Archive for the Uncategorized Category

fragment de roman

Posted in Uncategorized on August 15, 2017 by Octavian Soviany

Saltimbancii

Cu prilejul unor zile de sărbătoare, la marginea oraşului nostru poposeau pentru vreo două săptămâni saltimbancii.

O mulţime de corturi, barăci şi dughene împestriţa maidanul, unde, în zilele obişnuite erau ţinute târgurile de vite. Seara se aprindeau acolo lumini multicolore şi focuri de artificii la care plodăraia oraşului se uita cu gura căscată. Vântul aducea până în piaţa cea mare mirosul fripturilor grase de porc, condimentate din abundenţă cu cimbru şi al cârnăciorilor alsacieni. Strigătele voioase ale trompetelor şi tromboanelor se auzeau de la mare distanţă. Şi şiruri-şiruri de oameni se îndreptau într-acolo, atraşi ca nişte fluturi de noapte de luminile iarmarocului.

Circarii se arătau de obicei de două ori pe an: în duminica de Rusalii şi de Naşterea Sfintei Fecioare Maria.

De îndată ce pe maidanul de la marginea oraşului începeau să apară primele semne de forfotă, intram într-o stare de agitaţie. Părinţii mei trebuiau să mă ducă să văd iarmarocul. Tata o făcea cu dragă inimă, fiindcă îi plăceau şi lui petrecerile populare zgomotoase şi pline de voioşie, mama însă strâmba de fiecare dată din nas, căci avea oroare de înghesuială şi zgomot, de mirosurile vulgare. Nu-i plăceau nici oamenii din popor, cu apucăturile lor grosolane, nici zecile de milogi care se adunau la marginea iarmarocului, expunându-şi în văzul lumii infirmităţile. Ea adora lucrurile distinse, florile fără miros, bibelourile de porţelan fin, dantelele puţin îngălbenite de vreme. Nici Marie nu  părea acolo în largul ei.

În schimb eu mă simţeam ca peştele în apă în mijlocul acelei mulţimi voioase, puse pe sărbătoare, care îşi uita pentru câteva ceasuri grijile zilnice şi petrecea după voia ei. Deşi am de obicei aplecarea spre melancolie şi singurătate a saturnienilor, anumite influenţe fizice: o culoare, un sunet sau un miros îmi puteau răscoli simţurile pe neaşteptate, stârnindu-mi o stare de neastâmpăr. În asemenea momente, mişcările mele deveneau agitate, simţeam nevoia să alerg, să strig, să cânt, ba chiar să dansez. Iar în mijlocul iarmarocului aveam adesea asemenea clipe de frenezie, mai ales atunci când căscam ochii la căluşeii care se roteau nebuneşte, alcătuind un vârtej în care se amestecau toate culorile curcubeului, acompaniaţi de strigătele trompetelor şi de bătaia sacadată a tobelor. Pe crupele lor, servitoarele învoite pentru o seară,  bucătăresele, doicile grase, bonele, micile proletare, tinerele ţărănci dolofane venite de prin satele din apropiere chiuiau, râdeau, scoteau strigăte prefăcute de spaimă sau răspundeau cu vorbe în doi peri la glumele  militarilor. Laolaltă cu ele se roteau ucenicii şi calfele, soldaţii şi băieţii de prăvălie, câte o pălărie rătăcită de funcţionar. Şi toţi căscau ochii la fustele care se ridicau, lăsând la vedere picioare sănătoase,  obişnuite cu truda, slobozeau fluierături ascuţite, înjurau, hohoteau gros, le făceau semne obscene vecinelor lor. O beţie generală le cuprinsese pe toate aceste amazoane şi pe toţi aceşti călăreţi care nu aveau nevoie de pinteni cu care să-şi înţepe în coastă căluţii. Iar beţia lor li se transmitea şi privitorilor. Atunci când mă uitam la ei, simţeam şi eu, doar după câteva momente, nevoia să strig, să fluier şi să bat din picioare. Mama şi tata trebuiau să mă ia de acolo cu forţa.

Îi dădeam ocol iarmarocului fără să ne grăbim. Printre dughene forfoteau paiaţele cu feţele înnegrite, îmbrăcate în veşminte bălţate, care vindeau alune şi turtă dulce şi aruncau la tot pasul vorbe de duh. În faţa unei barăci, un  gigant cu musculatură herculeană şi frunte îngustă de maimuţoi, incerca să rupă, cu ochii ieşiţi din orbite, un lanţ gros de fier în faţa mulţimii de gură-cască. O acrobată în maiou roşu făcea, la intrarea circului, îndemânatice salturi mortale. Văzduhul vuia de strigătele vânzătorilor de îngheţată, limonadă rece şi acadele. Grătarele sfârâiau. Berea şi vinul curgea în valuri, iar din ospătării lărmuiau cântecele beţivilor. Trompetele şi tromboanele şuierau fără încetare. Şi pe un podium împodobit cu ghirlande, la lumina zecilor de lămpaşe, dănţuiau perechi leoarcă de transpiraţie. Demonul curiozităţii îşi înfigea pintenii în coastele mele ori de câte ori treceam prin faţa unui cort în care nu aveau voie să intre decât oamenii mari. În spatele unui gard mare de rogojini era amenajată o mică menajerie: doi urşi, un leu lihnit de foame, care începea să ragă ca din senin, acoperind pentru câteva momente cu răgetul său zgomotul iarmarocului. Papagali de toate culorile. Câteva maimuţe neruşinate ce îşi întorceau  şezuturile roşii şi pline de bube spre privitori. Tata se oprea totdeauna în faţa barăcii de tir, ca să-şi încerce îndemânarea. Îşi încărca puşca cu meticulozitate, ochea îndelung, apoi apăsa pe trăgaci. Alicele lui îşi nimereau totdeauna ţinta, făcându-mă să scot un strigăt de entuziasm şi să bat din palme cu voioşie.

Dar dintre toate minunăţiile iarmarocului cel mai mult îmi plăcea circul. Tata asuda până izbutea să cumpere patru bilete, pe care le rupea o paiaţă nostimă, cu o perucă aurie, a cărei coadă avea în vârf un fluture purpuriu. De pe umărul ei o maimuţică hazlie cerceta cu curiozitate mulţimea.

De fapt aşa-zisul circ, nu era de loc circ, ci o baracă de scânduri lungă şi prost aerisită, care semăna mai curând  cu o sală de teatru. Spectatorii stăteau pe nişte bănci grosolane de lemn, iar în faţa lor era o mică scenă, acoperită cu o cortină viu colorată. Aici era întotdeauna mare înghesuială. Venea nu numai fauna obişnuită a iarmarocului, iar alături de jupoanele asudate ale bonelor şi bonetele date pe spate ale soldaţilor, luau loc cupluri burgheze însoţite de o droaie de progenituri care spărgeau alune sau sugeau acadele. Mirosea a praf şi a transpiraţie.

Înainte de ridicarea cortinei, care de fiecare dată întârzia mult, fremătam din tot trupul  de nerăbdare. După câtva timp şi ceilalţi privitori începeau să dea semne de impacienţă, se auzeau tropăituri, sudalme şi fluierături . Abia după ce nervii noştri erau încordaţi, ca nişte strune gata să se rupă în orice moment,  perdeaua se ridica în sfârşit .

Apărea mai întâi o cântăreaţă voluminoasă, cu puf deasupra buzei  de sus, ce interpreta, acompaniată de acordurile săltăreţe ale unui acordeonist , nişte cuplete care erau socotite de mama nepotrivite pentru urechile unui copil şi o făceau pe Marie să roşească. Eu nu înţelegeam nimic din cupletele astea, dar mă distram de minune atunci când cântăreaţa îşi sălta fustele, făcând nişte paşi îndrăciţi de cancan şi arătându-şi până sus picioarele foarte păroase, căci cupletista era de fapt un bărbat.  Urmau strâmbăturile caraghioase ale paiaţelor cu zurgălăi la picioare, care îl fugăreau pe Paillasse, gonindu-l în culise cu picioare în fund, atunci când acesta îngenunchea în faţa cântăreţei, îi oferea un trandafir de hârtie şi încerca să-i sărute jartiera. Arlechin, bălţat ca un papagal, făcea sute de tumbe. Din faţa pudrată cu făină a lui Pierrot  izbucnea un nas lung şi portocaliu ca un morcov. Ochii lui străluceau ca nişte bile de fosfor în timp se plângea că nu poate dormi şi o ruga pe cupletista cea grasă, pe un ton plângăcios, însoţindu-şi cuvintele cu mime hazlii, să-i împrumute o lumânare. Femeia îl împingea cât colo, iar atunci Pierrot se repezea în sală şi scotea de sub pălăria tare a vreunui burghez o lumânare aprinsă.

După paiaţe, îi venea rândul fachirului, slab, aproape scheletic, căruia, prin pielea negricioasă, îi puteai număra coastele. Avea doar o legătură în jurul soldurilor şi un turban roşu pe cap. Îşi înfigea nişte andrele ascuţite în braţe şi în obraji, apoi lua o sabie lungă, pe care şi-o vâra în gâtlej, lăsându-i afară numai mânerul.

Scamatorul scotea dintr-o pălărie porumbei şi iepuri de casă, iar din nările unei spectatoare aşezate în primul rând o panglică roz, lungă de câteva braţe. Apoi intra în scenă un copilandru care aducea o tavă cu mai multe pahare. Iluzionistul  îşi agita atunci de câteva ori bagheta prin aer ,iar din vârful acesteia izbucnea un şuvoi de vin roşu cu care erau umplute paharele, ce se împărţeau pe urmă spectatorilor din primele rânduri.

Femeia-şarpe îşi făcea să foşnească inelele şi ne povestea că se născuse într-o pădure americană. În timp ce vorbea, trăgea cu sete dintr-o ţigară pe care o avea înfiptă în colţul buzelor şi slobozea pe gură nişte cercuri de fum perfect rotunde. Numărul ei alterna cu acela al femeii-păianjen.

Pe urmă, intra în scenă, condus de lesă de o domnişoară care purta o pălărie melon şi un costum bărbătesc, câinele socotitor. Domnişoara ne spunea că Pluto ştie să facă adunări sau scăderi cu orice numere de la unu până la douăzeci. Pe scenă erau aşezate în cerc nişte cartoane mari, cu numere scrise pe ele. Orice privitor avea voie să-i ceară câinelui să facă o socoteală. Acesta începea să alerge în jurul cartoanelor şi, după ce le ocolea de mai mai multe ori, dibuia fără greş, spre mirarea şi hazul spectatorilor, cartonul cu rezultatul exact. Se pricepea la adunări şi scăderi mai bine decât mulţi dintre elevii domnişoarei Fauchereau.

Unul dintre numerele pe care le aşteptam cu nerăbdare era acela al acrobatei.  Apărea pe scenă într-un maiou mulat pe corp, care îi evidenţia sânii mici, şoldurile generoase şi şezutul rotund şi îi lăsă coapsele la vedere. Mişcările ei erau pline de siguranţă. Făcea cu repeziciune nişte rostogoliri ample de la un capăt la altul al scenei, încremenea stând în cap timp de multe secunde, apoi se agăţa de o bară şi începea să se rotească în jurul acesteia ca o morişcă. Numărul ei se încheia întotdeauna cu câteva salturi mortale. O urmăream cu sufletul la gură, nu-mi puteam lua ochii de la coapsele ei puternice, îi mâncam din ochi trupul mlădiu şi totodată vânjos, simţeam o furnicătură în partea de jos a pântecelui, iar cocoşelul meu  micuţ începea din senin să se întărească. Acestea au fost primele mele erecţii.

Ultimul care urca pe  scenă era totdeauna hipnotizatorul. Avea ca parteneră o fată slăbuţă, cu mişcări adormite, îmbrăcată sumar. Se aşezau faţă în faţă. Din culise erau aduse trei săbii, pe care nişte ajutoare le înfigeau în orificiile unui fel de suport special pregătit peste asta. Sub privirea hipnotizatorului, care îi străpungeau parcă ochii, fata înţepenea. Atunci hipnotizatorul o lua în braţe şi o culca, ţeapănă ca o bucată de lemn, pe mânerele celor trei săbii: o sabie la picioare, alta la mijloc, iar a treia la cap şi făcea deasupra ei câteva pase magnetice. Pe urmă scotea prima sabie, apoi pe a doua. Iar fata rămânea, cu corpul perfect întins şi perfect rigid, sprijinită doar de sabia de la cap,vreme de mai bine de un minut. După care, în aplauzele privitorilor, cortina cobora încet, iar luminile începeau să se stingă.

În momentul acela, treceam brusc de la starea de exaltare de până atunci la o tristeţe apăsătoare. După ce am mai crescut am înţeles şi pricina acestei tristeţi: orice spectacol este pătruns de melancolia propriei sale efemerităţi. În vreme ce operele poeţilor, ale pictorilor şi sculptorilor, ca şi acelea ale muzicienilor,  se bucură de o viaţă lungă, care uneori poate să dureze cât eternitatea, soarta artiştilor care dau un spectacol este mult mai ingrată. Indiferent dacă sunt societari ai Comediei Franceze, actori acoperiţi de glorie sau simpli circari, creaţia lor este condamnată să dureze doar o singură seară. Iar după  ce mi-am dat seama de acest lucru n-am mai putut să privesc la ghiduşiile saltimbancilor decât cu tristeţe. Şi n-am să uit niciodată chipul unui Pierrot pe care l-am văzut într-un rând într-una din acele margini ale Parisului care au înfăţişarea dezolantă a cimitirelor. Am avut atunci senzaţia că stau faţă în faţă cu o fantomă. Cămaşa lui albă părea un giulgiu,iar mânecile ei largi băteau aerul ca nişte aripi de bufniţă. Avea gura schimonosită de o strâmbătură oribilă, ca şi cum tocmai ar fi văzut cine ştie apariţie înspăimântătoare. Faţa pudrată părea total golit de sânge. Ochii, înfundaţi în adâncul capului, păreau două gropi, în care se aprindeau din când în când luminiţe de putregai. Şi nu încerca să-şi atragă simpatia spectatorilor, dimpotrivă, se uita la ei cu o ură nedisimulată.

Nu mi-am putut reţine o tresărire de spaimă. Aveam impresia că mă văd pe mine însumi într-o oglindă.

Spectacolele de circ din copilărie se terminau totdeauna seara târziu. Între timp, iarmarocul îşi schimbase înfăţişarea. Grătarele nu mai sfârâiau. Prin ospătării mai rămăseseră doar beţivii cei mai  înrăiţi, sub privirea morocănoasă a birtaşului care voia să închidă. La căluşei se anunţa ultima tură. Muzicanţii  obosiseră, trompetele şi tobele păreau lipsite de vlagă, căluţii de lemn se roteau şi ei parcă mai încet, extenuaţi de truda de peste zi. Întors cu spatele spre noi, lângă stâlpul pentru încercatul puterii, vomita un  beţiv.  Pe lângă noi se furişau umbrele unor perechi clandestine, care urmau să se piardă în tufanii înalţi care împrejmuiau iarmarocul. Cerul era plin de steluţe strălucitoare, se lăsase răcoarea, iar vântul aducea dinspre Mosella un miros de nămol şi de papură putredă. De o parte şi de alta străzilor se înşirau ferestre întunecate. Burtăverzimea oraşului se dusese de mult la culcare.

La întoarcerea din iarmaroc simţeam totdeauna pe cerul gurii un gust de leşie şi mi se părea că am o povară pe umerii. Cădeam, de cum treceam pragul camerei mele, într-un somn greu, cu vise confuze în care se amestecau giumbuşlucurile paiaţelor şi coapsele puternice ale acrobatei.

verlaine – confesiuni (7)

Posted in Uncategorized on August 1, 2017 by Octavian Soviany

Nici până atunci, nici de atunci înainte n-am fost vreodată bolnav în adevăratul înţeles al cuvântului, dacă nu pun la socoteală reumatismul şi urmările lui, care mi-au adus multe neplăceri, m-au împiedicat de la treburi şi au făcut din mine, de zece ani încoace un fel de infirm pe picioarele lui, câteodată iute la mânie şi adesea descurajat. Dar se spune că, înainte de marea scadenţă, fiecare trebuie să plătească un tribut, sau o datorie, ca să vorbim mai modern. Aşadar într-o seară am făcut febră; nimic mai delicios decât un început de febră: e o stare volatilă, când ideile (nu mai ai, din fericire, gânduri propriu-zise!) se învârtejesc, legându-se între ele şi dezlegându-se fără încetare. Nu mai ştii unde te afli, dar ţi-e cât se poate de bine. E oarecum ca în acel moment ale beţiei când ai impresia că ai mai trăit o dată momentul de faţă  şi că nu faci decât să îl retrăieşti. Doar că de data aceasta senzaţia este atât de vagă încât nici nu mai este senzaţie, ci o mângâiere nedefinită, o bucurie a neantului, mai plăcută decât orice plenitudine. Aş putea umple un capitol, ba chiar un volum întreg dacă mi-aş propune să analizez această stare pe care n-am mai trăit-o decât atunci. Le-am împărtăşit  această schimbare a stării mele de sănătate părinţilor mei, care îşi dăduseră însă seama de ea – din pricină că îmi pierdusem pofta de mâncare, devenisem de o volubilitate neobişnuită, discursurile mele erau tot mai incoerente, iar pielea mea căpătase o fierbinţeală suspectă – şi întrucât începuseră să se îngrijoreze, m-am crezut în pericol de moarte şi  mi-am spus, ca un mic Ludovic al XIV-lea: „Nu e chiar aşa dureros să mori”. Apoi capul mi s-a îngreunat, venele au început să îmi ardă şi am căzut într-un somn  cu mii şi mii de vise care se terminau cu mii şi mii de treziri agitate. Pe scurt, boala, o febră a mucoaselor, s-a declarat violentă şi primejdioasă. Am căzut într-un delir puternic şi multiform: când râdeam, când suspinam, eram, rând pe rând, ba zăpăcit, ba raţional. Mi s-a povestit în legătură cu asta un episod destul de bizar: tabla înmulţirii şi lista departamentelor, cu capitalele şi subprefecturile lor, bestiile astea negre ale şcolarilor mici, se chirciseră, ca nişte himere, la  pieptul meu, care abia îşi mai trăgea răsuflarea şi reveneau ades în divagaţiile mele, unde se amestecau cu o altă sperietoare, sistemul metric, formând un amalgam care ar fi putut să fie amuzant în alte împrejurări. Astfel că, între două momente de somnolenţă întretăiate de cuvinte fără înţeles, mi se întâmpla să spun, de exemplu: „Cinci ori opt Saint-Briec, Lannion, Laudéac; Vendée, LaRoche-sur –Yon; deci, centi, mili, decametru, zece metri ori Poitiers, Châtellerault, Civray, Loudun,Montmorillon.”

Nesfârşitele îngrijiri m-au salvat; convalescenţa a decurs lent, la început dureroasă, apoi penibilă, imperioasă, nerădătoare, apoi calmă şi drăgăstoasă, în semn de răspuns la alinturile prudente cu care mă binecuvântase mama, pentru care, deoarece o văzusem sau mai curând o simţisem atât de bună, atât de devotată, veghindu-mă fără încetare în momentele de vârf ale crizei, am prins o nouă afecţiune. Ataşamentului meu naiv, poate chiar instinctiv cu care o înconjurasem până atunci, copleşind-o cu slăbiciunea şi ignoranţa mea, i-a urmat din momentul acela o dragoste filială, instinctivă şi ea, acea dragoste pe care, aşa cum obişnuiesc să spună oamenii de buna credinţă, o avem în sânge, dar raţionalizată într-un fel, chiar dacă în esenţa ei rămânea iraţională, recunoscătoare şi, mai mult decât atât, conştientă că poate fi capabilă, la rândul ei, de devotament şi susceptibilă de sacrificiu.Iar acest sentiment atotputernic şi dulce şi bun prin excelenţă se manifesta în primul rând printr-o obedienţă surâzâtoare, dar în fond atât de duioasă încât îmi provoca o dorinţă delicioasă de plâns. Nicio tisană nu era destul de amară, niciun medicament destul de neplăcut, pentru ca să le primesc, atunci când îmi erau oferite de mama, altfel decât cu un zâmbet, aş îndrăzni să spun de beatitudine, iar după ce m-am vindecat, am întâmpinat-o cu nişte îmbrăţişări strânse, cu nişte sărutări apăsate şi tandre, muiate de câteva lacrimi arzătoare, pe obraji şi pe mâini, care îmi răcoreau (o, cât de tare!) biata inimă de copil, încă atât de curată pe vremea aceea, şi, în fond, de atunci înainte (de câte ori îmi aduc aminte de mama)  îmi răcoresc biata inimă de bărbat nefericit din pricina greşelilor mele şi  din pricină  că n-o în am faţa ochilor mici măcar moartă, mai ales moartă,  aşa cum este acum. Dar nu, ea trăieşte în sufletul meu şi îi jur aici că fiul său trăieşte alături de ea, plânge la sânul ei, suferă pentru ea şi n-a existat niciun moment (nici chiar în toiul celor mai mari rătăciri sau mai curând slăbiciuni) fără să mă simt sub protecţia ei şi să-i aud tot timpul reproşurile şi încurajările.

-Acum, că micuţul s-a făcut bine şi nu mai e niciun pericol de dezordine sau de prădăciune – spuse într-o zi tata, care, la fel ca toată lumea pe vremea aceea, se temea de o răsturnare imediată şi de un război, de care ai noştri nu păreau scutiţi, dar nici ameninţaţi în asemenea răstimpuri foarte scurte – dacă l-am da la liceu? Ce spui, iepuroiule?

„Iepuroiul” – mie îi plăcea lui tata să-mi spună aşa – răspunse, fireşte, mândru că va avea un chipiu, o tunică şi de a face „studii”:

-Da, vreau.

Mama ar fi preferat un pension care să mă pregătească pentru liceu. Un pension era mai familial şi aş fi putut să mă bucur acolo de puţină paternitate (ea se gândea la maternitate) ‚împreună cu avantajele scolastice (oficiale, profitabile, practice – socotea ea) ale liceului.

În cele din urmă, s-a optat pentru un pension bun.

Adeseori, în timp ce mă plimbam cu ai mei, trecând pe rue Chaptal şi venind dinspre Batignolles remarcasem, aproape de intrare, pe stânga, un grilaj, în spatele căruia se putea zări o curte pavată cu un corp de clădiri, iar, în continuarea grilajului, prevăzut cu o portiţă îngustă, un perete lung, pe care erau nişte panouri mari şi negre de lemn, fixate în cuie aurite unde  stăteau scrise, cu litere de aur, feluritele învăţături care se puteau dobândi aici: „Pregătiri pentru şcolile speciale, bacalaureat, licenţă, învăţământ secundar şi primar, cursurile Liceului Bonaparte şi ale Colegiului Chaptal etc”. Deasupra grilajului era o firmă aşezată în lung, tot de lemn negru, pe care scria, tot cu litere de aur, dar ceva mai mari: „Institutul L.” Această faţadă pompoasă mă sedusese şi mi-am exprimat către părinţii mei dorinţa de a fi dat acolo, dorinţă care, după s-au căpătat nişte referinţe, mi-a fost satisfăcută.

Am fost aproape fericit când părinţii mei, care îmi promiseseră că vor veni des să mă vadă, m-au dus acolo. Patronul Institutului, ofiţer al Academiei, cavaler al Legiunii de Onoare, şi ceea ce pe vremea aceea dădea foarte bine, căpitan în garda naţională, trecută zdravăn prin ciur şi dârmon dupa 2 decembrie, era un bărbat înalt, destul de corpolent, complet ras, aşa cum se mai obişnuia încă pe atunci în burghezia mai acătări, care mi-a impus la început un oarecare respect. Vorbea cam sec, dar pe un ton sincer, fără să-şi facă reclamă. Vorbea despre şcoala lui ca despre o instituţie „bine cunoscută din tată în fiu”, care se putea mândri că dăduse câţiva oameni marcanţi şi remarcabili, ca de de exemplu domnul Sainte-Beuve. Apoi ne-a condus să vedem dormitoarele,  care, cu podeaua lor roşie, lustruită bine cu cu ceară,  cu pereţii lor, zugrăviţi în verde deschis, şi cu şirurile de paturi  albe, flancate fiecare de un scaun şi o comodă, nu mi s-au părut prea neprietenoase, şi sala de mese, prin care plutea un miros foarte dezagreabil de supă şi de legume. Pe pereţi erau nişte cartuşe pictate cu albastru şi înconjurate cu frunze de laur, în interiorul cărora se detaşau, albe, numele laureaţilor Concursului General. Cel al lui Sainte-Beuve era ultimul. Câteva locuri rămăseseră goale. „Şi numele fiului dumneavoastră va fi aici într-o zi.”  – spuse domnul L., pe un ton care mi se păru serios.

Vai, profeţia lui nu va fi să se adeverească.

verlaine – confesiuni (6)

Posted in Uncategorized on Iulie 29, 2017 by Octavian Soviany

Cronologiceşte, ar fi trebuit să scriu „ziua de doi decembrie şi boala” pentru a numi cele două obstacole provizorii care mi-au întârziat intrarea la liceu. Pofta de glorie, pe care o are orice scriitor demn cât de cât de acest nume m-a făcut însă să scriu invers, chiar fără voia mea, din nevoia de a-i da frazei o anumită rorunjime şi un final de efect. Vanitate – nu-i aşa? – chiţibuşuri şi chinezării. Dar ce e scris e bun scris! Dar pentru că într-o scriere ca asta ar trebui să prevaleze exactitatea, caracterul  punctual al faptelor, literalitatea lor, mi s-a părut necesar să revin, lăsând deoparte „frumuseţea” şi argumentele de stil, în favoarea ordinii stricte a evenimentelor. Să mă întorc însă la fondul povestirii!

De la o vreme încolo, atât la Metz cât şi la Paris, auzeam vorbindu-se despre nişte lucruri ce mi se păreau foarte plictisitoare şi am aflat mai târziu că era vorba despre politică. Ori de câte ori primeam vizita unor domni nu se discuta decât despre Adunarea Naţională, preşedinte, conflict, cavalerie uşoară, Munte, Elyseeni şi Roşii.  Se rosteau şi nume, rebarbative sau plictisitor de lungi: Gavaignac, Ledru-Rollin, a cărui revenire provoca teamă, domnul de Montalembert, de la care se aştepta mult, dar oare nu era prea de partea preoţilor? Toate astea se vor sfârşi cu o lovitură de stat, fie a lui Ludovic-Napoleon la Vincennes, fie a Adunării la Mazas, vor urma necunoscutul, alegerile, Revoluţia. Pentru mine asemenea discursuri frumoase erau deopotrivă, dar îmi spuneam totuşi, biet ignorant ce eram, că toate astea trebuie să fie importante, de vreme ce oamenii mari, şi mai ales tata, pe care îl priveam ca pe un zeu, se însufleţeau aşa, ba chiar începeau să strige, când vorbeau despre ele. Dar lucrurile acestea îmi rămâneau indiferente, în ciuda reflecţiilor mele asupra lor şi a răspunsurilor scurte şi la obiect pe care le dădea tata la întrebările mele sâcâitoare despre acest subiect:

-Tată, ce este preşedintele?

-Este şeful statului, micuţule.

-Şi ce este statul

-Ţara noastră. Franţa.

-Dar ce este o lovitură de sat?

Etc, etc, etc. Oare chiar nu înţelegeam nimic?

Probabil că nu, când într-o dimineaţă de iarnă, pe la ora zece, tata s-a întors dintr-o plimbare cu ziarele în mână, foarte agitat, el, care de obicei reuşea să-şi păstreze calmul, deşi avea o fire nervoasă, şi ne-a spus:

-Gata! S-a terminat!

-Ce e? –făcu mama, puţin îngrijorată de tonul lui exaltatat.

-Pe toţi dracii! Lovitura de stat! Astăzi Camera la Mazas. Mâine preşedintele la Tuileries. E foarte grav, dar lucrurile par să decurgă calm.

Nu înţelegeam cuvintele „lovitură de stat”, pe care tata, întrebat de nenumărate ori, n-a ştiut să-l explice pe înţelesul unui puşti de şapte ani; explicaţiile lui, logice şi pe potriva unei inteligenţe obişnuite, le-aş fi putut înţelege doar dacă aş fi ştiu ce sunt acelea Tuileries, Mazas şi mai ales Cameră. (Pe preşedinte îl văzusem deja, călare, îmbrăcat în general al Gărzii Naţionale şi bănuiam că e un fel de militar, căruia i se dădea o mare atenţie atunci când trecea.) Acum, când faptul fusese consumat, cuvintele „lovitură de stat” mă intrigară deodată tocmai prin actualitatea lor, aşa că mi-am formulat – pentru a câta oară? – întrebarea sâcâitoare, adăugându-i de data asta un adverb de timp, ce avea, în acelaşi timp, rol de conjuncţie şi de exclamaţie:

-Atunci, spune-mi te rog, tată: ce este o lovitură de stat?

Tata mi-a răspuns, pe bună dreptate:

-Mă plictiseşti. Asta nu te priveşte.  Du-te şi joacă-te.

A doua zi a fost vorba de oleacă de „rezistenţă”, de ceva răzmeriţe la Paris, repede reprimate, de mişcări insurecţionale în provincie în anumite departamente: Rhône, Nièvre (Rhône – îmi spuneam eu, nepierzând ocazia de a face puţină geografie – capitala la Lyon, semi-prefectură… Nièvre, capitala la Nevers, semi-prefectură… of, le cam uitasem!) dar toate cam semănau a făcătură, instigatorii au fost reţinuţi etc. În ziua următoare  calmul a fost restabilit, iar afacerile şi-au reluat cursul. Pe patru decembrie, pe o vreme mai degrabă uscată decât plăcută, mama m-a luat după dejun la o plimbare pe bulevarde.  Pe străzile din Batignolle pâna la bariera aflată atunci între străzile Amsterdam şi Clichy (puţin mai încoace de locul unde sunt aşezate acum marile magazine de noutăţi din Piaţa Clichy) nu era nimic care să amintească de revoluţie, nici măcar de o oarecare emoţie populară. Circulaţia pe trotuare şi prin mijlocul drumului, era aceeaşi, nici mai mare nici mai mică decât în zilele obişnuite. Afişele ce fuseseră lipite în ajun pe zidul cazarmei atrăgeau câţiva cititori, care nu-şi exteriorizau sentimentele. Pe străzile din Clichy şi din Chaussée d’Antin nu era nici urmă de agitaţie. Lumea îşi vedea de treburile ei. Nu se zăreau nici măcar acele grupuri  care se formează de obicei în Parisul cuprins de febră şi doritor de noutăţi. În Boulevard des Italiens o mulţime mai degrabă de curioşi decât de protestatari încurca pe jumătate trecerea şi se întindea până în  mijlocul drumului, care se umpluse în grupuri mai gălăgioase decât de obicei.  Caracteristica oarecum de consemnat  a acestei zile, care tocmai începea, erau, din loc loc îm loc, şirurile destul de lungi de oameni în general bine îmbrăcaţi, care mergeau în felurite direcţii, scandând nişte cuvinte pe care le auzeam atunci prima dată: „Măi răcane, şobolane!” şi care m-au amuzat atât de tare încât am început să le repet cu vocea mea stridentă de puşti. Mama, care se amuza şi ea, m-a făcut însă să tac repede, bănuind că e vorba de o lozincă revoluţionată. Am urcat apoi bulevardul Montmartre unde am dat peste aproape aceleaşi scene.

Nici aici atitudinea mulţimii nu avea ceva eminamente ostil, ba chiar şi glumele anti-louis-napoleoniene erau rare. Ceva mai încolo, la capătul bulevardului Poissonière, tumultul a crescut cu câteva tonuri, se cântau Marseieza şi Girondinii, se fluiera, bluzele grosolane se amestecau cu hainele elegante, şepcile cu pălăriile-cilindru. Erau puţine femei,iar cele care se aflau acolo cântau şi gesticulau cu o exaltare mai  puternică decât cea a bărbaţilor, care mă înfricoşa, aproape toate de condiţie modestă şi de o anumită vârstă. Nici urmă de grizete, de bonete cu panglici, de volane la fustă sau de sandale de pânză. Cele cu pălării şi cu botine dintr-o stofă mai fină erau şi cele mai pornite. Spectacolul mă neliniştea şi m-am lipit strâns de mama, care, socotind că locul ar putea deveni primejdios, m-a apucat tare de mână şi m-a dus înapoi spre Boulevard des Italiens, unde am regăsit bandele glumeţe şi batjocoritoare. Deodată s-a auzit un strigăt puternic: „Scapă cine poate!”, iar mulţimea a început să se refugieze în grabă spre Madeleine. Am fost purtaţi şi abătuţi din drum de această panică fără niciun motiv aparent. O mare prăvălie deschisă, foarte aproape de Robert Houdin, a fost invadată într-o clipă de un val de oameni în care ne aflam şi noi, iar vitrina a fost oblonită. Din semi-obscuritatea în care ne găseam, am putut percepe, timp de câteva minute, care ni s-au părut însă ore, strigăte puternice, galopada unor paşi fără număr, apoi se făcu linişte, o linişte absolută, la capătul a vreo douăsprezece minute, iar cineva a îndrăznit să deschidă uşa. Doar câţiva agenţi se plimbau încoace şi încolo pe trotuarul pustiu, iar după ce s-au arătat şi câţiva trecători, am socotit că putem să plecăm. Mama şi cu mine am trecut repede prin rue Drouot şi rue du Faubourg-Montmartre, pe care se grăbea multă lume, totuşi fără semne de panică, venită dinspre rue Notre-Dame-de-Lorette şi rue Fontaine-Saint-Georges, apoi am luat-o oblic pe rue Saint-Lazare, apoi am ajuns în rue Blanche, unde am fost martori la arestarea, de către nişte bărbaţi în bluze, ieşiţi dintr-un depozit de vin, a unui furgon condus de doi cavalerişti, care, văzând că orice rezistenţă este imposibilă şi inutilă, n-au întârziat să se dea jos. Nedorind să aflăm mai multe, ne-am întors în rue Saint-Louis fără să mai întâlnim nimic neobişnuit. Cei doi răcani de care am pomenit au fost singurii soldaţi pe care i-am văzut la această dată, foarte milităroasă, după unii martori, de patru decembrie, o mie opt sute cincizeci şi unu.

verlaine – confesiuni (5)

Posted in Uncategorized on Iunie 22, 2017 by Octavian Soviany

Ce să mai spun despre Metz? Pe legea mea, nu mare lucru în cele din urmă! Tata şi-a scris demisia şi, în ciuda unei scrisori foarte măgulitoare a coloneluluii Niel, şi-a menţinut-o, iar, după ce a fost acceptată, s-a decis  să ne mutăm la Paris. Am debarcat toţi trei într-un apartament mobilat din rue des Petites-Écuries, aşteptând să ne sosească, prin transportul de bagaje, mobilele destul de numeroase lăsate la Metz. Am luat o trăsură de la Gara de Est, care nu arăta ca acum; în faţa ei, de exemplu, în locul largii şi întinsei perspective actuale se întindeau un şir destul de sordid de case leproase şi nişte abominabile terenuri virane care ajungeau până la Sena, iar dincolo de acestea un labirint de străduţe înguste şi teribil de înghesuite, ce mi s-au părut deprimante. Eu îmi închipuiam un Paris clădit numai din aur şi perle fine, eu îmi construisem în minte un Bagdad sau un Visapour mult mai frumos decât fuseseră, evident, vreodată  aceste oraşe, căci imaginaţia copiilor este nesfârşită atunci când se pune pe treabă şi poate ajunge până la nebunie. Şi vedeam, eu, care veneam dintr-un oraş de o frumuseţe rece, de o izbitoare regularitate, cel puţin în părţile pe care apucasem să i le cunosc, o reţea de case foarte înalte, cu obloane grele, de un cenuşiu murdar pe faţadele de ipsos vopsit, pe care ploaia topise praful, formând  nişte pete verzui pe un fond de culoarea urinei. Geamurile trăsurii înguste, în care mirosea a pânză murdară şi a fân mucegăit, zăngăneau cumplit, iar roţile ei se hurducau pe pietrele de pavaj enorme şi neregulate, mai potrivite pentru ridicat baricade la vreme de răzmeriţă decât cu nivelul normal prescris de Administraţia Podurilor şi  Şoselelor. Teribil de dezamăgit, am început să plâng, iar când am fost luat la întrebări, nemaifiind atât de naiv ca înainte – credeam eu – acum când mi se spusese că am ajuns la vârsta discreţiei în sensul literal al cuvântului şi poate şi dintr-un fel de pudoare (zău, domnule, să găseşti Parisul urât e o neghiobie din partea unui băiat aşa mare!) am răspuns că mă dureau dinţii, ceea ce putea să treacă drept adevărat, deoarece împlinisem deja şapte ani, vârstă la care îţi cad dinţii de lapte şi îţi cresc alţii. Dar adevărul e că prima mea impresie despre Paris a fost neplăcută: un oraş urât, plin de noroi, cu cerul murdar, cu un miros fad, care plutea prin atmosferă, dezamăgitor pentru nările mele deprinse cu vânturile puternice şi proaspete ale Estului loren şi cu curenţii de aer salubri ai unui oraş construit în formă de eşichier.

A doua zi însă, trebuie să mărturisesc, am fost recompensat pentru dezamăgirea atât de cruntă pe care o resimţisem la sosire. Impresionantă plimbare într-adevăr, de la poarta Saint-Denis sau Saint-Martin (scuzaţi-mă, au trecut patruzeci şi trei de ani de atunci!) până la Madeleine! Puţine podoabe noi au alterat fizionomia atât de diversă, mai degrabă amuzantă decât grandioasă, a lui Boulevard de Paris, cu luminoasele-i furnicare de oameni, cu luxul, cu bogăţia, cu filosofia şi cu voioşia lui, false sau adevărate, adevărate sau false, dar intense, şi uşoare, şi libere. În 1851 n-am văzut, n-am perceput acolo decât aerul de amuzament, realmente ameţitor pentru un puşti de vârsta mea. Trăsurile, aşa numeroase, care nu făceau prea mult zgomot, trecătorii, în cea mai mare parte a timpului bine dispuşi, hoinărind, fumând, conversând cu glas tare – în provincie majoritatea oamenilor parcă îşi vorbesc la ureche – prăvăliile, o,  şi perechea de broaşte împăiate din vitrina unui „naturalist” de pe Bonne-Nouvelle!  firmele, o,  şi acest catren al unui peruchier de la poarta Saint-Martin, aşezat peste drum de locul unde peste patruzeci de ani  se va ridica Théâtre de la Renaissance:

„Uitaţi-vă ce suferinţă

La Absalom cel spânzurat

De păr. Scăpa cu uşurinţă

Dacă perucă-ar fi purtat.”

Aceste versuri, scrise sub un tablou cam sumar pictat, dar nu mai puţin impresionant pentru nişte ochi lipsiţi de prejudecăţi, cum erau ai mei pe vremea aceea, cred că sunt primele pe care le-am ştiut pe dinafară. În definitiv sunt mai bune decât multe altele, în jurul cărora s-a făcut şi se mai face încă zgomot.

După opt zile ne-au venit mobilele şi am emigrat în Batignolles, care era pe atunci cartierul preferat al militarilor în rezervă. Tata avea să-şi regăsească aici mulţi camarazi şi să lege prietenii noi în această clasă de oameni bravi şi demni, burghezi desăvârşiţi în felul lor, dar lipsiţi de frica şi de oroarea lui Homais şi Prudhomme. Din primul n-au nimic, iar dacă li s-ar întâmplă să folosească, prin cine ştie ce ghinion, limbajul celui de-ai doilea, ar fi foarte plauzibil să spună literalmente că cea mai frumoasă zi din viaţa lor a fost sabia.

Batignolles. Cu intrarea din rue Noilet (pe atunci Saint-Louis) nr 2, la etajul întâi, de unde patru ferestre dădeau către rue des Dames şi rue Lécluse. Rue Lécluse, unde aveam să locuiesc mai târziu în două rânduri, strada unde locuieşti şi tu, vechiul meu tovarăş Edmond  Lepelletier atunci când te plictiseşti de Chatou, în aceeaşi casă şi în acelaşi apartament unde ai văzut lumina zilei. „Să te naşti, să vieţuieşti şi să mori (cât mai târziu posibil) în aceeaşi casă!”  Bucurie de care nu  vor avea parte toţi şi, cu toate că nimic nu este imposibil, mi s-ar părea ciudat să trebuiască să mor, după ce am trăit acolo, e adevărat că puţin, dar am trăit în acea casă de pe rue Haute-Pierre, astăzi probabil Hoch Stein Strasse, care a fost martora venirii mele în această  lume.  Să asiste la primul meu pas şi în cealaltă mi s-ar părea de mirare, în ciuda oricăror proverbiale posibilităţi.

Am arătat că instrucţiunea mea în provincie nu fusese dintre cele mai rapide, progrese mai serioase urma să fac la Paris! Şi am fost dat ca extern la institutul W…, în rue Hélène, o foarte mică străduţă care ducea din rue Lemercier în bulevardul  Clichy, olim., ceea ce voia să însemne pe atunci  strada cea mare din Batignolles. Modestul pension mai există şi astăzi,iar când am fost să-l văd ultima oară pe maestrul Eugène Carrière în atelierul său din – vai! – rue Hégésippe Moreau, am revăzut printre barele verzi ale porţii, care lăsau lumina să treacă printre ele, curtea cu câteva rânduri de arbori nu atât de deşi încât să nu te poţi juca printre ei, încolo şi încoace, dintr-un colţ în celălalt, iar în fund peronul cu două rampe de fier, de unde, la o împărţire de premii, am recitat fabula Stejarul şi trestia, cu care m-am descurcat binişor , graţie unei rapidităţi poate puţin neclare a elocuţiei, care nu m-a trădat decât la ultimele versuri, greu de rostit repede, ia încercaţi şi dumneavoastră, care aveţi aerul că aţi vrea să zâmbiţi:

„Acela-al cărui creştet cu cerul e vecin

Şi-atinge cu piciorul al morţilor imperiu.”

Patronul era un domn demn de vreo cincizeci de ani, mărunt, spânatic, cu părul negru şi lung, separat în partea dreaptă printr-o cărare, cu pielea destul de bronzată, cu fruntea largă, cu nasul lung şi drept; semăna, dacă nu leit, cel puţin izbitor, cu  Victor Hugo, aşa cum era înfăţişat în litografiile de pe vremea aceea, un Victor Hugo-Dante şi nu acel Victor Hugo-Ribera, aşa cum e zugrăvit în vremea din urmă. Se căsătorise târziu şi avea o fetiţă care a murit în timp ce eram elev acolo şi a fost una din primele mele emoţii foarte puternice să-l văd plângând pe acest bărbat puternic, de care ne temeam puţin, cu toate că îl iubeam, noi, odrasle de familie, cu o educaţie sănătoasă, faţă de care arăta o atenţie şi o grijă cu adevărat părinteşti. Unul dintre colegii mei din rue Hélène a fost Carles des Perrières. Nu l-am mai revăzut niciodată din vremurile acelea preistorice. Fie să primească, odată cu aceste rânduri, salutul meu, de două ori confratern.

Crescusem. Ştiam acum să scriu şi să citesc. Îmi intraseră în cap cele patru operaţii şi aveam noţiuni de istorie şi geografie. Era vorba să fiu dat la liceu. Dar cariera mea şcolară a fost întârziată de două evenimente: boala destul de gravă pe care am contactat-o şi ziua de doi decembrie.

 

veralaine – confesiuni (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 21, 2017 by Octavian Soviany

Ne-am întors aşadar la Metz, unde tatăl meu fusese trimis iarăşi cu regimentul.

Am descris deja cât de cât Metzul din timpul copilăriei mele. Ceea ce am povestit n-are nimic izbitor; erau zorii vieţii sau mai curând ai creşterii unui micuţ care devenea măricel. „Micuţul” – aşa îmi spuneau acasă şi am continuat să îmi spună aşa multă vreme, chiar şi după ce mă făcusem un lungan cât toate zilele, pe care îl exaspera cuvântul „micuţ”, ce le sună astăzi atât de dulce urechilor mele bătrâne de orfan, care nu-l mai aude  decât câteodată în vis, un vis plin de triste, nespus de triste zvârcolituri.

Aşadar micuţul care eram şi care n-a prea crescut, nici măcar n-a crescut îndeajuns în înţelepciune, începuse să fie totuşi atent la lucrurile din jur. Mai cu seamă ochii mi s-au dovedit precoci: priveam la toate, nu-mi scăpa nici un aspect al lucrurilor, vânam permanent forme, culori şi umbre. Ziua mă fascina şi, cu toate că-mi era frică de întuneric,mă atrăgea noaptea în care curiozitatea mă împingea să caut nu ştiu ce, albul, griul, poate felurite nuanţe. Fără îndoială că datorită acestei dispoziţii trebuie că am dobândit – dacă poate să fie vorba de trebuinţă – gustul foarte precoce şi foarte real pentru mâzgăliturile în cerneală sau în creion şi pentru petele de lac carminat, albastru de Prusia sau gumă arabică pe toate bucăţelele  de hârtie care-mi cădeau în mână, adică aveam – cum se spune de obicei – o anumită vocaţie pentru pictură. Desenam nişte omuleţi epileptici, pe care îi coloram cu sălbăticie; omuleţii mei erau în principal nişte soldaţi a căror anatomie consta dintr-un opt suprapus peste un unsprezece sau  nişte doamne în fuste largi, figurate prin acolade incoerente, toate astea neavând niciun alt scop decât acela de a fi puse pe hârtie cât mai violent cu putinţă, din două-trei trăsături de creion, peniţă sau pensulă. Degetele îşi luau sarcina să şteargă acele „desene” de care nu eram mulţumit, atunci când nu făceam treaba asta cfu limba. Am rămas de atunci cu obiceiul de a mâzgăli marginea manuscriselor şi a scrisorilor mele intime cu nişte ilustraţii diforme pe care unii linguşitori de duzină s-au prefăcut că le găsesc amuzante. Cine ştie? Poate că în loc să fiu poet aş fi putut să fiu un mare pictor. Cu Institutul în locul spitalelor, cu un mic palat, împreună  cu accesoriile sale pe Champs-Élysées în locul camerei mobilate, şi cu o broşetă la butonieră în locul grămezii de cruci pe care le port pe amândoi umerii.

Iată ce înseamnă să nu-ţi urmezi adevărata vocaţie.

Căci pe atunci cred că nu aveam nici cea mai mică vocaţie pentru poezie. Eram cea mai prozaică făptură de vârsta mea, nu prea mâncăcioasă, suficient de leneşă, destul de jucăuşă, care dormea bine atunci când nu zburdase sau nu trăncănise prea mult peste zi. Nu eram cuprins niciodată de melancolie. Acum nu sunt mai taciturn decât fusesem de vorbăreţ in illo tempore. Pe scurt, eram un desăvârşit pui de burghez, un „echilibrat”. Omul se mai şi schimbă!

Oare   trebuie totuşi să pun printre simptomele pe care le-ar fi putut descoperi un psiholog o anumită atracţie pentru sexul opus, pe care o aveam de pe atunci? Mi se pare că nu, căci poetul, chiar în sensul cel mai banal al cuvântului, poate fi lipsit foarte bine de o asemenea înclinaţie. Cele şapte corzi ale lirei sale nu au o destinaţie precisă. Aşadar nu vreau să trag nicio concluzie din mica idilă, cât se poate de adevărată,  care va urma; o să v-o povestesc de-a fir în păr doar pentru a mă amuza amintindu-mi-o şi pentru a încerca vă stârnesc o brumă de interes. Aceasta nu este singura „istorie de amor” care şi-ar putea găsi locul în aceste Confesiuni (de vreme ce s-a găsit un titlu atât de pompos pentru simplele mele note), s-ar mai putea citi aici şi altele, multe altele, care m-ar pune în încurcătură. Aceasta are cel puţin meritul de a fi inocentă, dacă va fi fost vreodată.

Metzul avea şi trebuie să mai aibă şi acum un loc de plimbare foarte frumos numit „Esplanada”, care cobora în terase spre Mosella, care se înfăţişa, largă şi limpede, la picioarele colinelor bogate în struguri şi cu o înfăţişare plăcută. În dreapta acestui peisaj, retrasă spre partea oraşului, catedrala îşi profila, la o bună distanţă panoramică, arhitectura dantelată la nesfârşit. La căderea serii, nişte nori de corbi se reîntorceau croncănind – poate de bucurie? – şi se aşezau pe nenumăratele turele şi turnuleţe ce se ridicau spre cerul violet. În mijlocul promenadei se înălţa, şi trebuie să se mai înalţe încă, o elegantă estradă, destinată concertelor de fanfară care aveau loc în după-amiezele de joi şi duminică după vecernie. Întregul Metz plimbăreţ şi lipsit de ocupaţie îşi dădea, în zilele şi la orele acelea, întâlnire acolo.  Toalete, sfinţi mari şi mici, conversaţii, probabil şi flirtruri, evantaie agitate, lornionul, care pe atunci avea forma unui monoclu pătrat, lornionul făcut din sidef sau din smalţ, pe care unii au încercat să-l readucă la modă  în ultima vreme, dus şi luat de la ochi, toate acestea îmi stârneau atenţia de ştrengar, câteodată maliţioasă în sinea ei, chiar dacă mai erau şi momente când îmi mai scăpau nişte observaţii de copil teribil pe seama mănuşilor puţin ofilite ale doamnei cutare sau a pantalonilor de nankin  prea scurţi şi prea strânşi pe picior ai vreunui domn oarecare, în timp ce melomania mea copilăroasă se îmbăta cu ariile de dans ale lui Pilodo, cu solouri de clarinet sau cu mozaicuri din ultima operă comică a lui Auber sau Grisar.

S-a întâmplat ca printre numeroşii copii aduşi aici de perechile căsătorite să se numere şi fiica mai mică a dlui Preşedinte al Tribunalului de primă instanţă care se numea L. Pe micuţa domnişoară o chema Mathilde. Putea să aibă vreo opt ani, pe când eu cred că intram pe şapte. Nu era frumoasă în felul în care sunt frumoase fetiţele de vârsta ei. Foarte blondă, de un blond aproape sălbatic,  aveaun păr  cu cârlionţi mărunţi ce încadra o faţă vivace, nişte ochi de aur brun, o piele acoperită de pistrui, care mi se păreau (aşa aveam eu impresia) nişte scântei aflate într-un necontenit du-te vino pe acest chip plămădit  parcă realmente din foc,  nişte buze groase, sănătoase şi bune, cu mers săltăreţ, trădând un fel de avânt necontenit, care îmi mergeau toate la inimă şi îmi stârneau deja simţurile. Am devenit îndată prieteni. Ce puteam să ne spunem? Nu ştiu, dar vorbeam mult unul cu altul atunci când nu ne jucam, ceea ce se întâmpla adeseori. Când unul dintre noi se întâmpla să întârzie (căci trebuie să mărturisesc că mă plăcea şi ea la fel de tare, pe legea mea!) începea o aşteptare nerăbdătoare, iar apoi, ce bucurie, cum mai alergam unul spre altul, cîte sărutări drăgăstoase şi lungi şi plescăitoare nu ne dădeam şi ne răsdădeam pe obraji. Uneori ne reproşam întârzierea, ne făceam mici scene, apăreau vagi umbre de gelozie atunci când un alt băiat sau o altă fetiţă se amesteca în jocurile noastre şi se bucura, din partea unuia a celuilalt de o primire prea călduroasă. Prietenia noastră, atât de la vedere, fusese remarcată şi stârnea un oarecare interes; ea îi amuza mai ales pe ofiţerii ce alcătuiau o bună parte a publicului care frecventa aceste concerte. „Paul şi Virginie” – spuneau comandanţii şi căpitanii ale căror gusturi rămăseseră clasice, în timp ce locoteneţii şi sublocotenenţii, mai citiţi şi cu instincte mai vii, ne spuneau însă zâmbind „Dafnis şi Chloe”. Până şi colonelul tatălui meu, care avea să ajungă mai târziu mareşalul Niel, se distra primul pe seama înflăcărărilor noastre copilăreşti, iar părinţii noştri, care nu le percepeau decât partea lor de naivitate şi de candoare încurajau din toată inima aceste relaţii gentile.

Doamnă despre care nu mai ştiu nimic de atâta vreme şi căreia îi ignor până şi numele actual, dacă aceste rânduri or să vă cadă vreodată sub ochi şi, având în vedere că numele meu nu vă este străin, cred, aşa cum nu-mi este nici mie străin numele de magistrat al tatălui dumneavoastră, veţi zâmbi cu complezenţă – nu-i aşa? – aşa cum fac martorii iubirilor noastre curate din copilărie şi aşa cum fac eu însumi în faţa acestor amintiri pline de prospeţime, care îşi păstrează încă parfumul nevinovat, revenind dintr-o dată în amintirea poetului, care ar dori – vai! – să aibă doar asemenea lucruri dulci şi sincere de povestit.

 

verlaine – unii şi alţii (6)

Posted in Uncategorized on Iunie 20, 2017 by Octavian Soviany

Scena IX

CEI DE DINAINTE, CHLORIS, MYRTIL.

CHLORIS:

Mi-e inima dispusă spovada să v-asculte.

Hai, spuneţi ce v-apasă, eu ştiu fără de greş

Cum că tăcerea asta vă strânge de gâtlej.

Şi stăruinţa voastră de-a mă curta, pe care

O faceţi să suspine precum nişte cavale

Ce-ngână madrigale făcute-n cinstea mea

Vă strânge ca o haină prea strâmtă, nu-i aşa?

Dar inima ce numai de dragul dânsei bate

Nu o puteţi ascunde de mine, din păcate.

Acum, că mi-este totul aproape lămurit,

La ce vă foloseşte acest mutism stupid?

Vorbiţi-mi dar pe faţă de ea şi-o să vă fie

Puţin mai bine poate, iar, dac-o să vă vie

Şi-a altora durere s-o ascultaţi niţel,

M-aş uşura, la rându-mi, vorbindu-vă de el.

MYRTIL:

Şi dumneavoastră? O, nu!

CHLORIS:

Şi eu fireşte

Aş vrea să ştiu iubitu-mi de încă mă iubeşte.

Sylvandru şi cu mine ne potriveam perfect.

Ce soartă pizmăreaţă, ce Dumnezeu abject

Doriră-n felul ăsta brutal să ne separe?

Sylvandru-i uşuratic, nu are firea tare

Şi poate în păcate prea lesne a cădea.

MYRTIL

Nădăjduiţi. Îmi pare că s-a căit deja,

Aşa îmi spune jalea  (Suspină)  şi lacrimile mele.

(Sylvandre şi Rosalinde îşi strâng mîinile)

ROSALINDE (Intervenind)

Ce lacrimi delicioase! Ce nobilă durere!

MYRTIL:

Ce chin!

CHLORIS:

Ce suferinţă!

ROSALINDE (În vârful picioarelor, foarte încet):

Hei, Chloris!

CHLORIS:

Aţi venit?

ROSALINDE:

Aceeaşi soartă care de-un ceas v-a despărţit

Pe tine şi Sylvandru din nou vă împreună.

Să nu-ţi faci nicio grijă. A fost pe mână bună.

Că n-o să plece iarăşi e gata a jura.

Au prea târziu să fie?

SYLVANDRU:

O, nu mă alunga!

Fii milostivă. Cea mai cumplită răzbunare

E-atunci când se transformă ranchiuna-n îndurare.

De vrei să-mi dai pedeapsă ,îmi pedepseşte blând

Nu crima săvârşita, ci capul mai curând,

Ce s-a lăsat cu totul furat de-o nebunie,

Ci inima mea laşă şi slabă!

(Cade în genunchi)

CHLORIS:

Ce prostie!

Ridică-te! Nu-mi vine defel a te mustra.

Sunt foarte fericită de revenirea ta

Şi-o să-ţi cuprind cu braţe de iederă grumazul.

Aveam de sfadă vreme, dar află că necazul

Cel mare pentru mine a fost că-aşa uşor

Ai pus la îndoială sărmanul meu amor.

De ţi-am părut vreodată frivolă şi buiacă

Şi de-am avut şi toane, a fost aşa, o şagă,

Şi-n inimă iubire păstratu-ţi-am mereu.

Să alungăm şi norul acesta, dragul meu,

Căci toate la beţia amorului ne-ndeamnă.

(Rosalindei)

Cât despre voi, prea bună şi graţioasă doamnă

În mine-ntotdeauna o soră veţi avea.

(Cele două femei se îmbrăţişează.)

SYLVANDRE:

Socot că-i fericită. Ce bine-i stă aşa!

ROSALINDE (Lui Myrtil):

Nu ştiu cum ţi-o fi voia. Să fac ca dânsa oare?

MYRTIL:

Nu numai că-i frumoasă, mai e şi iertătoare.

(Rosalindei)

Îngăduiţi-mi mâna să v-o sărut pios.

ROSALINDE:

Precum văzurăţi, toate s-au isprăvit frumos.

Uitând pe totdeauna tristeţurile toate,

Să fim ferice.

(Lui Sylvadre şi Chloris)

Fie în veci îngemănate

Juniile-vă, prieteni, şi fie-a vă meni

Amorul vostru numai săruturi purpurii.

(Întorcându-se   spre Myrtil.)

Iar noi, amanţi ce viaţa i-a pus la probe grele,

Vă vom privi, dar fără invidii şi-alte cele,

Încântul după-amiezii avându-l de sorbit.

(Toate personajele piesei reintră şi se grupează ca la început)

Ci iată, în lumina blajină de-asfinţit

Vin de la dans amicii, şi-n loc de reverenţe

Aşteaptă să le facem frumoase confidenţe.

Scena X

TOŢI, CA MAI SUS.

MEZZETIN (Cântă):

Mergi! Grijile s-au şters,

Plăcerea doar degustă.

Agaţă-te de-o fustă,

Te bucură de-un vers.

 

Morala cea mai tare

Aici unde nebunii

Sunt înţelepţii lumii

E ora a uitare

 

Să n-ai melancolii

Şi nici posomoreală;

Au chiar aşa reală

Şi gravă viaţa-o fi?
(Cade cortina)

verlaine – unii şi alţii (5)

Posted in Uncategorized on Iunie 19, 2017 by Octavian Soviany

Scena VIII

SYLVANDRE, ROSALINDE

SYLVANDRE:

Vreau să vă spun povestea-mi.

ROSALINDE:

Cunosc prea bine snoava,

Citind-o nu odată în ochii lui Myrtíl.

Voi amândoi vă temeţi, crezându-vă subtili,

De dragostea ce vine şi buzele-şi asmute

Spre a vă da săruturi de voi necunoscute,

Furaţi de amintirea unui amor trecut.

Ingraţi şi proşti ce sunteţi, vă temeţi de trecut!

Şi voi, la fel ca dânsul, greşiţi.

SYLVANDRE:

Nu vi se pare

Că numai el?

ROSALINDE:

Nu. Ambii comiteţi o eroare.

Şi-aceeaşi suferinţă vă paşte pe-amândoi.

SYLVANDRE:

Ca să-mi ghicesc sfârşitul degeaba mă-anevoi

Şi nu ştiu felu-n care o să-mi slujiţi de gâde.

(Alintâdu-se)

Dar inimă-va totuşi…

ROSALINDE:

Vă vine deci a râde!

SYLVANDRE:

Nu râd deloc. Vreau însă a spune răspicat:

Nu-i chiar aşa năpastă că Chloris m-a lăsat,

Voia ca pentru toate  să-i dau o chezăşie,

Iar, pe de altă parte, nutresc credinţa vie

Că o să fiu ferice, cu voi, ce m-aţi dorit

Pe când eram amarnic  robit şi chinuit,

Supus la tot batjocul, ţinut ca într-o lesă,

Din nu ştiu ce capriciu de fosta mea metresă,

Că-aş fi putut prea bine chiar creierii să-mi zbor

Dacă-mi cădea pistolul în mână-ntâmplător.

Vă pun deci la picioare o dragoste nebună

Şi niciun pic de ciudă pe ea nu-mi mai căşună.

Voi fi căţelul vostru ce nu spune nici pâs,

Lupşorul dumneavoastră…

ROSALINDE:

Mă luaţi din nou în râs.

SYLVANDRE:

De fel. Ba dimpotrivă, simţirea-mi vă adoră.

Mi-s scumpe vocea voastră, cea tandră şi sonoră,

Şi picioruşul vostru micuţ, de luat în pumn,

Ce calcă-atât de vesel şi graţios pe drum

Şi-albeaţa şi-o etală când călăriţi pe mule,

Şi ochiul dumneavoastră, ce stelelor emul e,

Când îşi abate raza spre bieţii muritori,

Şi mă aseamăn, doamnă, leit cu-acele flori

Ce se rotesc întruna, la soare luînd aminte.

În faţa dumneavoastră rămân făr’ de cuvinte,

Pierdut, nebun, prostatic, nu pot nici să suspin,

Şi-atunci când mă săgeată privirea-vă leşin.

De răsuflarea-ţi framăt, ca iarba de o boare,

O, tu, cea mult divină, cea mult încântătoare,

Iar  sufletu-mi palpită deolalt’ cu geana ta.

-Dar apropo de Chloris: m-o mai iubi cumva?

ROSALINDE:

Mă tem că da.

SYLVANDRE:

Ei, asta-i! Anapoda îmi pare!

ROSALINDE:

Eu pot a vă răspunde când vreţi la întrebare.

SYLVANDRE:

Mai bine nu-mi răspundeţi. Pesemne m-am prostit.

Doar voi îmi sunteţi dragă…

ROSALINDE:

Şi totuşi e vădit

Chiar dacă dumneavoastră v-ar fi altminteri placu’

Că vă adoră Chloris încă şi-acum…

SYLVANDRE:

Pe dracu!

Ea, ea, să mă adore?  (Aparte, îngrijorat)

Ah,Doamne, Doamne!

ROSALINDE:

Ce-i?

Nu credeţi?

SYLVANDRE:

Inimioara sa zburdă-n legea ei.

Acum e pe la Myrtil….

ROSALINDE (Cu pasiune):

Şi chiar îi fuse dată?

Înseamnă că-l iubeşte…

SYLVANDRE:

De ce eşti supărătă

Să mor de pot pricepe.

ROSALINDE:

Tăceţi!

SYLVANDRE:

Un ticălos

Şi o nebună!

ROSALINDE:

Spuneţi că nu sunteţi gelos

Deloc, deloc pe Myrtil?

SYLVANDRE (Ca izbit pe neaşteptate de un gând dureros):

Aţi nimerit-o! Iată

Că inima-mi de dânsul acum e obsedată.

ROSALINDE (Aproape bucuroasă):

Ştiu bine cum că totuşi îl geloziţi un pic.

SYLVANDRE (Aparte):

Să ne prefacem încă!

(Rosalindei.)

Vă jur că nu-i nimic.

Şi dacă gelozia în mine se strecoară

Îl gelozesc pe Myrtil acela de aoară.

ROSALINDE:

Destule complimente! Sunt tristă, ca şi voi,

Şi-un unic ţel ne mână acum pe amândoi

Hai să vorbim mai bine de jalea noastră mare

Şi să găsim în asta puţină consolare.

Voi o iubiţi pe Cholis,mie mi-e Myrtil drag

Şi nu pot cu-a lui lipsă defel să mă împac.

Deosebirea mare între-ale noastre rele

E că eu fui lăsată, pe când a ta durere

Tu singur ţi-ai iscat-o, în chip nechibzuit,

Şi,-aşa cum se întâmplă, acum eşti pedepsit.

Greşesc?

SYLVANDRE:

Deloc. Ah, Chloris, acum îţi ştiu doar preţul.

De unde-ţi voi lua şaga şi zâmbetul, glumeţul,

Şi graţia-ţi şi toată acea candoare-a ta.

ROSALINDE:

S-a potrivit altminteri să fie soarta mea,

Să-l plâng pe infidelul de Myrtil!

SYLVANDRE:

Infidelul

Care i-a luat lui Chloris cu japca sufleţelul!

Turbez de disperare. Iar voi mi-aţi spus că ea

Mă mai iubeşte încă. Dar iată-i! Sunt colea

Şi vin aici.

ROSALINDE: Pesemne mai au să-şi spună multe.

(Se retrag în fundul scenei.)

%d blogeri au apreciat asta: