, evocând la tot pasul diversele ipostaze ale non-existentului, sau construind, ca în Poemul de purpură, vaste „panorame ale deşertăciunii” pe al căror fundal se desfăşoară „umbrele venerabile ale istoriei”, evocate, în spiritul unei „ontologii a mortalităţii” cu acea „pietate” despre care vorbea Gianni Vattimo, în limbajul aparenţelor policrome, cu voluptatea jocurilor gratuite de imagini şi de limbaj, care au totuşi o încărcătură de tenebros, declanşând acţiunea pulsiunilor autoagresive: „Iubito, hai să ne jucăm/de-a Ildiko şi de-a Atila./Acesta-i cortul meu de blăni/În care te-am adus cu sila.//Dar jocul nu-i adevărat,/vedem fantasme ca nebunii,/a fost odată-un împărat…/Nuntaşii-aceştia nu sunt hunii./(…)Iubite, toate au trecut./să-ţi spun un vis din multe vise:/dar mai întâi să te sărut/, căci toate uşile-s închise./Părea că-am fost copii odată/în verdele Septentrion/şi doica noastră ne citea/din cartea lui Marcel Brion./Că ne jucam un straniu joc,/un joc cu flăcări şi cu sânge/iubite, dă-mi acum te rog/pumnalul tău, ceva mă strânge…/Să ne jucăm un joc frumos/Ce se va scrie în istorii./…Deasupra pustei colbul gros,/şi lung se tânguie cocorii” (Poemul de purpură, VI).  Ca şi în lirica lui Dimov, jocurile de umbre se destramă însă aproape instantaneu, iar din spatele „aparenţei liniştitoare” îşi fac apariţia imaginea deconcertantă a pustietăţilor de nisip, împărăţiile prafului şi ale pulberii: „Nălucă şi vis e istoria/mării de sânge, coşmarului roşu, torul s-a săvârşit/întru deplina înstăpânire-a deşertului” (Poemul de purpură III).Golul insinuat pretutindeni va trebui astfel umplut prin lucrarea imaginaţiei care creează, cu ajutorul reveriei, o realitate de oridin secund: acum lumea există doar în măsura în care este imaginată, dar, în contextul în care nimicul se confundă cu însăşi natura lucrurilor, mecanismele fantazării constituie excepţia, anomalia, conducând către un solipsism mai mult estetic decât filosofic: „Când singuraticul domn R. a ajuns/ din întâmplare în chiar apropierea/ domnişoarei sensibile N., el i-a spus:/ <<mă bucur ca existaţi, domnişoară>>./ La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:/ <<aţi fi putut, ma gândesc, să nu existaţi>>./ Dar imediat, încercând să repare greşeala, a spus,/ şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă/ (pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)/ <<vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară>>./ Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura/şi devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:/ <<vreau să spun, propriu-zis, că de fapt//mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi>>./ Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă./ Cât ai clipi, înţelese că ultima-i frază//era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride/şi intenţiuni refulate, ba chiar/de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara//i-ar datora cât de cât existenţa),/ că din aceasta reiese un fel autarhic/şi solipsist de a fi, în sfârsit, se făcuse ridicul./ Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:/ <<adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă>>./ Formula aceasta avea, evident, un cusur:/ cuvântul <<persoană>> strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum,/ domnul R. fiind o persoană, domnişoara la fel, prin aceasta/o comunitate ar exista între ei,/ un soi de frătie, de apartenenţă la aceeaşi familie./ <<Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil>>./ Şi după o pauză, în care roşi:/ <<Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,/ posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,/ în general, a ideii că în principiu/se poate admite că dacă/existenţa e genul suprem şi inexistenţa/există, atunci inexistenţa e existenţă, deci/nu există şi, în consecinţă…>> / Aici domnişoara sensibilă N., din pricina/ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni/în uşoara-nceţoşare a serii aşa disparentă,/ încât domnul R. a conchis: <<Doamne, iată că iarăşi vorbesc/singur pe stradă, probabil că iarăşi/am uitat să iau picăturile>>” (Din reveriile domnului R.). Odată cu disiparea fantasmelor create de jocul liber al imaginaţiei, actantul liric renunţă, aşa cum se poate vedea, la toate veleităţile sale faustice, fiind redus la dimensiunile eironului, care ia act de precaritatea propriei sale condiţii, iar aventura vizionară tinde să se transforme în bufonadă. Căci lirica lui Ursachi este produsul unei fiinţe duasle, al cărei apetit demiurgic, preluat din retorica romantismului şi a modernismului timpuriu e egalat doar de tendinţa ei permanentă de a se autozeflemesi şi de a-şi denunţa la tot pasul propria impostură. Prins astfel între aspiraţii contradictorii, personajul liric dobândeşte fizionomia unui Sisif al imaginaţiei, e o ipostază a „omului absurd” condamnat să  fantazeze la nesfârşit, deşi e perfect conştient de caracterul iluzoriu al propriilor sale miraje. Ca un soi de Midas burlesc, el posedă capacitatea de a ridica la coeficienţii fabulosului obiectele cele mai banale şi, mai mult decât atât, ajunge să-şi interiorizeze substanţa imaginarului, care îi infuzează ţesuturile, pătrunde în chimia celulelor, transformându-l într-o prezenţă spectrală, a cărei existenţă e cel puţin îndoielnică: „Îţi aminteşti desigur flanela violetă, /flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem/în cea mai frumoasădin serile noastre;/despre care spuneai că îmi şade/ca o armură de smalţ, ştii tu în seara/când ne porniserăm împovăraţi de garoafe şi iasomie/către Ierusalim…Când madam Zambilovici/ne-a dat câte două tartine (ca să avem pe drum)/flanela pe care apoi am adus-o/fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,/pe care apoi am purtat-o/cu frenezie pe trupu-mi uscat de hagiu,/până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat/în toate celulele trupului meu/şi în schelet,/iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut./De ce încerci să negi,/de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,/ ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?/De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,/ să o dezbrac tocmai acum când nu se mai poate,/de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,/că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti? (Flanela).. Tocmai această contagiune cu materia fantomatică a ficţiunii şi a textului îi vor conferi actantului liric fizionomia „poetului blestemat”, captiv în labirinturile imaginaţiei, căruia absenţa harului îi conferă caratele de nobleţe, el e un Hristos a rebours, crucificat în  lumea bidimensională a semnelor, care se confundă halucinant cu propria lui interioritate, de vreme ce a fi e totuna cu a fi scris sau visat : „Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…/Căci la picioarele sale nu au să plângă/aducătoare de mir/şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea…/În pânza eternă pe dânsul nu-l înfăşoară/şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii/ şi smirnă./Părintele său îşi întoarce privirea în nouri/când el, dându-şi sufletul, roagă iertare…//O, sângele său, picurând în ţărână fierbinte,/nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n/ orgii de garoafe aprinse…Iar cele trei lacrimi/nu s-au făcut mărgărint.//Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi” (Eli, Eli...). Actul producţiei de fantasmagoric va fi solidar astfel cu schemele dinamice ale imersiunii, cu scufundarea în profunzimea materiilor sufleteşti, care aduc iar revelaţia nimicului şi a golului, subiectul uman posedând acum toată viditatea lăuntrică a semnului şi devenind, el însuşi, un semn printre semne: „Pogoară-te/dintru adâncuri//dă-mi hotărâre/că nu e nimic/în adâncuri…/că ochii ah ochii/nu ţin nimic/în adâncuri…/cum în oceane/nu pot să fie/ ruini şi armade…/că nu e nimic/decât pletele blonde/care-s nimic../că nu e nimic/în adâncuri/nimic” (În adâncuri). Totul e adus astfel la numitorul comun al inexistentului, eşafodajul metafizic începe să scârţâie, „hermetismul” e redus la dimensiunile unui număr sublim de iluzionism, iar din spatele discursului grandilocvent, care mimează vizionarismul romantic, îşi face apariţia rânjetul măscăriciului, care nimiceşte prin râs metafizica, în timp ce poetul-mag  capătă brusc fizionomia eironului ce, cu o perfectă autodetaşare, îşi ia în derâdere propria poezie: „Vezi-ţi de treabă Ursachi/şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei./Tu care în adolescenţă/ai vrut să te faci oier, apoi/funcţionar la Piscicola, tu care ţi-ai amăgit/insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce/persecuţi tipografii, zeţarii, amicii, oamenii cei/cumsecade (criticii literari nu contează – sunt mult prea/şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou/ai mai scris un poemn, te-ai mai tras încă o dată pe/sfoară, mai bine/te-ai face copac, boiler electric sau varză./Termină naibii.” (Autointerviu). Ca şi Mircea Ivănescu, Ursachi ajunge astfel la formula antipoeziei care ia la el forma parodiei şi a histrionismului  buf. Dacă un Nichita Stănescu mai credea că poezia poate îndeplini rolul unei „noi metafizici”, Mihai Ursachi parodiază locurile comune ale lirismului metafizic, dar departe de a fi benign, aşa cum se va întâmpla ulterior în producţia poetică a lui Cărtărescu, râsul său e amar şi dezabuzat, se naşte dintr-o conştiinţă acută a nihilului care erodează deopotrivă oamenii, lucrurile şi semnele, are ceva din rîsul bufonilor shakespearieni sau din comicul atroce al personajelor beckettiene. În spatele inflexiunilor holderliene, pe care poetul ştie să le mimeze aproape perfect, se ascunde de fapt, sfârşitul de partidă al poeziei.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: