puţină istorie literară (3)

Posted in Uncategorized on Septembrie 25, 2017 by Octavian Soviany

Ne-am oprit mai mult la istoria grupului oniric, deoarece aceasta evidenţiază până unde putea merge  gradul de toleranţă al regimului comunist vizavi de literatura experimentalistă. Deşi „dubiosi” de la început din  punct de vedere politic, cu toate că îşi propuneau reinstaurarea literaturii în metafizic (lucru care nu putea să fie tocmai pe placul unui partid declarat ateist, predispus să cenzureze cu severitate orice tendinţă spre „misticism”), oniricii au fost totuşi toleraţi pentru o vreme, apoi interzişi şi din  nou toleraţi (fireşte, cei care nu părăsiseră România), lucru de înţeles dacă ne gândim că după revoluţia maghiară din 1956 şi după conflictele ideologice cu sovieticii de la începutul anilor 60, Partidul Comunist Român începe să dobândească ceva din fizionomia „cetăţii asediate”, iar  „marele duşman” (de obicei nenumit explicit) nu mai este, ca în deceniul anterior, imperialismul, ci Uniunea Sovietică. Astfel că, înainte a de juca exclusiv pe cartea naţionalismului şi de a-l investi pe Nicolae Ceauşescu cu atributele providenţiale ale Salvatorului, conducătorii partidului – preocupat să-şi asigure adeziunea elitelor culturale şi artistice încearcă (greu de spus cu câtă onestitate) să-şi confecţioneze o faţă umană. Dar trebuie precizat de asemenea că statul-partid, care deţine monopulul puterii în societatea românească a timpului, nu este nici atât de monolitic nici atât de eficient cum pare la prima vedere.  Căci monopolurile – ne încredinţează tot Daniel Barbu –  „sunt de obicei relaxate, lipsite de ambiţii, neglijente şi ineficiente”[1] şi.  în consecinţă, statul totalitar are ceva din comportamentul „monopolurilor leneşe” despre care vorbea Albert O. Hirschman. Acestea „nu numai că nu împiedică abandonul şi contestarea, dar le şi admit în anumite limite prin favorizarea apariţiei unei concurenţe periferice. Tocmai pentru a-şi putea conserva ineficienţa şi incuria, monopolurile cedează porţiuni marginale de piaţă unor organizaţii concurente, pentru a permite celor mai activi şi energici consumatori şi să-şi satisfacă în afara acestuia nevoia de calitate.Pe această cale, asemenea consumatori activi şi pretenţioşi nu vor mai constitui, în cadrul organizaţiei dominante, o potenţială sursă de contestare”[2]. Într-un mod analog, aparatul de partid va tolera prin urmare anumite abateri de la poezia/literatura „oficială” a epocii, îngăduind experimentul artistic şi ieşirea la rampă a unei literaturi „marginale” ce aparţine „revoltei” . Semnificative pentru această literatură experimentalistă sunt o serie de volume de poezie apărute începând cu 1966, an în care debuta , cu volumul Versuri, Leonid Dimov. În anul următor iese la rampă Vintilă Ivănceanu cu Cinste specială , pentru ca în 1968 să asistăm apoi  la o veritabilă explozie de lirică neoavangardistă. Acum debutează Mircea Ivănescu (Versuri), Nora Iuga (Vina nu e a mea), Virgil Mazilescu (Versuri), Constantin Abăluţă publică primul său volum semnificativ, Piatra, iar Leonid Dimov scoate Pe malul Styxului. În 1969 reapar în prim-plan Dimov (Carte de vise), Ivănceanu (Versuri) şi Abăluţă (Psalmi), în anul următor debutează Daniel Turcea (Entropia), mai publică Mircea Ivănescu (Poeme), Virgil Mazilescu (Fragmente din regiunea de odinioară). Nora Iuga (Captivitatea cercului), Constantin Abaluţă (Unu) pentru ca în sfîrşit în 1971 să înregistrăm debutul lui George Almosnino. Deşi cu remarcabile accente individuale, toate aceste cărţi au un anumit „aer de familie” exprimând aceeaşi tentativă a autorilor lor de a porni în căutarea unor teritorii mai puţin explorate, cel puţin în context românesc, ale poeziei şi poeticităţii. Asemenea apariţii par să acrediteze ideea că partidul este dispus să încurajeze cele mai diverse experienţe artistice; în realitate, în ochii aparatnicilor „noua literatură” a experimentaliştilor este suspectă atât din punct de vedere estetic cât şi din punct de vedere  ideologic, iar autorii ei nu vor fi promovaţi niciodată în rîndul elitelor culturale ale momentului, rămânând nişte „marginali” sau, în cel mai fericit caz (chiar şi atunci când se bucură de atenţia criticii de întâmpinare) nişte reprezentanţi „second hand” ai generaţiei 60. Ceea ce face ca în planul vieţii literare să se producă anumite stratificări, iar statutul scriitorului care aparţine „elitei”  să difere radical (prin  drepturile de autor încasate, accesul în spaţiul public, promovarea în funcţii de conducere bine retribuite, călătorii în străinătate etc) de acela al autorului „marginal”, simplu tolerat la periferia literaturii.

În cadrul acestui proces de stratificare nn rol de seamă îi revine, fără doar şi poate cenzurii,  dacă vom înţelege prin acest termen nu doar instituţia acreditată să gireze, din punct de vedere politic, dar şi estetic, producţia literară, ci întregul sistem de mecanisme întrebuinţat de statul comunist pentru organizarea – de sus în jos – a spaţiului public. Funcţia majoră a acesteia  „a fost  probabil aceea de a produce noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran. În termeni istorici este mai puţin important faptul (…) interzicerii anumitor autori, al eliminării publice a anumitor opere, cât cel al promovării altor autori şi a altor opere drept model exemplar”[3].Între eliminarea totală şi promovarea în rândul elitei, existau însă destule trepte intermediare; nu orice carte publicată şi comentată favorabil de critică devenea instantaneu şi un model exemplar, astfel încât spaţiul public era organizat ierarhic, împărţindu-se, grosso modo, între doi poli extremi: elita şi „toleraţii”, iar fiecare prezenţă se bucura aici de vizibilitate şi era supusă unei supravegheri permanente;  el – consideră Daniel Barbu – avea  aspectul unui „spaţiu de factură premodernă, în care fiecare are un loc al său, în care poate fi pus la locul său, dar în care acest loc nu i se poate refuza. Modernitatea îţi îngăduie să treci pe cineva cu vederea, să te prefaci că nu îl iei în seamă,să te comporţi ca şi cum acel cineva nu există. În schimb, Vechiul Regim, ca şi totalitarismul, nu admit invizibilitatea socială şi etică a nici unuia dintre membri societăţii”[4].

Din punctul nostru de vedere, diferenţa dintre statutul elitei şi acela al „toleraţilor” este esenţială în înţelegerea apariţiei şi dezvoltării literaturii experimentaliste. „Elita” va fi desigur, ca orice „pedagogie” reacţionară până la un punct; ea a fost selectată pentru a elabora literatura „oficială” a momentului, determinată de politica, obiectivele, interesul şi chiar gustul estetic al clasei conducătoare. Membrii ei sunt, cu sau voia lor, nişte activişti (în sensul foarte larg al termenului) supuşi „disciplinei de partid”, au nu numai privilegii ci şi obligaţii mai mari decât „toleraţii”, iar orice act major de  nesubordonare din partea lor are drept consecinţă eliminarea din aparat. Ei pot face mici gesturi de non-conformism, pot adopta o atitudine duplicitară în raport cu sistemul şi îl pot critica în particular, dar mai ales se iluzionează că „rezistă prin cultură” Cel puţin în cazul elitei (care este unul din beneficiarii sistemului), ideea unei asemenea rezistenţe se dovedeşte însă cu totul himerică:  reprezentanţii acesteia  au făcut cultură în conformitate cu indicaţiile partidului, nu au scris întotdeauna ceea ce au vrut, ci şi ceea ce li s-a impus (Roşu vertical, Un pământ numit România, Delirul), iar activitatea  lor „nu a constituit o formă de rezistenţă, ci una de participare la dinamica spaţiului public comunist”[5]. De altfel, pentrarea în rândul acestor elite nu se făcea niciodată instantaneu, ci – aşa cum cu justeţe observa Paul Cernat – „aspiranţii parcurgeau un (necesar) purgatoriu al servituţii, căci tranziţia de la dogmatismul stalinist la destinderea estetică de după 1965 îşi are rigorile ei. Volumele poeţilor (debutanţi sau nu) plătesc încă un obligatoriu impozit partinic pe lirismul permis”.[6], iar în  poezia „oficială” a epocii, „chiar dacă partinicul nu este manifest, ideea acreditată subliminal este aceea că <<salvarea>> de dogmatism, <<independenţa>>. <<recuperarea tradiţiei>>  <<mândria de a fi român>>, <<fericirea>> şi celelalte le datorăm înţeleptei conduceri a partidului întors la matricea autohtonă. Oricum, nu valoarea estetică în sine a primat în canonozarea didactică precoce a tinerilor poeţi din generaţia micii liberalizări, ci compatibilitatea dintre lirismul neo-modernist şi noul sistem de teme, atitudini şi simboluri ale puterii politice naţional-comuniste”[7].

Cu totul alta este situaţia „toleraţilor”; aceştia beneficiază de privilegii extrem de mici (în ultimă instanţă doar de acela de a publica atunci când partidul le-o îngăduie – şi nu le-o îngăduie totdeauna!), dar şi obligaţiile lor sunt, în ultimă instanţă, proporţionale: atâta  timp cât nu adoptă făţiş o atitudine critică  în raport cu regimul şi cu ideologia acestuia, beneficiază de o relativă libertate de expresie, rămânând însă (prin grija partidului şi a criticii de întâmpinare) la marginea fenomenului literar şi bucurându-se, cel mult, de o semi-omologare. Asumându-şi o asemenea marginalitate socială, exponenţii „revoltei” pot duce însă experimentul artistic spre teritorii încă puţin explorate, care nu mai aparţin codului poetic al modernismului, ajungând să impună treptat o formulă poetică infinit mai viabilă, dacă avem în vedere efectele sale în timp, decât poezia „elitei” şi chiar dacă nu fac „rezistenţă prin cultură”, cel puţin elaborează o literatură alternativă, din care lipsesc cu desăvârşire nu doar clişeele ideologice  (de  care „elita”, prin chiar statutul ei, nu se poate elibera în totalitate) ci şi mare parte din locurile comune ale liricii moderniste.

Se constituie astfel o mişcare experimentalistă, care, dacă facem abstracţie de teoretizările oniriştilor, se manifestă mai degrabă discret şi silenţios, este difuză şi insidioasă, dar ajunge să dea treptat tonul şi să imprime direcţia de evoluţie a poeziei româneşti, manifestând o puternică influenţă nu doar în stricta sa contemporaneitate (deşi de această influenţă nu vor scăpa, de-a lumgul anilor nici Nichita Stănescu, nici Marin Sorescu), ci şi asupra promoţiei imediat următoare, promoţia 80, care e tributară în mult mai mare măsură lui Mircea Ivănescu., Dimov sau Mazilescu decât „liricii metafizice” a şcolii stănesciene.

Aşa cum se întâmplă şi în imaginarul poeziei experimentaliste, unde „circumferinţa” se va substitui, în mod progresiv „centrului”., procesul dialectic din care ia naştere noua literatură se caracterizează ca un război nedeclarat între centru şi periferie, un război pe al cărui parcurs retorica marginii se va insinua în retorica centrului (elitei) şi o va înlocui în cele din urmă, fenomen care devine perfect vizibil în anii 80, odată cu declinul înregistrat în receptarea poeziei neomoderniste şi cu explozia unei noi promoţii de poeţi experimentalişti, care aveau să-şi spună „postmoderni”. Iar faptul poate să pară ciudat, dacă avem în vedere că arsenalul de care dispun „toleraţii” în această dispută este destul de precar: ei nu se bucură de susţinere din partea regimului şi prin urmare nici de prea multă vizibilitate în spaţiul public, astfel încât teatrul lor de manifestare vor fi acele zone, puţin vizibile pentru publicul larg, unde puterea este dispusă să se arate mai relaxată şi mai tolerantă; revistele literare de mai mică circulaţie, cenaclurile şi, nu în ultimul rând, cârciuma. Căci – în ciuda suspiciunii care funcţiona şi aici – aceasta a reprezentat, în epoca despre care vorbim, o oază de cvasi-normalitate, unde (aşa cum îşi aminteşte Aurora Liiceanu) „vedeai oameni absorbiţi de conversaţii, degustând cu satisfacţie imperfecţiunile răului, avantajele arbitrarului, limitele factorului uman, având adeseori în centru un extrovert vesel caremanipula cu artă contagiunea şi ridica viaţa la rangul pe care-l merita. Se cădea în normalitate. Se compensau frustrări, se sublimau euri neutilizabile”[8]. Cârciuma era de altfel perfect compatibilă cu stilul de viaţă boem pe care îl adoptaseră mulţi dintre „toleraţi”; şi, în această ordine de idei, trebuie subliniat  că, departe de a fi doar o formă de evazionism., boema constituia, în acelaşi timp, şi o modalitate prin care se marca neaderarea la sistem, pletele, barba, o pereche de blugi sau chiar excesele etilice, pierzându-şi în acest context „valoarea de întrebuinţare” şi funcţionând în plan simbolic ca semne ale unui statut social ce se dorea în răspăr faţă de discursul regimului. Totodată, boema crea o anumită solidaritate, apropieri şi prietenii, alianţe mai mult sau mai puţin literare, genera discuţii despre rosturile mai adânci ale literaturii, ce ţineau locul articolelor-program sau al manifestelor artistice. Frecventate de un număr însemnat de autori dintre cei mai diverşi, „cârciumile literare” bucureştene erau însă în primul rând locul de întâlnire al „revoltaţilor” şi au funcţionat ca nişte adevărate laborotoare de creaţie, a căror însemnătate în configurarea noii literaturi nu poate fi în nici un caz minimalizată. Căci, chiar dacă nu scăpau de supravegherea atentă a Securităţii, ele reprezentau nişte spaţii puţin expuse vizibilităţii publice, unde regimul îngăduia anumite manifestări de non-conformism şi o oarecare  libertate de exprimare. La restaurantul Podgoria bunăoară – îşi aminteşte unul din stâlpii vechii boeme bucureştene – „proporţia era bine stabilită: jumătate securişti, unii noi, alţii vechi, jumătate artişti. Se consemna, profesionist, fiecare ce cânta. Nu ştiu să fi fost careva umflat de acolo. Bine, această cârciumă avea un aer de reprezentanţă, aproape ca şi Casa Scriitorilor, nu intra orice golan cu limba scrisă în Obor”[9]. Iar dialogurile ce se înfiripau în asemenea locuri, poemele citite sau recitate aici, s-au constituit, păstrând fireşte proporţiile, într-un soi de „samizdat vorbit”, care a jucat rolul de literatură alternativă, în raport cu producţia poetică a „elitei”.

Revistele studenţeşti au avut la rândul lor un rol însemnat în configurarea şi promovarea noii literaturi. Publicaţii ca Echinox, Alma Mater/Dialog, Opinia studenţească sau Amfiteatru reprezentau „o zonă a presei aproape liberă, oricum mai liberă decât presa profesionistă”[10], în timp  ce redactorii şi colaboratorii acestora aparţineau „marginii”, erau „persoane structural mai libere, mai puţin afectate de ideologia oficială (…) Nu aveau nici slujbe relativ bine plătite, nici poziţii de conducere de apărat. Nici familii de care să depindă în mod direct soarte lor”.[11]. Aceste publicaţii erau ele însele „marginale”, deoarece nu erau incluse în circuitul naţional de difuzare a presei, astfel încât cenzura le trata cu o anumită îngăduinţă. Apoi – aşa cum îşi aminteşte Liviu Antonesei – „oameni fiind, cenzorii erau şi ei destul de diferiţi. Unii erau mai îngăduitori, alţii mai absurzi. Unii mai curajoşi, alţii fricoşi precum iepurii. Iar aceste caracteristici le influenţau vizibil comportamentul”[12]. Cu mulţi dintre ei se putea „negocia”, iar lupta nu era chiar atât de inegală cum ar părea la prima vedere: „e adevărat – ne încredinţează acelaşi autor –  că cenzura avea în spatele ei întregul aparat al statului-partid. Însă ea lucra după regulamente, procedee şi liste oarecum standard, ce deveneau destul de uşor previzibile pentru observatorul atent şi interesat. În schimb, studenţii aveau şi ei la îndemână câteva arme redutabile, poate chiar mai redutabile decât ale cenzutii şi cenzorilor: cultura, spiritul critic, imaginaţia şi – de ce nu? – un anume jemanfişism ce conferea un grad de libertate mai ridicat decât al bietului funcţionar al cenzurii, care adesea tremeura pentru scaunul său şi încerca din răsputeri să nu-şi supere nenumăraţii şi tot mai sus-puşii şefi”[13]. Datorită regimului special de care beneficiau, aceste publicaţii au putut astfel să promoveze o literatură care încerca să evolueze între alte orizonuri decât producţia oficială a „pedagogiei” (e de ajuns să amintim în acest context puternica grupare poetică de la Echinox) şi să întreţină, alături de revistele Uniunii Scriitorilor – supuse totuşi unui control mai sever, în aerul poluat ideologic al epocii, un climat de cvasi-normalitate.

Dintre cenaclurile care puncţionează în epocă, un rol esenţial în promovarea noii literaturi l-a avut cenaclul  Luceafărul, condus de Miron Radu Paraschivescu. Personaj paradoxal, amestec de elanuri generoase şi oportunism, de dogmatism ideologic şi spirit critic la adresa sistemului, acesta a fost, fără doar şi poate, unul dintre principalii animatori ai vieţii literare de la sfârşitul anilor 60. Iar situarea lui în tabăra „revoltaţilor” nu trebuie să surprindă, căci poetul îşi manifestase încă din 1940, rezerva faţă de „monştrii sacri” ai modernismului interbelic, exprimându-şi opţiunea pentru o poezie „prozastică” şi „apteră” (aceea a tinerilor poeţi de la Albatros) dar neseparată de viaţă, aşa cum era lirica încurajată şi promovată de critica de întâmpinare a epocii: „E un viciu, o deformaţie proprie oamenilor de carte – scria în această ordine de idei autorul Cânticelor ţigăneşti – de a săpa tranşee între viaţă şi literatură, când aceasta din urmă nu-şi află preţurile decât în măsura în care se trage din cea dintâi ca să se întoarcă la ea, Dar tocmai aceasta e vina care se impută poeziei noastre: de a fi de-a dreptul ruptă din viaţă. (…) Noi (…) am terfelit poezia, (…) am îmbrâncit-o în noroi, am trimis-o pe stradă, să umble desculţă, să-şi înţepe tălpile, să-şi ardă faţa de soare şi vânturi, să vieţuiască, într-un cuvânt”[14]. După 1945 poetul devine pentru o vreme unul dintre cei mai înverşunaţi detractori ai lui Tudor Arghezi şi susţine în paginile presei de partid ideea unei „culturi în sens unic”, „revoluţionare” şi aservite în totalitate imperativelor ideologice:  „Cultura, cum spunea Lenin, – scria el în paginile Contemporanului – face şi ea politică. Ca şi liberrtatea, ea face politica organismelor sănătoase (…) nu slujeşte şi nu dă adeziune decât celor care se ridică şi merg înainte, nu celor care (…) vor să meargă înapoi. Acesta e sensul unic al culturii, care, prin tot ce e trainic, dăinuitor în ea se contopeşte cu viitorul, cu viaţa în mare, cu progresul”[15]. Aceste accese de dogmatism se vor dovedi însă trecătoare, iar notaţiile din jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu dovedesc că, de-a lungul anilor 50, poetul a adoptat o poziţie tot mai critică faţă de politica partidului comunist în ceea ce priveşte fenomenul artistic. „Ceea ce e mai umilitor, mai deprimant şi mai contra-revoluţionar azi în scrisul nostru – nota, de exemplu, scriitorul în 1952- e această violentă reprimandă exercitată asupra personalităţii artistului (…) În locul personalităţilor cresc azi ciuperci în serie, (…) în locul derzbaterilor libere şi a producţiei spontane, îndiciduale, vii în care realitatea se oglindeşte cu atât mai adevărat cu cât e mai necăutat acest lucru –năpădesc piaţa nişte şabloane colorate în patru-cinci tonuri, dela romantismul rozaceu, pentru un prezent ireal până la încrâncenarea scremută pentru un trecut carew, dacă a fost real, aş reuşit să-l prezentăm astăzi atât de uniform, încât a ajuns aproape la fel de ireal”[16]. El va întâmpina dezgheţul ideologic din anii 60 cu un volum de versuri intitulat ostentativ Libere şi ajuns, succed\ndu/i lui Eugen Barbu, la conducerea cenaclului Luceafărul va fi unul dintre cei mai activi promotori ai „noii literaturi”. La şedinţele acestui cenaclu, unde se întâmpla uneori să participe şi lideri de partid de felul lui Gogu Rădulescu, atmosfera era relaxată, se respira un aer de libertate şi nu lipseau gesturile de non-conformism. Bunăaoră aici a citit Teodor Pâcă celebra (la vremea ei) poezie Cine-a pus căcat pe clanţă, care „a stârnit rumoare numai printre cei mici. Poemul era inofesnsiv, cu atât mai mult cu cât poetul recunoştea până la urmă, din spirit autocritic, că tocmai el a a pus căcat pe clanţă”[17].

[1] Daniel Barbu, op. cit., p 49

[2] Ibid, p 50

[3] Daniel Barbu, op. cit. p. 55

[4] Ibd, p. 59

[5] Daniel Barbu, op. cit, p 58

[6] Paul Cernat, Lirismul în slujba revoluţiei, în Explorări în comunismul românesc II, Editura Polirom, 2005, p 230.

[7] Ibd p 231

[8] Aurora Liiceanu, Cotidianul comunist  în Viaţa cotidiană în comunism, Editura Polirom, 2004, p 27

[9] Grişa Gherghel, Boemi sub dictatură, Editura Fundaţiei, PRO, 2002, p. 15

[10] Liviu Antonesei, Cenzura noastră cea de toate zilele în Viaţa cotodiană în comunism  p 138

[11] Ibid, pp 138-139.

[12] Ibid, pp 139-140.

[13] Ibid, p 140.

[14] Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, Editura Dacia, 1994, p137.

[15] Apud Ana Selejan, Trădarea intelectualilor.Reeducare şi prigoană, Editura Cartea Românească, 2005, p 143

[16] Miron Radu Paraschivescu, op cit p 355

[17] Grişa Gherghel, op cit p 15

Anunțuri

puţină istorie literară (2)

Posted in Uncategorized on Septembrie 24, 2017 by Octavian Soviany

Principalul obiect al contestaţiei care vine dinspre tabără experimentaliştilor (cei mai activi sunt oniricii)  este, desigur, poezia neomodernistă, dar această contestaţie  e lipsită de furia „demolatoare” a avangardei istorice, mai degrabă insidioasă, şerpuită, plină de maliţiozitate şi ironie. Una din ţintele sale predilecte este, nu se putea să nu fie, lirica „metafizică” a lui Nichita Stănescu şi a emulilor săi din interiorul promoţiei 60 (un Cezar Baltag, un Grigore Hagiu), pe care Leonid Dimov o suspectează de inautenticitate, căci – scrie autorul Deschiderilor– „un atribut vădit al acestei poezii este influenţa lecturii, altădată deficitare, acum copleşitoare, Se citeşte, de pildă, Fenomenologia lui Hegel. Nu-i nevoie să recurgem la detractorul lui, la Kierkegaard, pentru a aminti cât de dificilă este înţelegerea acestei cărţi. Nu poţi nega însă intervenţia – repetată pe parcursul lecturii – a unei magii halucinatori, a unei ispite ciudate de a crede că tu, cititorul, şi nu Hegel,ai înţeles ceva, care se  impune a fi reformulat (…) un pic de transă şi calapoadele poeziei sunt vârfuite cu un material străin, o filozofie, sau mai zis cu istoria unei filosofii”[1].Iar, în finalul articolului, Dimov afirmă cât se poate de categoric: „poezia începe acolo unde filosofia nu mai are ce căuta, pentru că afinele acesteia sunt prea grosiere. Folosirea lor în <<investigarea>> artistică riscă, din această pricină, să lezeze arta”[2] . Concluzia vine la fel de tranşant şi într-un alt text, consacrat de data aceasta, lui Ion Barbu: „Noi (…) n-am voit a demonstra perenitatea poeziei lui  Ion Barbu (ar fi de prisos), ci incompatibilitatea ei cu filosofia. Se poate filosofa înainte de poezie şi după ea. Poezia autentică nu înseamnă altceva decît creaţie. Ea poate constitui obiectul unei filosofii, nicidecum o filozofie ca atare”[3] . Cu alte cuvinte, poezia nu poate deveni vehiculul unei metafizici; aceasta din urmă presupune un limbaj monovalent, care se raportează la un sens transcendent lui (adică simbolic), în timp ce limbajul poetic este unul prin excelenţă polivalent. Se ajunge astfel la repudierea tuturor formulelor literare „conţinutistice” şi la îndepărtarea progresivă a oniricilor de modelul, încă atât de prestigios, al marelui modernism interbelic. „Când l-am cunoscut pe Dimov, prin 1958/59 – mărturiseşte Dumitru Ţepeneag – el scrisese deja o puzderie de poezii de factură mai întâi argheziană, apoi barbiană. Fiind mult mai tânăr, eu nu încropisem decât câteva schiţe în care încercam să mă îndepărtez cât mai mult de marele model care era pentru mine Kafka”[4]. Germenii unei posibile arte poetice, alta decât paradigma revolută a modernismului, apar în momentul în care oniricii descoperă virtualităţile nevalorificate din experienţa avangardelor istorice şi, odată cu aceasta, posibilitatea unui „nou suprerealism” întemeiat pe principii de creaţie radical diferite de cele ale grupului lui Breton.  Iar această schimbare de paradigmă, trecerea de la modernismul mai temperat al lui Arghezi, Blaga sau Barbu   ( modelele predilecte ale şcolii stănescieniste) la erezia avangardistă, pe care o putem înregistra de altfel şi în afara grupului oniric, constituie poate marca cea mai evidentă a mişcării experimentaliste.

 

În ceea ce priveşte grupul oniric, trebuie să mai spunem că istoria lui a cunoscut suişuri şi coborâşuri, iar membrii săi aveau să exercite o influenţă semnificativă asupra dezvoltării unui nou concept de poeticitate. „Nucleul său tare” se constituie la sfârşitul anilor 50; în 1959 are loc „întălnirea providenţială” dintre Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, iar între 1959 şi 1964 onirismul traversează (aflăm de la la autorul Nunţilor necesare) o perioadă de clandestinitate, dar şi de gestaţie teoretică. Acum „Dimov şi cu mine stabilim bazele onirismului structurat pe care l-am numit onirism estetic pentru a-l deosebi de onirismul suprarealiştilor”[5]. Începând de prin 1964, odată cu relativul „dezgheţ cultural”, cei doi ajung la concluzia că „se poate publica” şi încep să frecventeze cenaclul Luceafărul, condus, pe vremea aceea, de Eugen Barbu „Acolo – îşi aminteşte Dumitru Ţepeneag i-am cunocut pe Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea şi alţii. Acolo i-am cunoscut şi pe mulţi alţii rămaşi în afara grupului. După multe fapte şi peripeţii, Eugen Barbu a fost izgonit şi de la Luceafărul şi de la cenaclu, care a fost pus sub oblăduirea lui Miron Radu Paraschivesvu. Ivănceanu a fost devenit secretar al cenaclului, iar grupul oniric se afla în punctul său culminant”[6].Aşa se face că oniricii, cărora li s-au adăugat ulterior, alături de  Mazilescu,  Turcea şi Ivănceanu, pe care i-am menţionat deja, Emil Brumaru, Sorin Titel, Florin Gabrea, Puşi Dinulescu, Iulian Neacşu , Virgil Tănase etc  au ocupat timp de cîţiva ani (1966-1971) prim-planul vieţii literare, bucurându-se  de protecţia lui Miron Radu Paraschivescu, care intenţiona  să realizeze o „sfîntă alianţă” între vechii suprarealişti (Gellu Naum, Virgil Teodorescu) şi şcoala onirică. În acest scop este înfiinţată, ca supliment al revistei craiovene Ramuri, Povestea vorbei (1966), concepută de MRP ca o adevărată revistă de avangardă, unde vor debuta Ivanceanu şi Mazilescu. Suplimentul nu va supravieţui însă decât 9 luni, iar din  1968 textele oniricilor vor apărea mai ales în Luceafărul condus de Ştefan Bănulescu, unde Dumitru Ţepeaneag beneficiază de o rubrică permanentă. Tot în acest an (probabil anul de apogeu al mişcării onirice) încep să fie publicate articolele teoretice ale lui Ţepeneag şi Dimov, care trasează principiile unei ideologii literare ce se autodeclara ca atare, iar revista Amfiteatru va organiza, cu participarea lui Dimov, Ţepeneag, Daniel Turcea şi Laurenţiu Ulici, o masă rotundă avînd ca subiect onirismul. Tot acum oniricii sunt pe punctul de a scoate propria lor revistă, care era un supliment al Luceafărului şi urma să se numească Ochean; proiectul este oprit însă în ultimul moment, când primul număr era în şpalt, căci grupul începuse să fie privit cu tot mai multă suspiciune de culturnicii  partidului comunist. „Termenul de oniric sau de onirist – îşi aminteşte Dumitru Ţepeneag –  avea, şi politic  şi estetic, o reputaţie suspectă. Asta şi din cauza noastră, mai ales a mea. Luam din ce în ce mai mult atitudine politică, spre disperarea lui Dimov care era mai cu scaun la cap decât noi toţi. În 1968 am venit la Paris, am vorbit la Europa Liberă, m-am lăsat firitist de căpeteniile exilului. Eram deci suspecţi, deocheaţi, dar şi băgaţi în seamă din ce în ce mai mult”[7]. „Persecuţia” care urmează după 1968, motivată de ieşirile non-conformiste la rampă ale lui Ţepeneag, dar şi de îngrijorarea care domnea în forurile superioare ale partidului  ca urmare a invaziei sovietice din Cehoslovacia, vizează mai mult teoria onirică („de bine, de rău literatura noastră izbuteşte să vadă lumina tiparului”), cu atât mai mult cu cât „şi alţi tineri scriitori adoptă modul oniric găsind astfel posibilitatea să scape din dilema în care se zbate literatura în ţările din Est: ori spui adevărul şi rişti să fii cenzurat sau rău văzut, ori faci realism socialist, adică literatură poleită”[8]. Totuşi, în ciuda ecourilor pozitive pe care le are în rândurilor scriitorilor  onirismul ca alternativă nu doar la dogmele  revolute ale realismului socialist ci şi la neomodernismul şcolii stănesciene, grupul, supus la tot mai multe presiuni din partea puterii comuniste, începe să-şi piardă coeziunea. Iar faimoasele „teze de la Mangalia” ale lui Nicolae Ceauşescu, care puneau capăt, în 1971, dezgheţului cultural, îi reduc  la tăcere şi pe onirici. Cauzele ce au dus la destrămarea acestei mişcări, un veritabil „vârf de lance” al neoavangardei de după 1965, vor fi trecute în revistă, mult mai târziu, de D. Ţepeneag. „Grupul  s-a destrămat pentru două pricini. Persecutat de cenzură (vocabula oniric a fost literalmente interzisă mai mulţi ani de-a rândul), urmărit şi infiltrat de Securitate, nu mai avea nici o şansă să continue să se afirme ca grup. Apoi, după tezele din iulie (1971) o parte din membri au fost siliţi sau tentaţi să rămână în străinătate, şi în primul rând eu (Dimov mă poreclise în băşcălie caidul), să zicem capul teoretic şi organizatoric. Rămas singur, Dimov s-a străduit să-şi salveze propria operă. Nu mai avea chef de grup. Avea şi el dreptatea lui”[9]

 

[1] Ibid p 14

[2] Idem

[3] Ibid p 16

[4] Ibid p 247

[5] Ibid p 249

[6] Idem

[7] Ibid p 250

[8] Idem

[9] Idem

puţină istorie literară

Posted in Uncategorized on Septembrie 23, 2017 by Octavian Soviany

Din perspective unei filosofii a imaginarului,  noua poezie experimentalistă ce începe să se configureze la sfârşitul anilor 60, constituie impactul cu formele, miturile și imaginile oficiale, care acționează asupra imaginarului în mod opresiv, ca o pedagogie. În orice epocă – scrie Gilbert Durand – există două mecanisme antagonice de motivare, unul opresiv, celălalat insurgent și contestatar, ceea ce face ca imaginarul să fie întotdeauna prezent sub două aspecte: pe de o parte –pedagogia, pe de altă parte – revolta. Perioada relativului dezgheţ ideologic, care a permis explozia literaturii experimentaliste – nu face excepţie de la această regulă: există o poezie „oficială” a epocii (aşadar o „pedagogie) încurajată de forurile de partid şi insistent promovată de critica de întâmpinare, dar şi o lirică a „revoltei”, ai cărei reprezentanţi aparţin underground-ului  artistic şi au statutul unor „toleraţi”, iar accesul lor în spaţiul public este îngrădit cu stricteţe.

„Pedagogia” anilor 60 nu mai este, fireşte, propanganda versificată care substituise poezia vreme de un deceniu, ci un neomodernism situat în descendenţa liricii interbelice şi epurat pe cât posibil de conotaţiile lui potenţial subversive, adică, în principal, metafizic-religioase. Este, în fond, vorba despre o „întoarcere” la tradiţie” care reflectă poate şi anumite schimbări din interiorul aparatului de partid; căci – aşa cum arăta Daniel Barbu – „generaţia de militanţi marxişti şi internaţionalişti cu orgini şi experienţe sociale precumpănitor proletare, care a condus Partidul în anii 40 şi 50, a fost înlocuită masiv, începând cu intervalul 1964-1968, de noi efective de activişti  şi susţinători de extracţie rurală, pentru care marxismul şi internaţionalismul nu mai erau referinţe spontane şi obligatorii[1] şi care – am adăuga noi – se vor dovedi mai permeabile la ideea de „tradiţie”, înscrisă, la loc de cinste, printre „valorile naţionale”  pe care liderii comunismului românesc nu încetează să le redescopere după 1960. Ar mai fi de menţionat în acest context că ideologia regimului şi perspectiva  existenţială a (neo)modernismului, oricât ar părea de îndepărtate una de cealăltă, au totuşi un punct de convergenţă, care nu le face incompatibile în totalitate: situarea lor în interiorul unei viziuni antropocentrice şi voluntariste. Căci, în timp ce marxism-leninismul (fie şi în variantă lui dâmboviţeană) se autointula „un nou umanism” şi îşi propunea, ca prin acţiunea politică să „umanizeze” natura şi societatea, mitologiile modernismului (începând de la Baudelaire şi Rimbaud) gravitau în jurul „poetului-mag”, care, recurgând la ştiinţa secretă a corespondenţelor şi analogiilor, reface unitatea primordială dintre uman şi cosmic, conferindu-i poeziei dimensiunile unei „noi metafizici” sau chiar ale unei „noi religii”. Constructorul noii orânduiri şi poetul cu veleităţi prometeice aparţin prin urmare – dacă ar fi să apelăm la o terminologie instituită de Northrop Frye – „modului mimetic superior”, implicând actanţi care, prin capacitatea lor de cunoaştere şi acţiune depăşesc media umană obişnuiţă: activistul posedă un instrument de cunoaştere infailibil – materialismul dialectic şi istoric, iar acţiunile sale sunt încununate aprioric de reuşită, pentru că merg în direcţia necesităţii istorice; poetul-mag dispune, la rându-i,de  o facultate „aproape divină” (cum o numea Baudelaire) – imaginaţia, care-i permite accesul la ştiinţa corespondenţelor , iar acţiunile sale se concretizează în „operaţiuni de limbaj” cu atât mai eficiente cu cât funcţionează după algoritmii unui calcul algebric (sublinia Poe); situându-se la mare distanţă de tumultuoasa, dar şi hazardata „inspiraţie” a romanticilor   Ideologia regimului şi estetica promoţiei neomoderniste a lui Nichita Stănescu se întâlnesc astfel în virtutea apartenenţei lor la acelaşi model existenţial „umanist” (adică antropocentric), în timp ce poezia (tolerată totuşi până la un punct) a experimentaliştilor, care se revendica de la experienţele avangardismului (prea „revoluţionar” pentru a nu trezi până  la urmă suspiciunea activiştilor culturali,  convinşi că orice contestare estetică poate ascunde o potenţială contestare politică) şi se situa în afara modelului „umanist” (apelând la imagini şarjate sau caricaturale ale subiectului uman, devenit „nobilul mascărici al Totalităţii) nu avea cum să se bucure de adeziunea organelor de partid. Dar nici de cele ale criticii de întâmpinare, care, fără a fi neapărat manipulată de birocraţia regimului, are propriile sale probleme în ceea ce priveşte receptarea poeziei experimentaliste. Căci este o critică „defazată” , pe care controlul strict exercitat de putere în anii 50 asupra vieţii artistice a ţinut-o la distanţă de mutaţiile produse în aria literaturii şi criticii occidentale şi care revenea deocamdată, ca şi o parte a producţiei literare curente, la tradiţia epocii interbelice şi la modelul ilustru al călinescianismului. Lipsită de organele teoretice necesare pentru abordarea noii literaturi, într-o penurie conceptuală aproape desăvârşită, această critică se va simţi, fireşte, mult mai în largul ei (atunci când e de bună credinţă) în prezenţa unor creaţii raportabile la marile paradigme ale interbelicului (Arghezi, Blaga, Ion Barbu), pe care îşi exersaseră deja instrumentele hermeneutice G. Călinescu, E. Lovinescu. Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu sau Vladimir Streinu. Astfel că, prin acţiunea conjugată a organelor de partid şi a criticii de întâmpinare se cristalizaze deja la sfârşitul anilor 60 o elită poetică (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Adrian Păuneascu, Ioan Alexandru etc) care lua locul „mogulilor” poeziei proletcultiste din deceniul anterior, asimilabilă – în linii mari – neomodernismului; aceasta constituia(în termenii lui Durand) „vocea pedagogiei”, iar reprezentanţii ei vor fi priviţi (cu mici perioade de eclipsă – e adevărat – pentru unii din ei) ca nişte repere poetice de necontestat  pe tot parcursul epocii comuniste

Cât despre „revoltă” ea se consumă strict în domeniul esteticului, chiar dacă mulţi dintre purtătorii ei se remarcă prin anumite gesturi non-conformiste (cu conotaţii doar subiacent politice) ce nu puteau să scape ochiului vigilent al Securităţii. Portreul-robot al acestui artist underground al anilor 60 a fost configurat cu exactitate de Dumitru Ţepeneag într-un interviu, acordat peste ani lui Radu Călin Cristea, în care vorbeşte despre prietenii săi din grupul oniric: „Eram cu toţii nişte <<boemi>> şi, mult timp, niste <<marginali>>. Eram <<beţivi>>. Nu făceam <<concesii>>, nu scriam pentru partid, nu mâncam căcat! Sprijineam un <<fost deţinut>> ca Paul Goma precum şi pe alţi fosti deţinuţi. Ne războiam cu (Eugen n. n.) Barbu şi << oamenii>> lui. Eram bine văzuţi de <<Europa liberă>> care, prin comentariile ei, ne-a creat o faimă politică nemeritată şi, indirect, ne-a radicalizat”[2]

[1] Daniel Barbu, Republica absentă, Edituta Nemira, 1004, p 52

[2] Dimov, Ţepeneag, op cit p 252

fragment de roman

Posted in Uncategorized on Septembrie 21, 2017 by Octavian Soviany

Am descins în Gara de Est într-o după-amiază posomorâtă de toamnă târzie. Ploua mărunt. Ne-am pierdut în mulţimea care se îngrămădea spre ieşire. Aveam impresia că pătrunsesem dintr-o dată într-o altă lume, care nu avea câtuşi de puţin înfăţişarea unui oraş feeric, nu era nici un Bagdad, nici un Visapour, aşa cum mă  lăsaseră să cred poveştile lui Marie. Mirosea a cărbuni, iar prin aerul stătut, anevoie de respirat, şuieratul ascuţit al locomotivelor se amesteca cu strigătele hamalilor şi cu rumoarea mulţimii, care se agita în toate direcţiile, ca un enorm animal cu capul tăiat. Faţada negricioasă a gării, pe care se depusese parcă o pulbere fină de cărbune, semăna cu cea a unei închisori. În piaţeta din faţa ei, vălurea o mare de umbrele, de sub care se desluşeau, pe ici pe colo, chipuri gălbejite, frunţi terne, buze decolorate şi schimosite de ură.

Tata a găsit cu greu o trăsură. Era o vechitură hodorogită, în care mirosea a fân mucegăit şi a piele murdară. Prin crăpăturile caroseriei, vântul şi ploaia pătrundeau în interior. Îmi era frig. M-am zgribulit între mama şi Marie, care s-au grăbit să mă acopere cu un pled, şi am început să privesc pe fereastră priveliştea dezolantă a străzilor pariziene.

Începuse să se însereze.   Am apucat-o mai întâi pe un fel de şosea, mărginită de case înalte şi sumbre, cu zidurile mâncate parcă de lepră, între care se întindeau  mohorâte terenuri virane, pe care puteai vedea, din loc în loc, silueta de cărămidă a unei clădiri în construcţie. Apoi trăsura a pătruns într-un labirint de străduţe întortocheate, prin care caii izbuteau să înainteze cu greu, alegându-se cu sudalmele vizitiului şi cu câte-o lovitură violentă de bici, ce îmi îngheţa sângele. Aceleaşi case înalte, cu faţade galbene, pătate cu verde din pricina ploilor care le roseseră tencuiala, aceleaşi ganguri sinistre prin care şuiera vântul, aceleaşi geamuri murdare prin care lumina zilei părea să pătrundă cu greu.  Treceam prin faţa unor dughene mizere: brutării şi măcelării, magazine sărăcăcioase de îmbrăcăminte la mâna a doua, prăvălii prăfuite de vechituri, depozite de vinuri din care răzbătea lărmuiala împleticită a băutorilor de profesie.

Nu mai voiam să văd şi să aud nimic. Descopeream un  oraş mult mai urât decât Metzul, ros de mizerie şi de murdărie. Mi-am înfundat capul în umărul lui Marie şi am început să plâng în hohote, spre spaima mamei, care a început  să-mi pipăie fruntea îngrijorată şi să rostească în şoaptă cuvintele unei rugăciuni. La întrebările ei neliniştite am răspuns că mă dor îngrozitor dinţii şi că vreau să ne întorceam deîndată la Metz.

Ah, Metzul, cu aerul său curat şi cu arhitectura lui simetrică, Metzul căruia i-am dus neîncetat dorul şi pe care nu-l voi mai revedea niciodată, Metzul, acest oraş  eroic şi tragic, care, după câteva lupte neînfricate, nu a putut fi ocupat de prusaci decât în urma unei trădări abominabile, Metzul, oraşul în care am locuit doar până la şapte ani, dar unde mi-am trăit primele experienţe de viaţă esenţiale şi care mi-a intrat pentru totdeauna în sânge.

Mă visez şi acum de multe ori străbătând străzile sale prietenoase, de mână cu mama şi cu Marie, hoinărind cu Yvette prin luncile Mosellei, privind forfota burtăverzimii de pe esplanadă şi paradele viitorilor sublocotenenţi, jucându-mă cu soldaţii de plumb pe covorul din salonul din faţă.

La Metz locuisem într-o casă adevărată, apartamentul mobilat din rue des Petites-Écuries, la care ne-a condus tata, mi s-a părut doar un adăpost insalubru. Am fost întâmpinaţi de o femeie în vârstă, cu pomeţii ieşiţi, cu buzele uscăţive şi cu faţa plină de zbârcituri. Era Marthe, noua noastră menajeră, despre care ar fi puţine cuvinte bune de spus. Ne-a introdus într-o sufragerie înaltă şi friguroasă, tapetată într-un galben murdar, culoarea aceea care poate fi întâlnită adeseori pe pereţii jilavi ai gangurilor pariziene precum şi la pisicile fără stăpân. Perdelele şi covorul aveau aceeaşi culoare. Singurele mobile erau o masă lungă, cu tăblia de marmură neagră, patru scaune şi un bufet greoi de mahon, cu geamuri nu prea curate, prin care se întrezăreau câteva  mormane de castroane şi farfurii.

Aici am avut parte de prima mea cină pariziană, pe care am înghiţit-o cu noduri, lăsând mai bine de jumătate în farfurie. O supă subţire şi fără gust, prin care pluteau câteva bucăţele de morcov, o bucată de rasol  rece de vită, care mirosea tare a seu, un pateu, puţină brânză şi câteva fructe, pe care Mathe ni le punea în faţă parcă în duşmănie. Numai tata, obişnuit cu mâncarea proastă de regiment, a mâncat tot. Mama şi Marie şi-au lăsat, ca şi mine, farfuriile neatinse aproape. Ţin minte că m-am ridicat de la masă  pe jumătate flămând, iar izul rânced de seu îmi venea pe gât, provocându-mi o senzaţie de dezgust neplăcută.

Imediat după aceea am fost dus la culcare. În camera ce-mi fusese destinată (cea mai puţin friguroasă din toate – după cum s-a grăbit mama să mă încredinţeze) nu se găseau decât un pat mare, cu perdele cafenii, un scaun şi o măsuţă de toaletă. Într-un mic şemineu ardea un foc sărăcăcios de cărbuni, care arunca reflexe portocalii pe pereţii golaşi. Eram cumplit de dezamăgit şi îmi venea iarăşi să plâng. Mama a observat. Şi a încercat să mă consoleze, spunându-mi că nu vom locui în casa aceea decât câteva zile, urma să ne mutăm în curând într-o  locuinţă frumoasă din cartierul Batignolles, unde vor fi aduse toate mobilele noastre de la Metz, şi totul va fi exact ca  înainte. I-am aruncat o privire în care strecurasem probabil, fără voia mea, o picătură de ură. N-o credeam. Era pentru prima dată în viaţa mea când o bănuiam de minciună. Dar oare nu ea se închidea cu tata în dormitor, ca să facă tot felul de lucruri necuviincioase? Fusesem un prost că nu dădusem crezare de la bun început destăinuirilor lui Philippe Magot.

Am petrecut o noapte agitată. Duşumeaua trosnea. Patul uriaş, în care mă pierdeam parcă, în mijlocul unei mulţimi de perne şi de învelitori, îmi dădea o senzaţie de disconfort şi scotea un scârţâit lugubru ori de câte ori mă răsuceam în el. Era cald, prea cald chiar şi pentru un friguros ca mine, pe care îl apuca durerea de oase la cel mai mic semn de frig sau de umezeală. M-am zvârcolit mult, m-am răsucit până spre dimineaţă de pe o parte pe alta, străduindu-mă să nu mă gândesc la nimic şi am reuşit să adorm abia când lumina cenuşie a zorilor începuse să se strecoare printre perdele.

Când m-am trezit, aproape de prânz, camera era inundată de un soare strălucitor şi părea ceva mai prietenoasă.

-Ei, iepuroiule, îţi place Parisul? – m-a întrebat tata la micul dejun. Se încăpăţâna să-mi spună şi acum „iepuroiule” sau „micuţule” şi nu voia să-mi zică nici în ruptul capului Lelian, aşa cum mă botezase Yvette şi aşa cum aşteptam de atunci să-mi spună toată lumea.

-Metzul e mai frumos – am mârâit eu cu o voce ursuză.

Tata zâmbi:

-După ce o să faci astăzi o plimbare pe bulevarde, o să-ţi schimbi cu siguranţă părerea – făcu el şi clipi ştrengăreşte spre mama, care mă anunţă că în ziua acea avea de gând să-mi arate Parisul adevărat, Parisul cu comorile şi minunăţiile sale, Parisul cu care niciun alt oraş de pe faţa pământului nu se poate lua la întrecere.

Am bâiguit că mă simt încă obosit în urma călătoriei lungi din ajun, că mă dor picioarele, că voi putea cunoaşte foarte bine Parisul şi în zilele următoare, dar a fost în zadar. Mama era convinsă că aveam nevoie de o plimbare frumoasă prin aer liber. Trebuia să profităm de timpul bun de afară, căci în noiembrie la Paris asemenea zile însorite sunt rare.

A trebuit să mă las îmbrăcat cu hainele mele cele mai bune şi să ies la plimbare, deşi nutream convingerea că văzusem deja tot ce era de văzut. E adevărat că nici ideea de a petrece o zi întreagă în apartamentul acela neprimitor din rue des Petites-Écuries nu mi se părea prea fericită.

Afară era o zi rece şi însorită, iar Parisul strălucea ca un foc mare de artificii. Am luat-o pe rue des Petites-Écuries şi ne-am îndreptat  spre Porte Saint-Denis. Am străbătut sfios, alături de mama şi  de Marie ceea ce oamenii numeau pe vremea aceea „bulevardul Parisului”,  de la Porte Saint-Martin până la Madeleine. Mi s-a părea că şi însoţitoarele mele erau cuprinse de o uşoară emoţie, mai ales mama, care a rămas toată viaţa o provincială, iar furnicarul vieţii pariziene îi provoca nişte senzaţii pe cât de noi, pe atât de intense, ce supuneau nervii ei delicaţi la mici suplicii, din care nu lipsea însă o anumită picătură de voluptate. Parcă o văd şi acum, într-o elegantă pelerină albastră, pe care n-o îmbracă la Metz decât  în ocazii cu totul speciale, păşind ca pe vârful picioarelor , aruncând din când în când priviri uşor derutate spre mulţimea care tălăzuia dinspre  Porte Saint-Denis  spre Poissonière sau oprindu-se îndelung în faţa vitrinelor ticsite cu vaporoase rochii de seară, cu haine de blană, cu bijuterii care, în bătaia soarelui, aruncau reflexe de toate culorile, cu pălării după  ultima modă, cu suluri grele de mătase şi catifea, cu bucăţi de brocard brodate cu aur, cu mănuşi şi cu evantaie. În faţa acestei opulenţe, pe care Parisul o etala cu neruşinarea unei cocote, obrajii i se colorau în trandafiriu, iar în ochii ei păreau să se aprindă nişte scântei, aceleaşi scântei care se puteau desluşi şi în privirile albastre ale lui Marie.

Bulevardele pe care le-am străbătut erau mai largi decât toate străzile pe care le văzusem până atunci, străjuite de o parte şi de cealaltă de clădiri mari şi impunătoare, mai mari şi mai impunătoare – trebuia să recunosc – decât cele din Metz. Mă uitam la ele cu o admiraţie amestecată cu ciudă. Dar ceea ce m-a izbit cel mai puternic a fost gălăgia. Era mai întâi zgomotul  trăsurilor: zeci, sute de trăsuri de toate felurile, de la simplele trăsuri de piaţă la caleştile aristocratice, care se deplasau fără grabă, cu un fel de demnitate solemnă, ostentându-şi portierele pictate cu blazoane şi lăsând să se întrevadă uneori, printre perdelele trase pe jumătate, vreun chip visător de femeie sau figura vreunui bărbat posac şi posomorât, care părea că se întoarce de la o înmormântare. Erau apoi strigătele vânzătorilor de ziare. Şi era mai ales rumoarea mulţimii care împânzea trotuarele şi se agita în toate direcţiile. Am constatat cu stupoare că, în timp ce la Metz lumea vorbea în şoaptă pe stradă, aici trecătorii, care arătau toţi foarte bine dispuşi, conversau cu glas tare, râdeau, fumau, se opreau formând mici grupuri gălăgioase în care se spuneau glume sau se comentau ultimele zvonuri mondene. Găseam că toată larma asta are ceva necuviincios, aproape obscen, şi am ajuns repede la concluzia că parizienii sunt nişte oameni lipsiţi de pudoare. Şi am simţit faţă de ei de la bun început o anumită  repulsie.

Dacă vitrinele magazinelor pentru femei, în faţa cărora mama şi Marie zăboveau minute în şir şi nu se dezlipeau de acolo decât la semnele mele de nerăbdare, nu-mi stârneau cine ştie ce interes, au fost altele însă pe lângă care n-am putut trece cu indiferenţă. Îmi amintesc şi acum de vitrina unui „naturalist” în care erau expuse câteva animale împăiate, printre care o uriaşă broască râioasă, ce-şi bulbuca la mine ochii de sticlă cu duşmănie şi mi-a adus aminte de porecla pe care mi-o dăduse Philippe Magot.  Apoi o vitrină mare, căptuşită cu catifea neagră, în care erau expuse nişte instrumente stranii, a căror întrebuinţare îmi era în cea mai mare parte necunoscută şi care, în bătaia puternică a soarelui păreau nişte bijuterii de argint. Erau acolo fel de fel de cuţitaşe şi foarfeci cu vârfurile drepte, curbe sau îndoite în unghi, linguri cu marginile ascuţite, fierăstraie neobişnuite, dălţi, cleşti de toate formele şi mărimile, pensete cu sau fără dinţi, ace drepte sau îndoite, cârlige şi alte (aşa cum am aflat mai târziu de mama) instrumente chirurgicale, care nu semănau cu niciunul din obiectele cunoscute de mine şi  la care mă uitam cu o vie curiozitate, fascinat, fără doar şi poate de ciudăţenia lor. O altă vitrină în faţa căreia am zăbovit ceva mai mult decât şi-ar fi dorit însoţitoarele mele  era ticsită cu mâini şi picioare de lemn. Antebraţe sau braţe întregi, gambe sau picioare care ajungeau până la şold, prevăzute cu curele, cu arcuri, iar, unele dintre ele, cu mecanisme complicate cărora nu le înţelegeam rostul şi care, poate  tocmai din pricina asta, mi se păreau cele mai atrăgătoare. Mama a trebuit să  mă smulgă de acolo aproape cu forţa.

Dar cea mai impresionantă dintre toate, o vitrină a cărei imagine m-a urmărit multă vreme şi la care nu mă pot gândi nici acum fără o uşoară înfiorare, a fost vitrina  unui peruchier de pe lângă Porte Saint-Martin. Era plină de capete omeneşti. Capete de bărbaţi şi de femei coafate cu peruci de toate culorile. Capete de ceară lucrate cu o măiestrie atât de neobişnuită încât la început le-am luat drept capete adevărate şi am strâns-o pe mama cu groază de mână. Am crezut că sunt capete de ghilotinaţi.

Vă întrebaţi poate ce putea să ştie despre ghilotină un copil de doar şapte ani, pe care părinţii îl crescuseră ca pe o plantă de seră, ascunzându-i cu grijă toate aspectele mai puţin idilice ale existenţei. Din nefericire ştiam mai multe decât s-ar fi cuvenit să ştiu şi asta datorită în primul doamnei Bertrand, de care mi se leagă atâtea amintiri neplăcute din copilărie.

Cu câteva luni înainte de plecarea noastră la Paris, în Piaţa Comediei din Metz fusese decapitat ucigaşul unei bătrâne. Am aflat asta cu totul întâmplător, cu ocazia unei vizite a doamnei colonel, care asistase la execuţie (femeile sunt de obicei amatoare de asemenea spectacole) şi a socotit de cuviinţă să le împărtăşească obişnuitelor vizitatoare ale mamei – ce se adunau în salonul cel mic – toate amănuntele sinistre ale supliciului, fără să se sinchisească prea tare că eram şi eu prezent.

Detaliile pe care le-am auzit atunci nu mi s-au şters nici acum din memorie. Am parcă şi acum în faţa ochilor (trebuie să recunosc că doamna Bertrand era o bună povestitoare) figura palidă a condamnatului cu mâinile şi picioarele legate fedeleş, dus aproape pe sus la ghilotină de două ajutoare ale călăului şi însoţit de preotul închisorii ce îi lipea din când în când de buze  un crucifix, favoriţii stufoşi, pălăria melon şi redingota neagră a executorului, căderea cuţitului, bulboana mare de sânge, capul tăiat pe care unul din asistenţi îl ţinea de urechi şi-l arăta curioşilor.

Ghilotina mi-a populat după aceea multă vreme coşmarurile (deşi nu ştiu nici acum foarte exact cum arată în realitate o ghilotină), iar umbra ei m-a urmărit de-a lungul anilor ca o fatalitate. În mai multe rânduri, pornirile mele criminale, care mă cuprind pe neaşteptate în toiul vreunei beţii, m-au condus până aproape de picioarele eşafodului. Sunt convins că numai printr-un miracol al Sfintei Fecioare glonţul cu care am vrut să-l omor pe Maxime nu i-a produs decât o rană superficială. Justiţia omenească nu m-a pedepsit decât cu închisoarea, dar aştept cu nelinişte judecata lui Dumnezeu în faţa căreia păcatul cu gândul e deopotrivă cu păcatul cu fapta.

Iar cunoştinţa mea timpurie cu ghilotina (chiar dacă doar prin mijlocirea unei poveşti) mă tulbură şi mă îngrozeşte. Oare n-a fost un avertisment? Dacă vreuna din faptele mele nesăbuite mă va duce în cele din urmă la crimă? Dacă braţul ocrotitor al Sfintei Fecioare nu va mai fi de data asta acolo, iar glonţul meu o să-şi nimerească ţinta din plin? Dacă în loc să fiu hărăzit gloriei, aşa cum îmi place să cred uneori, sunt hărăzit de fapt eşafodului? Am descoperit că în străfundurile sale sufletul meu e plin de monştri oribili.

N-am putut privi prea mult capetele din vitrina peruchierului, care mi se părea că clipesc din ochi şi îşi strâmbă buzele de ceară la mine. Mi-am dus mâinile la ochi, m-am agăţat de pelerina albastră a mamei şi am rugat-o să plecăm cât mai repede de acolo.

Am mai hoinărit după aceea o vreme. Începuse să se înnopteze. S-au aprins  becurile cu gaz, a căror lumină spectrală mi se părea că are ceva neliniştitor. Iar felinarele roşii ale unui omnibuz care gonea dinspre Madeleine spre Piaţa Bastiliei mi-au stârnit o nouă înfiorare de groază.

La fel ca în ziua precedentă, Parisul îmi apărea drept un oraş de coşmar în care îmi doream să nu fi călcat niciodată şi pe care îl detest şi acum, când am ajuns să-i cunosc toate tainiţele şi locurile de pierzanie. Sunt sigur că atmosfera lui apăsătoare, cerurile lui scunde şi pâclele sale înecăcioase otrăvesc lent şi provoacă o descompunere a sufletului care e mai rea decât moartea. Iar parizienii sunt probabil cei mai nefericiţi oameni de pe faţa pământului.

 

th. gautier

Posted in Uncategorized on Septembrie 18, 2017 by Octavian Soviany

Posteritatea n-a fost prea generoasă cu Théophile Gautier. Puţin citit astăzi, scriitorul s-a bucurat la vremea lui, de un mare prestigiu şi e greu să-ţi închipui poezia franceză din secolul al XIX-lea, în trecerea ei de la romantism la parnasianism, fără această prezenţă dinamică şi catalizatoare, capabilă să anticipeze noi linii de evoluţie ale literaturii. Nu trebuie să ne mirăm prea tare că Charles Baudelaire i-a dedicat, pe tonul pios, aproape umil, al unui discipol, Florile răului: „Poetului impecabil, desăvârşitului magician al literelor franceze, preaiubitului şi preaveneratului meu prieten şi maestru, Théophile Gautier, cu sentimentul celei mai adânci umilinţe, îi dedic aceste flori maladive”. După ce s-a considerat elevul lui Victor Hugo, a defilat cu entuziasm sub flamura romantismului şi a fost, în faimoasa lui vestă roşie, unul din principalii actori ai bătăliei pentru Hernani din februarie 1830, Gautier se va lansa în căutarea unor noi teritorii de poeticitate, devenind modelul tinerei generaţii. Baudelaire, Banville, Flaubert, Leconte de Lisle, mai târziu tinerii grupaţi în jurul revistei Parnasul contemporan (Paul Verlaine, José-Maria de Heredia, François Coppée, Catulle Mendès) îi sunt tributari într-o mai mică sau mai mare măsură.

Unele dintre principiile noii poetici sunt formulate deja în 1836, în prefaţa (celebră) a romanului  Domnişoara de Maupin, considerată primul manifest al parnasianismului. „Nu este frumos cu adevărat – afirma aici Gautier –decât ceea ce nu serveşte la nimic; tot ce este util e urât”. Este vorba de faimosul principiu al „artei pentru artă” – care va fi îmbrăţişat de mulţi dintre contemporanii scriitorului şi va fi aplicat, cu o virtuozitate de magician, în cel mai bun dintre volumele sale de poezie, Emaiuri şi camee.

Prima ediţie a cărţii a apărut în 1852 şi conţinea 37 de poezii, în marea lor majoritate octosilabice. Ulterior Gautier va publica mai multe ediţii, mereu adăugite, iar ultima, cea din 1872 (definitivă), va cuprinde finalmente 46 de piese. Aceste bijuterii literare marchează ruptura definitivă a poetului de estetica romantismului, anticipează parnasianismul, dar şi unele elemente-cheie ale poeticii baudelairiene, considerată „mantaua” din care se trag toate marile experienţe ale liricii moderniste. „Ieremiadele” lamartiniene sunt înlocuite printr-o poezie depersonalizată, în care sentimentul trece în planul al doilea şi abundă  strofele descriptive, ca în acest admirabil Studiu de mâini:

„La un pietrar văzui odată

Mulajul unei mâini gracile

De-Aspasie sau Cleopatră,

Strop unic de desăvârşire.

 

Sub sărutare zăpezie,

Cum crinul argintat de stea,

Precum o stanţă argintie

Măiastra-i formă învăştea.

 

Pe catifele-ntunecate

Îşi etala paloarea mată

Şi-a degetelor inelate

Trufie foarte delicată.

 

O şerpuire florentină,

Cu aerul semeţ, se pare,

Îi depărta-n undire lină

Falanga degetului mare.

 

Au odihnitu-s-a, calină,

În buclele lui Don Juan?

Purtând inel cu cornalină

L-a tras de barbă pe sultan?

 

Regină sau doar curtezană,

Ţinu cu degete sculptate

Un sceptru rar de suverană

Sau numai cel din voluptate?”

Asemenea descripţii academizante, amintind de pictura lui Ingres, alternează însă cu desenele mai moderne, în care este valorificat bunăoară grotescul, fără însă să se ajungă la caricaturile sângeroase ale lui Daumier, căci crochiurile caricaturale ale lui Gautier rămân mereu între limitele umorului benign şi empatic:

„Peste calpacul lor sălbatic

Panaşul zbate jucăuş.

Pe când dolmanul roşiatic

E ros de molii şi cartuş.

 

Nădragul deşelat de piele

Descrie cute pe femur;

Tăişul săbiilor grele

Se-agaţă-n trecere de-un mur.

 

Ca nişte mari Hopa-Mitică

(Ce grijuliu s-au îmbumbat!)

Aceşti eroi cu burticică

Aproape-ţi par de fluierat…

(„Bătrâneii bătrânicii”)

Asemenea mai tinerilor săi contemporani, pictorii impresionişti, poetul zugrăveşte din când în când graţioase  peisaje plein-air, dar parcă se simte mai în largul său atunci când poemele sale au ca punct de pornire plastica, muzica sau literatura; senzaţia frustă e decantată prin filtrul unei impresionante culturi artistice, iar lumea e privită din perspectiva estetului rafinat şi subtil.

Aşa cum se poate vedea,  ca toţi parnasienii, Gautier percepe lumea mai ales prin senzorii vizuali; poemele sale juxtapun imagini picturale, dar mai ales sculpturale, elaborate cu migala vechilor artizani, de o pregnanţă plastică mai mult decât remarcabilă. În mod fericit însă, sensibilitatea vizuală se îmbina la autorul Emaiurilor cu o sensibilitate acustică deosebită, el e un poet care vede ca un sculptor şi aude ca un muzician. Ceea ce îi permite să stabilească, înaintea lui Baudelaire, pe care îl anticipează şi în această privinţă, corespondenţe între vizual şi acustic, între sculptură şi muzică:

„Din formă-n son transfigurată,

Statuia-n cântec picură,

Fiind, pe rând, întâi o fată,

Apoi băiat de marmură.

 

Cum mă încânţi în clipe rare,

Tu, son cu dublu sex sonor,

Contralto ca o-mpreunare,

Hermafrodit al vocilor.”

(Contralto)

Alteori, Gautier stabileşte corespondenţe (anticipându-l acum pe Verlaine şi simbolismul în general) între poezie şi muzică, elaborează variaţiuni pe tema „Carnavalului de la Veneţia” (cântec popular care s-a bucurat de aranjamentul pentru vioară al lui Paganini) sau compune  o Simfonie în alb major, care trece în revistă toate nuanţele posibile ale albului  şi elaborează, într-o orchestraţie savantă, analogii între senzaţii, sentimente şi literatură.

Căci poetul a făcut parte din acea familie de spirite care (aşa cum spunea Banville, referindu-se la  Verlaine) „pasionate de artă, mai captivate de poezie decât de natură, care, asemenea cârmaciului din Îmbarcarea pentru Cythera, chiar şi în mijlocul pădurilor vii şi fremătătoare, visează la magia picturii şi a decorurilor, care, ascultând cântecul privighetorii şi murmurul zefirilor, tânjesc după acordul harfelor şi al alăutelor, care, chiar şi în peşterile străvechi, în sălaşurile tainice ale nimfelor goale şi despletite, visează Aminte şi Cydalize savant coafate şi îmbrăcate în rochii lungi de mătase de culoarea purpurei sau a trandafirului.”

Poezia lui reprezintă o culme a artificiului, dar şi o pledoarie pentru frumosul artistic. Într-o epocă literară preocupată să valorifice diversele ipostaze ale urâtului, traducerea Emaiurilor mi se pare un act de non-conformism. La o sută optzeci şi şapte de ani de la bătălia pentru Hernani, Gautier şi-a reîmbrăcat vesta roşie şi a devenit iarăşi revolutionar.

verlaine – confesiuni (10)

Posted in Uncategorized on Septembrie 15, 2017 by Octavian Soviany

Erau urâte şi biserica şi capela; una – cu coloane romano-gotice pictate spălăcit în roz şi verde-deschis, cu altarul romano-gotic zugrăvit în aceleaşi culori, cu altarele laterale foarte mici, sărăcăcioase şi pline de pretenţii în acelaşi timp, cu vitralii de Épinal de duzină, cu pereţii acoperiţi de pete verzui şi roşiaitice de mucegai, pictaţi cu culori de proastă calitate şi cu un Drum al Crucii semnat… rue Bonaparte; cealaltă – cu un Drum al Crucii semnat … rue Saint-Sulpice, cu stranele, cu altarul şi cu amvonul ei vopsite, de bine de rău, într-un galben de culoarea urinei, cu tavanul ei aproape ca unul de apartament şi cu pretenţiile ei mizerabile de confort: un scaun de rugăciune tapisat cu catifea vişinie pentru mămici şi câteva scaune de paie pentru tătici şi pentru feţele bisericeşti, dornici să asiste cu toţii, mămici, tătici şi feţe bisericeşti, la lecţiile spirituale pe care le primeau progeniturile lor şi iubiţii lor enoriaşi, care, în afară de câţiva puştani cum eram eu pe vremea aceea – o spun nu din modestie, ci cu toată îndreptăţirea – în întregime sau doar pe jumătate neştiutori în ceea ce priveşte „păcatul cel ruşinos” şi „viciul cel necurat”, erau nişte ştrengari deja vicioşi, pe jumătate ofiliţi la doisprezece ani, ironici şi necredincioşi, care cântau „Dacă crezi că mă iubeşti” pe melodia lui „Pogoară-te, Duhule Sfânt”.

Biserica şi capela erau urâte, iar puştimea care venea la catehism şi în mijlocul căreia eu eram încă neştiutor şi naiv, jalnică şi odioasă în cea mai mare parte a ei.

Cât despre catehizare, ce pot să spun? Era aproape la fel ca liturghia pe care o ascultam duminica dis-de-dimineaţă, în biserica improvizată din rue Clichy, înghesuiţi în colţul unde era baptistierul: corectă, seacă şi nu prea lungă.

Nu era destul, cel puţin pentru mine, care – insist – fusesem crescut fără fanatism, de nişte părinţi ce, fără a fi bigoţi, nutreau o credinţă care depăşea ceea ce este considerat  „rezonabil” în mediile burgheze şi aveau intuiţia frumuseţii şi a adevăratului înţeles al învăţăţăturii creştine, mai cu seamă catolice, pentru mine, care, după o perioadă de rătăciri de tot felul şi de greşeli cumplite, am ajuns, într-o zi fericită şi nefericită în acelaşi timp, să-mi răspândesc sufletul convertit în versuri pe care unii le-au găsit remarcabile.

Şi prima mea comuniune a fost „bună”. Am simţit atunci pentru prima dată aceea senzaţie aproape fizică, pe care o încearcă cei ce primesc eucharistia, a prezenţei absolut reale a lui Dumnezeu, atunci când te apropii cu sinceritate de sacrament. Eşti consacrat, Dumnezeu este acolo, în carnea şi în sângele nostru. Scepticii spun că această senzaţie este iscată de credinţă, cu ajutorul imaginaţiei. Nu. Indiferenţa necredincioşilor, răceala celor ce nu cred îndeajuns, atunci când se apropie totuşi de Sfintele Taine, este efectul păcatului lor, pedeapsa temporală a sacrilegiului.

Spovedania mea generală fusese scrupuloasă. Îmi amintesc că m-am învinuit de furt, deoarece primisem întâmplător, într-o prăvălie din rue des Dames, două imagini de un golagan în loc de una singură. Şi oare nu aveam dreptate?

Or, în după-amiaza celei mai fericite zile din viaţa mea – după cum obişnuia să spună Napoleon I – după ce am fost confirmat de mâna nefericitului episcop Sibour, care urma să fie ucis peste un timp de mâna unui preot catehirisit, fusesem invitat de mama unui coleg de catehism la o ceaşcă de ceai şi, cum se întâmplase ca răposatul ei soţ să fi slujit în artilerie, aceasta mi-a spus: „De vreme ce domnul, tatăl dumneavoastră, este căpitan de geniu în retragere, trebuie să se fi cunoscut cu sărmanul meu soţ la Şcoala Politehnică”. Iar eu, deşi ştiam că tata era fiul unui notar şi fusese el însuşi ajutor de notar până la şaisprezece ani, când se înrolase pentru campania din Franţa şi a fost repede înaintat la gradul de ofiţer, într-un corp unde a putut dobândi aceleaşi cunoştinţe ca şi la şcoală, am răspuns „Cu siguranţă că da.” Această minciună urâtă, grosolană şi prostească m-am apăsat o vreme; după care, pentru a isprăvi cu opiniile mele religioase de pe vremea aceea (Ce mizerie! Un copil de doar doispreceze, apoi treisprezece ani!), în anul următor, când a trebuit să mă cuminec din nou, împreună cu alte puşlamale de treisprezece ani, o repet intenţionat, am refuzat să mă spovedesc.

Vedeţi prea bine că noi, cei de atunci, nu ne deosebeam prea mult de tinerii liberi cugetători din ziua de astăzi.

Să lăsăm însă deoparte toate astea, pentru a reveni la ele poate mai târziu, căci puteau fi şi au şi fost îndreptate peste ceva ani şi încă într-un chip memorabil.

Ziua intrării mele la liceu a urmat-o îndeaproape pe cea a primei comuniuni. Mai puţin solemnă, nu a fost mai puţin importantă. Gândiţi-vă, era vorba să fiu licean, „să studiez”, să ajung în anii mijlocii de la pension. Pensionul avea o uniformă, asemănătoare  cu cea a liceelor cu internat, iar patronul dorea s-o purtăm atunci când mergeam la liceu (chiar dacă acesta nu avea).

Ne duceam acolo de două ori pe zi (mai puţin în zilele de joi şi duminică). Parcă văd cum, formând un şir lung, coboram rue Blanche, străbăteam rue Saint-Lazare şi ne amestecam în forfota şcolărească de la capătul dinspre nord al străzii Caumartin, care ne ducea spre intrarea „monumentală”, situată între două fântâni, nu mai puţin „monumentale”, împodobite cu capete de leu demne de cele ale Institutului, care ar fi trebuit, ca şi învăţaţii lor confraţi, să scuipe sau, dacă vă place mai mult, să vomite apă necontenit, dar erau de cele mai multe ori secate.

Am fost repartizat într-a şaptea, la părintele Robert, un om în vârstă, iute ca fulgerul şi straşnic în pedepse. Pe atunci profesorii purtau robă şi tocă, iar rugăciunile de la începutul şi sfârşitul orelor, anunţate de toba pe care o bătea în curte un băiat căruia i se spunea, cel puţin pe vremea mea (oare de ce?) Suce-Mèche, erau spuse în latină: „Veni, Sancte Spiritus… Sub tuum…”

Am început, aşa cum aveam să şi termin, plin de zel şi nu fără succes, prin a fi un „codaş”, termen nefericit, cu un înţeles larg, mai mult complezent decât rebarbativ, şi n-am fost cruţat câtuşi de puţin de pedepsele excelentului nostru profesor. Latina mă mai amuza puţin, dar matematica (o, acea regulă de trei, pe care acum o înţeleg chiar mai puţin decât atunci, chiar dacă gândesc o idee mai bine), dar istoria (câte date!), dar geografia (câte denumiri!) mă plictiseau cumplit.

Primul din clasă, un căpăţânos ciufulit şi răutăcios, a fost tot timpul domnul Marins Sépet. Eu eram al douăzeci şi cincelea sau al treizecelea din treizeci şi cinci.

 

verlaine – confesiuni (9)

Posted in Uncategorized on Septembrie 13, 2017 by Octavian Soviany

Acest salt în necunoscutul străzii şi al serii – al unui sărman băieţaş speriat că s-a pomenit fără părinţi – s-a înfăptuit cu uşurinţa cu care sunt înfăptuite toate marile decizii şi într-un chip atât de fericit, fără niciun obstacol sau altceva de felul ăsta, încât am rămas pentru un moment zăpăcit. Apoi m-am orientat de îndată… nu aveam de făcut decât un sfert de oră de la pension până acasă. Marea problemă era însă că urma să dau ochii cu părinţii mei; toate micile reguli pe care le deprinsesem până atunci se agitau în conştiinţa mea fragedă, destul de liniştită totuşi, mai degrabă sub forma unor scrupule. Judecam cam aşa: „Hai să vedem. Tata şi mama m-au dat la pension spre binele meu. Ştiau prea bine de ce au procedat aşa. Ar fi trebuit să mai aştept şi să mai rămân puţin. Mâine ar fi venit să mă vadă cu siguranţă.

N-am făcut bine. Or să fie îngrijoraţi. Şi ce va spune conducătorul pensionului?” Această ultimă consideraţiune, atât de naivă în definitiv, iscată din mintea copilului speriat şi răsfăţat care eram pe vremea aceea, mă obseda cel mai tare, pentru că, de fapt, eram sigur că voi fi iertat de părinţii, care – aşa cum simţeam, fără să conştientizez pe deplin – vor vedea în asta mai curând o dovadă de dragoste filială decât instinctul de a regăsi o locuinţă plăcută şi confortabilă, socotindu-mă un căţeluş credincios şi nu o pisică mânată pur şi simplu doar de obişnuinţă. De fapt eram puţin si una si alta.

Am luat-o prin urmare la goană spre casă pe drumul cel mai scurt. Tata mă scosese adeseori la plimbare prin locurile acelea din cartierele Vintimille şi Notre-Dame-de-Lorette. Şi prin ceaţa care începea să se lase şi prin lumina apoasă a becurilor cu gaz, încă destul de primitive, din câte îmi amintesc, pe vremea aceea, care s-a scurs incredibil de repede, am alergat cu toată iuţeala de care erau în stare picioruşele mele, pe care nu le-ar fi putut opri nici măcar un torent, nici măcar un incendiu, fară să mă sinchisesc de trecătorii neatenţi, de altfel puţin numeroşi şi nici de înfăţişarea mea neobişnuită, căci eram cu capul gol (frumoasa mea caschetă, cu borurile largi, cu un mic cozoroc şi cu un pompon de mătase în partea stângă, rămăsese în sala de studii) şi cu părul zburlit din pricina alergării.

Am ajuns în sfârşit, traversând dintr-un salt vestibulul de la prima scară, unde portarul – un spaniol cu al cărui fiu construisem odinioară mici bisericuţe în ziua de Corpus Christi  şi aprinsesem focuri de artificii în miniatură – portarul aşadar, văzându-mă, a strigat: „ Bună seara, domnule Paul, unde alergaţi aşa cu capul gol?”

Eu însă aveam altceva mai bun de spus şi făcut decât să-i răspund; m-am târât într-un suflet până la primul etaj, care era „al nostru”, şi am smucit de cordonul soneriei, în timp ce inima îmi tot bătea şi bătea…  Servitoarea îmi deschise, scoase un „Ah!” şi se pregătea să mă anunţe, când am împins-o la o parte şi mai degrabă m-am prăbuşit decât am intrat în sufrageria mare şi întunecoasă unde tocmai se lua cina. Am căzut în braţele mamei, apoi în cele ale tatălui meu şi ale verişoarei mele Elisa şi ale vărului meu,Victor, fratele ei mărunţel, îndesat, cu mustăţile răsucite şi încălţat (de altfel şi asta era) ca „Vânătorul de la Vincennes” şi, câine sau pisică, am reuşit să mă fac bine primit.

În ochii lor, nu prea surprinşi, în braţele lor, care s-au întins de îndată spre mine şi mi-au cuprins gâtul, în sărutările lungi şi duioase ale mamei şi verişoarei, în cele vioaie şi aspre ale tatălui şi ale vărului meu, am citit înţelegerea, dacă nu chiar o anumită aprobare  nemărturisită. Iar eu am izbucnit într-un plâns alintat, explicând motivele pentru care fugisem şi care au fost de îndată admise, apoi am răspuns cu buzele şi cu dinţii la întrebarea „Ţi-e foame?”, savurând excelenta supă cu tapioca, puiul fraged, nu mai ştiu ce legume şi ce desert şi sorbind cu delicii degetul de vin bun şi curat (seara nu se servea cafea, considerându-se că aceasta strică somnul), care au fost înghiţite toate, mai mult decât cu prietenie. Convins totuşi că greşisem, am promis că mă voi lăsa  condus din nou la internat a doua zi după-amiază şi  am mers să mă culc pentru ultima oră până la vacanţa de Paşte, în pătuţul meu, în care am dormit cu pumnii strânşi.

A doua zi, m-am purtat ca un om de onoare şi mi-am respectat promisiunea. Vărul meu şi-a luat sarcina de a mă duce înapoi la internat, de-a-i explica patronului cum au stat lucrurile şi de a prezenta scuze pentru fuga mea din ajun.

Pe drum m-a sfătuit să mă port ca un un bărbat şi să mă consider puţin ca la regiment. Ce dracu! Doar aparţineam unei familii de militari! Aşa cum el (care, ca vechi sergent, fusese în Algeria, şi avea să fie reangajat de două ori, pentru campaniile din Italia şi din Mexic) se obişnuise cu viaţa de regiment, trebuia să mă obişnuiesc şi eu cu viaţa de colegiu. O să-mi fac prieteni, dacă voi dovedi un caracter bun, totuşi nu din cale afară de bun. Să nu-i las pe glumeţi să-şi râdă de mine, la nevoie să mă bat o dată sau de două ori, apoi totul va merge ca pe roate etc., etc.

Vorbea atât de bine încât m-am întors aproape bucuros  în „coşmelia” (cuvânt pe care urma să-l învăţ chiar în ziua aceea) de unde fugisem atât de necăjit cu o zi în urmă. De altfel eram foarte mândru de însoţitorul meu trecut prin botezul focului, cu faţa lui bronzată, cu barbişonul lui stufos care începuse să încărunţească şi în uniforma lui sobră, la fel de populară atunci ca şi acum.

Aşa cum e lesne de ghicit, s-a trecut cu uşurinţă peste mica mea escapadă şi eram vesel, cu inima uşoară şi plin de intenţii bune atunci când domnul L, m-a prezentat profesorului de la clasa elementară, în care urma să stau un an, înainte de a intra în rândul elevilor pe care pensionul îi trimitea la liceu, pe atunci la Bonaparte, pe urmă la Condorcet, după ce trecuseră între timp pe la Fontanes.

În mediul acela, care mi se potrivea perfect, alcătuit din băieţi de seama mea, aparţinând unor familii burgheze, cei mai mulţi politicoşi şi timizi, m-am adaptat repede şi m-am simţit în curând bine, dar, tot aşa cum popoarele fericite sunt lipsite de istorie, trecerea mea de un an prin această clasă liniştită, cu recreaţiile ei ce se desfăşurau într-o curte specială unde eram mai uşor de supravegheat, nu mi-a lăsat  amintiri. Degeaba scotocesc prin memorie, nu găsesc nimic legat de această epocă îndepărtată, absolut nimic, dau de o eclipsă totală, nu descopăr niciun fapt, oricât de puţin demn de a fi consemnat în această trecere în revistă, mai degrabă minuţioase, a unei vieţii bogate de altminteri în cele mai felurite nuanţe.

O să-mi reiau istorisirea din momentul când au avut loc, simultan, prima comuniune şi intrarea mea la liceu.

Eram duşi să ascultăm liturghia într-o biserică de lemn, situată pe la mijlocul străzii, o construcţie provizorie, ridicată în aşteptarea  edificării, peste drum de Chaussée d’Antin, a elegantei Trinité, pe care o cunoaşteţi. Pentru catehism erau duşi în rue de Douai – aproape de scuarul Vintimille, pe atunci închis publicului şi împodobit cu o statuie de marmură albă a lui Napoleon I, care a avut parte într-o noapte de o aventură urât mirositoare – într-o capelă acum dispărută, sau cel puţin aşa cred.

%d blogeri au apreciat asta: