verlaine – traducerea mea

Posted in Uncategorized on Iunie 15, 2017 by Octavian Soviany

Unii şi alţii

Comedie dedicată lui Théodore de Banville

PERSONAJE

MYRTIL

SYLVANDRE

ROSALINDE

CHLORIS

MEZZETIN

CORYDON

AMINTE

PĂSTORI ŞI MĂŞTI

         Scena se desfăşoară într-un parc de Watteau, la sfârşitul unei după-amieze de vară.

         Numeroşi bărbaţi şi femei sunt grupaţi, în atitudini nonşalate, în jurul unui cântăreţ costumat în Mezzetin,  care se acompaniază încetişor la o mandolină.

Scena 1

MEZZETIN (Cântă):

Cum toate-s fabule, se stie,

Afară de plăcerea ta,

Tu bucură-te deci de ea,

Căci zeii-o dau cu dărnicie.

 

De vreme ce acum încerci

O soartă mult mai fericită,

Şi fiindu-ţi ţie hărăzită,

Arcadia-i aproape – mergi!

 

 

Mergi,  vinul face sub umbrare

Să strălucească nişte ochi

Şi sub corsaje, pe sub rochi,

Să bată inimile tare

CORYDON:

A greierilor pildă urmând-o, am cântat…

AMINTE:

Şi nu dansăm oleacă?

TOŢI (în afară de Myrtil, Rosalinde, Sylvandre şi Chloris):

Ba haidem la dansat!

(Ies toţi, cu excepţia aceloraşi.)

Scena II

MYRTYL, ROSALINDE, SYLVANDRE, CHLORIS

ROSALINDE, lui Myrtil:

Să stăm.

CHLORIS, lui Sylvandre:

Eu vă făcut-am un gest de curtenie,

Căci mie-mi place dansul, să ştiţi, la nebunie,

Şi nu m-am dus cu dânşii la dans, precum vedeţi,

Doar pentru dumneavoastră…

(Sylvandre o îmbrăţişează.)

Sunteţi cam îndrăzneţ!

(Ies Sylvandre şi Chloris.)

 

Scena III

MYRTIL, ROSALINDE:

ROSALINDE:

Vorbiţi-mi.

MYRTIL.

Despre ce? Să vă vorbesc eu oare

Despre trecut? Povestea ar fi plictisitoare.

Despre prezent? Într-însul, ne iată, adăstăm.

De viitor? Mai bine în pace să-l lăsăm.

ROSALINDE:

Despre trecut vorbiţi-mi.

MYRTIL:

De ce?

ROSALINDE:

Aşa-mi năzare.

Aducerea-aminte e-o bună-adulatoare

Ce va picta-n azururi mâhnitu-odiniori

Şi face din infernuri un rai de multe ori.

MYRTIL:

Prea bine! Evoca-voi, ca să vă fac plăcere,

Toate acele visuri ce s-au vădit himere,

Regretul, remuşcarea,tristeţea de mai ieri

Şi zilele acelea umbrite de dureri.

Frumoasele speranţe, ce nu au fost să fie,

Devotamentul nostru, dus pân’ la josnicie,

Ce ne-a-nrobit amarnic, doar pentru ca-n sfârşit,

Drept orice recompensă şi orice mulţumit,

Ca doi martiri ce-mpartu-şi dispreţu-ntr-o frăţie,

Să-mpărtăşim aceeaşi cumplită gelozie

Şi-apoi, purtând pe umeri o bănuială grea,

Trădarea dumneavoastră, urmată de a mea.

Da, dacă vă flatează trecutul să înşiru-l,

Aceast trecut ce parcă e scris cu tibişirul

Pe zidul amintirii, eu foarte bine pot

Ca-ntreg trecutul ăsta, cu jalea lui cu tot,

Cu toată-a lui mânie, cu toată-a lui durere

Să vi-l înşir pe dată, ca să vă fac plăcere.

ROSALINDE:

Nu ştiţi ce admirabil acuma vă găsesc,

Când plin de indignare vorbiţi.

MYTRIL:

Vă mulţumesc.

ROSALINDE:

Pentru puţină ceartă şi-un pic de plâns, socot

Că vina ce mi-o faceţi e, totuşi, prea de tot.

Ca un copil cu toane, v-aţi pus pe-a vă văita,

Dar mie-mi pare bine că s-a-ntâmplat aşa,

Că l-am iubit, cum foarte puţini se înamoră,

Pe un Ingrat ce-mi spune răutăţi şi mă adoră,

Aşa cum în iubire-i de multe ori firesc.

Şi chiar de ochii voştri cu ciudă mă privesc,

Iar braţele v-atârnă inerte, fără vlagă,

Sunt sigură că-i încă deschisă vechea plagă

Din inimă, făcută de ochii mei cîndva.

MYRTIL, înduioşat.

Vai, ziua când amorul m-a fost vrăjit aşa,

V-a fost şi vouă, doamnă, o zi nefericită

Şi să trezim, din somnu-i, tandreţea adormită

Ar fi o îndrăzneală prea mare, iar eu cred

Că-i bine ca să moară aşa, încet-încet

De moarte naturală, precum i se cuvine…

ROSALINDE:

Nebunule! Şi-n viaţă ce oare ne va ţine?

MYRTIL:

Nimic.

ROSALINDE:

Ba nu, în viaţă să fim cu orice preţ!

Dintr-ale voastre furii şi vorbe de dispreţ,

Iscate, ştiu prea bine, de-o ciudă efemeră,

Şi din orgoliul vostru i-oi face-o litieră

Amorului pe care vi-l port încă şi-acu

Şi încă multă vreme-l purta-voi, pricepi tu?

MYRTIL:

Sunteţi încapaţănată!

ROSALINDE:  Iubi-ne-vom noi iară!

MYRTIL:

Deci trebuie…

ROSALINDE:

Iubirea dă flori de primăvară

După ce-a prins-o iarna şi chipul i-a zbârcit.

Veniţi să le culegem, fiţi iarăşi fericit!

Culegeţi-mi iubirea, de-acum şi de aoare!

MYRTiL

Din noua m-ai dus cu vorba ta dulce, vrăjitoare.

(Ies. Reintră Sylvandre şi Chloris.)

verlaine – confesiuni (4)

Posted in Uncategorized on Iunie 7, 2017 by Octavian Soviany

Anul 1848 ne-a prins la Montpellier şi acolo am asistat, ba chiar mai asist încă, fiindcă, de data aceasta, amintirile mele sunt foarte limpezi şi foarte nete, deşi au trecut de atunci  patruzeci şi şase de ani, la proclamarea republicii sau, mai exact, la solemnizarea acestei grandioase formalităţi. Mă aflam, în mare ţinută de băieţaş de patru ani, cu un guler brodat, cu nişte pantaloni, de asemenea brodaţi, până la jumătatea piciorului, cu o caschetă cu şiret lung, ce atârna într-o parte, dar bine înfofolit, căci februarie poate fi aspru în acel Sud, care nu are nimic mai puţin neschimbător decât soarele său atât de lăudat, pe o estradă din Piaţa Armelor, unde nevestele celor din administraţie şi armată îşi etalau toaletele aproape primăvăratice: pene, flori, panglici, volane, evantaie, eşarfe şi şaluri, în timp ce prefectul era plin de argint, iar comisarul guvernului provizoriu purta o jiletcă a la Robespierre. Amândoi bine încordonaţi cu tricolor, le ţineau nişte cuvântări trupelor garnizoanei, care au defilat apoi în sunetul muzicii ce cânta Marseieza pe care o intonau, tare de să-ţi ia auzul, mii şi mii de voci guturale şi puternic usturoiate. Aşa am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu imnul nostru naţional şi cu „forma definitivă a Democraţiei”, după cum se exprimaseră cei doi oficiali pe care i-am menţionat.

Înapoi  la Metz. Nu pot vorbi, tot pentru ultima oară, despre acest oraş, în care nu  m-am mai întors de atâta amar de vreme, şi unde o să mor probabil , dar fără să-l mai revăd, nu pot vorbi despre oraşul meu de baştină fără o anumită emoţie lesne de înţeles, căci deşi am locuit acolo puţin, acolo mi-am deschis simţurile şi mintea, pentru această viaţă, care, una peste alta, a fost atât de interesantă. Şi apoi n-a căzut oare acest oraş nobil şi nefericit,  în mod glorios şi tragic, abominabil de tragic, după câteva bătălii ce vor fi niciodată uitate, doar prin trădare, o trădare cum nu s-a mai pomenit în istorie, în mâinile inamicului ereditar? Aşa că, pentru a rămâne francez, la douăzeci şi opt de ani, după ce mi-am îndeplinit, în Franţa şi în calitate de francez, toate îndatoririle sociale şi cetăţeneşti şi am participat, fără a fi constrâns de altceva decât de patriotism, odată ce a început războiul, la apărarea naţională în măsura în care mi-a fost cu putinţă, am optat, în 1872, la Londra,  unde fusesem purtat de urmările războiului social care i-a urmat războiului  civil şi războiului cu străinătatea, pentru naţionalitatea… pe care o dobândisem prin naştere.

Există cu adevărat nişte destine. Tatăl meu, care se angajase la şaisprezece ani (nu fusese recrutat) în armatele primului Napoleon şi participase la campania din 1814-1815, s-a văzut nevoit, după data de 18 iulie a acestui din urmă an, să facă o opţiune asemănătoare pentru a putea lupta în continuare sub steagul francez, sub pretextul că se născuse francez  în departamentul Forets,  pe care tratatele impuse de triumful Sfintei Alianţe îl transformaseră cu forţa – şi cât de bine îl transformaseră! – într-o enclavă a regatului improvizat al Ţărilor de Jos şi care face parte acum din Luxemburgul belgian.

Un om de spirit a spus că nu-i de ajuns să te naşti într un grajd pentru  fi cal. Admit asta în ceea ce-l priveşte pe străinul care vede lumina zilei în cutare sau cutare ţară unde părinţii săi se aflau întâmplător în trecere sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. N-a fost cazul meu şi, de aceea, emoţia de care am pomenit este foarte reală. O încerc ori de câte ori aud pomenindu-se, uneori cu foarte multă uşurinţă, despre Alsacia şi Lorena care mi se pare că au fost uitate puţin, ba chiar trădate – deja!  – în anumite medii, pe care le socotesc negjijabile.

Am revenit la Metz prin Lyon şi Châlons, adică pe valea Ronului şi a Saonei. Nu-mi amintesc nimic altceva despre aceste fluvii (am revăzut recent Saona, care m-a impresionat puternic, cu acea statuie bătută de vânturi a lui Lamartine) decât că apa era foarte mare aproape de zbaturile vaporului  şi am fost adesea stropit, spre marele meu amuzament, pigmentat cu puţină frică. La Lyon ne-am culcat într-un hotel de pe un chei, iar la trezire am putut să văd, prin perdelele fine de la fereastră, cum se legăna un mare voal negru.

verlaine – confesiuni (3)

Posted in Uncategorized on Iunie 3, 2017 by Octavian Soviany

Acelaşi anecdotier scrisese şi că eram lipsit de noroc în ceea ce priveşte „fauna” – dacă se poate spune aşa, mie nu-mi prea vine să cred – din Montpellier, căci, la puţin timp după întâmplarea cu scorpionul, de care tocmai am vorbit, m-am înbolnăvit şi a trebuit să mi se pună o lipitoare, care şi-a dus zelul şi pasiunea pentru meserie atât de departe încât, deoarece bona mea adormise în loc să urmărească mersul progresiv şi firesc al operaţiunii şi să mă descotorosească de sugătoarea cea lacomă de îndată ce aceasta îşi va fi îndeplinit treaba cu conştiinciozitate, încât mama, care revenea din oraş, când a intrat în camera mea mi-a găsit tot pătuţul roşu de sânge, iar pe mine căzut în sincopă. Deşi mi-am revenit sau mai degrabă am fost ajutat să-mi revin, îmi place să-mi pun paloarea şi albeaţa pielii mele în general pe seama acestui mărunt, dar serios  incident din frageda-mi copilărie.

Cam la asta se mărginesc,  atât cât mă ajută memoria, necazurile pe care mi le-au făcut animalele de acolo, cel puţin dacă nu bag în menajeria asta duşmănoasă insecta despre care cineva, cred că Boileau a scris:

„Pe soarta mea amanţii cu miile-s geloşi”

(o fi oare vorba de el, o fi oare citatul corect) şi care mişună, sau cel puţin mişuna peste tot pe vremea copilăriei mele în oraşul acela de treabă, astfel încât localnicii se obişnuiseră cu ea şi chiar îi inventaseră nişte porecle de alint.  De ori ori n-am auzit oamenii cei mai cumsecade numindu-le pe aceste animalcule agile, chiar prea agile „mimi”!

De altfel exista o metodă – oare astăzi o mai fi existând? – de a te debarasa de ele, folosită bunăoară de precupeţe şi foarte specifică. Toate avea asupra lor o bucată de flanelă la care îi spuneau „pistolet” şi, de cum se simţeau mai agasate de indiscreţia micilor bestii, îşi luau repede arma şi… Poc peste braţ! Poc pe gât! Poc pe sub fustă! – loveau inamicul, îl luau prizonier între scamele bucăţii de flanelă, şi clic, şi clac, sărmanul mimi era achitat cu unghia şi erau aşteptaţi următorii.

„Când tu te pureci,dragă

Mă prăpădesc de râs,

Vicleană eşti, nu şagă,

Eu încântat mai îs!”

Am văzut Cette şi Nîmes, sau mai degrabă doar am fost acolo, căci tot ce mai ţin minte legat de aceste oraşe sunt  împuşcăturile din războiul civil dintre catolici şi protestanţi, ca şi neliniştea mea şi a mamei (verişoara mea rămăsese la Metz, internată într-un pension catolic), deoarece tata făcea parte dintr-un detaşament de trupe trimise de la Montpellier să restabilească ordinea, iar mama ţinuse morţiş să-l urmeze.

Exista prin locurile acelea şi o cale ferată primitivă, dar amintirile mele în această privinţă s-au estompat, iar tot ce îmi vine în minte este în legătură cu o pălărie de paie nou-nouţă, care mi-a scăpat pe portieră atunci când m-am aplecat în afară contra vântului. Nu-mi amintesc nimic despre marea emoţie pe care aş fi încercat-o în  faţa unui spectacol nou, despre senzaţiile pe care mi le-ar fi provocat pentru prima dată o  locomotivă în acţiune sau un tren ce se zguduie. Nu, n-a mai rămas nimic. Copilul a văzut atât de puţin, a încercat atât de puţine experienţe încât îi lipsesc termenii de comparaţie, iar mirarea ocupă un loc neînsemnat  (dacă ocupă vreun loc) în viaţa lui. Un copil din Anglia, cam de vârsta pe care o aveam eu pe vremea aceea, vedea pentru prima dată ninsoarea şi părea să fie foarte atent. Acestea se îmtâmplau la un parter, iar curtea din faţa ferestrei prin care tânărul meu prieten se uita la vreme era deja albă în întregime. O servitoare a deschis atunci uşa care dădea spre curte, pregătindu-se să iasă, când Master Georgie, oprindu-se din contemplaţia, care putea fi o meditaţie speculativă în felul ei, i-a strigat cu îngrijorare: Mind the salt! (ai grijă la sare)

Dar nu vreau să mă despart de Montpellier cu nişte  tablouri atât de puţin limpezi. Am în memorie unul mai relevant, pe care o să vi-l împărtăşesc, după care o să-mi iau rămas bun pentru totdeauna de la ţinut în care n-am mai revenit niciodată şi pe care e greu de crezut că o să-l mai revăd, căci am devenit sedentar şi parizian înrăit.

Anul 1848 ne-a prins la Montpellier şi acolo am asistat, ba chiar mai asist încă, fiindcă, de data aceasta, amintirile mele sunt foarte limpezi şi foarte nete, deşi au trecut de atunci  patruzeci şi şase de ani, la proclamarea republicii sau, mai exact, la solemnizarea acestei grandioase formalităţi. Mă aflam, în mare ţinută de băieţaş de patru ani, cu un guler brodat, cu nişte pantaloni, de asemenea brodaţi, până la jumătatea piciorului, cu o caschetă cu şiret lung, ce atârna într-o parte, dar bine înfofolit, căci februarie poate fi aspru în acel Sud, care nu are nimic mai puţin neschimbător decât soarele său atât de lăudat, pe o estradă din Piaţa Armelor, unde nevestele celor din administraţie şi armată îşi etalau toaletele aproape primăvăratice: pene, flori, panglici, volane, evantaie, eşarfe şi şaluri, în timp ce prefectul era plin de argint, iar comisarul guvernului provizoriu purta o jiletcă a la Robespierre. Amândoi bine încordonaţi cu tricolor, le ţineau nişte cuvântări trupelor garnizoanei, care au defilat apoi în sunetul muzicii ce cânta Marseieza pe care o intonau, tare de să-ţi ia auzul, mii şi mii de voci guturale şi puternic usturoiate. Aşa am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu imnul nostru naţional şi cu „forma definitivă a Democraţiei”, după cum se exprimaseră cei doi oficiali pe care i-am menţionat.

verlaine – confesiuni (2)

Posted in Uncategorized on Mai 30, 2017 by Octavian Soviany

În epoca primei mele copilării, la care revin după aceşti câţiva paşi înainte,regimentele îşi schimbau locul frecvent. La puţin timp după naşterea mea, cel al tatălui meu a trebuit să părăsească Metzul şi să plece la Montpellier. Acolo m-au impresionat mai ales somptuoasele procesiuni religioase care îi reuneau pe tinerii oraşului, îmbrăcaţi în rase călugăreşti de toate culorile, dar mai ales albe, cu capetele acoperite de nişte cagule străpunse de trei găuri, prin care puteau să vadă şi să respire. Îmi era puţin frică  de ei. Li se spunea şi li se mai spune încă penitenţi, dar eu îi botezasem „fantomele”.

În casa în care locuiam, trăiau două domnişoare bătrâne, care vindeau jucării şi cărora bona mea mă încredinţa atunci când părinţii ieşeau în oraş. Pentru mine, fireşte, prăvălia lor era paradisul. Am încă în faţa ochilor strălucitorii Polichinelli, bucurie şi spaimă în acelaşi timp, tobele, trompetele şi căruţele fără număr, căldăruşa şi lopăţica de scormonit în nisip, peisajele din bucăţi de lemn prin care erau risipiţi soldaţi de plumb înalţi cât copacii cu frunziş de talaj şi mai mici decât oile, păstorii din Nürnberg sau presupuşi ca atare şi multe alte şi alte minunăţii. Într-o seară de iarnă, când mă aflam pe genunchii uneia dintre cele două domnişoare, gata să aţipesc, am fost vrăjit văzând, printre genele care mi se apropiau tot mai mult şi le dădeau lucrurilor înfăţişarea unui caleidoscop, cum clocoteşte apa dintr-o buiotă cu capacul ridicat şi auzind, printre sunetele indinstincte ale stării de semi-somn, cântecul ei. Mi-a venit ideea – îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri şi cred că mi-ar putea veni şi acum o asemenea idee – să-mi bag mîna dreaptă în apa aceea frumoasă de argint care făcea o muzică atât de încântătoare. Rezultatul a fost – vă daţi seama – o arsură cumplită, care a făcut să nu mă pot folosi mult timp de o mână. Am rămas la fel de îndemânatic şi la fel de stângaci şi de una şi de cealaltă, fiind ceea ce se cheamă – dacă nu mă înşel – un ambidextru.

Parcul Peyrou! Ce cald era sub arborii de acolo, parcă negri, de-a lungul gardurilor vii, groase ca nişte pereţi. Mă întorceam acasă murdar de pământul pe care îl frământasem cu stângăcie, cu răsuflarea tăiată de atâta alergat pe aleile cu umbră jilavă şi pulbere fină de soare.

Marea mea aventură la Montpellier a fost aceea cu scorpionul. Pierre-et-Paul, unul din biografii care se ocupă la Vanier de Oamenii din ziua de astăzi, a povestit-o, dându-i o turnură oarecum eroică. Iată care e adevărul adevărat: mi se preparase un pahar de apă cu zahăr pe care mă pregăteam să îl beau, când, în timp ce agitam linguriţa, ca să se topească zahărul, am zărit ceva neobişnuit printre bulele de aer care urcau şi coborau, stârnite de linguriţă. Acest ceva era un scorpion din specia cea mai măruntă, transparent şi aproape invizibil, ca un crevete în miniatură, topit parcă în apa pe care o agitasem. Plagiator inconştient al exclamaţiei scoase de micul Victor Hugo la vederea fratelui său nou-născut, am strigat şi eu „Prostănacule!”, iar micul şi nefericitul monstru muri,dar nu înghiţit, aşa cum afirmă, inexact, colportorul de anecdote de pe cheiul Saint-Michel, ci după ce a fost aruncat fără întârziere în foc.

 

 

 

verlaine – confesiuni (traducerea mea)

Posted in Uncategorized on Mai 29, 2017 by Octavian Soviany

Mi s-au cerut „note despre viaţa mea”. „Note” sună cam modest; „despre viaţa mea” e ceva mai ambiţios. Nu contează; fără prea multă zăbavă – la ce bun să aleg, s-o scurtez, s-o iau pe ocolite? – iată-mă pun şi simplu la treabă.

M-am născut în 1844, la Metz, rue Haute-Pierre nr 2, vizavi de şcoala de aplicaţii pentru viitorii ofiţeri de geniu şi artilerie. Îmi amintesc de un mic pension, unde am învăţat să silabisesc cu o domnişoară ca o prăjiturică, e tot ce ţin minte în legătură cu ea şi cu studiile mele de sub îndrumarea ei. De la ferestrele noastre de la primul etaj îi vedeam în fiecare dimineaţă trecând călare pe elevii şcolii de aplicaţii, în mică sau mare ţinută, potrivit programului, pe sublocotenenţii celor două arme savante, iar mica mea inimă foarte milităroasă tropăia şi galopa în urma lor, Dumnezeu ştie cum. Tatăl meu era căpitan de geniu, iar în discuţiile părinţilor mei chestiunile militare erau mereu la ordinea zilei, iar ofiţerii din regiment veneau la noi odată pe săptămână, pentru o ceaşcă de ceai şi o partidă de whist. Eram foarte mândru de uniforma tatălui meu: tunica  á la française cu plastron de catifea şi cu cele două decoraţii, una spaniolă şi alta franceză, dobândite la Alger şi la Trocadero, bicornul cu penele lui tricolore de căpitan-adjutant-major, pantalonii albaştri, bine mulaţi pe picior, garnisiţi cu benzi roşii şi negre! Eram mândru şi de ţinuta lui superbă de bărbat foarte înalt, cum puţini se mai văd, de faţa lui marţială şi blândă, pe care deprinderea de a comanda lăsa să se vadă uneori o expresie de autoritate, ce îmi impunea respect şi era spre binele meu, căci atunci când mi se îngăduiau prea multe ştrengării eram rău ca un diavol împieliţat.

Biata mea mamă ştia mult mai multe despre asta, iar marea ei bunătate n-o împiedica, atunci când ajungeam să depăşesc orice măsură, să se supere rău. Mai târziu, mult mai târziu, după ce am crescut (La ce bun să creşti? De ce să îmbătrâneşti?) obişnuia să spună, biruită de adolescenţa mea furtunatică şi de maturitatea mea pusă pe rele, în timpul unor scene presărate cu ameninţări, în care ştia că nu cred câtuşi de puţin: „O să vezi, îmi faci atâtea că într-o zi o să plec, iar tu nu vei şti niciodată unde mă aflu.” Nu, ea nu şi-a dus niciodată la împlinire aceste ameninţări, iar cea mai bună dovadă este că a murit de o răceală pe care a contractat-o îngrijindu-mă de boala care nu m-a lăsat nici acum. O visez adesea, aproape tot timpul: ne certăm, simt că n-am avut dreptate, vreau să i-o mărturisesc, să-i implor linişte, să cad în genunchi în faţa ei, plin de necaz că am supărat-o, plin de o iubire care de acum înainte îi aparţine doar ei. Dar ea dispare, iar restul visului meu se pierde în angoasa crescândă a unei căutări inutile. Când mă trezesc, ce bucurie! Mama nu m-a părăsit, nimic nu-i adevărat, dar, lovitură întotdeauna cumplită, memoria îmi revine: mama a murit, ăsta-i adevărul-adevărat!

Nu trebuie să se creadă însă de aici că am fost un copil răutăcios sau pervers. Aveam deseori momente când eram drăguţ şi ar fi suficient pentru a vă convinge să-mi priviţi portretul pe care mi l-au făcut când aveam patru ani, un portret al cărui original se găseşte acum în posesia prietenului meu Raymond de la Tailhède, care îl are de la atât de regretatul Julien Tellier, căruia i l-am dăruit. Sunt înfăţişat cu o mică bonetă cu panglici, peste care este aşezat un acoperământ alb şi albastru (prenumele Marie m-a consacrat Sfintei Fecioare, care şi-a amintit de finul ei prin 1873-1874, perioadă în care am scris, cu toată sinceritatea, Înţelepciune). Încă mă mai recunosc în această guaşă destul de drăguţă. Aveam nişte ochi albaştri care între timp, dacă se poate spune aşa, au încărunţit, o gură cu buza de sus ieşită în afară şi un aer funciarmente naiv şi bun. M-am schimbat oare aşa mult?  Mai urât sunt, dar oare şi mai rău? Socotesc că nu.

În afară de părinţii mei, aveam o verişoară dinspre partea mamei, orfană, cu opt ani mai ani mai mare decât mine, pe care tata şi mama o luaseră la ei şi o creşteau ca pe propria lor fiică. Am avut mereu faţă de ea afecţiunea unui frate mai mic, iar ea îmi arăta multă tandreţe.

Sărmana şi draga de verişoară Elisa! Ea a fost zâna bună a copilăriei mele, căreia i-a împărtăşit şi i-a ocrotit multă vreme jocurile. La început a fost uneori, copilă fiind ea însăşi, complicea inocentă a răutăţilor mele şi, mai mult decât atât, inspiratoarea micilor gesturi de gentileţe din care era alcătuită viaţa mea morală pe vremea aceea. îmi trecea sub tăcere greşelile grosolane, îmi exagera meritele mărunte şi mă mustra cu atâta de drăgălăşenie! Cu timpul, au urmat sfaturile bune, pildele de ascultare, de deferenţă, de gesturi prevenitoare, de care am profitat mai mult sau mai puţin. Era un fel de mică mamă, care o dubla pe cea mare, o autoritate nu mai puţin blândă, nu mai puţin dragă, dar mai apropiată  de mine. Când s-a căsătorit, pentru a muri -vai! – câţiva ani mai târziu, dragostea noastră a rămas aceeaşi şi – ce spuneam oare mai sus? – complice încă a răutăţilor mele, mi-a furnizat banii trebuincioşi pentru publicarea primei mele cărţi de poezie, acele Poeme saturniene, în care eul meu fantast şi oarecum sălbatic a explodat pentru prima dată.

am fost un copil reuşit? (31)

Posted in Uncategorized on Mai 19, 2017 by Octavian Soviany

Tot legate de moarte, dar mai vesele decât înmormântările erau parastasele.

Pe strada noastră nu se prea ţineau parastase. Ele erau apanajul familiilor venite din Vechiul Regat, la ardelenii get-beget nu se obişnuia. Prin urmare, asemenea evenimente aveau loc doar de câteva ori pe an. Personal n-am participat niciodată, dar bunică-mea,  unul din stâlpii micii societăţi de pe Aurel Vlaicu, era nelipsită.

Se întorcea de acolo cu o dare de seamă amănunţită asupra listei de bucate, în legătură cu care avea mereu de  formulat anumite rezerve critice: ba tăiţeii din supă nu fuseseră suficient de subţiri, ba găina servită la masă sucombase pesemne de bătrâneţe, ba cozonacul fusese prost frământat, ba vinul prinsese iz de doagă…

Dar se întorcea mai ales cu o farfurie de colivă care îmi era destinată în exclusivitate. Pe

vremea aceea coliva era pentru mine un produs exotic, asemănător oarecum cu portocalele sau cu bananele, la care nu aveam acces decât în ocazii cu totul şi cu totul speciale. Trebuie să recunosc că îmi plăcea tare mult. Şi poate că de fapt primele mele contacte cu moartea au avut loc prin intermediul papilelor gustative. În primii mei ani de copilărie ea mirosea a miez de nucă, a esenţă de rom şi a scorţişoară.

Mi s-a întâmplat să iau parte la un parastas mult mai târziu, când eram deja în clasa a patra. De data asta moartea lovise pe cineva din familie.

Tanti Tanţi era suferindă de câţiva ani. Fusese operată de o tumoare cerebrală, o vreme lucrurile au mers bine, apoi semnele bolii au apărut din nou, iar medicii au decis că era necesară o nouă operaţie. Am văzut-o în ultimele sale săptămâni de viaţă. Femeia aceea frumoasă şi plină de vitalitate se transformase într-o epavă. Avea probleme de echilibru, i se strâmbase gura şi vorbea cu dificultate. A murit la câteva zile după cea de-a doua operaţie.

Ceea ce m-a surprins, încă de pe vremea când fusesem la înmormântarea doamnei Lamoth, era faptul că după moarte (sau cel puţin aşa mi se părea mie) oamenii îşi schimbau înfăţişarea, devenind aproape de nerecunoscut. Nu făcea nici tanti Tanţi excepţie. Când am fost dus să o văd, am avut impresia că în sicriu este culcată o persoană necunoscută şi la un moment dat mi-a trecut chiar prin cap gândul că s-ar putea ca totul să fie  o glumă, că de fapt tanti Tanţi trăieşte, poate e chiar ascunsă în vreun colţ al capelei şi se amuză straşnic de păcăleala pe care ne-a tras-o. Sau  nimerisem oare din greşeală la înmormântarea unei alte persoane?

Poate şi din cauza asta n-aş putea spune că eram din cale afară de îndurerat.

La început am fost oarecum impresionat de solemnitatea momentului. Rudele, îmbrăcate toate în negru, mişcându-se oarecum nefiresc, oarecum rigid, plecând capul cu un aer uşor afectat atunci când li se transmiteau condoleanţe, batistele duse la ochi cu discreţie, sicriul care trona în mijlocul capelei, lumânările uriaşe – aveau toate ceva ireal, păreau desprinse parcă dintr-un film sau o piesă de teatru.

Apoi am fost apucat de demonul curiozităţii. Auzisem că sunt de faţă câţiva actori de renume ai Naţionalului, pe care îi ştiam de la teatrul radiofonic, dar nu îi cunoşteam decât după voci. Încercam să-i recunosc, dar în jurul meu nu vedeam decât nişte chipuri banale, la fel de banale ca ale vecinilor noştri de pe Aurel Vlaicu. Îmi amintesc că la un moment dat un bărbat uşor rotofei, cu părul cenuşiu şi puţin ondulat şi cu o figură bonomă s-a apropiat de mine şi m-a mângâiat pe creştetul capului. Am aflat după aceea de la unchiul Sandu că bărbatul acela era Marcel Anghelescu.

După curiozitate, au urmat oboseala şi plictiseala. Slujba religioasă, ţinută de vreo patru preoţi (tanti Tanţi fusese la viaţa ei foarte bisericoasă) părea că nu se va mai isprăvi niciodată. Pe urmă, cineva a ţinut o cuvântare. Dar eram prea obosit ca să mă mai las impresionat de faptul că vorbitorul era actorul Nicu Dimitriu.

Totul a culminat cu o senzaţie chinuitoare de foame. Stomacul meu îşi cerea imperios drepturile, căci nu mâncasem nimic în ziua aceea. Mi-a dispărut orice urmă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jurul meu, căci, din păcate, suntem în mai mare măsură decât ne place să credem, fiziologie.

Acasă ne aştepta o masă de parastas.

Pe masă erau câteva platouri cu nişte sandviciuri apetisante, dar nu mânca nimeni şi toată

lumea părea să aştepte ceva.

Lihnit de foame, nu m-am mai putut stăpâni şi, aproape mecanic, am întins mâna după o tartină. Atunci toţi cei de masă s-au uitat la mine dezaprobator, iar maică-mea, care stătea lângă mine, m-a pocnit peste mâna.

Nu era voie.

Trebuia să aşteptăm mai întâi preotul care urma să binecuvânteze masa de parastas.

Totuşi parastasele nu erau chiar aşa vesele cum îmi închipuisem eu în prima copilărie.

nodier evocat de dumas (4)

Posted in Uncategorized on Aprilie 24, 2017 by Octavian Soviany

Nodier avea de asemenea uneori parte de acel hazard fericit, care dă numai peste oamenii de geniu. Într-o zi, când căuta fluturi, în timpul şederii sale în Stiria, ţinutul rocilor granitice şi al copacilor seculari, s-a urcat într-un arbore, cu scopul de-a ajunge la o scobitură pe care o zărise de jos şi de a-şi înfunda în ea mâinile, aşa cum avea obiceiul să facă, destul de imprudent de altfel, căci odată îşi retrăsese braţul dintr-o scobitură asemănătoare cu un şarpe încolăcit în jurul lui; într-o zi, aşadar, când tocmai descoperise o scobitură, şi-a strecurat mâna acolo şi a dat peste ceva lipicios şi flasc care a cedat la apăsarea degetelor lui. Îşi retrase repede mâna şi privi: în fundul cavităţii ardeau, cu o flacără ternă, doi ochi. Nodier credea în diavol; de aceea, văzând acei ochi, ce aduceau destul de bine cu ochii de jar ai lui Caron, despre care pomeneşte Dante, Nodier a luat-o mai întâi la fugă, apoi a stat puţin pe gânduri, s-a răzgândit, a pus mâna pe o toporişcă şi, măsurând adâncimea scobiturii, s-a apucat să facă o deschizătură în locul unde presupunea că se află lucrul acela necunoscut. La a cincea sau a şasea lovitură de toporişcă începu, nici mai mult, nici mai puţin, să curgă sânge din arbore, aşa cum sângera, sub sabia lui Tancred[1], pădurea fermecată a lui Tasso. Dar lui Nodier nu-i apăru o preafrumoasă războinică, ci un broscoi râios uriaş încastrat în arbore, unde fusese adus de vânt încă de pe vremea când avusese dimensiunile unei albine. De când se afla acolo? De două sute, trei sute, poate cinci sute de ani. Era lung de cinci degete şi lat de trei.

Altă dată era în Normandia, pe vremea când, împreună cu Taylor, făcea un tur pitoresc al Franţei. A intrat într-o biserică; de bolta acestei biserici atârnau un păianjen gigantic şi un broscoi râios enorm. Nodier i s-a adresat unui ţăran, cerându-i informaţii în legătură cu acel cuplu neobişnuit.

Şi iată ce îi povesti bătrânul ţăran, după ce îl conduse până la una din lespezile bisericii, pe care era sculptat un cavaler culcat, în armură:

Cavalerul acela fusese un baron de odinioară, care lăsase nişte amintiri de atât de urâte prin părţile locului încât până şi cei mai cutezători se întorceau din drum pentru a nu călca pe mormântul acestuia, nu din respect, ci de frică. Deasupra acestui mormânt, ca urmare a unei dorinţe din urmă a cavalerului, trebuia să ardă zi şi noapte o lampă, defunctul lăsând o  fundaţie, care ajungea şi chiar prisosea cu mult pentru această risipă.

Într-o zi, sau mai curând într-o noapte când întâmplător nu dormea, preotul a văzut de la  fereastra lui, care dădea spre cele ale bisericii, că lampa păleşte şi se stinge. A crezut că e vorba de un accident şi nu i-a dat prea multă atenţie în noaptea aceea.

Dar în noaptea următoare, trezindu-se pe la două dimineaţa, îi veni ideea să meargă să vadă dacă lampa este aprinsă. Se sculă din pat, se apropie de fereastră şi văzu că biserica este scufundată din nou în cea mai profundă obscuritate.

Această întâmplare, care se repeta de două ori în patruzeci şi opt de ore, începea să capete o anumită gravitate. A doua zi, de cum se lumină, preotul îl chemă la el pe paracliser şi îl învinui, pur şi simplu, că, în loc să toarne uleiul în lampă, îşi făcuse cu el o salată. Paracliserul jură că n-are nicio vină: de cincisprezece ani, de când avea onoarea să fie paracliser, umplea conştiincios cu ulei lampa seară de seară; trebuia să fie la mijloc vreo farsă a acelui cavaler răutăcios, care după ce îi chinuise pe cei vii în timpul vieţii, reîncepea să îi chinuiască şi la trei sute de ani după moarte.

Preotul declară că se încrede pe deplin în cuvintele paracliserului, dar, nu în mai mica măsură,  vrea să fie seara de faţă la umplerea lămpii; prin urmare, când s-a lăsat seara, în prezenţa preotului, lampa a fost umplută cu ulei şi aprinsă; apoi preotul a încuiat uşa cu mâna lui, a băgat cheia în buzunar şi s-a dus acasă. Pe urmă a luat o carte de rugăciuni, s-a aşezat într-un fotoliu încăpător aproape de fereastră şi, cu ochii când în carte, când la biserică, a început să aştepte.

Spre miezul nopţii văzu lumina care strălucea în vitralii micşorându-se, pălind şi stingându-se.

De data asta trebuia să fie vorba de o cauză ciudată, misterioasă, inexplicabilă, cu care bietul paracliser nu putea avea nicio legătură. Pentru o clipă, preotul crezu că nişte hoţi intraseră în biserică şi furaseră uleiul. Dar dacă fusese fapta unor hoţi, aceştia erau nişte băieţi foarte cinstiţi, de vreme ce se mulţumiseră cu uleiul şi cruţaseră vasele sfinte. Deci nu erau hoţii, ci o cauză deosebită de toate cele ce se puteau imagina, poate una supranaturală. Preotul se decise să descopere această cauză, oricare ar fi fost ea.

În seara următoare, după ce umplu lampa cu mâna lui, ca să se convingă că nu e victima unui număr de iluzionism, în loc să iasă, aşa cum făcuse în ajun, se ascunse în confesional.

Orele se scurgeau, lampa dădea o lumină egală şi calmă: sună miezul nopţii…

Preotul crezu că aude un zgomot uşor, ca al unei pietre care alunecă, apoi văzu umbra unui animal cu nişte labe gigantice; umbra se căţără pe o coloană, alergă de-a lungul cornişei, apăru pentru un moment pe boltă, coborî de-a lungul funiei şi se opri pe lampa, care începu să pălească, pâlpâi şi se stinse.

În jurul preotului se făcuse un întuneric deplin. Omul bisericii înţelese că va trebui să reia această experienţă, cât mai aproape de locul în care se desfăşurase scena la care asistase.

Nimic mai uşor: în loc să se ascundă în confesionalul aflat în colţul opus celui unde se afla lampa, nu avea decât să se strecoare în confesionalul care era doar la câţiva paşi de ea.

Totul s-a petrecut în seara următoare ca în ajun, doar că preotul a schimbat confesionalul şi s-a înarmat cu o lanternă oarbă.

Până la miezul nopţii, acelaşi calm, aceeaşi linişte, lampa îşi juca rolul cu aceeaşi onestitate. Apoi, la ultima bătaie de miezul nopţii, acelaşi trosnet ca în ajun. Numai că, deoarece trosnetul se produsese doar la patru paşi de confesional, ochii preotului putură să descopere de îndată locul de unde venea zgomotul. Mormântul cavalerului trosnise aşa. Apoi lespedea sculptată care îl acoperea s-a ridicat încet, iar, din mormântul întredeschis, preotul văzu ieşind un păianjen de mărimea unui caniş, cu nişte peri lungi de şase degete, cu nişte labe lungi de un stânjen, care s-a apucat de îndată, fără nicio ezitare, fără să mai caute un drum care părea să-i fie familiar, să se caţere pe coloană, să alerge pe cornişă, să coboare de-a lungul funiei şi, odată ajuns, să bea uleiul din lampa care se stinse.

Atunci însă preotul se folosi de lanterna oarbă, pe care o îndreptă spre mormântul cavalerului. Astfel văzu că ceea ce îl ţinea deschis era un broscoi râios uriaş cât o ţestoasă de mare, care, umflându-se, făcea lespedea să se ridice şi îi croia un drum de trecere păianjenului, ce se grăbea să aspire uleiul, pe care revenea să-l împartă cu tovarăşul lui.

Cei doi trăiau aşa de secole în mormântul acela, unde ar mai locui fără îndoială şi astăzi, dacă un accident nu i-ar fi dezvăluit preotului prezenţa unui hoţ oarecare în biserica lui.

A doua zi, preotul a chemat nişte bărbaţi puternici, care au ridicat piatra mormântului şi au omorât insecta şi broasca, ale căror cadavre au fost atârnate de tavan, pentru a sta mărturie în legătură cu acest eveniment neobişnuit.

De altfel, ţăranul care îi povestise lui Nodier întâmplarea fusese unul din cei chemaţi de preot pentru a-i vâna pe cei doi comeseni din mormântul cavalerului şi, pentru că se înverşunase mai mult împotriva broscoiului, o picătură din sângele scârbosului animal, care îi ţâşnise pe pleoapă, era să-l lase orb, ca pe Tobie.

Era mulţumit că rămăsese doar chior.

Istoriile lui Nodier despre broaştele râioase nu se mărgineau însă la atât; exista ceva misterios în longevitatea acestor animale, ceva pe placul închipuirii lui Nodier. De aceea, toate poveştile despre broaştele centenare sau milenare le ştia ca pe apă: putea vorbi despre toate broaştele descoperite în pietre sau în trunchiurile copacilor, începând cu cea descoperită în 1756 de sculptorul Leprince la Eretteville în mijlocul unei pietre dure în care fusese încastrată şi sfârşind cu broasca închisă de Hérisant, în 1771, sub o crustă de ipsos şi descoperită vie în 1774. Când îl întrebai pe Nodier din ce trăiau nefericitele prizoniere, îţi răspundea că îşi înghiţeau pielea. El însuşi studiase o broască ce îşi schimbase într-o iarnă de şase ori pielea şi şi-o înghiţise pe cea veche de şase ori. Cât despre cele care fuseseră găsite în rocile de formaţie primitive, precum broasca descoperită în cariera din Bourswick, în Gothlanda, nemişcarea totală în care fuseseră silite să rămână, suspendarea vieţii la o temperatură care nu permitea nicio disoluţie şi care nu făcea necesară compensarea niciunei pierderi, umiditatea locului, care o antrena pe aceea a animalului şi care împiedica moartea lui prin deshidratare, i se păreau lui Nodier nişte raţiuni suficiente în sprijinul unei convingeri în care exista tot atâta credinţă câtă erudiţie.

[1] Personaj din poemul epic al lui Torquato Tasso Ierusalimul eliberat.

%d blogeri au apreciat asta: