verlaine – si unii şi alţii (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 18, 2017 by Octavian Soviany

Scena VII

MYRTIL, CHLORIS

CHLORIS:

Vreţi aşadar cu mine să fiţi oleacă tandru,

Iar, după ce amanta v-a smuls din jugul ei,

Găsiţi o alinare-n sărmanii nuri ai mei.

MYRTIL:

Vă pare o ofensă?

CHLORIS:

A farmecelor mele?

MYRTIL:

Ba nu, a celeilalte.

CHLORIS:

Gândeam la alte cele

Şi nu am fost atentă deloc. În sinea mea

Mă aşteptam să-mi faceţi un madrigal ceva,

A farmecelor mele fiindu-le oglinda,

Dar gândul dumneavoastră era la Rosalinda.

Nu-ncape îndoială, jignit-o-aţi cumplit.

MYRTIL:

E sigur?

 

CHLORIS:

Mi se pare că-n chip de nou iubit,

Ce-l alesei, mişcată de-aprinsa lui suplică,

Şi care mă adoră în inima lui, cică,

În ciuda nu ştiu cărui funest eveniment,

N-aţi fi putut alege mai bine un moment

Mai potrivit ca ăsta spre -a nu mă lua în seamă,

Tezeu, mereu cu gândul la fosta-i Ariană,

Dar vom vorbi de astea pe urmă. Eu vă jur

Că vă voi spune toate şi fără înconjur.

De-amantu-i Rosalinda acuma părăsită,

Turbată de ranchiună, de ură otrăvită,

De ciudă pe Silvandru şi-a pus gheruţa sa.

MYRTIL:

Vă pare rău de dânsul?

CHLORIS:

Nu credeţi că-i belea

De-a fi ajuns prieten cu fosta-vă,  cu-amica?

MYRTIL:

De ce?

CHLORIS:

Făceţi pe prostul? Nu vă mai spun nimica.

MYRTIL:

Vă pare rău de dânsul

CHLORIS:

Voi sincer mă iubiţi?

MYRTIL:

Frumoşi vi-s tare ochii..

CHLORIS:

Pe el îl geloziţi?

MYRTIL (Cu vivacitate):

Desigur! (Dând înapoi). Însă numai pentru trecut, fireşte.

CHLORIS:

Frumos din partea voastră. Aceasta se numeşte

Galanterie-mi pare şi o primesc cu drag.

Deci mă iubiţi.

MYRTIL:

Da, doamnă!

CHLORIS:

Ce-ndrăgostit buimac!

Cu mine-aţi fi fost altfel…

MYRTIL:

Prietena mea dragă!

CHLORIS:

Cam rece complimentul şi n-are cum să-mi placă!

„Prietena mea dragă!” Mai tare mi-ar plăcea

S-aud, ca adineauri, al dumneavoastră da.

MYRTIL (Cu indolenţă.):

Permiteţi…

CHLORIS:

Vin Silvandru şi Rosalinda iară.

MYRTIL.

O, Rosalinda…

CHLORIS:

Uite, vi-i braţul  ca o moară

Ce se roteşte-n aer, parcă-ar căta ceva.

Sosesc. Se cade-n grabă, amice, a pleca

Şi poate-n altă parte a ne sfârşi gâlceava. (Ies.)

verlaine – unii şi alţii

Posted in Uncategorized on Iunie 17, 2017 by Octavian Soviany

Scena V

Intră MYRTIL

MYRTIL:

Eu socotesc că are

Dreptate doamna. Vorba-i e-un cânt de-amor pe care

Şi eu l-aş zice, dacă..

CHLORIS:

Cum? Doi de dacă?  Zic

Că e cam mult.

MYRTIL:       Părerea-mi nu-i alta-ntru nimic

De-a dumneavoastră.

CHLORIS, lui Sylvandre: Şi voi?

SYLVADRE:

După dreptate….

CHLORIS:

Suntem călduţ!

MYRTIL:

O, Chloris, ne-am potrivi la toate,

De v-aş fi eu vasalul.

Scena VI

ACEEAŞI, ROSALINDE.

ROSALINDE, intrând:

Zi bună! Cred că sunt,

De vreme ce aşa e trebuincios, de când

Ni-s inimile puse parcă puţin pe sfadă,

De la căruţa voastră taman a cincea roată.

(Lui Myrtil)

De-acuma sunteţi liber de tot ce mi-aţi jurat,

Şi-acum şi altădată, şi fals şi-adevărat.

MYRTIL, la braţul lui Chloe, protestând slab:

Iubito…

ROSALINDE:

De regrete n-aveţi nicio pricínă.

Mă iată cu Sylvandru prietenă intímă.

SYLVANDRE, plăcut surprins, pe un ton uşuratic:

Deci după Scylla, dulcea Charibdă a venit.

Dar una o să fie cum cealaltă leit,

Şi amândouă-aceste-adorabile cochete,

Cu ale lor capricii, ce parcă sunt rachete,

Cu inima-mi juca-vor, mi-e teamă, jeu de paume.

CHLORIS (lui Sylvandre):

Ce prost!

ROSALINDE (Aceluiaşi):

Ingrat ce-mi fuseşi!

MYRTIL (Aceluiaşi):      Amice, eşti potron!

SYLVANDRE (lui Myrtil):

Dar nu mai mult ca tine! Şi eu îs pus pe price,

Iar dacă te lezarăm, tu ne-ai şocat, amice

(Lui Chloris şi Rosalindei.)

Deci, doamnelor, mă iată al dumneavoastră sclav,

Dar inima-mi e-ntocmai cum calul cu nărav,

Care nu vrea să ştie de frâie şi căpestre,

Iar dacă e pericol dispare fără veste,

De parcă-ar vrea să-şi rupă grumazul mai degrab’.

(Doar Rosalindei.)

Iar vouă, Rosalinda, de-o să vă fie drag

Să colindaţi ţinuturi albastre-n fantezie

Şi-o să aveţi nevoie de-un cal ca să vă-mbie,

Curtenitor şi sincer, să îi săltaţi în şa,

Puteţi conta pe toată bunăvoinţa mea.

MYRTIL:

Frumos! Dar ştiu că mâţul cel opărit o dată

Pân’ şi de apa rece cu frică se arată.

(Rosalindei)

Cunoaşteţi bine, doamnă, chiar fără să v-o zic,

Că eu sunt mâţul ăla…

ROSALINDE:

Ba nu cunosc nimic.

MYRTIL:

După disputa asta, la care-i ştiţi motivul,

De ţine-atâta Chloris să fac pe hipogriful

Care-i va duce visul în lună,  bunăori,

Mă iată prins în frâie şi-acoperit cu flori

Încântătoare toate,cu-aroma lor divină.

Şi-o să le simt şi spinii când vremea o să vină.

(Lui Chloris)

Nu am dreptate, doamnă?

CHLORIS:

Iubirea să-mi culegi!

Adio dar, Sylvandru!

ROSALINDE (Lui Myrtil): Adio!

MYRTIL ( Rosalindei):

E pe veci?

SYLVANDRU (Lui Chloris):

De tot?

ROSALINDE:

Adio, Myrtil!

CHLORIS:

Adio dar, Sylvandru!

(Ies Sylvandru şi Rosalinde)

 

verlaine – unii şi alţii (2)

Posted in Uncategorized on Iunie 16, 2017 by Octavian Soviany

Scena 4

SYLVANDRE, CHLORIS

CHLORIS, alergând:

Nu!

SYLVADRE:

Da!

CHLORIS: Nu vreau!

 

SYLVANDRE, sărutându-i ceafa:

Îmi pare că aţi voit cândva.

(Ţinând-o îmbrăţişată.)

Nehotărârea voastră a fost de partea mea.

Iar uliul rândunica în ghearele-i o ţine!

CHLORIS:

Ah, cum de nu vă crapă obrazul de ruşine!

Dar nu!  El râde! Râde!

(Se preface că plânge.)

Ce rău m-a năpădit!

SYLVANDRE:

Aiurea! Starea nostră firească, s-a vădit,

E ca, aprinşi de flama unei iubiri nebune,

Frumoşi şi juni, cu totul nepăsători de lume,

Ce nu poate amorul să-l aibă la cherem,

În loc de două inimi, doar una să avem.

CHLORIS:

Ce bun sunteţi de gură! Frumoasă cuvântare!

Aşa  dibaci la vorbă! Eu pot să fac prinsoare,

Că sunteţi, în mod sigur, poet sau procuror.

SYLVANDRE:

Vă bateţi joc de mine aşa încântător!

Sedus de dumneavoastră de două ori mă iată

De ochii plini de farmec şi spirit totdeodată.

Un spirit, de-mi daţi voie, mai fin ca un brocard…

CHLORIS:

închipuit mai sunteţi! Dar dacă, prin hazard,

V-aş fi găsit la minte îngust, pocit la faţă?

SYLVANDRE:

O, aţi fi fost voi oare destul de îndrăzneaţă

Să puneţi punct acestei iubiri ca o belea,

De mintea-vă scornită şi în pofida mea?

CHLORIS:

Aşa gândesc bărbaţii nepărăsiţi îndată

Şi plini de-nfumurare. Deţineţi vreo dovadă

Din care să rezulte, amice, negreşit

Că am dorit vreodată a vă avea iubit?

În faţa dumneavoastră, să ştiţi care mi-e felul,

Eu voi să îmi dezvălui îndată caracterul,

Iar dacă pentru mine vi-i dat să pătimiţi

Măcar să ştiţi pricína din care suferiţi.

Aflaţi deci…

SYLVANDRE:

Nu-i nevoie, eu  prin a mea natură

Nu-s curios de-altminteri…

CHLORIS:

Tăceţi, vă rog, din gură!

Aflaţi că sunt cochetă, fac multe nebunii,

Mi-s zilele uşoare, iar nopţile zbanghii,

Iubesc la fel de tare o panglică ce-mi vine

Şi un amant ce pare că-i potrivit cu mine,

Cum sunteţi dumneavoastră, îndrăgostit fudul,

Pe care-odinioară v-am preţuit destul,

Şi-am fost cu dumneavoastră destul de iubăreaţă,

Dar astăzi nu-s convinsă că nu-mi cam faceţi greaţă.

SYLVANDRE:

De vă-ndoiţi…

CHLORIS , cochetă, fugind:

Nu-s încă decisă. Mă abţin.

SYLVANDRE, aproape naiv:

Ce tare mă mai faceţi să sufăr!

CHLORIS, mişcată, dar veselă:

Haide, vin’,

Dar nu uita,copile, de câte sunt în stare:

Îs plină de capricii şi foarte schimbătoare,

Şi-aşa cum sunt e musai anume să mă iei.

O să ne ţinem iarăşi de dragoste, cum vrei,

Căci te-ndrăgesc la rându-mi, dar vreau să iei aminte…

SYLVANDRE: Ce reticentă sunteţi!

CHLORIS:

Copilăroasă minte,

Ascultă pân’ la capăt! Ţi-oi spune că, deşi

Noi ne-am jurat pe vremuri că-n veci ne vom iubi,

Un zeu pornit pe rele-şi întinde stăpânita

Pe-altarele din  Paphos.

(După un gest de tăgadă al lui Sylvandre.)

Şi-altarele din Cnida.

Acesta e amorul  şi aceasta-i  legea lui.

Spui una, iar pe urmă faci alta decât spui.

Vine apoi căinţă, e drept, dar trădătorul

Are aripi şi iată că lesne-ncrezătorul

E  dus de păcăliciul aceasta-ntraripat.

Ce-i de făcut? Să umbli cu chipul dezolat,

Cu braţe moi, cu ochii răniţi de amăgele,

Precum un nou Orfeus prin munţi şi prin vâlcele

Umflând de plâns oceanul, văzduhul de suspin

Căci nu ştie durerea să tacă cel puţin?

Nu! Să nu-i cerem Firii ceva cu neputinţă,

Să ne iubim atâta cât este cu putinţă!

Ne iată, cum aţi spus-o, prinşi de dorinţă iar,

Să fim ferice dară şi fără de habar

Decât de-amorul nostru,de dulcea-i  nebunie!

În loc de două inimi s-avem doar una? Fie!

Sunt gata să v-o dărui. Ei, sunteţi mulţumit?

V-am dat pe vremuri poate prilej de suferit

Şi v-am lăsat adesea cu inima-n văpaie.

Acum mă voi întoarce, sătulă de războaie.

Să ne iubim! Să fie o inimă în doi!

Dar nu vreau  să ne pese de ce va fi apoi,

Iar, dacă viitorul o să-şi  încrunte chipul,

Să ştim că fericirea-i clădită pe nisipuri,

Să nu fim mai statornici decât putem să fim

Şi-un pic de toleranţă se cade să vădim.

Ei, vă convine?

SYLVANDRE:

Dacă …

verlaine – traducerea mea

Posted in Uncategorized on Iunie 15, 2017 by Octavian Soviany

Unii şi alţii

Comedie dedicată lui Théodore de Banville

PERSONAJE

MYRTIL

SYLVANDRE

ROSALINDE

CHLORIS

MEZZETIN

CORYDON

AMINTE

PĂSTORI ŞI MĂŞTI

         Scena se desfăşoară într-un parc de Watteau, la sfârşitul unei după-amieze de vară.

         Numeroşi bărbaţi şi femei sunt grupaţi, în atitudini nonşalate, în jurul unui cântăreţ costumat în Mezzetin,  care se acompaniază încetişor la o mandolină.

Scena 1

MEZZETIN (Cântă):

Cum toate-s fabule, se stie,

Afară de plăcerea ta,

Tu bucură-te deci de ea,

Căci zeii-o dau cu dărnicie.

 

De vreme ce acum încerci

O soartă mult mai fericită,

Şi fiindu-ţi ţie hărăzită,

Arcadia-i aproape – mergi!

 

 

Mergi,  vinul face sub umbrare

Să strălucească nişte ochi

Şi sub corsaje, pe sub rochi,

Să bată inimile tare

CORYDON:

A greierilor pildă urmând-o, am cântat…

AMINTE:

Şi nu dansăm oleacă?

TOŢI (în afară de Myrtil, Rosalinde, Sylvandre şi Chloris):

Ba haidem la dansat!

(Ies toţi, cu excepţia aceloraşi.)

Scena II

MYRTYL, ROSALINDE, SYLVANDRE, CHLORIS

ROSALINDE, lui Myrtil:

Să stăm.

CHLORIS, lui Sylvandre:

Eu vă făcut-am un gest de curtenie,

Căci mie-mi place dansul, să ştiţi, la nebunie,

Şi nu m-am dus cu dânşii la dans, precum vedeţi,

Doar pentru dumneavoastră…

(Sylvandre o îmbrăţişează.)

Sunteţi cam îndrăzneţ!

(Ies Sylvandre şi Chloris.)

 

Scena III

MYRTIL, ROSALINDE:

ROSALINDE:

Vorbiţi-mi.

MYRTIL.

Despre ce? Să vă vorbesc eu oare

Despre trecut? Povestea ar fi plictisitoare.

Despre prezent? Într-însul, ne iată, adăstăm.

De viitor? Mai bine în pace să-l lăsăm.

ROSALINDE:

Despre trecut vorbiţi-mi.

MYRTIL:

De ce?

ROSALINDE:

Aşa-mi năzare.

Aducerea-aminte e-o bună-adulatoare

Ce va picta-n azururi mâhnitu-odiniori

Şi face din infernuri un rai de multe ori.

MYRTIL:

Prea bine! Evoca-voi, ca să vă fac plăcere,

Toate acele visuri ce s-au vădit himere,

Regretul, remuşcarea,tristeţea de mai ieri

Şi zilele acelea umbrite de dureri.

Frumoasele speranţe, ce nu au fost să fie,

Devotamentul nostru, dus pân’ la josnicie,

Ce ne-a-nrobit amarnic, doar pentru ca-n sfârşit,

Drept orice recompensă şi orice mulţumit,

Ca doi martiri ce-mpartu-şi dispreţu-ntr-o frăţie,

Să-mpărtăşim aceeaşi cumplită gelozie

Şi-apoi, purtând pe umeri o bănuială grea,

Trădarea dumneavoastră, urmată de a mea.

Da, dacă vă flatează trecutul să înşiru-l,

Aceast trecut ce parcă e scris cu tibişirul

Pe zidul amintirii, eu foarte bine pot

Ca-ntreg trecutul ăsta, cu jalea lui cu tot,

Cu toată-a lui mânie, cu toată-a lui durere

Să vi-l înşir pe dată, ca să vă fac plăcere.

ROSALINDE:

Nu ştiţi ce admirabil acuma vă găsesc,

Când plin de indignare vorbiţi.

MYTRIL:

Vă mulţumesc.

ROSALINDE:

Pentru puţină ceartă şi-un pic de plâns, socot

Că vina ce mi-o faceţi e, totuşi, prea de tot.

Ca un copil cu toane, v-aţi pus pe-a vă văita,

Dar mie-mi pare bine că s-a-ntâmplat aşa,

Că l-am iubit, cum foarte puţini se înamoră,

Pe un Ingrat ce-mi spune răutăţi şi mă adoră,

Aşa cum în iubire-i de multe ori firesc.

Şi chiar de ochii voştri cu ciudă mă privesc,

Iar braţele v-atârnă inerte, fără vlagă,

Sunt sigură că-i încă deschisă vechea plagă

Din inimă, făcută de ochii mei cîndva.

MYRTIL, înduioşat.

Vai, ziua când amorul m-a fost vrăjit aşa,

V-a fost şi vouă, doamnă, o zi nefericită

Şi să trezim, din somnu-i, tandreţea adormită

Ar fi o îndrăzneală prea mare, iar eu cred

Că-i bine ca să moară aşa, încet-încet

De moarte naturală, precum i se cuvine…

ROSALINDE:

Nebunule! Şi-n viaţă ce oare ne va ţine?

MYRTIL:

Nimic.

ROSALINDE:

Ba nu, în viaţă să fim cu orice preţ!

Dintr-ale voastre furii şi vorbe de dispreţ,

Iscate, ştiu prea bine, de-o ciudă efemeră,

Şi din orgoliul vostru i-oi face-o litieră

Amorului pe care vi-l port încă şi-acu

Şi încă multă vreme-l purta-voi, pricepi tu?

MYRTIL:

Sunteţi încapaţănată!

ROSALINDE:  Iubi-ne-vom noi iară!

MYRTIL:

Deci trebuie…

ROSALINDE:

Iubirea dă flori de primăvară

După ce-a prins-o iarna şi chipul i-a zbârcit.

Veniţi să le culegem, fiţi iarăşi fericit!

Culegeţi-mi iubirea, de-acum şi de aoare!

MYRTiL

Din noua m-ai dus cu vorba ta dulce, vrăjitoare.

(Ies. Reintră Sylvandre şi Chloris.)

verlaine – confesiuni (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 7, 2017 by Octavian Soviany

Anul 1848 ne-a prins la Montpellier şi acolo am asistat, ba chiar mai asist încă, fiindcă, de data aceasta, amintirile mele sunt foarte limpezi şi foarte nete, deşi au trecut de atunci  patruzeci şi şase de ani, la proclamarea republicii sau, mai exact, la solemnizarea acestei grandioase formalităţi. Mă aflam, în mare ţinută de băieţaş de patru ani, cu un guler brodat, cu nişte pantaloni, de asemenea brodaţi, până la jumătatea piciorului, cu o caschetă cu şiret lung, ce atârna într-o parte, dar bine înfofolit, căci februarie poate fi aspru în acel Sud, care nu are nimic mai puţin neschimbător decât soarele său atât de lăudat, pe o estradă din Piaţa Armelor, unde nevestele celor din administraţie şi armată îşi etalau toaletele aproape primăvăratice: pene, flori, panglici, volane, evantaie, eşarfe şi şaluri, în timp ce prefectul era plin de argint, iar comisarul guvernului provizoriu purta o jiletcă a la Robespierre. Amândoi bine încordonaţi cu tricolor, le ţineau nişte cuvântări trupelor garnizoanei, care au defilat apoi în sunetul muzicii ce cânta Marseieza pe care o intonau, tare de să-ţi ia auzul, mii şi mii de voci guturale şi puternic usturoiate. Aşa am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu imnul nostru naţional şi cu „forma definitivă a Democraţiei”, după cum se exprimaseră cei doi oficiali pe care i-am menţionat.

Înapoi  la Metz. Nu pot vorbi, tot pentru ultima oară, despre acest oraş, în care nu  m-am mai întors de atâta amar de vreme, şi unde o să mor probabil , dar fără să-l mai revăd, nu pot vorbi despre oraşul meu de baştină fără o anumită emoţie lesne de înţeles, căci deşi am locuit acolo puţin, acolo mi-am deschis simţurile şi mintea, pentru această viaţă, care, una peste alta, a fost atât de interesantă. Şi apoi n-a căzut oare acest oraş nobil şi nefericit,  în mod glorios şi tragic, abominabil de tragic, după câteva bătălii ce vor fi niciodată uitate, doar prin trădare, o trădare cum nu s-a mai pomenit în istorie, în mâinile inamicului ereditar? Aşa că, pentru a rămâne francez, la douăzeci şi opt de ani, după ce mi-am îndeplinit, în Franţa şi în calitate de francez, toate îndatoririle sociale şi cetăţeneşti şi am participat, fără a fi constrâns de altceva decât de patriotism, odată ce a început războiul, la apărarea naţională în măsura în care mi-a fost cu putinţă, am optat, în 1872, la Londra,  unde fusesem purtat de urmările războiului social care i-a urmat războiului  civil şi războiului cu străinătatea, pentru naţionalitatea… pe care o dobândisem prin naştere.

Există cu adevărat nişte destine. Tatăl meu, care se angajase la şaisprezece ani (nu fusese recrutat) în armatele primului Napoleon şi participase la campania din 1814-1815, s-a văzut nevoit, după data de 18 iulie a acestui din urmă an, să facă o opţiune asemănătoare pentru a putea lupta în continuare sub steagul francez, sub pretextul că se născuse francez  în departamentul Forets,  pe care tratatele impuse de triumful Sfintei Alianţe îl transformaseră cu forţa – şi cât de bine îl transformaseră! – într-o enclavă a regatului improvizat al Ţărilor de Jos şi care face parte acum din Luxemburgul belgian.

Un om de spirit a spus că nu-i de ajuns să te naşti într un grajd pentru  fi cal. Admit asta în ceea ce-l priveşte pe străinul care vede lumina zilei în cutare sau cutare ţară unde părinţii săi se aflau întâmplător în trecere sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. N-a fost cazul meu şi, de aceea, emoţia de care am pomenit este foarte reală. O încerc ori de câte ori aud pomenindu-se, uneori cu foarte multă uşurinţă, despre Alsacia şi Lorena care mi se pare că au fost uitate puţin, ba chiar trădate – deja!  – în anumite medii, pe care le socotesc negjijabile.

Am revenit la Metz prin Lyon şi Châlons, adică pe valea Ronului şi a Saonei. Nu-mi amintesc nimic altceva despre aceste fluvii (am revăzut recent Saona, care m-a impresionat puternic, cu acea statuie bătută de vânturi a lui Lamartine) decât că apa era foarte mare aproape de zbaturile vaporului  şi am fost adesea stropit, spre marele meu amuzament, pigmentat cu puţină frică. La Lyon ne-am culcat într-un hotel de pe un chei, iar la trezire am putut să văd, prin perdelele fine de la fereastră, cum se legăna un mare voal negru.

verlaine – confesiuni (3)

Posted in Uncategorized on Iunie 3, 2017 by Octavian Soviany

Acelaşi anecdotier scrisese şi că eram lipsit de noroc în ceea ce priveşte „fauna” – dacă se poate spune aşa, mie nu-mi prea vine să cred – din Montpellier, căci, la puţin timp după întâmplarea cu scorpionul, de care tocmai am vorbit, m-am înbolnăvit şi a trebuit să mi se pună o lipitoare, care şi-a dus zelul şi pasiunea pentru meserie atât de departe încât, deoarece bona mea adormise în loc să urmărească mersul progresiv şi firesc al operaţiunii şi să mă descotorosească de sugătoarea cea lacomă de îndată ce aceasta îşi va fi îndeplinit treaba cu conştiinciozitate, încât mama, care revenea din oraş, când a intrat în camera mea mi-a găsit tot pătuţul roşu de sânge, iar pe mine căzut în sincopă. Deşi mi-am revenit sau mai degrabă am fost ajutat să-mi revin, îmi place să-mi pun paloarea şi albeaţa pielii mele în general pe seama acestui mărunt, dar serios  incident din frageda-mi copilărie.

Cam la asta se mărginesc,  atât cât mă ajută memoria, necazurile pe care mi le-au făcut animalele de acolo, cel puţin dacă nu bag în menajeria asta duşmănoasă insecta despre care cineva, cred că Boileau a scris:

„Pe soarta mea amanţii cu miile-s geloşi”

(o fi oare vorba de el, o fi oare citatul corect) şi care mişună, sau cel puţin mişuna peste tot pe vremea copilăriei mele în oraşul acela de treabă, astfel încât localnicii se obişnuiseră cu ea şi chiar îi inventaseră nişte porecle de alint.  De ori ori n-am auzit oamenii cei mai cumsecade numindu-le pe aceste animalcule agile, chiar prea agile „mimi”!

De altfel exista o metodă – oare astăzi o mai fi existând? – de a te debarasa de ele, folosită bunăoară de precupeţe şi foarte specifică. Toate avea asupra lor o bucată de flanelă la care îi spuneau „pistolet” şi, de cum se simţeau mai agasate de indiscreţia micilor bestii, îşi luau repede arma şi… Poc peste braţ! Poc pe gât! Poc pe sub fustă! – loveau inamicul, îl luau prizonier între scamele bucăţii de flanelă, şi clic, şi clac, sărmanul mimi era achitat cu unghia şi erau aşteptaţi următorii.

„Când tu te pureci,dragă

Mă prăpădesc de râs,

Vicleană eşti, nu şagă,

Eu încântat mai îs!”

Am văzut Cette şi Nîmes, sau mai degrabă doar am fost acolo, căci tot ce mai ţin minte legat de aceste oraşe sunt  împuşcăturile din războiul civil dintre catolici şi protestanţi, ca şi neliniştea mea şi a mamei (verişoara mea rămăsese la Metz, internată într-un pension catolic), deoarece tata făcea parte dintr-un detaşament de trupe trimise de la Montpellier să restabilească ordinea, iar mama ţinuse morţiş să-l urmeze.

Exista prin locurile acelea şi o cale ferată primitivă, dar amintirile mele în această privinţă s-au estompat, iar tot ce îmi vine în minte este în legătură cu o pălărie de paie nou-nouţă, care mi-a scăpat pe portieră atunci când m-am aplecat în afară contra vântului. Nu-mi amintesc nimic despre marea emoţie pe care aş fi încercat-o în  faţa unui spectacol nou, despre senzaţiile pe care mi le-ar fi provocat pentru prima dată o  locomotivă în acţiune sau un tren ce se zguduie. Nu, n-a mai rămas nimic. Copilul a văzut atât de puţin, a încercat atât de puţine experienţe încât îi lipsesc termenii de comparaţie, iar mirarea ocupă un loc neînsemnat  (dacă ocupă vreun loc) în viaţa lui. Un copil din Anglia, cam de vârsta pe care o aveam eu pe vremea aceea, vedea pentru prima dată ninsoarea şi părea să fie foarte atent. Acestea se îmtâmplau la un parter, iar curtea din faţa ferestrei prin care tânărul meu prieten se uita la vreme era deja albă în întregime. O servitoare a deschis atunci uşa care dădea spre curte, pregătindu-se să iasă, când Master Georgie, oprindu-se din contemplaţia, care putea fi o meditaţie speculativă în felul ei, i-a strigat cu îngrijorare: Mind the salt! (ai grijă la sare)

Dar nu vreau să mă despart de Montpellier cu nişte  tablouri atât de puţin limpezi. Am în memorie unul mai relevant, pe care o să vi-l împărtăşesc, după care o să-mi iau rămas bun pentru totdeauna de la ţinut în care n-am mai revenit niciodată şi pe care e greu de crezut că o să-l mai revăd, căci am devenit sedentar şi parizian înrăit.

Anul 1848 ne-a prins la Montpellier şi acolo am asistat, ba chiar mai asist încă, fiindcă, de data aceasta, amintirile mele sunt foarte limpezi şi foarte nete, deşi au trecut de atunci  patruzeci şi şase de ani, la proclamarea republicii sau, mai exact, la solemnizarea acestei grandioase formalităţi. Mă aflam, în mare ţinută de băieţaş de patru ani, cu un guler brodat, cu nişte pantaloni, de asemenea brodaţi, până la jumătatea piciorului, cu o caschetă cu şiret lung, ce atârna într-o parte, dar bine înfofolit, căci februarie poate fi aspru în acel Sud, care nu are nimic mai puţin neschimbător decât soarele său atât de lăudat, pe o estradă din Piaţa Armelor, unde nevestele celor din administraţie şi armată îşi etalau toaletele aproape primăvăratice: pene, flori, panglici, volane, evantaie, eşarfe şi şaluri, în timp ce prefectul era plin de argint, iar comisarul guvernului provizoriu purta o jiletcă a la Robespierre. Amândoi bine încordonaţi cu tricolor, le ţineau nişte cuvântări trupelor garnizoanei, care au defilat apoi în sunetul muzicii ce cânta Marseieza pe care o intonau, tare de să-ţi ia auzul, mii şi mii de voci guturale şi puternic usturoiate. Aşa am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu imnul nostru naţional şi cu „forma definitivă a Democraţiei”, după cum se exprimaseră cei doi oficiali pe care i-am menţionat.

verlaine – confesiuni (2)

Posted in Uncategorized on Mai 30, 2017 by Octavian Soviany

În epoca primei mele copilării, la care revin după aceşti câţiva paşi înainte,regimentele îşi schimbau locul frecvent. La puţin timp după naşterea mea, cel al tatălui meu a trebuit să părăsească Metzul şi să plece la Montpellier. Acolo m-au impresionat mai ales somptuoasele procesiuni religioase care îi reuneau pe tinerii oraşului, îmbrăcaţi în rase călugăreşti de toate culorile, dar mai ales albe, cu capetele acoperite de nişte cagule străpunse de trei găuri, prin care puteau să vadă şi să respire. Îmi era puţin frică  de ei. Li se spunea şi li se mai spune încă penitenţi, dar eu îi botezasem „fantomele”.

În casa în care locuiam, trăiau două domnişoare bătrâne, care vindeau jucării şi cărora bona mea mă încredinţa atunci când părinţii ieşeau în oraş. Pentru mine, fireşte, prăvălia lor era paradisul. Am încă în faţa ochilor strălucitorii Polichinelli, bucurie şi spaimă în acelaşi timp, tobele, trompetele şi căruţele fără număr, căldăruşa şi lopăţica de scormonit în nisip, peisajele din bucăţi de lemn prin care erau risipiţi soldaţi de plumb înalţi cât copacii cu frunziş de talaj şi mai mici decât oile, păstorii din Nürnberg sau presupuşi ca atare şi multe alte şi alte minunăţii. Într-o seară de iarnă, când mă aflam pe genunchii uneia dintre cele două domnişoare, gata să aţipesc, am fost vrăjit văzând, printre genele care mi se apropiau tot mai mult şi le dădeau lucrurilor înfăţişarea unui caleidoscop, cum clocoteşte apa dintr-o buiotă cu capacul ridicat şi auzind, printre sunetele indinstincte ale stării de semi-somn, cântecul ei. Mi-a venit ideea – îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri şi cred că mi-ar putea veni şi acum o asemenea idee – să-mi bag mîna dreaptă în apa aceea frumoasă de argint care făcea o muzică atât de încântătoare. Rezultatul a fost – vă daţi seama – o arsură cumplită, care a făcut să nu mă pot folosi mult timp de o mână. Am rămas la fel de îndemânatic şi la fel de stângaci şi de una şi de cealaltă, fiind ceea ce se cheamă – dacă nu mă înşel – un ambidextru.

Parcul Peyrou! Ce cald era sub arborii de acolo, parcă negri, de-a lungul gardurilor vii, groase ca nişte pereţi. Mă întorceam acasă murdar de pământul pe care îl frământasem cu stângăcie, cu răsuflarea tăiată de atâta alergat pe aleile cu umbră jilavă şi pulbere fină de soare.

Marea mea aventură la Montpellier a fost aceea cu scorpionul. Pierre-et-Paul, unul din biografii care se ocupă la Vanier de Oamenii din ziua de astăzi, a povestit-o, dându-i o turnură oarecum eroică. Iată care e adevărul adevărat: mi se preparase un pahar de apă cu zahăr pe care mă pregăteam să îl beau, când, în timp ce agitam linguriţa, ca să se topească zahărul, am zărit ceva neobişnuit printre bulele de aer care urcau şi coborau, stârnite de linguriţă. Acest ceva era un scorpion din specia cea mai măruntă, transparent şi aproape invizibil, ca un crevete în miniatură, topit parcă în apa pe care o agitasem. Plagiator inconştient al exclamaţiei scoase de micul Victor Hugo la vederea fratelui său nou-născut, am strigat şi eu „Prostănacule!”, iar micul şi nefericitul monstru muri,dar nu înghiţit, aşa cum afirmă, inexact, colportorul de anecdote de pe cheiul Saint-Michel, ci după ce a fost aruncat fără întârziere în foc.

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: