Archive for the Uncategorized Category

Cartea însemnelor

Posted in Uncategorized on Decembrie 8, 2017 by Octavian Soviany

În volumul Însemnele materiei (Tracus Arte 2013) Dumitru Găleșanu valorifică anumite noțiuni ale fizicii cuantice/subcuantice cum ar fi bossonul sau câmpul lui Higgs, ecuația lui Scrhodinger, principiul incertitudinii al lui Heisenberg, privite și interpretate însă în permanență dintr-o perspectivă metafizică ce își propune să le certifice semnificațiile spirituale. Căci, în viziunea autorului, obiectele și procesele lumii materiale sunt înzestrate cu sens, ele reprezintă însemne ce fac inteligibile principile metafizice pe care se întemeiază macro și microcosmosul, constituindu-se în glifele unui alfabet al materiei, în timp ce personajul liric împrumută glasul Ideei hegeliene în devenirea ei dialectică: cum dintr-o noapte-adâncă/ mă-ntorc (în)spre mine din alteritate/ în alfabetul materiei incesibile încă,/ prin manuscrise galactice(…) În/ grădina virtuală-a imaginației/ răsucind bucle temporale-n ADN-ul creației,/ ca marele nimeni explorez în firesc-îndeaproape,/ și răsfoind fără preget prin manuscrise galactice,/ într-un chip nemaivăzut în alfabetul materiei,/ hegelian sau intuitiv/ încă-ți mai pot mângâia/ umbra melodioasă (Alfabetul materiei). În consecință, textele lui Dumitru Găleșanu sunt rezultatul unei percepții în registru hiperbolic, eul capătă aici proporții gigantice (Universul devine prea strâmt – spune titlul unui poem), confundându-se în cele din urmă cu zeul, fizica, dar și mișcarea afectelor  devin deopotrivă teologie: Reper suveran/ fără de parte/ din fibra lăuntrului/ lumilor/ permanent/ construbil în transcendent,/ în tumultul mișcării/ despovărat de lumine,/ de la ultima soartă-a zeilor/ până la disoluția rațiunii divine,/ hiperbolizat se revelă sufletul meu/ ca-ntr-un discurs imanent despre Ființă,/ imaginarul indus în conștiință/ prin energii matriciale,/ însuși Dumnezeu.// În logica magică eu-L se confundă cu Zeul,/ iar vederea străvede-n Cel Veșnic mereu– /unitatea profundă-n Absolut: Spiritul (Z)eu. (Ante: meta-fizica). Există în asemenea compoziții un soi de fascinație a ilimitatului care îl determină pe autor să forțeze nu doar limitele firești ale omenescului, ci și pe acelea ale poeticității, lăsându-se antrenat într-o aventură care e, simultan, existențială, dar și de limbaj. Acum Dumitru Găleșanu încearcă să reveleze poezia ascunsă în spatele celor mai aride (în aparență) construcții concepuale, iar discursul său se va  prezenta ca o desfășurare, torențială aproape, de abstracțiuni: Ființa este,/ pur și simplu este–/ iar propria ființare își are/ la nivel ontologic/ rațiunea de-a fi,/ eu însumi/ o sferă/ semantică sunt,/ hrănindu-mi iluzia vieții/ cu sângele dialecticii universale/ pe infinite câmpii abisale,/ precum firul de praf pe pământ/ în risipirea de vânt,/ prin adevărul/ Ființei… (Ființa ființând). Astfel, granița dintre metafizică și poezie este abolită în totalitate, iar limbajul poetic și cel filosofic ajung să se suprapună: Așa/ au ajuns/ toate cuvintele mele/ să  semene la unison între ele–/ transpuse-n abstract ca-ntr-un fel de poveste/ despre natura intimă a lui a fi și este (Grație mișcării). Și aceasta se întâmplă pentru că subiectivitatea autorului e una de un tip mai aparte, în care polul intelectual pare să-l subordoneze în permanență pe cel afectiv, ființa e dată în esența ei prin gândire, iar travaliul poetizării este în ultimă instanță o formă de cogitație: Într-o/ suavă/ absență-prezență,/ cu asfințitul de soare sub cap,/ îmi voi lăsa versurile albe/ rămase cândva nerostite/ în fața necuprinsului–/ prin ele gândind/ propria/ ființă,/ și pentru-ntotdeauna/ închizând orizontul iubirii dinapoia mea,/ în consistența umbrei desăvârșite. (Gândind propria ființă). Acum chiar și afectul este trăit într-o manieră particulară: dragostea este, în asemenea texte, pretextul liric care declanșează mecanismele speculației, provocând analogii neobișnuite, întemeiate pe o bogată informație științifică, căci personajul liric rămâne în toate ipostazele esențialmente un cogito, la care erosul declanșează nu o febră a inimii, ci o febră a creierului, iar discursul său amoros e pigmentat de achizițiile științei contemporane: Păstrând/ lumii proporțiile/ în zona de frig,/ prin module de protoplasmă/ cu destinații multiple,/ în filigranul infomateriei/ au fost și clipe în care/ te-am simțit așa cum tu  ești (…)// Secunda–/ având/ chipul tău de femeie,/ se prefiră statornic/ în limba de ornic,/ într-o ploaie/ de-atomi/ în/ curbura cuvântului–… (Hoinăresc în firesc). De altfel, suveranitatea augustă a gândului  este proclamată la tot pasul, chiar și atunci când eul resimte efectele necruțătoare ale timpului,  frisonarea thanatică e integrată într-o dialectică a materiei, timpul uman – privit în oglinda timpului cosmic: În/ augusta prezență-a gândului/ ca o meraforă–/materia/ obscură/ germinează materia,/ palidă pâlpâire în muzica ultravioletă,/ iar totul se îndepărtează-n lipsa noastră–/ convulsiile quantice din pântecul cosmic/ disipând – printre legi și edicte,/ propria mărturie/ despre/ timp (Materia neagră). Apelul permanent al lui Dumitru Găleșanu la conceptele metafizicii sau la legile științei nu trebuie privit însă ca un semn de pedanterie sau ca o impudică etalare de erudiție, deoarece el se naște dintr-o necesitate interioară, întemeiată pe convingerea că a cunoaște și a fi sunt perfect sinonime: Cuvântul/ dintâi-al cerului/ picură/ starea de om/ din gura neanului.// Din/ vechime s-a spus–/ a cunoaște cerul înseamnă a fi însuși cerul,/ a fi prezent în-permanent,/ pe iluzoria pânză a vremii/ cu gândul/ mișcând/ lucrurile/ din loc în loc,/ în ecoul rostirii/ prin legile firii. (Universul devine prea strâmt). S-ar zice, de aceea, că autorul se simte mult mai în largul său în lumea descărnată a conceptelor și a teoriei, care funcționează în textele sale ca un spațiu securizant – unde rigoarea ideii, eternă și imuabilă, face de suportat fuga eternă a materiei spre entropie. Prezența lui pe harta unei literaturi în măsură măsură secularizare, secătuite de orice apetit metafizic, e șocantă și surprinzătoare.

Anunțuri

j. ellul – din „metamorfoza burgezului” (în curs de apariţie la editura sens)

Posted in Uncategorized on Decembrie 2, 2017 by Octavian Soviany

ÎMPĂRATUL

,,Arma virumque cano’’ – trebuie cu siguranţă să începem cu epopeea, pentru că acela este începutul istoric, şi îl vom privi ca atare, al bughezului auster, al omului de fier, al aventurierului. Este grandios acest burghez. Ca toţi cei obsedaţi de o singură idee, el nu vede prea bine în jurul lui şi poate nici prea departe, dar vede un lucru, îl  cunoaşte, îl vrea şi realizează din plin ceea ce şi-a dorit. Obsedat de o singură idee: interesul? interesul lui? profitul? profitul lui? – poate, dar doar în subsidiar. E foarte superficial să-l integrezi pe burghez în această categorie simplistă a avarilor şi a interesaţilor. Marx nu a făcut-o. El are la dispoziţie anumite instrumente, se pricepe să le folosească şi obsesia lui este să le folosească până la capăt, fără frâu, fără limită. Trebuie să câştige: fără partis-pris-uri, fără idei fixe, el, nu marele cuceritor, nu savantul, nu artistul. În felul lui, e toate acestea. N-a văzut decât un singur lucru şi a fost singurul care l-a văzut, punerea în acţiune a tuturor posibilităţilor economice, a tuturor bogăţiilor, pentru a le crea, a le reproduce şi a lansa astfel toate mişcările economice. El are o singură ideologie – cea a întreprinderii sale, adică, jucându-ne cu sensurile acestui cuvânt, a ceea ce a întreprins şi a instituţiei de producţie pe care a creat-o. Pentru că ea este o întreprindere, totul trebuie să fie subordonat vieţii, bunului mers şi dezvoltării acestei instituţii. Ideologia întreprinderii depăşeşte de departe veniturile, bogăţiile care vor fi la dispoziţia acestui burghez. El este gata să investească mai degrabă decât să tezaurizeze sau să trăiască într-un lux moleşitor. Şi aceasta e marca obsesiilor sale, dar şi a geniului său. Pentru a-şi realiza această dorinţă, această imensă punere în mişcare a tuturor proceselor economice are nevoie de o energie de nepotolit – de un caracter inflexibil – în faţa căreia dispare orice oprelişte. Îi admirăm pe marii comandanţi militari care şi-au realizat cuceririle cu preţul unor măceluri (astăzi nu le mai aducem cuvinte de laudă, din cauza unui umanitarism tranzitoriu, dar lucurile se vor schimba), îl ridicăm în slava cerului pe Palissy, care şi-a pus mobilele pe foc, pe toţi artiştii şi pe toţi savanţii ce şi-au condamnat la foame familiile pentru a-şi realiza marile idei. Orice mare creaţie are nevoie de victime.

A existat vreodată o întreprindere mai mare decât ,,revoluţia industrială’’, vreo creaţie mai grandioasă decât această mobilizare universală a bogăţiilor? Printr-o ciudată hemiplegie, admirăm această revoluţie şi îl detestăm pe burghez. Aşadar cine a inventat, cine a adus la lumina zilei industria şi comerţul, dacă nu burgezul? Cu preţul unor victime, desigur. Prima dintre ele fiind chiar el însuşi. Auster, moral, zdrobit de muncă, mereu virtuos, nesinchisindu-se decât de eficienţă, de producţie şi de organizare. Aşa uşor de pus în contrast cu vanitatea, dezordinea şi lipsa de rigoare în toate privinţele a nobilimii. Cine nu recunoaşte modelul lui Colbert de la şcoala primară? Dar nu era Colbert tipul burghezului însuşi? Numai marii sfinţi au mai arătat atâta autodisciplină şi atâta exigenţă faţă de sine. Trebuie să ni-l închipuim pe acest bărbat de la începutul secolului al XIX-lea, îmbrăcat în negru sau în gris fer, cu un guler înalt, care îi ţinea capul ridicat, nepermiţând nicio flexiune a gâtului, nici o slăbiciune, nici o clipă de relaxare, cu buzele strânse, cu privirea îngheţată – şi îngheţatul din desenul lui Ingres îi va corespunde perfect[i]. Burghezul puritan, inutil să mai insistăm; ştim de la Weber despre relaţia care există între această virtute şi această lucrare. Dar, sacrificându-se astfel ideii lui fixe, burghezul îşi trasa totodată limitele şi destinul ulterior. Amputându-se de ceea ce în continuare ar putea să pară esenţial. Orice mare operă are ca preţ asemenea amputări. Sacrificându-se pe sine, putea socoti legitim să-i sacrifice şi pe ceilalţi.

Soţia lui este supusă aceloraşi rigori. Este ascultătoare şi ţinută la adăpost. Serveşte de obiect şi nu i se cere nimic altceva decât să fie o soţie bună şi o mama bună. Îşi îndeplineşte datoriile şi nu îşi manifestă în mai mare măsură personalitatea decât celelate obiecte aflate la îndemâna stăpânului. Ţinută în sclavie? Poate, dar nu tocmai. Monedă de schimb, instrument pentru cuceriri. Deserveşte puterea. Să nu uităm că domnul şi stăpânul său e el însuşi în slujba puterii  de care depind toate strict. Dar lui i se datorează eliminarea femeii din toate activităţile, din viaţa politică şi cea economică.

Punea oare preţ pe ceva? Era inflexibil, întrebuinţa toate materialele trebuincioase. Între mâinile lui, muncitorii erau de asemenea nişte materiale. Nu lua în consideraţie omul. Căpitan de industrie – ba chiar mare căpitan; repet, dacă generalul s-ar sinchisi în primul rând de viaţa soldaţilor săi, n-ar mai câştiga nicio bătălie. Important e doar să nu sacrifice decât ceea ce trebuie în mod necesar sacrificat pentru a obţine rezultatele calculate.

În cazul acesta, nimic nu e prea mult. El organizează fără a lua în consideraţie omul, dar dacă omul moare sub organizarea lui, aceasta nu valorează mai mult, burghezul ştie asta perfect. El se menţine la limita extremă a posibilului. Nu autorizează nicio fantezie şi reduce omul la o funcţie unică, dar viabilă pentru a obţine cea mai mare eficacitate. Nu este insensibil. Este chiar umanist şi crede în Jean-Jacques sau în Voltaire. Face acte de caritate pentru a veni în ajutorul mizeriei pe care a provocat-o. Pregăteşte el însuşi o legislaţie socială pentru a-şi fixa nişte limite[1]. Dar e de la sine înţeles că sentimentele nu pot prevala asupra necesităţii progresului industrial. Nu va fi nicăieri altfel. Burghezul ştie care sunt costurile; căpitan de industrie, căpitan de navă, inflexibil faţă de soldaţii care pot să-i găsească exigenţele inumane, doar căpitanul singur ştie cu ce preţ va rezista vaporul furtunilor, sau crizei, sau concurenţei. Ştie cât costă toate acestea şi acceptă povara unei remuşcări, care, cel mai adesea, nu este prefăcută şi nu se cade privită superficial.

xxx

Îşi asumă riscurile şi se lansează în aventură, cu un curaj adesea surprinzător. Şi în toate domeniile. Burghezul a făcut Revoluţia – cea mare.  Şi am încercat mereu o surpriză citind cărţile de istorie. Azi toată lumea ştie că Revoluţia din 1789 a fost una burgheză. Burghezia a pregătit-o, a condus-o şi a profitat de pe urma ei. Se analizează această acţiune de clasă şi jocurile de interese. Dar se scapă din vedere personalităţile.

Incoruptibilul[2] a fost un burgez, ca şi Îngerul Revoluţiei, Saint-Just, acest tânăr geniu politic, vizionar şi necruţător. Stranie imagine a burghezului, în raport cu ce gândim astăzi. Şi acei Comisari ai Armatelor, exigenţi, meticuloşi, curajoşi la extreme, riscând de fiecare dată tot contra tot, împingându-i de la spate pe generali, admirabili organizatori, mereu inventivi, chiar şi în cele mai rele împrejurări. De ce să-I vedem doar pe Barras şi Tallien? De ce să le rezervăm calificativul de burghezi doar furnizorilor care puneau la dispoziţa armatei încălţări proaste şi praf de puşcă ud? De ce să facem vreo diferenţă între eroica armată populară (?) şi nefericiţii burghezi care au trădat-o? Pentru asta e nevoie de rea-credinţă. Toţi cei care au făcut Revoluţia, toţi cei care au nimicit instituţiile milenare şi au creat Republica, împotriva vânturilor şi a mareelor şi, înainte de toate, împotrivă ţăranilor şi a poporului însuşi (care nu era pentru) au fost nişte indivizi burghezi, capabili de o aventură totală şi, pornind de acolo, să cimenteze cu sânge o operă ce li se părea necesară – omul posedat de o unică idee. Riscul asumat, aventura creatoare, burghezul le-a purtat însă peste tot. Noi nu putem măsura astăzi câtă energie, câtă iniţiativă, cât,,chit sau dublu’’[3] au fost necesare aventurii industriale. Pentru că ne găsim în interiorul ei, pentru că noi cunoaştem mai mult despre procesele economice, pentru că lucrurile par să se înlănţuiască unul de altul aproape matematic, pentru că noi ştim ce aduce activitatea economică: nu mai există aventuri în economie. Există doar ,,riscuri calculate’’. Să încercăm să ne întoarcem, cu ajutorul imaginaţiei, la acel sfârşit de secol al XVIII-lea şi acea primă jumătate a secolului al XIX-lea când economia era un fel de terra incognita, când fiecare întreprindere constituia o experienţă nouă, explorarea unui posibil misterios. Căci ceea ce marchează această epocă este tocmai faptul că lumea nu se mai mulţumeşte să reproducă vechile acţiuni economice.

Metodele comerciale şi industriale de altădată au fost abandonate; s-a creat – fără să se ştie exact de la început care vor fi rezultatele. S-a decis aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, dar pentru a integra maşina, pentru a o face eficientă şi rentabilă, cine poate măsura cât spirit de inovaţie a trebuit investit? A fost creat un nou mediu social – tragic şi crud. Dar de ce să avem înţelegere doar faţă de autorii uriaşei mizerii din Rusia de după 1917? Aventura lor era doar mai vizibilă în calitate de aventură şi putea să treacă în ochii noştri drept nouă. Dar nu mai era dificilă şi mai de luat în consideraţie decât aceea a acestor burghezi. Prin inovaţiile lor, ei au făcut să se răstoarne atunci întreaga structură a lumii. Încă o dată mă mir citind din cărţi că au apărut invenţiile şi maşinile şi, ca urmare a acestora, mutaţiile din societate – şi asta e tot. Dar între acestea două? Iată ce este important. Maşina în sine nu este nimic şi nu răstoarnă nimic. E nevoie de omul care s-o aducă forţat  într-un mediu socio-economic ce nu este făcut pentru ea, de omul care introduce pana de despicat lemne adânc, iar, prin efortul său, face societatea să explodeze. Acest efort presupune forţă, iar invenţia implică aventura. Trebuie de fiecare dată să rişti tot pentru a evalua ce va aduce acest emiţător morse sau această locomotivă. Să investeşti bani, oameni, putere. Este nevoie doar de un singur om, fără o experienţă prealabilă utilă, fără acea înţelepciune colectivă necesară pentru a se călăuzi pe un parcurs absolut nou: burghezul.

Aventura? Aventura lui nu s-a isprăvit aici. El se va lansa în curând în procesul colonizării. Ştiu că nu este de bonton, nici de bun-gust, nici pe placul societăţii să vorbeşti de bine despre colonizare. Dacă vrei să treci drept un intelectual onorabil, trebuie să renegi trecutul acesta oribil şi păcatele vechilor colonizatori, trebuie să fii cât mai demagog posibil în faţa celor care sunt cu totul îndreptăţiţi (ştiu bine) să ne acuze. Dar nu vreau să iau în consideraţie aici rezultatele colonizării, ci oamenii care s-au lansat în acest proces. Obiceiul de a privi fenomenul sub aspectul său economico-sociologic, analiza tradiţională post-marxistă pe care o facem de regulă, ne ascunde realitatea umană a acestei întreprinderi. Este corect să se vorbească despre epopeea colonială. Burghezul s-a lansat în dominarea şi posesia lumii cu orice preţ şi cu orice risc. Să nu uităm extraordinara lui îndrăzneală de a se lansa el însuşi în acest necunoscut, dar şi de a-şi lansa  acolo căpitanii. Primii care au fondat un contoar sau o factorie într-o ţară străină să fi fost oare chiar aşa lamentabili? Vă puteţi imagina ce gust al riscului, la toate nivelele, însemna asta? Cu siguranţă, motivele economice, a căror explicaţie o găsim astăzi satisfăcătoare, nu sunt de ajuns pentru a explica un asemenea angajament. Din punctul de vedere al  capitalurilor, acesta era când o aruncare cu zarul în voia hazardului, când un rezultat al flerului şi al celei mai subtile evaluări. În ambele cazuri, era nevoie de o personalitate ieşită din comun. Iar din punct de vedere personal, să nu uităm că burghezii şi fiii lor, ei înşişi, sunt cei care au făcut explorări, care s-au instalat la contoare, care au cucerit imperiul colonial. Nimic mai fals decât să-l vezi pe burghez în biroul său de la Paris sau Londra, expediindu-i pe alţii să înfrunte riscurile Tropicelor. Pe care alţii? Pe muncitori? Pe ţărani? Nu, cei care au cucerit globul au fost fiii burghezului. Noua putere a banului, a ştiinţei şi tehnicii, pe care au creat-o, avea nevoie de un spaţiu geografic fără frontiere. Burghezul l-a cucerit.

 

xxx

Priviţi-l acum pe burghez în toată grandoarea lui de inovator, de inventator.

Trebuie reamintit că aproape toţi artiştii, scriitorii, savanţii, de la 1750 şi până acum, sunt nişte burghezi. E multă trudă până găseşti în mulţimea de creatori un Courbet sau un Van Gogh. Însă ceilalţi, şi în primul rând dispreţuitorii burghezului, asta sunt. Precum fauviştii, precum blestemaţii! Dar nu vreau să insist asupra acestei puteri de creaţie, ştiinţifică sau artistică, deoarece ea nu-i este specifică burgheziei. Domeniul său privilegiat de creaţie este cel economico-social. Aici se găseşte imperiul său, care abundă în instituţii exacte şi în invenţii. Suntem atât de obişnuiţi cu asta, încât ni se pare foarte simplu. Şi tutuşi, de cât spirit creator este nevoie pentru a descoperi aceste nenumărate forme economice, aceste formule, aceste mecanisme, aceste trusturi, carteluri, concerne, asociaţii. Să luăm în consideraţie doar un singur domeniu: acela al informaţiei. Cine a creat universul informaţional, folosindu-se cu îndemânare de toate tehnicile noi? Pentru a face bani? Desigur! Dar cu ce rezultate! N-a fost o idee genială cea a lui Girardin[4], care lega presa de publicitate? ,,El lega, pe de o parte, ideea marilor tiraje cu ideea înmulţirii anunţurilor şi a creşterii tarifelor lor, iar pe de altă parte, ideea scăderii preţului la abonamente cu aceea a marilor tiraje, astfel încât această combinaţie avea ca scop creşterea numărului şi a preţului anunţurilor, iar ca mijloc diminuarea preţului la abonamente’’[5] (Réclus, Emile de Girardin,1934). Şi n-a fost o idee genială cea a lui Havas[6] de a crea un centru unic de căutare şi distribuire a informaţiilor, de a considera informaţia drept o marfă şi de a-şi investi capitalurile în locaţii de reţele de telegraf electrice? Iar apoi de a descoperi acest prodigios sistem de locaţie a spaţiului publicitar în schimbul de informaţii…. Din punctul meu de vedere, asemenea inovaţii egalează cele mai mari descoperiri ştiinţifice, care au schimbat faţa lumii noastre şi au elaborat o istorie nouă. Mobilul era unul sordid? Suntem atât de siguri de nobleţea artiştilor şi savanţilor? Iar Pasteur va fi fost în relaţiile cu colegii lui îngerul cel bun din iconografia populară? Domeniul de creaţie al burghezului este acest sector în care nu suntem obişnuiţi, cu siguranţă, să vedem invenţia, iluminarea, geniul, crearea unor forme economice, sociale, politice noi. Remaniind o societate întreagă. Noi stăruim încă în viziunea simplistă a unui burghez dominat de ideea lui laissez-faire, în timp ce n-a existat persoană mai gata să intervină, mai autoritară, mai voluntară şi mai constructivă decât el. Deviza lui mi se pare mai degrabă ,,Laissez-moi faire’’. Şi iată-l cum nu încetează să elaboreze noi structuri şi remodelează cadrul vieţii umane. Şi îi furnizează pe primii mari oameni de stat. Gândiţi-vă că, înaintea de apariţia burgheziei, marii conducători, marii regi, erau investiţi doar cu puteri personale şi cu soi de strălucire harismatică a puterii.Lumina lui Dumnezeu strălucea pe chipul conducătorilor de popoare. Burghezia a creat un nou tip al omului de stat. Un servitor al raţiunii, calculatorul unei conduite politice totodată continue şi raţionale. În afara burghezului, poate că doar Richelieu a mai posedat un asemenea simţ. Şi când burghezul a creat această nouă modă politică, acest nou om, omul de stat, neburghezii s-au văzut obligaţi să-i adopte tipul, mai eficace, mai riguros, mai abstract. Şoimul de Brandenburg a devenit un politician burghez, iar cea mai burgheză dintre regine şi-a croit un imperiu devenind un om de stat de factură colbertiană. Dar odată cu cu acest tip uman, a fost inventată  o nouă politică şi nu doar o manieră de guvernare. Această capacitate creatoare a burghezului explică celebrul apel al lui Baudelaire (care îl cunoştea bine, dar n-a fost prea tandru cu el) adresat burghezilor consideraţi o adevărată elită, pe care îi chema să se aşeze în fruntea civilizaţiei, pe care îi însărcina să dea avânt culturii şi pe care îi îndemna să-şi facă o datorie din propagarea frumosului şi din dezvoltarea artei. ,,Voi sunteţi majoritatea, numărul şi inteligenţa, deci voi sunteţi forţa, care înseamnă dreptatea’’.

 

 

xxx

,,Voi sunteţi forţa!’’ Burghezul ştia asta şi n-avea nevoie de nimeni altcineva. ,,Eu, numai eu!’’ – şi în special n-avea nevoie de Dumnezeu. Ce avea el de a face cu un protector, cu o imagine transcendentă a Tatălui? Burghezul este propriul său fiu. ,,Fără Dumnezeu, fără stăpân!’’ Deviza anarhiştilor? Înaintea lor a fost deviza  burghezului. Anarhiştii sunt descendenţii timoraţi ai burgheziei. Cine l-a omorât pe stăpân? Burghezul de Cromwell, burghezii din Convenţie. Cine a proclamat individul (adică burghezul, fireşte, căci nimeni altul nu este demn să poarte această titulatură) începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, măsură a omului şi a lumii? Cine a fost radicalmente anticreştin? Scepticismul şi lupta, mai întâi ascunsă, împotriva lui Dumnezeu au apărut odată cu naşterea burgheziei la sfârşitul Evului Mediu. Distrugătorul credinţei cu ajurtorul raţiunii, dispreţuitorul lui Dumnezeu din dorinţa de a se bucura de independenţă este burghezul şi numai burghezul. Toţi ceilalţi sunt nişte imitatori. Ia în posesie lumea şi l-ar putea împiedica cineva? Dispune de suficiente mijloace pentru a se proteja de aproape toate limitările şi slăbiciunile omeneşti, ce nevoie să mai aibă de Dumnezeu? Mai trebuie reamintit că îndoielile voltairiene s-au răspândit în mediile burgheze fără niciun obstacol? Şi că, împingând lucrurile şi mai departe, liberalismul teologic a distrus rădăcinile creştinismului? Strauss, Feuerbach? Nişte burghezi.

Desigur mi s-ar putea obiecta că filolosfii spiritualişti sau teologii au fost de asemenea burghezi. Nu mi se pare important – interesantă nu este aici cutare individualitate, ci atitudinea generală a unei categorii sociale. Or, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi menţinându-şi această atitudine pe tot parcursul secolului al XIX-lea, burghezul este sceptic şi cinic. Nu există nicio dimensiune spirituală, ceea ce contează este domeniul temporal care trebuie cucerit şi exploatat. Cele două domenii sunt incompatibile. Nu există niciun imperativ superior celor care pot fi înfăptuite. Nu există Dumnezeu… Ce să facem?

Şi totuşi, acel început de secol al XIX-lea n-a cunoscut un catolicism riguros? Ba da, dar nu din partea ori burghezului cuceritor. Nu trebuie să se abuzeze de cuvintele lui Guizot[7] care le răspundea tinerilor protestanţi veniţi să-l întrebe ce au de făcut în calitate de creştini: ,,Îmbogăţiţi-vă.’’ Dar înţelepciunea lui Franklin este cât se poate de semnificativă în ceea ce priveşte schimbările pe care burghezia i le-a adus creştinismului. Căci nu trebuie să simplificăm lucrurile.Nu încape îndoială că burghezul este duşmanul lui Dumnezeu. Dar el este în stare să aleagă din moştenirea creştinismului, o grămadă confuză unde se mai găsesc multe lucruri bune de păstrat. Virtutea, rigoarea morală: burghezul nu poate impinge la extrem exploatarea lumii decât cu preţul unor exigenţe de virtute. Aceste două lucruri funcţionează laolaltă, aşa ca regimul alimentar strict pentru un campion. Şi se poate disocia dimensiunea verticală a creştinismului (Dumnezeu ca obiect al credinţei) de dimensiunea orizontală (ceilalţi oameni, umanitatea, iubirea aproapelui). Cea dintâi trebuie, fireşte, înlăturată, cea de-a doua însă (care vine de asemenea din creştinism şi putem aşadar păstra numele acestuia, lucru foarte folositor pentru a nu tulbura prea tare spiritele) este necesară, pentru că ea explică şi justifică întreprinderea prometeică a burgheziei pentru umanitate. Fără Dumnezeu, desigur, dar nu fără religie, nu fără creştinism. Un creştinism ateu?

Câţiva episcopi rămaşi în urmă şi câţiva tineri neştiutori descoperă astăzi surescitaţi această revoluţie! Dar burghezul a înfăptuit-o acum un secol şi jumătate. Ei se mărginesc să dea formă gândirii profunde a burgheziei, pe care aceasta nu şi-a pierdut vremea s-o teoretizeze. Nu degeaba mă refeream la Feuerbach. Adevărat, burgezul nu îl citea pe acest filosof, nu avea timp. Dar ideile lui corespundeau atât de bine cu nevoia de acţiune din societate încât s-au răspândit de la sine. Rămâneai creştin, fiindcă asta era folositor. Dar miracolele, Învierea… se cuvine să aruncăm un voal pudic peste asemenea neghiobii. Totuşi trebuie să ne prefacem că am crede în ele, pentru că una din numeroasele întrebuinţări ale creştinismului este aceea de a dezvolta spiritul de obedienţă la cei săraci şi la cei ce ne sunt inferiori. ,,Săracul se glorifică prin smerenie’’ – ce avantaj pentru cel care-l exploatează – ,,supuneţi-vă’’, aşa a spus Dumnezeu. Credinţa este un stâlp al ordinii sociale. Inutil să mai insist asupra acestor teme, azi bine ştiute. Este cât se poate de adevărat că burghezia a făcut din religie exact ceea ce spunea Marx. Analiza lui este impecabilă. Alienarea spirituală acompaniază, în mod necesar, alienarea economică. Creştinismul era un mijloc de guvernare în plus. Dar trebuia să-l faci utilizabil şi apt pentru acest serviciu. Credinţa în Dumnezeu este bună pentru săraci, pentru negri şi pentru copii. ,,Dumnezeu este punctul de sprijin în care îmi aşez pârghia pentru a-i pune în mişcare’’. Dar toate acestea implică, în mod cert, inexistenţa lui Dumnezeu. Căci dacă există, nu poate fi utilizat. Pentru a face religia utilă din punct de vedere social, ceea ce burghezul a reuşit magistral, trebuie ca cel căruia i se adresează aceasta să fie un obiect inert, lipsit de orice autonomie. Sunt eu cel care îl creez pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-şi găsească un loc pe eşichierul acţiunilor mele. O piesă foarte utilă – Nebunul. Dar cea care îl mută e mâna mea. Şi din momentul acesta religia s-a transformat într-un pur formalism: liturghie, teologie, morală, viaţă, toate trebuiau să fie formalizate, să devină ceremonie, raţionalism, contabilitate, calcul. Ateismul fundamental al burghezului nu este machiavelismul simplist la care îl reduc minţile ,,libere’’ din ziua de astăzi. El este legat de puterea demiurgică a acestuia, incapabilă să remodeleze lumea, dacă nu s-a eliberat definitiv de povara lui Dumnezeu. Şi burghezul o face. Se ştie singurul în stare de această nouă creaţie şi nu caută niciun alt ajutor. Ciudat destinul acestui burghez, care şi-a împrumutat modelul celui ce l-a urât cel mai mult. Şi când Nietzsche, un neobosit dispreţuitor al burghezului, a trasat destinul omenesc dincolo de uman, în ipostaza supra-omului, n-a făcut altceva decât un portret al burghezului. Cel pe care nu a încetat niciun moment să-l conteste îi inoculase virusul unei anumite viziuni despre lume, realizate prin exaltarea dincolo de posibil a omului fără oprelişti: acesta era, în duplicitatea lui                                                secretă, jucată perfect, vechiul său duşman, pe care l-a împins până la paroxistic – şi pentru că burghezul îl glacificase şi cristalizase pe Dumnezeu, Nietzsche îi putea proclama acum moartea.

 

 

[1][1] Contrar a ceea ce se crede adeseori, legislaţia socială care a început pe la 1835 a fost opera particulară sau publică a marii burghezii. (n.a)

[2] Robespierre (n.t.)

[3] Joc de zaruri (n.t)

[4] Émile de Girardin (1806 – 1881) – jurnalist şi om de presă francez, fondatorul cotidianului La Presse (1836), care redus la jumătate preţul abonamenelor pentru a creşte numărul abonaţiilor şi a alocat mai mult spaţiu anunţurilor publicitare. A fost de asemenea unul dintre primii promotori ai romanului foileton. (n.t.)

[5] Réclus, Émile de Girardin , 1934 (n.a.)

[6] Charles-Louis Havas (1783 – 1858)- bancher şi om de presă francez, creatorul Agenţiei Havas  (Paris,1835), prima agenţie de presă din lume. (n.t.)

[7] François Guizot (1787 -1874) – om politic francez, de mai multe ministru, iar în 1847 şef de guvern în timpul Monarhiei din Iulie (1830 – 1848)  -n.t.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

 

[i]  Dacă este aşa, burghezul grandios este totodată un cinic. El ştie perfect să fie amoral. El ştie să se comporte cu un fel de  libertate amorală, prefăcându-se că respectă regulile admise, căci dorinţele sale sălbatice nu sunt ţinute în frâu decât de frica de zgomot şi de scandal. Foarte puţini scriitori de astăzi  îndrăznesc să vorbească despre măreţia acestui cinism şi despre faptul că burghezul a inventat erotismul cu mult înaintea lui Bataille şi Gênet. Cât de preferabilă ar fi o asemenea pictură feroce (azi o întâlnim de puţine ori, de exemplu în romanele lui Maud Frère), atât de rară, platitudinii, mediocrităţii, inanităţii burghezului, cu care am fost obişnuiţi de literatura contemporană.

jacques ellul

Posted in Uncategorized on Decembrie 1, 2017 by Octavian Soviany

Jacques Ellul (1912 -1994) a fost una dintre personalităţile cele mai provocatoare ale vieţii culturale franceze din a doua jumătate a secolului XX. Personaj proteic, ca şi “burghezul” căruia a vrut să-i surprindă personalitatea complexă şi contradictorie, Ellul a refuzat cu obstinaţie “specializarea”, a fost simultan teolog, filosof, sociolog, istoric al instituţiilor, profesor de istorie a dreptului, realizând o operă de o mare originalitate, adeseori contestatară, concretizată în peste şaizeci de cărţi. Şi pentru că până la urmă şi nonconformistul Ellul trebuia să poarte o etichetă, a fost catalogat drept un “anarhist creştin”, formulă valabilă cel puţin în măsura în care fenomenologul burghezului/burgheziei a repudiat constant orice înregimentare.

Convertit la 18 ani la protestantism, a devenit, de-a lungul timpului, un critic  al creştinismului, considerând că, odată cu instituţionalizarea sa prin Edictul de la Milan (313), acesta a fost deturnat de la sensul său iniţial, transformându-se într-un complice al puterii politice şi în cele din urmă într-un “trădător al lui Hristos”.

Cititor avizat al lui Marx (şi chiar considerat de unii marxist), Ellul a sfârşit prin a se ridica împotriva marxismului, pe care l-a considerat o simplă ideologie, fosilizată ca toate ideologiile.

A fost un critic al comunismului, dar şi al societăţii capitaliste. A consacrat pagini importante alienării, tehnologiei, propagandei, dar – după propria lui mărturisire – ideea care l-a preocupat cel mai mult a fost aceea de libertate: “Nimic din ce am făcut, trăit sau gândit nu poate fi înţeles decât dacă se raportează la libertate”.

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: Tehnica sau miza secolului, Iluzia politică, Propagandele, Etica libertăţii,  Istoria instituţiilor.

În Metamorfoza burghezului (1967) Ellul priveşte burghezia mai mult ca pe o categorie ontologică decât socială, caracterizată printr-o uriaşă capacitate de asimilare, graţie căreia a reuşit să-şi neutralizeze toţi contestatarii (creştinismul, ideologia de stânga, arta) şi să-şi imprime caracteristicile societăţii actuale, care este în totalitate burgheză, deşi burghezia în calitate de clasă a dispărut. Burghezul, creatorul unei lumi nihilocentrice, este – consideră finalmente Ellul – unul dintre aspectele esenţiale ale omului, este poate chiar omul însuşi, iar concluzia cărţii sale nu este câtuşi de puţin liniştitoare: “poate că, odată cu instaurarea acestui centru negativ, a nimicului dat ca centru, cu instalarea în vid, burghezul a răspuns unei dorinţe inconştiente a omului , unei pasiuni a propriei lui dispariţii. Această mişcare lentă prin care omul s-a substituit progresiv cu lucruri care înfăptuiesc ceea ce altădată exprima fragmente din personalitatea lui, acest proces constant de invenţie care a făcut ca ansamblul activităţii umane să se spargă în operaţiuni multiple, disociate, dezintegrate, prin care omul  se amputează de fiecare dată de o putere şi de un miracol, acest calcul minuţios care dă naştere unui obiect care satisface pe deplin omul exact în momentul când îl elimină, toate acestea poate că nu exprimă decât strădania omului de a se elimina pe el însuşi. Poate că în cele din urmă omul este bântuit de o pasiune a morţii  şi nu doreşte în secret decât să se împlinească prin propria lui negaţie. Suicid mai profund, mai subtil, mai exigent decât barbituricul personal sau bomba H. colectivă.”

Eul şi Zeul

Posted in Uncategorized on Noiembrie 30, 2017 by Octavian Soviany

 

În opinia lui Dumitru Găleşanu poezia este investită cu o miză superlativă; ea reprezintă (aşa cum mărturisea autorul însuşi într-un interviu acordat lui Gheorghe A. Stroia) o formă universală, cu totul specială, de structurare lăuntrică a cunoaşterii 1umii reale înconjurătoare, şi a destinului asumat creativ de către inteligenţa însufleţită. Ar fi vorba aşadar despre o ştiinţă a fiinţei care răspunde celor mai înalte exigenţe ale spiritului uman, astfel încât modelele scriitorului trebuie căutate poate mai puţin în lirica actuală şi mai mult în poemele didactice ale Antichităţii. O asemenea perspectivă va viza deopotrivă atât fizicul cât şi metafizicul, căci (pentru a cita din acelaşi interviu) fizica şi metafizica au constituit repere de neînlocuit în formarea ca om a autorului, care alternează în mod curent de la existenţa vie la sublimul tristeţii meta-fizice, explorând un domeniu aparent abstract, pe care îl putem denumi ca poezie meta-fizică şi care, prin fiinţa-i lăuntrică, îşi propune să explice într-un limbaj poetic adecvat natura lumii, după fizică.

În consecinţă, discursul lui Dumitru Găleşanu îşi propune să pună de acord marile construcţii teoretice ale metafizicii tradiţionale (Platon, Kant, Hegel) cu conceptele ştiinţei contemporane, autorul făcând referinţă în luările sale de cuvânt la  lucrări de notorietate, cum ar fi cele ale lui Werner Heisenberg, Simon Singh, John D. Barrow, Stephen W. Hawking şi Leonard Mlodinow, Hubert Reeves, Lee Smolin sau Albert Einstein.

În această ordine de idei în volumul Însemnele materiei Dumitru Găleşanu valorifică anumite noţiuni ale fizicii cuantice/ subcuantice cum ar fi bossonul sau câmpul lui Higgs, ecuaţia lui Scrhödinger, principiul incertitudinii al lui Heisenberg, privite şi interpretate însă în permanenţă dintr-o perspectivă metafizică ce îşi propune să le certifice semnificaţiile spirituale. Căci, în viziunea autorului, obiectele şi procesele lumii materiale sunt înzestrate cu sens, ele reprezintă însemne ce fac inteligibile principiile metafizice pe care se întemeiază macro şi microcosmosul, constituindu-se în glifele unui alfabet al materiei, în timp ce personajul liric împrumută glasul Ideii hegeliene în devenirea ei dialectică: cum dintr-o noapte-adâncă/ mă-ntorc (în)spre mine din alteritate/ în alfabetul materiei incesibile încă,/ prin manuscrise galactice(…) În/ grădina virtuală-a imaginaţiei/ răsucind bucle temporale-n ADN-ul creaţiei,/ ca marele nimeni explorez în firesc-îndeaproape,/ şi răsfoind fără preget prin manuscrise galactice,/ într-un chip nemaivăzut în alfabetul materiei,/ hegelian sau intuitiv/ încă-ţi mai pot mângâia/ umbra melodioasă (Alfabetul materiei).

În consecinţă, textele lui Dumitru Găleşanu sunt rezultatul unei percepţii în registru hiperbolic, eul capătă aici proporţii gigantice (Universul devine prea strâmt – spune titlul unui poem), confundându-se în cele din urmă cu zeul, fizica, dar şi mişcarea afectelor devin deopotrivă teologie: Reper suveran/ fără de parte/ din fibra lăuntrului/ lumilor/ permanent/ construibil în transcendent,/ în tumultul mişcării/ despovărat de lumine,/ de la ultima soartă-a zeilor/ până la disoluţia raţiunii divine,/ hiperbolizat se revelă sufletul meu/ ca-ntr-un discurs imanent despre Fiinţă,/ imaginarul indus în conştiinţă/ prin energii matriciale,/ însuşi Dumnezeu./ În logica magică eu-L se confundă cu Zeul,/ iar vederea străvede-n Cel Veşnic mereu-/ unitatea profundă-n Absolut: Spiritul (Z)eu. (Ante: meta-fizica). Există în asemenea compoziţii un soi de fascinaţie a ilimitatului care îl determină pe autor să forţeze nu doar limitele fireşti ale omenescului, ci şi pe acelea ale poeticităţii, lăsându-se antrenat într-o aventură care e, simultan, existenţială, dar şi de limbaj. Acum Dumitru Găleşanu încearcă să reveleze poezia ascunsă în spatele celor mai aride (în aparenţă) construcţii conceptuale, iar discursul său se va  prezenta ca o desfăşurare, torenţială aproape, de abstracţiuni: Fiinţa este,/ pur şi simplu este -/ iar propria fiinţare îşi are/ la nivel ontologic/ raţiunea de-a fi,/ eu însumi/ o sferă/ semantică sunt,/ hrănindu-mi iluzia vieţii/ cu sângele dialecticii universale/ pe infinite câmpii abisale, precum firul de praf pe pământ/ în risipirea de vânt,/ prin adevărul/ Fiinţei. (Fiinţa fiinţând).

Astfel, graniţa dintre metafizică şi poezie este abolită în totalitate, iar limbajul poetic şi cel filosofic ajung să se suprapună: Aşa/ au ajuns/ toate cuvintele mele/ să  semene la unison între ele-/ transpuse-n abstract ca-ntr-un fel de poveste/ despre natura intimă a lui a fi şi este (Graţie mişcării). Şi aceasta se întâmplă pentru că subiectivitatea autorului e una de un tip mai aparte, în care polul intelectual pare să-l subordoneze în permanenţă pe cel afectiv, fiinţa e dată în esenţa ei prin gândire, iar travaliul poetizării este în ultimă instanţă o formă de cogitaţie: Într-o suavă/ absenţă-prezenţă,/ cu asfinţitul de soare sub cap,/ îmi voi lăsa versurile albe/ rămase cândva nerostite/ în faţa necuprinsului-/ prin ele gândind/ propria/ fiinţă,/ şi pentru-ntotdeauna/ închizând orizontul iubirii dinapoia mea/ în consistenţa umbrei desăvârşite. (Gândind propria fiinţă). Chiar şi afectul este trăit într-o manieră particulară: dragostea este, în asemenea texte, pretextul liric care declanşează mecanismele speculaţiei, provocând analogii neobişnuite, întemeiate pe o bogată informaţie ştiinţifică, căci personajul liric rămâne în toate ipostazele esenţialmente un cogito, la care erosul declanşează nu o febră a inimii, ci o febră a creierului, iar discursul său amoros e pigmentat de achiziţiile ştiinţei contemporane: Păstrând/ lumii proporţiile/ în zona de frig,/ prin module de protoplasmă/ cu destinaţii multiple,/ în filigranul informaterie/ au fost şi clipe în care/ te-am simţit aşa cum tu  eşti- / (…)Secunda/ având/ chipul tău de femeie/ se prefiră statornic/ în limba de ornic,/ într-o ploaie/ de-atomi/ în/ curbura cuvântului – (Hoinăresc în firesc). De altfel, suveranitatea augustă a gândului este proclamată la tot pasul, chiar şi atunci când eul resimte efectele necruţătoare ale timpului, frisonarea thanatică e integrată într-o dialectică a materiei, timpul uman – privit în oglinda timpului cosmic: În/ augusta prezenţă-a gândului/ ca o metaforă-/ materia/ obscură/ germinează materia,/ palidă pâlpâire în muzica ultravioletă,/ iar totul se îndepărtează-n lipsa noastră – convulsiile quantice din pântecul cosmic/ disipând – printre legi şi edicte -/ propria mărturie/ despre/ timp. (Materia neagră).

Apelul permanent al lui Dumitru Găleşanu la conceptele metafizicii sau la legile ştiinţei nu trebuie privit însă ca un semn de pedanterie sau ca o impudică etalare de erudiţie, deoarece el se naşte dintr-o necesitate interioară, întemeiată pe convingerea că a cunoaşte şi a fi sunt perfect sinonime: Cuvântul/ dintâi al cerului/ picură/ starea de om/ din gura neantului.// Din/ vechime s-a spus -/ a cunoaşte cerul înseamnă a fi însuşi cerul/ a fi prezent în-permanent,/ pe iluzoria pânză a vremii/ cu gândul/ mişcând/ lucrurile/ din loc în loc,/ în ecoul rostirii/ prin legile firii. (Universul devine prea strâmt).

S-ar zice, de aceea, că autorul se simte mult mai în largul său în lumea descărnată a conceptelor şi a teoriei, care funcţionează în textele sale ca un spaţiu securizant unde rigoarea ideii, eternă şi imuabilă, face de suportat fuga eternă a materiei spre entropie.

Prezenţa lui pe harta unei literaturi în mare măsură secularizată, secătuită de orice apetit metafizic, e şocantă şi surprinzătoare. Dumitru Găleşanu ar fi cu siguranţă mai verosimil printre fizicienii şi meta-fizicienii Miletului, sau în agora Eleei, acolo unde va fi rostit poate Parmenide poemul său Despre fiinţă.

[i] Postfaţă – „Însemnele materiei / Insegne della materia”, Ed. „Tracus Arte”, Bucureşti, 2013, pp.261-270

fragment de roman

Posted in Uncategorized on Noiembrie 18, 2017 by Octavian Soviany

Mama nu mă minţise. N-am rămas în rue des Petites-Écuries decât ceva mai mult de o săptâmână. La capătul acestui interval ne-am mutat, după dorinţa tatălui meu, în Batignolles, unde locuiau pe vremea aceea mulţi militari în retragere. Găsiserăm un apartament frumos, cu intrarea din rue Saint-Louis, la etajul întâi al unei clădiri arătoase. Patru din ferestrele noastre dădeau spre rue des Dames şi rue Lécluse.

Mama a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să facă din acest apartament parizian o copie a locuinţei noastre din Metz. Când am intrat pentru prima dată în casa aceasta, un val plăcut de căldură mi-a invadat pieptul. Nu mai era adăpostul friguros şi neprimitor din rue des Petites-Écuries! Regăseam, rând pe rând, salonul cel mare şi salonul cel mic, sufrageria, camera mea, dormitorul părinţilor. În sfârşit, mă simţeam iarăşi acasă şi, într-un elan de recunoştinţă, mi-am lipit fruntea de poalele mamei, care mi-a zâmbit cu blândeţe şi m-a mângâiat de câteva ori pe creştetul  capului.

Acum, scutit de obligaţiile vieţii de regiment, tata putea să citească în voie ziarele. Ieşea în fiecare zi dis-de dimineaţă şi se întorcea cu un teanc impresionant de jurnale, pe care le răsfoia în timp ce luam micul dejun cu un aer serios şi îngrijorat.

Legase câteva noi cunoştinţe, iar vreo cinci sau şase militari în retragere veneau aproape în fiecare zi la noi, unde tata îi primea, la fel ca la Metz, în salonul cel mare, în care, ore în şir, se purtau nişte discuţii aprinse, la care mai trăgeam şi eu din când în când cu urechea. Se vorbea despre preşedinte, despre Adunare, despre domnii  Gavaignac şi Montalambert, iar unii dintre musafirii tatălui meu susţineau sus şi tare că în curând va izbucni o nouă revoluţie sau va  avea loc o lovitură de stat.

Cu revoluţiile eram oarecum familiarizat.

Primăvara lui 1848 mă prinsese la Montpellier, unde, alături de părinţii mei, am asistat la proclamarea Republicii. Deşi aveam pe vremea aceea doar patru ani, imaginea acestui eveniment mi-a rămas vie în amintire. Mama avusese grijă să mă îmbrace în hainele mele de sărbătoare. Era epoca în care eram îmbrăcat doar în alb şi albastru.  Purtam nişte pantalonaşi azurii, ce îmi veneau până la genunchi, o hăinuţă albă, o cămaşa de aceeaşi culoare, cu guler brodat şi cu jabou, şi o caschetă albastră cochetă, aşezată puţin într-o parte. După ce am ajuns însă în Piaţa Armelor, către care se îndrepta în ziua aceea întregul oraş, mama m-a înfofolit în două pleduri, deşi era o zi primăvăratică, neaşteptat de călduroasă pentru luna februarie.

Piaţa era plină de lume. Veniseră multe femei, care voiau pesemne să profite de vremea frumoasă pentru a-şi etala noile toalete. Vedeai la tot pasul rochii de mătase cu volane, pălării împodobite cu pene, panglici şi flori, şaluri de toate culorile, ba chiar şi câteva umbreluţe de soare. Mama îmi amintesc că se îmbrăcase cu o rochie trandafirie, pe care o purta atunci prima dată, şi îşi acoperise umerii cu un şal de un portocaliu spălăcit. Hainele ei aveau întotdeauna ceva din aerul florilor fără miros, cu care obişnuia să împodobească salonul cel mare. Marie era ca de obicei în albastru. Prin mulţime se plimbau vânzători de ziare, care strigau ultimele noutăţi de la Paris şi din departamente.

În mijlocul pieţei fusese ridicată o tribună împodobită cu steaguri tricolore, pe care s-au perindat câteva oficialităţi, cu discursurile lor, care de care mai sforăitoare. A vorbit mai întâi prefectul, un domn mătăhălos, cu favoriţi albi, foarte rumen la faţă, spânzurat parcă de un lanţ gros de argint, care ieşea din buzunarul de la piept al redingotei lui ţepene. De pieptul acesteia era prinsă o panglică lată, colorată în roşu, alb şi albastru. Vorbea cu un glas care se dorea sugrumat de emoţie, deşi tata mormăia în mustaţă că trecuse pe rând pe la toate partidele, fusese pe rând legitimist, orléanist şi bonapartist, iar de foarte puţin timp îşi descoperise convingerile republicane.

Veni apoi rândul comisarului special al guvernului provizoriu. Spre deosebire de antevorbitorul său, acesta era un bărbat încă tânăr, zvelt, foarte oacheş şi mustăcios, care îşi însoţea discursul cu nişte gesturi ample, ce păreau îndelung studiate în faţa oglinzii. Purta o jiletcă de un roşu aprins şi a ţinut să ne asigure, cu vocea lui stridentă şi piţigăiată („O voce de clapon!” – l-am auzit bombănind pe tata) că Republica reprezintă „forma definitivă a democraţiei”

Aceste discursuri, din care nu înţelegeam nimic, mă plictiseau de moarte şi am început să tropăi nemulţumit şi să o smucesc pe mama de mână, încercând să-i dau de înţeles că voiam să plecăm. Dintr-o dată însă, la un semn al comisarului guvernamental, o mică fanfară a început să cânte, de la picioarele tribunei, Marseieza. M-am însufleţit imediat. Atunci auzeam pentru prima dată acordurile imnului nostru naţional, pe care nu-l pot asculta nici acum fără să fiu cuprins de emoţie. Şi am fost şi mai emoţionat când cuvintele lui au izbucnit din mii de piepturi, intonate de toţi bărbaţii şi de toate femeile ce se adunaseră în Piaţa Armelor. Cântau şi părinţii mei. Cânta şi Marie. Cântau până şi vânzătorii de ziare. Purtat de entuziasmul mulţumii, am început să fredonez şi eu tare, încercând să prind din zbor versurile compuse de Rouget de Lisle şi bătând măsura cu ambele mâini.

Aceea a fost prima mea manifestare de patriotism.

Nici preşedintele nu-mi era cu totul necunoscut.  Îl văzusem cu câteva zile în urmă, când o însoţisem pe mama în Bois de Boulogne. Era  călare şi purta o uniformă de general al Gărzii Naţionale. Am ajuns la concluzia că trebuie să fie un fel de militar, mult mai scund decât tata sau colonelul Bertrand, cu o figură palidă şi bolnăviciosă. Am băgat de seamă că era tratat cu deosebit  respect; la trecerea lui toată lumea se dădea la o parte, mulţi aplaudau sau izbucneau în urale. Doar câteva fluierături răzleţe, care se auzeau de pe o alee mai lăturalnică, tulburau această atmosferă de entuziasm aproape general, dar preşedintele nu  părea să le bage în seamă, saluta cu mâna mulţimea, iar pe buzele lui apăruse o umbră sticloasă de zâmbet.

Nu înţelegeam însă nici în ruptul capului ce poate fi o „lovitură de stat”. Am încercat să-i cer nişte lămuriri tatălui meu, dar acesta şi-a zburlit mustăţile ca un motan furios şi mi-a spus, pe un ton nemulţumit:

-Lucrurile astea nu-s de tine, iepuroiule, lasă-le pe seama oamenilor mari. Tu fugi la soldaţii tăi de plumb şi nu mă mai plictisi!

Au mai trecut câteva zile. Şi într-o dimineaţă tata s-a întors de la plimbarea lui matinală cu o înfăţişare speriată. Avea sub braţ un teanc de ziare încă şi mai gros decât de obicei, a dat buzna în salonul cel mic, unde stăteam cu mama şi cu Marie şi a strigat, agitându-şi un braţ:

-Gata! S-a isprăvit!

Mama i-a aruncat o privire nedumerită.

-Exact aşa cum am prevăzut! – a continuat tata. Lovitură de stat! Să vedem ce va spune Parisul! Să vedem ce vor spune departamentele! Mă tem de o răzmeriţă! Miroase a sânge!

N-am mai ieşit două zile din casă. Am aflat din zvonurile aduse de noii prieteni ai tatălui meu că în Paris era linişte, iar parizienii păreau împăcaţi cu ideea că preşedintele Ludovic Bonaparte devenise peste noapte principe-presedinte. Se vorbea despre unele încercări de revoltă în provincie, mai ales în departamentele din sud, dar fuseseră repede înăbuşite cu ajutorul armatei.

În dimineaţa de 4 decembrie, după ce a primit toate asigurările că pe străzile Parisului domneşte calmul cel mai desăvârşit, m-am pomenit că mama (care murea de curiozitate) îmi spune să-mi pun hainele de oraş, căci vom face o plimbare pe bulevarde „ca să vedem lovitura de stat”.

ellul – din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 9, 2017 by Octavian Soviany

Se pare totuşi că am comis o mare eroare considerând ideologia neantului ca o urmare, ilustrare, desăvârşire a operei burgheze, pentru că există, evident, o ideologie burgheză, care a dominat o întreagă mare şi frumoasă epocă, o ideologie contrară celor de astăzi: umanismul. Acesta este o doctrină eminamente burgheză. Ea nu avea încă un nume la mijlocul secolului al XIX-lea, nu fusese încă botezată, dar avea deja o constituţie robustă. Îi succeda umanitarismului, care se preocupa de întreaga umanitate, care se declara partizanul umanităţii, considerate o mare fiinţă colectivă. Umanismul, simpla lui contracţie,  spune acelaşi lucru.”Cult, divinizare a umanităţii” – enunţă Enciclopedia Larousse (la rubrica “Filosofie”!). Astfel, pornind de la om, această doctrină vizează umanitatea. Burghezul era umanitar. O ştim prea bine. El a adus în prim-plan interesele omului în ansamblul său, şi în toate acţiunile sale a fost călăuzit de acest ideal nobil. Suntem în plină pozitivitate, în plină creativitate, nici pomeneală de nihilism. Avem de a face, dimpotrivă, cu contrariul acestuia. Dovada: Nietzsche a atacat deja violent umanismul.  Mai târziu Hitler. Iar cei doi sunt conciliabili. Burghezul, bine fortificat în bastionul său umanist, respinge orice negativitate, orice pesimism, orice neant. Umanist convins de biruinţa finală a omului, adoptând o atitudine receptivă şi pozitivă faţă de toate, optimist, din moment ce este umanitarist! E evident că suntem la mare distanţă de fenomenul pe care tocmai l-am descris. Şi cum să negi că umanismul a fost şi mai este încă temeiul gândirii burgheze?  E răspândit pretutindeni. Înfloreşte în discursurile  de la Academia Franceză şi în elocinţa Adunării noastre Naţionale, care îl reprezintă atât de bine pe francezul mijlociu. Ar trebui citat în întregime, o adevărată bijuterie de umanism, discursul de deschidere al Adunării din 3 aprilie 1967. Vă place umanismul? Îl găsiţi peste  tot: “Omul se va salva cu ajutorul umanismului, datorită căruia va deveni stăpânul energiei atomice.” Şi umanismul teilhardian, şi umanismul tehnicist, şi umanismul ştiinţific, căci “există atâtea umanisme câte secţiuni ştiinţifice şi tehnice, ba chiar şi secţiuni literare non-clasice” (aici se poate simţi o uşoară ezitare). O să cădem aşadar în picioare graţie umanismului antic, a cărui banalitate este corijată imediat prin recursul la istorie: “Raţiunea de a fi a umaniştilor este aceea de a ne situa în adevărata noastră perspectivă istorică, adică de a reveni la izvoarele permanente ale civilizaţiei occidentale…” Acest ghiveci ne indică dimensiunea exactă şi veracitatea umanismului. Nu spuneţi că e păcat să vedem masacrată de un politician oarecare o valoare atât de certă: umanismul este, a fost totdeauna, cu stricteţe vorbind, un asemenea ghiveci. Singura diferenţă constă în vigoare. În tinereţea lui, acum vreun secol, era explosiv, agresiv, revoluţionar. Acum a devenit o excelentă temă de şcoală primară şi toată lumea îl revendică; e vorba să demonstrăm că marxismul e un umanism, că Teilhard este umanist, că şi creştinismul este un umanism etc. Dar el este totdeauna acelaşi:  un amestec de pseudo-cunoştinţe despre om prin intermediul aşa-ziselor umanităţi, de sentimentalitate plângăcioasă despre măreţia omului, trecutul, viitorul, nobleţea şi înfăptuirile lui şi de proiecţie în absolut a Omului cu majusculă. Umanismul nu este nimic mai mult decât o teorie despre Om. De multă vreme s-a denunţat faptul că graţie acestei teorii, graţie unei asemenea exaltări, s-a putut evita luarea în considerare a situaţiei reale, concrete, trăite a omului. Dar nu trebuie să uităm că aşa se întâmplă de fiecare dată. E evident că cine vorbeşte despre angoasă nu este angoasat.  Că discursul despre ceva ne permite doar să ne golim de… sau, dimpotrivă, să ne arogăm acel ceva. Faptul de a vorbi despre ceva certifică o absenţă. Iar dacă vorbim la modul general despre libertate o facem cu siguranţă tocmai atunci când nu suntem liberi. Faptul că îl denunţ pe cel care vorbeşte despre angoasă, arătând că el nu este angoasat, mă situează în rândurile celor care vorbesc despre angoasă şi atestă că în momentul de faţă nici eu nu mă găsesc în această situaţie. Aşa se întâmplă şi cu umanismul, care nu este decât un discurs de paradă împotriva realităţii omului. El este înfăţişat drept o doctrină pentru a nu se descoperi de la prima vedere că nu era decât simplu discurs şi ideologie. Iar o asemenea interpretare ne permite să ne dăm seama de un factor inerent oricărei vorbiri umaniste: încă de la început ea a fost legată de un anume tremolo al vocii, de sentimentalism, de lacrimi şi de “bunele sentimente”. Doctrină desigur, dar expusă întotdeauna cu un acompaniament de lacrimi. De ce ar putea prin urmare să aparţină. De romantism? De temperamentul lamartinian? Cu siguranţă că nu! Lucrurile sunt mult mai profunde. Tremolo-ul este o marcă a seriozităţii. Trebuia să fie ascuns cu orice preţ hiatusul dintre Omul umanismului şi oamenii care îşi duc existenţa concretă (spirituală şi materială). Sentimentalismul este cel care umple hiatusul. Din moment ce plâng, probez autenticitatea cuvintelor mele, caracterul lor trăit, să spunem existenţial. Vorbesc despre om, dar, pentru că în timp ce vorbesc plâng, acesta nu mai este un discurs, ci este omul însuşi, care se face prezent, care este universalizat în această singularitate. Unitatea dintre subiect şi obiect se reface cu ajutorul sentimentalismului. Din momentul acesta umanismul nu mai poate fi acuzat că este lipsit de concreteţe şi seriozitate. Această comedie a seriozităţii în stare pură a fost încă o invenţie genială a burghezului. Dar ea revelează, prin însăşi existenţa ei, tocmai ceea ce intenţiona să ascundă, adică distrucţia omului, denunţată de Marx, nu doar voalată, ci chiar provocată de umanism. E de ajuns să punem  acum chestiunea coincidenţei istorice. Când a fost oare clamat şi proclamat umanismul?  Exact în momentul în care, pretutindeni, omul începuse să fie pus în discuţie de către om. Până atunci, el fusese pus în discuţie doar de mediul său natural. Avea de luptat cu foamea şi setea, cu frigul şi arşiţa, cu bolile şi cu fiarele. Atunci nu avea niciun motiv să proclame valoarea superioară a omului. De problema asta se arătau interesaţi doar câţiva filosofi. Şi cel mai ades, în măsura în care era necesară referinţa la divinitate, accentul era pus pe acest Dumnezeu, iar omul juca un rol secundar, fiind legat de  Dumnezeul său prin destin, învingând şi convins că va învinge forţele naturii, pentru că Dumnezeul său era mai puternic decât ele. Nu era necesar să se justifice în înfruntarea lui cu natura şi nici să proclame  de ce omul este măreţ. Dar din momentul în care şi-a asigurat victoria în această înfruntare, omul s-a simţit ameninţat de către om. Însă oare nu era homo homini lupus de două mii de ani? Să nu cădem în confuzie: desigur au existat totdeauna sclavie, războaie şi masacre. Dar acest pericol era mărunt prin comparaţie cu celelalte. Mijloacele întrebuinţate de om pentru oprimarea omului erau slabe. Nu atingeau decât scoarţa exterioară. Nu erau generalizate, universalizate. Victoria asupra naturii a fost rezultatul unui ansamblu de mijloace de o forţă ieşită din comun, care vor permite de acum aservirea şi oprimarea omului de către om cu o putere absolut incomparabilă cu tot ce era înainte: putere nelimitată, exploatare sau exterminare generalizate, universale, susceptibile să atingă inima, sufletul, spiritul. Şi tocmai acum, când omul a devenit pericolul principal pentru om, a fost proclamat umanismul. Inventarea lui pare să fie, în egală măsură, rezultatul fricii şi al ipocriziei. O frică inconştientă de ceea ce îi stă omului în putere de acum înainte. De aceea i se formulează regulile de conduită, se afirmă caracterul sacru al celuilalt şi ceea ce nu trebuie săvârşit împotriva lui. Cu cât mijloacele sunt mai mari şi mai ameninţătoare, cu atât regulile de conduită trebuie să fie mai elevate, mai nobile, mai sfinte. Omul nu trebuie să-l trateze pe om aşa cum putea s-o facă de acum înainte. Sunt formulate  Drepturile Omului – pentru că toate vechile bariere au fost distruse. Se iau măsuri de protecţie care se vor dovedi derizorii. Toate bunele intenţii se concertează pentru a îndulci  moravurile, pentru a îmblânzi nemulţumirile, a destinde conflictele şi a concilia interesele: ar fi îngrozitor dacă, dintr-o dată, omul ar face uz de toate posibilităţile sale. Dar, de fapt, asta se şi întâmpla. Apariţia proletariatului, cuceririle coloniale, războaiele naţionaliste se desfăşurau simultan cu proclamarea omului drept supremă valoare şi supremă măsură. Dar opresiunea avea loc sub acoperirea ideologiei. Care n-a făcut decât să se dezvolte, atingând punctul admirabil în care ne aflăm, când putem vedea punerea în acţiune a nenumărate mijloace pentru salvarea unui singur om, elicoptere pentru a recupera un alpinist rătăcit, impresionante mijloace sanitare şi de transport pentru a  salva un accidentat, în timp ce sunt exterminate cu bombe şi cu napalm populaţii întregi. Lipsă de logică? Nu, umanism! Căci doctrina, sau mai degrabă ideologia, prea pură şi prea desăvârşită, servea de fapt doar ca justificare şi doar pentru a ascunde realitatea la a cărei distrucţie contribuia în felul acesta. O dată în plus, ideologia se năştea din mijloacele aflate în posesia omului, şi avea rolul de a le facilita şi nu de a le limita efectele, căci orice masacru, orice înrobire, orice samavolnicie are loc în numele umanismului şi pentru binele omului.

Umanismul permite să nu fie înfăţişat modul real în care este tratat omul, fie evocând destinul global al umanităţii, al clasei, al naţiunii (recunoscând cu ruşine locul comun potrivit căruia nu poţi face omletă fără să spargi ouăle), fie privind fiinţa umană sub aspectul ei glorios, măreţ, solemn, care are atât de puţin de a face cu aceste mici furnici mediocre, murdare, neputincioase şi total neinteresante care se numesc oameni, fie raportând omul, cu demnitatea, măreţia şi destinul său doar la Sine şi nu la Altcineva. În toate aceste cazuri, ideologia umanistă produce dezagregarea omului, exterior şi interior. A omului-subiect la fel de bine ca şi pe aceea a omului-obiect. A considera omul drept un ideal suprem, o măsură absolută sau o realitate ultimă înseamnă a fi pregătit să-l internezi într-un lagăr sau să-l tratezi într-un cabinet psihiatric universalizat. Recent, s-a făcut portretul unui tânăr angajat într-o mişcare revoluţionară şi  s-a scris un ditiramb exaltat despre “caritatea lui devorantă, despre aspiraţia sa de a alerga necontenit în ajutorul celorlalţi”, despre admirabila lui mânie, “o mânie de apostol îndreptată împotriva moravurilor medievale”, despre “puterea lui mentală, aparţinând unei fiinţe apostolice, capabilă să transpună în viaţă, pentru oamenii în carne şi oase, ceea ce în amfiteatrele facultăţilor e definit drept progres, să pună capăt factorilor care îi menţin pe aceşti oameni la rolul şi la condiţia unor animale” şi despre faptul că, ”în timp ce alţi oameni lucrează pentru a trăi tot mai bine, el lucrează pentru ca alţii să trăiască tot mai puţin rău”. Aceste cuvinte nobile exprimă cele mai grave excese ale idealismului umanist. Am citit sau am auzit acest discurs de sute de ori. El anticipa întotdeauna marile epurări şi exterminări, ori de câte Îngerul Revoluţiei se prezenta sub un asemenea chip. Şi i-aş plânge amarnic  pe toţi cei care ar putea să cadă în mâinile prea altruiste ale acestui generos apostol. Există un terorism umanist, ba chiar, într-un anumit sens, umanismul este mereu terorist. Căci excesul de umanitate are ca efect aneantizarea omului.

Să vedem într-un cu totul alt domeniu, cel al pedagogiei sau al justiţiei, ce ar putea însemna în ultimă analiză o comprehensiune totală din perspectiva unui umanism total, combinat cu nişte tehnici psihologice de constatare sau de acţiune. Gândiţi-vă serios ce ar putea să însemne o totală non-direcţionare, o comprehensiune profundă a motivaţiilor şi a comportamentelor; o să vedeţi negreşit că aceasta nu ar echivala câtuşi de puţin cu recunoaşterea celuilalt în realitatea lui concretă, vie, incoerentă sau nefericită, ci cu negarea lui radicală. El este negat în puterea şi originalitatea, în unicitatea sa. Este redus la caz. El este înţeles prin antecedentele sale, prin contextul său. Luat împreună cu celelalte. Prins ca musca în pânza păianjenului. Puterea lui este dezamorsată tocmai prin blândeţea umanistului care îl ia în posesie prin non-directivitate. Unicitatea lui este negată prin identificarea sa cu câteva mii de alte cazuri (şi – evident – trebuie înţeles  şi testat, doar e spre Binele Lui). Celălalt este negat în cea mai mare calitate de care o poate avea: aceea de a fi un obstacol. Pentru umanistul tehnician (iar în zilele noastre tehnicianul trebuie să fie umanist, ca să acţioneze în numele binelui, în timp ce umanistul trebuie să fie tehnician, ca să iasă din domeniul vorbelor goale) celălalt este doar fum: “Vorbeşte, dragul meu, e foarte interesant, îţi înregistrez cuvintele, îţi fotografiez furia şi ura, îţi testez dorinţele; o să examinăm toate astea, iar pe urmă o să tragem concluziile”. Fiinţa de carne şi sânge nu mai e un obstacol, ea este atât de bine înţeleasă încât va fi tratată cu calm şi blândeţe, totdeauna puţin de sus, ca un alienat, nevrozat, schizofren, nevropat…  Trebuie să ne aplecăm asupra lui cu răbdare.

La sfârşit se va face ceva pentru el. Dar acest ceva presupune ca el, celălalt, să nu mai fie nimic. Pentru că din moment ce el nu este nimic, nu mai există niciun obstacol în calea bunelor mele intenţii. Or, umanismul a reuşit prin aceste tehnici de comprehensiune să reducă la nimic posibilităţile de refuz şi de reacţiune ale omului viu, reducându-l la modelul umanist al omului  lipsit de calităţi concrete, pentru că deţine numai virtuţi ideale.  Această mişcare corespunde perfect cu ceea ce este indispensabil pentru ca societatea noastră să funcţioneze, o societate pusă în mişcare de invenţiile burgheziei, de prezenţa secretă a burghezului. Aici este nevoie de un om perfect maleabil, perfect adaptabil, un om căruia să i se poată întrebuinţa toate capacităţile, toate potenţialităţile până la ultima picătură, un om ale cărui resorturi să fie cunoscute în totalitate, căci fără o asemenea luare în stăpânire o astfel de operă, care solicită eforturi atât de mari, ar fi imposibilă. Iar burghezia a creat exact ceea ce corespundea necesităţilor sale: ideologiei umaniste îi corespundea scalpelul tehnic al analizei, al psihologiei adâncurilor, al biopsihologiei… Scufundarea în inconştient, în subconştient, această anexare progresivă a vidului, care nu toate fi verbalizat direct.  Această descoperire finală a unui neant în inima omului, cel puţin închizând pentru un moment ochii şi făcând din asta din un act de credinţă. Şi toate acestea implică desigur, ca orice aventură burgheză, măreţia omului, care, faţă în faţă cu sine însuşi, se descoperă ca nimic. Din fericire, discursul îi mai lasă încă loc vieţii – ascunzându-şi vidul – şi mai ales discursul umanist,  referitor acum la simboluri şi mituri, pentru că apropierea directă de viaţă a devenit imposibilă. Dar este în cele din urmă totdeauna acelaşi.

ellul – din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 7, 2017 by Octavian Soviany

Intelectualul joacă aşadar un rol de o importanţă considerabilă în opera burgheziei. Ţine de funcţia lui să universalizeze toate aspectele asupra cărora reflectează. El nu posedă nicio putere, dar arată că puterea de care depinde este universală. El joacă întotdeauna, iar acum din ce în ce mai inconştient, rolul panegiristului şi al poetului de curte care ridică în slavă meritele prinţilor. Hegel îi conferea statului prusac un destin universal. În lumea burgheză, într-o manieră mai subtilă, intelectualul deţine mereu acest rol: el este capabil să-şi asume ansamblul societăţii – burgheze – şi să o explice universalizându-i valorile şi modul de a fi: datorită lui ideologia burgheză s-a universalizat, trecerea de la clasă la societate s-a efectuat în toată plenitudinea ei. Cu toate acestea, eşti tentat să spui că, odată cu doctrina şi practica angajării, opera nu mai îndeplineşte această funcţie de justificare, iar intelectualul nu mai este izolat de societate, ci se reintegrează în ea, sfărâmând multe lucruri. Ce iluzie! Ar vrea – dar nu ajunge nicăieri. Pentru a măsura cât de validă este doctrina angajării trebuie să ne reamintim mai întâi până la ce punct producţia literară sau artistică este angajată în structurile economice burgheze. Ea nu se poate exprima decât dacă nu ameninţă în realitate nimic. Trebuie să ne reamintim că intelectualul se adresează unui “public” care a prins de mult obiceiul de a considera că tot ce spune intelectualul este un joc şi trăieşte, de altfel, în dihotomia totală dintre gândire şi acţiune. Trebuie să ne reamintim că cel ce participă la această cultură este totdeauna pasiv (ascultător de discuri, telespectator) şi nu vede de ce, în ciuda happening-ului, ar trebui să iasă din universul spectacular pe care burghezul l-a construit pe măsura lui. Trebuie să ne reamintim că niciodată cultura nu se naşte din acţiune, ci dintr-o activitate pur cerebrală. Acesta sunt cele patru limite ale angajării şi, plecându-se de aici, desigur, toate îndrăznelile acuzatoare, agitatorii sunt posibile: contra moralei, contra statului, contra politicii actuale, contra războiului, contra lui Dumnezeu, contra omului; toate sunt posibile, pentru că n-au nicio importanţă; măsura lipsei de seriozitate a operelor intelectuale şi artistice din prezent e dată tocmai de îndrăzneala lor. Burghezul, în marea lui înţelepciune,  înţelesese asta cu mult înaintea luptătorilor noştri pentru pace. Trebuie totuşi să facem cel puţin aluzie la un loc comun legat de cultură: cultura de masă. Formula e cunoscută, repetată de mii de ori şi o întâlneşti de fiecare dată când deschizi o carte sau  revistă în care nu se poate să nu fie vorba despre cultura de masă. E imposibil de evitat dezvoltarea retorică asupra dihotomiei cultură burgheză şi cultură de masă; o cultură burgheză pentru elite, restrictivă, universitară, cu umanioarele ei, cu operele ei de artă degustate astăzi graţie celebrelor M.M.C. etc. şi, în opoziţie, o cultură pentru popor, cultivând aptitudinea populară de elevaţie. Astfel că vom întâlni regulat pledoaria democratică: “Poporul are şi el dreptul la cultură. Este frumos, admirabil, corect că ascultă muzică bună, că are teatru la el acasă, că citeşte Pocket-books şi trebuie ca M.M.C.-urile să contribuie la crearea unei culturi noi pentru popor[i]. Dacă detestabilii de intelectuali se iau de cultura de masă, e pentru că sunt invidioşi, pentru că nu vor că vor să împartă cu poporul cultura. Nişte mici camarazi josnici. Ei dispreţuiesc ceea ce i se oferă poporului. Dar, în realitate, ei sunt cei de dispreţuit. E bine ca poporul să fie cultivat, iar această cultură de tip nou e la fel de excelentă precum cultura aristocratică a secolului al XIX-lea.” Acest discurs este foarte frumos (doar puţin obositor), dar e greşit. În ce mă priveşte, am atacat adesea cultura de masă. Dar nu în numele unei anume superiorităţi a culturii anterioare, universitară, aristocratică şi burgheză. Motivul meu era că această cultură de masă nu schimbă în esenţă nimic. Este exact ca şi cealaltă. Adică, în forme diferite, joacă acelaşi rol, îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi cealaltă, rămâne perfect burgheză, deoarece se întemeiază pe aceeaşi diviziune între acţiune şi gândire. Este pur adaptativă, cultivă mai ales pasivitatea, este o justificare a situaţiei de “cultivat”. E fabricată de o “elită” pentru o “masă”. Este lipsită de orice semnificaţie. Ţine de domeniul timpului liber, al superficialităţii, al divertismentului. Are din nefericire aceleaşi fundamente şi aceleaşi caractere ca şi cultura inventată de burghez. Şi cu siguranţă este şi ea o “cultură” ca şi cealaltă. Serveşte în exclusivitate la îmburghezirea noilor categorii. Şi băieţii ăştia bravi, care  au pus-o la cale şi care cred în ea sunt succesorii de treabă ai pictorilor blestemaţi, ai poeţilor noştri revoltaţi dintre care toţi au pus câte  o pietricică la temelia lumii burgheze.

[i] Rămâi stupefiat de  anumite superficialităţi. Cum să spui că cultura de masă, legată de timpul liber şi de M. M. C. este o „nouă formă  de cultură”, că cultura universală care se anunţă (reducând distanţele sociale) este o „transformare”, sub pretextul că graţie timpului liber vom avea o „cultură trăită”? (Dumezdier-Ripert – Timp liber şi cultură, 1967). Cu siguranţă, constatăm că muncitorii frecventează muzeele mai puţin decât cadrele, dar frecventează în mai mare măsură cinematografele, fac sport etc. Putem fi siguri că peste puţin timp ei vor invada muzeele şi vor învăţa în sfârşit să se folosească de biblioteci. Atunci partida va fi câştigată. Dar cum de nu se observă că această cultură este, atât ca structură cât şi ca funcţie, atât în ceea ce priveşte semnificaţia ei cât şi în ce priveşte locul pe care îl ocupă, exact cea edificată de burghezie? Schimbarea de formă nu afectează esenţialul şi va servi mai curând pentru a confirma unificarea societăţii prin adoptarea globală a modului de a fi burghez.

%d blogeri au apreciat asta: