verlaine – confesiuni (II)

Posted in Uncategorized on ianuarie 25, 2019 by Octavian Soviany

VII

Pentru ce? Ei, zei preabuni, pentru ce dacă nu pentru ajunarea întreruptă, pentru plictiseala aceea salvatoare, aruncată în  cele patru vânturi ale beţiei şi destrăbălării, mai mult din prostie decât din perversitate. Şi toate – pentru a ajunge la ce? Nici măcar la antrenul de odinioară (iată că în viaţa mea apăruse deja un odinioară!), nici măcar la acea dorinţă de-a o lua de la capăt pe care o are până la urmă orice beţiv şi orice alergător, doar la o cotcodăceală demoralizată, doar la greaţa împinsă ad vomitum.

Atunci, fără să stau nicio clipă pe gânduri, fără să mă mai întreb ce aveam de făcut, i-am scris lui Sivry o scrisoare în care, împotriva oricăror reguli, împotriva protocolului privat pe care îl impune viaţa de societate, i-am cerut mâna surorii sale.

Scrisoarea odată încheiată, m-am îmbrăcat în grabă şi am alergat într-un suflet la poştă. Era prea devreme. Biroul era închis. Din fericire, aveam nişte timbre în portmoneu şi, cu o mână febrilă, dar hotărâtă în acelaşi timp, am aruncat scrisoarea în cutie . După care, am alergat acasă, parcă şi mai grăbit decât alergasem adineauri la poştă, ca şi cum m-aş fi temut să nu-mi regret hotărârea precipitată. Dar n-am simţit nicio părere de rău şi, cu inima uşoară, palpitând tot de un fel de febră plăcută, m-am culcat din nou şi am dormit până la prânz, când am fost trezit ca să merg la masă.

Au trecut două, trei zile, ucigătoare, aproape eterne, la capătul cărora a venit o scrisoare de la Sivry, care îmi dădea de veste, că la fel ca şi mine, apucase taurul de coarne, că, impresionat de caracterul neaşteptat şi de tonul gentil al misivei mele, i-a vorbit despre ea mai întâi surorii sale, apoi mamei lui, care a socotit de cuviinţă să i se adreseze numaidecât domnului MM, soţul ei de al doilea  (Voi vorbi poate la locul şi momentul potrivit despre aceste două personaje, care nu semănau deloc unul cu celălalt şi care au avut o înrâurire atât de mare asupra destinului meu.) Binecuvântata scrisoare a lui Sivry îmi mai spunea că puteam să nădăjduiesc şi îmi cerea să mai stau un timp la ţară, unde va veni să mă întâlnească, dacă n-am nimic împotrivă, peste câteva zile. O să ne întoarcem împreună la Paris, unde aveam să vedem cum stau lucrurile şi să facem toate cele trebuincioase.

Era divin, idila mea începea să mă fure! Şi din momentul acela am conceput planul Cântecului bun (dacă nu cumva cuvântul plan vi se pare prea ambiţios, fiind vorba de o lucrare atât de subţire) pe care, din tot bagajul destul de voluminos al versurilor mele, îl prefer pentru că e atât de sincer, conceput cu atâta iubire, atâta dulceaţă şi curăţenie şi scris cu atâta simplitate.

E-o dimineaţă calmă, c-un soare încă moale,

Ce poleieşte grâne şi umede secare.

Încă răcoarea nopţii-n azur o poţi simţi…

 

Aşa se deschidea acel volum subţirel, care urma să apară peste un an, tocmai în timpul războiului şi despre care Victor Hugo avea să-mi spună la întoarcerea lui în Franţa că e  „ca o floare în mijlocul unui obuz”. Nu ştiu dacă este adevărat, dar întotdeauna am avut o anumită predilecţie pentru această biată cărticică, în care vorbeşte o inimă purificată în întregime.

 

Sivry şi-a ţinut promisiunea şi am  avut plăcerea să-l întâmpin în mica gară, aşezată doar la un  kilometru de Fampoux. Îmi aducea veşti bune, întunecate însă, vai, de anunţul că, peste puţin timp  întreaga familie avea să plece pentru aproape două luni în Normandia. Respectiv domnul şi doamna M., fiica lor mai mare, cea despre care este vorba aici, precum şi o altă fiică, în vârstă de doar zece ani. Dar a subliniat buna primire a cererii de către mama şi fata ei. Cât despre tată, el conta prea puţin, chiar dacă ar fi putut să ne încurce socotelile, de vreme ce bietul om  murise de mult şi sufletul lui era acum în mâna lui Dumnezeu. Am petrecut o săptămână plăcută alături de Sivry sub acoperişul modest al unchiului meu. În duminica următoare, cu prilejul liturghiei celei mari, prietenul meu s-a aşezat la armoniu şi a uimit, dacă nu cumva chiar a scandalizat puţin urechile rustice ale auditoriului, cu nişte cântări liturgice împrumutate parcă din operele lui Wagner. Dar toate au un sfârşit, Sivry trebuia să se întoarcă în capitală, pe mine mă reclama slujba de la birou, aşa că am plecat amândoi, luând-o cu noi şi pe mama, spre eternul Paris.

 

Mama, care consimţise la planurile mele, ridicând totuşi anumite rezerve în legătură cu pripeala cu care luasem o decizie aşa importantă, era de fapt bucuroasă să vadă – aşa cum spunea ea – că m-am făcut în sfârşit serios. Căci nu mai beam, sau,cel puţin, nu mă mai îmbătam. Mergeam la birou cu asiduitate şi mă întorceam devreme acasă seară de seară. Mi se întâmpla chiar să-mi petrec seara jucând cărţi cu mama, ştiind că asta îi face plăcere; alteori o însoţeam la nişte serate burgheze unde nu străluceam câtuşi de puţin prin conversaţia mea sclipitoare, care de altfel mă tem că n-ar fi fost foarte gustată în acele medii drăguţ de bătrânicioase, dar încă în stare să ţină pasul cu viaţa de societate. O ceaşcă de ceai şi câteva fursecuri completau aceste mici sărbători, de unde ne întorceam pe la miezul nopţii sau imediat după aceea în apartamentul  din rue Ecluse, acolo în Batignolles, unde locuiam, pe legea mea, de la venirea noastră la Paris, în 1851.

 

Era încântător, dar timpul  trecea totuşi foarte încet. E adevărat că lucram în fiecare zi la volumul meu, compus din poezii scurte, pe  care Sivry avea grijă să le facă să ajungă la sora lui. Absenţa rămânea însă absenţă.

 

Reclame

verlaine – Confesiuni (II) – traducerea mea

Posted in Uncategorized on ianuarie 22, 2019 by Octavian Soviany

VI

Peste puţin timp, am plecat cu mama la unchiul de care am mai vorbit, la ţară, undeva pe lângă Arras; acolo în pacea şi liniştea câmpurilor,  în puţina singurătate de care m-am bucurat, în ciuda câtorva partide de pescuit şi de vânătoare şi a numeroaselor invitaţii la masă în satele din vecinătate unde aveam rubedenii, am început să mă plictisesc oarecum. Plictisul, chiar dacă nu e poate sfetnicul cel mai bun,îţi poate da câteodată un îndemn folositor. Mai întâi domoleşte simţurile, iar doar bunul Dumnezeu sau mai curând diavolul ştiu câtă nevoie aveau şi mă tem că ale mele  încă mai au – bestie bătrână ce sunt ! – să fie potolite. Apoi e savoarea lui, care, în momentele bune dintre atâtea sferturi de oră pierdute, capătă o amărăciune plăcută, se acidulează cu un strop de spirit critic, sau, mai bine zis, cu o rece şi prin urmare răcoritoare clarviziune, care îţi face bine, chiar dacă e moralizatoare şi îţi provoacă o suferinţă ce se cuvine însă bine primită.

Suferinţa mea venea instinctiv din nevoia, care căpăta uneori ascuţimea unei dorinţe, de a-mi „schimba viaţa”, aşa cum spune amuzanta eroină a lui Hugo. Nu mă despărţisem, fireşte, de amintirile vieţii pariziene, mă însoţeau băutura şi fetele, acea odoare puternică a dezordinii şi a viciului, care îi tortura pe cei dintâi sfinţi până şi în afundul austerelor deşerturi ale Tebaidei şi mi-ar fi fost foarte greu – mă gândeam sau mai degrabă simţeam – să o rup cu toate aceste delicii, să nu mai cunosc niciodată savoarea buzelor, a sânilor, a cărnii în întregul ei, la aţâţarea, la excitarea acelor perverse, savante şi cu siguranţă de neuitat mângâieri dăruite de atâtea femei, pentru a nu vorbi decât despre acest deliciu.

Deliciu! Şi cât de adevărat este acest cuvânt, cel puţin în ceea ce mă priveşte, deşi simţeam încă de pe atunci oroarea, în deplinul înţeles al cuvântului, a unor asemenea amoruri, ca şi întregul lor caracter criminal, chiar dacă nu-l înţelegeam în felul unui burghez. Femeile la care puteam îndrăzni să aspir, atât din cauza iremediabilei mele timidităţi cât şi a sărăciei buzunarelor mele, mă îmbătau realmente – puteţi crede una ca asta? Le aveam în sânge, pielea mea o căuta pe lor, pe a lor, aşa cum am spus. Îmi închipui că dacă o regină, o împărăteasă sau pur şi simplu o femeie căsătorită, o femeie cinstită, aşa cum se spune în mod obişnuit, ar fi venit să mi se ofere, aş fi rugat-o să mă lase în pace. Şi iată totuşi că o anumită oboseală, un fel de stare de saţ începea să mă cuprindă şi să mă invadeze; era o adevărată „stare de spirit” bolnavă sau aş spune mai degrabă bolnăvicioasă, ceva de felul unor semne deocamdată vagi, dar cât se poate de simptomatice, ale unei indigestii morale.

Asta era starea mea interioară, când, într-o dimineaţă, mi-a dat prin gând să mă duc în oraş. Exista o cale ferată, dar am preferat să urmez apa canalizată a Scarpei, pe care a celebrat-o în versurile ei marea poetă Desbordes-Valmore. Pe mal erau ba fel de fel de semănături : de cereale, de ovăz,de orz, de secară, de nutreţuri pentru iernat,  ba mlaştini nesfârşite şi aproape fără fund în care dormeau ştiucile şi înotau ţiparii printre tulpinile nuferilor şi lăncile săbiuţelor. Drumul  era umbrit de plopi negri şi de sălcii albe, străjuit de ierburi înalte şi cenuşii, un drum cu adevărat încântător în mijlocul acestui ţinut cu relief mai curând neted.  De o parte şi de alta a apei vedeai destule,  totuşi nu foarte multe, sate cu hanuri bune, văruite în alb, cu perdele de bumbac la ferestre, cu dale albe şi cărămizii, unde o hangiţă care de cele mai multe ori era planturoasă, roşcată şi roză vorbea în dialect.

Apropiindu-te de Arras intrai în satul Blagny, de fapt o periferie ceva mai întinsă, unde ieşea vara garnizoana oraşului, şi celebră, cu bogăţia ei de arbori şi de grădini, pentru că fusese aleasă ca loc de întâlnire de Les Rosati, o societate uşor academică  şi discret bahică, din care au făcut parte, printre alte celebrităţi, cei doi Robespierre şi Carnot cel bătrân. Intrarea în oraşul propriu era pe atunci deosebit de pitorească (spun pe atunci, pentru că de o bună bucată de timp se pare că a fost demolată acea „piaţă fortificată”, cum o caracteriza domnul Perruchon); cu vreo jumătate de kilometru înainte de a ocoli meterezul, pentru a se vărsa într-un mare bazin, numit – oare de ce? – ţărm, Scarpa se împodobeşte cu o vegetaţie subacvatică, fantastică în felul oriental, frumoasă în felul celor o mie şi una de nopţi atunci când e luminată de soare şi care, în zilele cu cer mohorât, capătă o întunecime aproape, dacă nu pe de-a-ntregul, neliniştitoare. O pădure scufundată, cu bucurii nebuneşti şi cu tristeţi duse până în pragul terorii.

În ziua de care vorbeam am intrat în aproape toate cafenelele din Arras, care sunt numeroase, apoi am bântuit prin câteva, opt sau zece cel mult, din cârciumile fostei capitale a Artoisului, care sunt fără de număr. Rezultatul: o beţie care avea să se isprăvească într-o casă de fete şi să se stingă numaidecât în  „valuri de voluptate”.

M-am întors în satul meu cu un tren de la miezul nopţii, iar a doua zi m-am trezit cu o durere de cap şi cu o greaţă morală şi nu numai,  care mi s-au părut o pedeapsă. Dar o pedeapsă pentru ce?

verlaine – confesiuni (II)

Posted in Uncategorized on ianuarie 21, 2019 by Octavian Soviany

V

Nu mă aşteptam pentru nimic în lume la întrarea în odăiţa în care tocmai se trezea viitorul meu cumnat – admirabilul muzician mai mult de geniu decât de talent Charles de Sivry – nu mă aşteptam într-adevăr câtuşi de puţin, după trei ciocănituri la uşă, la intrarea în cameră a surorii lui, sau mai exact a surorii lui după mamă, născută dintr-o a doua căsătorie. Era pe la ora cinci seara, chiar în momentul în  care noctambulul meu prieten începea să se gândească  să se ridice din pat, iar eu mă pregăteam să mă duc, după o discuţie legată, dacă nu mă înşel, de o oarecare operetă pe care urma s-o scriem în colaborare, să-l aştept într-o cafenea din vecinătate pentru aperitiv, când, aşa cum spuneam, ea a intrat fără zgomot, apoi a dat să se retragă, când Sivry i-a spus ceva de felul :

-Rămâi. Domnul e un poet, este Verlaine, ştii foarte bine.

-O, îmi plac foarte mult poeţii, domnule.

Acestea au fost primele cuvinte ale acelei guri pe care urma s-o aud de atâtea ori spunând da, apoi nu, fără a mai ţine seama de multe lucruri, mai întâi plăcute, apoi neplăcute.

Îi plăceau mult poeţii, cel puţin aşa susţinea. Ce-i puteam răspunde ? Nimic, evident. Aşa că m-am mărginit să înclin uşor capul, în semn de recunoştinţă.

Apoi discuţia a luat-o în direcţia pe care o anunţase propoziţia rostită de ea, a fost purtată politicos, dar fără complimentări de prost gust.

-Fratele meu mi-a vorbit adesea despre dumneavoastră şi m-a îndemnat să vă citesc versurile, care sunt poate puţin prea…  tari pentru mine, dar totuşi îmi plac foarte mult.

Sărmana copilă! Cred şi eu că versurile mele, Poemele saturniene, în care un Leconte de Lisle în maniera mea era agrementat cu un Baudelaire tot în maniera mea şi Serbările galante, care îşi justificau pe deplin titlul, puteau să-i pară cam tari, dacă era vorba să le pătrundă sau mai degrabă să le ghicească înţelesul. Totuşi, spărsese gheaţa în felul ăsta, aşa încât am putut s-o fac pentru prima oară să-mi audă vocea, care urma, la rândul său, să gângurească mai întâi, apoi să răsune mânioasă în urechile ei, totdeauna mirate, căci, pot s-o spun aici cu toată imparţialitatea pe care am dobândit-o după mai bine de douăzeci de ani, nefericita, cu viaţa ei atât de tristă şi de burgheză, nu m-a înţeles niciodată.

Şi i-am răspuns.

-Sunteţi într-adevăr foarte bună. Şi, ca şi cum în mine s-ar fi produs dintr-odată ceva neaşteptat, am ţinut să adaug:

-Sper să pot face în curând nişte versuri care să merite în mai mare măsură onoarea pe care aţi binevoit să le-o faceţi celor pe care le cunoaşteţi deja.

Pe urmă, după ce am mai schimbat nişte banalităţi despre ploaie şi vremea frumoasă, m-am retras, nu înainte de a-I reaminti lui Sivry de întâlnirea noastră de la Delta, plecând de acolo ca fermecat, după o strângere de mână dăruită prietenului şi alta, pe cât de afectuoasăera cu putinţă, dăruită… prietenei.

Prietenei, da; căci ce nume aş fi putut să-I dau celei care-mi inspirase deodată o bucurie calmă şi revărsase spre mine o prospeţime bine-mirositoare de simplitate şi inocenţă? Şi am început să despic firul în patru, tot umblând fără nicio ţintă precisă, în timp ce animalul din mine se îndrepta spre îngrozitoarea licoare verde. Nu era oare o întâmplare fericită (căci nu mai credeam în Dumnezeu de o bună bucată de timp), o întâmplare nesperată şi de nesperat să-mi iasă în cale această tânără dulce, pe drumul rău pe care o apucasem şi care simţeam că mă va pierde fără o asemenea făptură care simboliza, aproape logic,  în faţa ochilor mei vestejiţi deja pentru că apucaseră să vadă lucruri nu dintre cele mai bune, dar totuşi încă pătrunzători, acel ceva aproape impalpabil, care nu poate fi găsit decât în Femeia dorită mai mult de inimă şi de spirit decât de simţurile, în fond atât de puţin pretenţioase, în Tânăra Fată învăluită în aureola trandafirie a misterioasei sale candori ? Candoare misterioasă şi neliniştitoare, dar neliniştindu-te într-un fel anume fermecător şi dându-ţi, în comparaţie cu falsul şi vinovatul  adăpost al libertinajului, cu toate tovărăşiile lui feminine şi masculine, un sentiment de adăpost autentic, prin efortul constant al unei conştiinţe curate şi al unei voinţe care ştie ce vrea şi ce poate.

Aceste consideraţii frumoase n-au avut, fireşte, nici o urmare practică pentru moment. Totuşi, în acel sfârşit de după-amiază, aşezat la masă în faţa jurnalelor ilustrate, care au fost şi sunt încă şi în prezent lectura mea favorită şi spre marea mirare a bunului Sivry, puţin obişnuit cu asemenea spectacole, n-am mai băut absint.

Absintul avea să-şi ia însă, ca toate virtuţile pe care le părăseşti, o revanşă necruţătoare.

 

verlaine – confesiuni (II) – traducerea mea

Posted in Uncategorized on ianuarie 18, 2019 by Octavian Soviany

3

Da, în cele trei zile care au urmat după înmormântarea dragei mele verişoare, nu m-am putut ţine pe picioare decât turnând în mine bere după bere. Începusem să am apucături de beţiv şi, întorcându-mă la Paris şi la slujba mea de birou – unde şeful meu, ca să mai adauge încă o picătură la supărarea care mă copleşise, m-a făcut albie de porci pentru că întârziasem cu o zi, obligându-mă să-l trimit la plimbare – întorcându-mă  aşadar la Paris, unde berea e proastă, am dat-o pe absint, pe absintul de seară şi pe absintul de noapte. Căci dimineţile şi după-amiezile îmi erau ocupate cu slujba de la birou, unde obrăznicia mea trecuse nepedepsită şi, de altfel, aveam grijă să-i îmbrobodesc pe mama şi pe şeful meu de la primărie, ascunzându-le  noile şi deplorabilele mele deprinderi.

Absintul! Nu mă pot gândi  decât cu oroare la zilele mele de atunci şi de după atunci, care nu sunt departe, nu sunt destul de departe pentru demnitatea şi sănătatea mea, mai cu seamă pentru demnitatea mea!

Deocamdată voi prezenta doar o mica schiţă cu această vrăjitoare verde (Ce neghiob o fi celebrat-o ca pe o zână, numind-o  Muza cea Verde!), mai degrabă comică, în aşteptarea farselor mai serioase.

Aveam o cheie a apartamentului din Batignolles unde continuam să locuiesc împreună cu mama după moartea tatălui meu şi profitam de asta ca să mă întorc acasă la ce oră voiam, aburind-o pe mama cu nişte minciuni groase cât braţul cărora sărmana de ea le dădea sau nu crezare, dar închidea ochii – astăzi mă tem că anevoie şi cu tristeţe – la ele. Unde îmi petreceam nopţile? Nu în locuri dintre cele mai respectabile. Vagi “frumuseţi” mă înlănţuiau uneori cu “ghirlande de flori” sau stăteam ore la rând în acea “casă a bătrânicii” descrisă magistral de Mendès despre care se va vorbi aici la momentul potrivit sau mergeam pur şi simplu să mă afund, împreună cu câţiva amici, cum ar fi regretatul Charles Cros, în vreunul dintre acele tractire de noapte în care absintul vălurea precum apele Styului sau ale Cocytului.

Aşa că în zorii unei zile cu ghinion, când m-am furişat, după cum îmi era obiceiul, în camera mea, despărţită de a mamei printr-un vestibul şi m-am dezbrăcat pe tăcute, încercând să mai prind o oră sau două de odihnă… nu prea îndreptăţită, dar binemeritată, filantropic vorbind, şi am dormit cu pumnii strânşi până pe la ora nouă, când trebuia să-mi fac pregătirile pentru plecarea la slujbă, să mă îmbrac, să-mi iau supa sau ciocolata, până când mama a intrat în cameră să mă trezească, după cum avea obiceiul:

-Pentru Dumnezeu, în ce hal eşti, Paul! Iar te-ai îmbătat aseară!

Acel “iar” m-a rănit. I-am răspuns pe un ton acru:

-Cum aşa, “iar”? Nu obişnuiesc să mă îmbăt, iar ieri am făcut-o mai puţin ca oricând. Am cinat la familia vechiului meu prieten cutare, unde n-am băut decât apă înroşită şi cafea fără coniac după desert şi m-am întors puţin mai târziu, deoarece amicul meu locuieşte departe, dar m-am culcat cât se poate de treaz, după cum poţi să vezi.

Mama n-a scos niciun  un cuvânt, dar s-a dus să ia de pe închizătoarea uneia dintre cele două ferestre o oglinjoară de care mă foloseam când îmi potriveam barba şi mi-a aşezat-o în faţă.

Mă culcasem cu cilindrul pe cap!

O repet cu toată ruşinea: voi avea de povestit mai târziu alte şi alte absurdităţi încă şi mai cumplite, a căror pricină a fost mereu excesul de băutură, sursă de nebunie şi crimă, de stupiditate şi de ruşine, pe care guvernele ar trebui dacă nu s-o suprime (şi, în definitiv, de ce nu?) cel puţin s-o taxeze şi s-o impoziteze cu străşnicie.

Absintul!

apollinaire – traducerea mea

Posted in Uncategorized on octombrie 30, 2018 by Octavian Soviany

Tâlharul

CORUL

Tâlharule străine cu mâna nedibace

De ce n-ai cerut fructe ţi le-am fi dat în dar

Dar pentru că-i fu foame  şi-i surghiunit încoace

Pentru că-i bun şi plânge iertaţi-l aşadar

TÂLHARUL

Mărturisesc aşa e v-am tâlhărit de roade

Dar n-am mimat sughiunul când am venit la voi

M-aştept la nişte cazne dar cazne moderate

Nedrepte de dau cele furate înapoi

BĂTRÂNUL:

Născut ca Afrodita doar dintr-a mării undă

Să fii supus de vreme ce eşti frumos la chip

Sunt gata înţelepţii socratic să-ţi răspundă

Vei zice de iubire dar ei de foame zic

CORUL

Tâlharule străine bolnav cum nu se cade

Un sfinx îţi fuse tatăl iar muma-ţi noaptea stând

Să farmece lumina-n Zacinth şi în Ciclade

Te prefăcuseşi numai dar nu erai flămând

TÂLHARUL

Voi proprietari de fructe nu-mi luaţi în dodii furtul

O mamă ţi-aud glasul e-un cântec funerar

De vreme ce în fine pubera şi adultul

În fiecare noapte se pot iubi măcar

 

Se rotunjeau asemeni cu sufletele poame

Fructe de pin migdale avea ca un covor

Grădina-vă marină unde-mi lăsat-am  rame

Si cu cuţitu-mi punic sub piersic la picior

 

Lămâi precum uleiul şi numai bunătate

Aveau lămâii-n floare dar păsări fără saţ

Făcură răni cu pliscul în rodiile-vă toate

Si-aproape toţi smochinii păreau că-s spintecaţi

ACTORUL

El a intrat în sala taman unde apare

Incestul dintre soare si beznă pus în fresc

Stai jos s-auzi mai bine-a ligurelor cântare

Ce lidiene goale din harfă-o însoţesc

 

Pe chipuri măşti de teatru purtau însă bărbaţii

Iar la femei în salbe părând că trage greu

Se aninase-o piatră culeasă  din ficaţii

Unui cocoş tanagric şi toţi grăiau chaldeu

 

Vântoasele afară băteau a întomnare

Convivii erau cupluri de-amanţi blajini spunând

Tîlharule de fructe îţi dăruim iertare

Ia sarea-ne şi pâinea cum zice la orând

 

Prea fadă e fiertura ce-ţi şade înainte

Dar în burdufuri vinul nu e atât de fad

Sau poate-n băşcălie pofteşti niscaiva linte

Gogoşi cu flori umplute ce-n miere s-au muiat

 

Îi spuse o femeie Tu nu invoci pe nime’

Crezi dară în hazardul clepsidrelor şi-atât

Ştii poate legea noastră ca oamenii mai bine

Vrei oare talismanul pe care-l am la gât

 

Priveşte-mă tâlhare cu ochii tăi de aur

Cu nuci a lui desagă s-o umpleţi îndestul

El este mult mai nobil decît delfin şi taur

Păun pitagoreic şi viperă-mascul

 

Au cine eşti străine adus de vânturi scite

Ca tine mulţi veniră pe mare şi uscat

Venită şi plecară apoi pe nesimţite

Şiruri de ochi pe care un fulger i-a speriat

CORUL

Un bâlbâit pe frunte c-un dublu jet de flamă

Mâna un neam la fire semeţ cum altul nu-i

Că prepeliţe multe avea la prânz şi mană

Şi ca un ochi  sta marea deschisă-n faţa lui

 

Purtau în păr bentiţe cei duşi să cate apă

Când albe şi când negre drept talisman al lor

Si-i atrăgea-n răstimpuri a buhelor ocheadă

Pe toţi căutătorii-aceştia de comori

 

Insecta cea flecară poetule barbare

Purces-a ca să moară în chipul cel mai pur

In selba  îndrăgită nespus de  gemmipare

Unde -şi strângeau puterea broscoii din azur

 

Treceau sub curcubee alaiuri triumfale

Cu purtători nevolnici de lauri ofiliţi

Cu idolii-n sudoare şi turmele de miale

Răţoii şi păunii de-angoasă răguşiţi

 

Vădanele în frunte sugeau din struguri stropii

Slăveau  fără de voie triunghiul isoscel

Închipuit pe mantii de-agrafe episcopii

Pe Pallas pe cea neagră dar mândră după fel

 

Prinseseră călării s-azvârle în mulţime

La urne cu cenuşă mărunte cât un boţ

Puseserăm deoparte săruturi florentine

Dar tu-n grădina noastră venişi în chip de hoţ

 

Au secta ta adoră divinităţi obscene

Pe Belfegor tăcerea lumina din senin

A şerpilor iubire cu-ncolăciri viclene

ACTORUL

Iar hoţul cel de fructe strigat-a că-i creştin

CORUL

Or zăngăni şiraguri şi măştile-or să cadă

Fugi pleacă decât focul e umbra mai ceva

Tâlharul cel din stânga-n vântoasa agitată

De tine o să râdă de parc-ar necheza

FEMEIA :

Priveşte-mă tâlhare cu ochii tăi de aur

Cu nuci a lui desagă s-o umpleţi îndestul

El este mult mai nobil decît delfin şi taur

Păun pitagoreic şi viperă-mascul.

CORUL

Ah ! ah ! noi toată noaptea vom scutura din sistru

Cîntările ligure păreau a ne-ocroti

De nu eşti cel din dreapta tâlhare eşti sinistru

Precum o presimţire sau ca o pată gri

 

De vreme ce-absolutul pogoară e-o dovadă

Că dublu înainte alese-a se tripla

Mărturisim ne mişcă un pântec plin de roadă

Asietatea astfel putând-o contesta

 

Vezi noi avem în oale umide flori morale

Sunt ale noastre toate tu n-ai nimic te du

Ascultă  vântul are sonorităţi plagale

Ia-ţi arcul şi vânează un unicorn un gnu

 

E umbra-ţi echivocă al cărnii tale doliu

E  neagră şi umană ca noi la umbră eşti

Te du amurgul are-o sclipire de ivoriu

Niciunul ah niciunul nu-ţi credem în poveşti

 

Bogat în strălucire şi farmec un pantaur

Să fi avut el glasul şi fusta lui Orfeu

Femeile în noapte s-ar fi făcut că-s tauri

Parcă-ar  fost aievea l-ar fi iubit mereu

 

Era frumos şi palid precum un rege antic

Să fi avut el glasul şi fusta lui Orfeu

Si piatra din ficaţii cocoşului tanagric

Nu trestile nu lucrul acela trist şi greu

 

De ce n-a mers la curte la craiul din Edesse

Mag slab putea-n eteruri sui privirea sa

Mag pal putea iubirea să-şi dea la poetese

Mag drept putea aşijderi pe demoni a-i cruţa

 

Te du credul departe alături de-a ta umbră

Triada e masculă tu eşti virgin şi pal

Înşelător e tactul vederea-n schimb prelungă

N-ai niciun semn tâlhare ai semnul crucii doar

 

 

apollinaire – traducerea mea

Posted in Uncategorized on octombrie 24, 2018 by Octavian Soviany

Cântarea celui rău-iubit

                                                 Lui Paul Léautaud

 

M-am pus la Londra pe cântare

                                                                                                                              Pe când nu cunoşteam deloc

Că dragostea –mi ar semănare

                                                                                                                             Cu Phoenixul pierind în foc

                                                                                                                             Ce naşte iar după ce moare

 

La Londra seara prin mulţime

Un biet hoinar aidóma cu

Iubirea mea cătă la mine

Şi uitătura-i mă făcu

Să  plec privirea de ruşine

 

Şi-n timp ce fluiera mulcóm

El îl urmam prin pâcla sură

Pe nişte străzi cu parapon

Ce Marea Roşă îmi părură

Precum pe Moise Faraon

 

În valul cel de cărămidă

De n-am iubit adevărat

Să pier îs rege va sa zică

Şi-s soaţa-i cei de l-au urmat

Tu fuseşi dragostea-mi unícă

 

Apoi pe-o stradă ce cotea

Cu mii de focuri pe faţade

Prin ceaţa care sângera

Unde plângeau nişte faţade

O damă ce îi semăna

 

Şi-avea privirile-i sfruntate

Ieşea din crâşmă beată cui

Purtând pe gât ca el stigmate

Şi dintr-o dat’ recunoscui

Toată-a iubirii falsitate

 

Când Odiseu la vremea sa

A  fost să se întoarcă-acasă

Bătrânu-i câine-l mai ştia

Iar soaţa lui ce sta să ţeasă

Din zi în zi îl aştepta

 

Pe-al Sakuntalei soţ odată

De biruinţele-i sătul

Îl aştepta soţia iată

Lângă gazela-i un mascul

De aşteptare-mpalidată

 

Şi-n gând pe regi i-am pizmuit

Când falsu-amor şi cea de care

Încă mă simt simt îndragostit

Ciocnindu-şi umbra trădătoare

Nefericiră-mă cumplit

 

Aş vrea să nu-mi aduc aminte

Stăpânii peste-mpărăţii

Pentru sărutul ei fierbinte

Ar fi toţi gata a muri

Şi gata umbrele a-şi vinde

 

Destul am stat la hibernat

Topească Paştii-n clipa asta

O inimă ce-a îngheţat

Ca mucenicii din Sevasta

Cât timp am fost martirizat

 

Memorie tu vas cu fală

Destul destul am navigat

Pe-o mare rece şi amară

Destul destul am divagat

Din zori în faptul trist de seară

 

Adio- amor te-am confundat

Cu o femeie-n noaptea vană

Cu cea de care fui lăsat

Mai an în ţara alemană

Şi nu-mi mai este dat s-o cat.

 

Lactee! Soră luminoasă

Cu apele din Cannaan

Şi trupurile de frumoasă

Noi morţii te urmăm  avan

Înot spre altă nebuloasă.

 

Cândva ţin minte pare-mi-se

Era în zorii-unui april

O vreme bună pentru vise

Cântam de-amor cu glas viril

Iubirii anul îi venise

 

AUBADĂ CÂNTATĂ ANUL TRECUT LA LAETARE

 

E primăvara hai te duce

Prin codrul proaspăt înverzit

Găini clocesc pe sub uluce

E ceru-n zori trandafirit

Amorul vrea a te seduce

 

Sunt Mart şi Venus iar aci

Şi se sărută pasămite

Cu guri nebune-n tufării

Unde sub roze-mbobocite

Dansează zei trandafirii

 

Hai dragostea-mi este regină

Peste aceste ierburi noi

Natura-i mândră şi senină

Pan suflă-n fluiera-i divină

Şi-a dat amorul în broscoi

 

Mulţi zei de-atunci  au tot murit

Iar sălciile fac jelanii

Şi Pan şi Christ s-au săvârşit

Şi-amorul miaună motanii

Eu la Paris – nefericit

 

Eu ce făcut-am- cantilene

Pentru regine şi-am scornit

Anume-un imn pentru murene

Cântarea celui rău-iubit

Şi cântece despre sirene

 

Amor e mort mă ia cu ger

Şi chip cioplit îmi fac eu mie

Căci nu o pot uita  defel

Şi cum a lui Mausol soţie

Eu încă îi rămân fidel

 

Precum copacului plăpândă

O viţă câinele la om

Precum cazacii stând la pândă

Beţivi şi puşi pe jaf la Don

La stepă şi la Cartea Sfântă

 

Al Semilunei jug purtaţi

Ce-l cercetează astrologii

Ca pe sultan să m-ascultaţi

Cazacii mei o zaporojii

Poporul meu de turmentaţi

 

Să fiţi voi slugile-mi fidele

Sultanul le-a trimis răvaş

Dar ei au râs de toate cele

Şi datu-i-au răspuns iabraş

La flacăra unei candéle

 

RĂSPUNSUL DAT DE CAZACII ZAPOROJENI SULTANULUI DIN CONSTANTINOPOL

Decât Baraba mai spurcat

Cornut ca dracii ciumăfaie

Satan de-ai fi încornorat

Nutrit cu scârbe şi noroaie

Noi nu-ţi luăm parte la sabat

 

Cadavru putred la osânză

Ce porţi făcut din ochi un şnur

Drept zestre cu ţepuşa strânsă

Născuşi taman  băşit pe cur

Când o durea pe mă-ta-n rânză

 

Tu al Podoliei gealat

Iubit de zgaibe şi buboaie

Găoz de iapă rât imat

Păstrează-ţi pentru doftoroaie

Întreg avutul necurat

 

Lactee! Soră luminoasă

Cu apele din Canaan

Şi trupurile de frumoasă

Noi morţii te urmăm  avan

Înot spre altă nebuloasă.

 

Cu ochii unei curviştini

Şi mândră-n felul unei pume

Amor săruru-ţi florentin

Avea în el amărăciune

Şi ne-a pus piedici la destin

 

Părea privirea-i să desfaşe

O trenă numai stele grea

Sirene-n ochi avea zăcaşe

Şi crud sărutu-ne făcea

Să plângă  zânele nănaşe

 

Dar tot o  mai aştept spăşit

Cu inimă cu suflet iată

Pe Podul Bunului Venit

Şi dacă-ar reveni vreodată

I-aş spune Da sunt mulţumit

 

Mi-s inima şi capul vide

Din ele ceru-i scurs de tot

Butoaiele-mi de Danaide

A fi ferice cum să pot

Ca un copil care candid e

 

Nu vreau să uit nu niciodat’

Columba-mi unica mea radă

Ah trandafir exfoliat

Şi insula-mi îndepărtată

Palmierul meu cel parfumat

 

Satiri şi phoenicşi altele cele

Nebune focuri egipani

Destine bune sau mişele

În ştreang ca la Calais taman

La holocaustu-ţi durere

 

Durere ce ne-mparţi în doi

Licorna şi cu capricornul

Cu trup cu sufletu-mi vâlvoi

De tine fug o rug ce ornu-l

Toţi aştrii florile în toi

 

Zeiţă tu nefericire

Cu ochi de fildeş chip pălit

Au jertfele-ţi de ani de zile

Zadarnic să tot fi jelit

A crede-n tine-i peste fire.

 

Şi tu ce mă urmezi cu  greu

Şi iei măsura pentru mine

La cât pământ am dreptul eu

Şi  cât pământ mi se cuvine

O umbră şarpe vechi al meu

 

La soare fiindcă-ţi cade bine

Te-am dus ţii minte după frig

O soaţa mea eu ţin la tine

A mea eşti nefiind nimic

Şi eşti în doliu după mine

 

Îs moarte iarna şi-a ei nea

Toţi stupi-i albi sunt arşi de soare

Iar în grădină şi-n vâlcea

Zic păsările o cântare

Fac primăverii temenea.

 

Mor veşnicele-argyraspide

Zale-argintate se topesc

Fug detroforele livide

De primavăra ce-o slăvesc

Calicii cu priviri umide.

 

Dar mie inima mi-e grea

Ca un şezut de damaschină

Iubitu-te-am prea mult cândva

Şi nu mi-e jalea mai puţină

Sunţ şapte spade partea mea

 

Li-i lama din melancolie

Călitu-le-a durerea-n foc

Le am am inimă folie

Tu mi-a pătruns în nenoroc

Nu uit nu uit pentru vecie.

 

CELE ŞAPTE SPADE

Întâia-i toată din argint

Şi poartă numele Pâline

E lama-i cerul fulguind

Iar soarta ei de ghibelină

O făuri Vulcan murind

 

A doua s-ar numi Noubosse

La nunţi de zei stă ohoho

Un curcubeu ce tot voios e

Ucise trei’j de Bé-Rieux

Şi-i darul zânei Carabosse

 

A treia-n bleu-uI feminin

Ascunde-o sculă bărbătească

II zice Lul de Faintenin

Şi-o are-n grija-i piticească

Un Hermes Ernest fără cin                                                   

 

A patra este Malourène

Un fluviu verde-daurit

Iar seara-n el nişte sirene

Îşi scaldă trupul multiubit

Şi-n bărci se cântă cantilene

 

A cincea este Sainte Fambeau

Precum un fus de tot încântul

Ca un cipreş lângă-un cavou

Jelit de cele patru vânturi

Iar noptea arde un halou

 

A şasea s-a călit din glorii

E-amicul blând la mâini ce va

Să ne despartă când vin zorii

Adio iată calea ta

Cântau cocoşii vestitorii

 

A şaptea-i veştedă-n sfârşit

Femeie roză pe murite

Mulţam iar ultimul venit

Iubirii uşa i-o închide

Nu nu eu nu te-am întâlnit

 

Lactee! Soră luminoasă

Cu apele din Canaan

Şi trupurile de frumoasă

Noi morţii te urmăm  avan

Înot spre altă nebuloasă

 

Ai întâmplării demoni roi

Urmând o muzică cerească

Fac să danseze-n pas vioi

Întreaga rasă omenească

Ce dă pe pantă înapoi

 

Destine veşnic sigilate

Monarhi cuprinşi de nebunii

Şi precum stele tremurate

În patul vostru din pustii

Vedem femei falsificate

 

Luitpoid bătrânul suveran

Pe două ţări peste delicii

Suspină după ele-n van

Când scot un scapăr licuricii

Muscuţele lui Sfântu’ Ioan.

 

Lângă-un castel cu foişoare

A cărui castelană nu-i

Pe lacul alb bătut de boare

E-o lebădă plutind hai-hui

E o sirenă care moare

 

Monarhu-acelei monarhii

S-a înecat în lac odată

Dar mai pe urmă reveni

La ţărm cu gura larg cascată

Şi prinse cerul a-l privi

 

O soare liră care arde

Dă-mi foc la mână vină-un vis

Melodios şi jalnic foarte

Eu umblu iama prin Paris

Şi nu sunt pregătit de moarte

 

Aici duminica-i regină

Dă Orga Barbariei zvon

Prin curţi sărace în lumină

Iar florile de la balcon

Ca turnul Pisei se înclină

 

Seri bete de atâta gin

Parisul tot electrizat e

Cu focuri verzi tramvaie vin

Cântându-şi tare spre faţade

A lor folie de maşini

 

Şi –n cafeneaua  afumată

Încep să geamă de amor

Ţiganii chelnerimea toată

Sifoane-n răguşeala lor

Tu tu ce te-am iubit odată

 

Eu ce făcut-am- cantilene

Pentru regine şi-am scornit

Anume-un imn pentru murene

Cântarea celui rău-iubit

Şi cântece despre sirene

inca o traducere…

Posted in Uncategorized on octombrie 2, 2018 by Octavian Soviany

Paul Valéry

Studiu pentru Narcis

Fântâna mea, fântână cu apa răcoroasă,

Cu fiarele eşti blândă, cu oamenii miloasă,

Cu cei orbiţi de sine, ce morţii îi meneşti,

E totul vis în tine, tu sora sorţii eşti.

De cum în amintire viitorul se transformă

Începi să te asemeni cu faţa-i fără formă,

Iar cerul te răpeşte din somnul tău tăcut,

Dar tu rămâi curată, oricâte ai văzut,

O undă, peste care trecură anii-n ciurde.

Şi totuşi cunoscut-ai făpturi atât de multe:

Flori, anotimpuri, trupuri dedate la amor.

E-o nimfă-ntotdeauna acolo în izvor,

Iar viaţa ei se trage din tot ce-i vine-aproape

Hrăneşte-nţelepciunea din  patul ei de ape,

Dă codrilor splendoarea luminii sale reci

Şi ceea ce cunoaşte,cunoaşte pentru veci.

Prezenţă calmă, apă ce-n tine ţii ascunse

Comori întunecate de fabule şi frunze,

Atâtea păsări moarte ce-ţi cad la fund, tăcut,

Inele vechi ce-n unda-ţi pe vremuri s-au pierdut,

Tu te-ntristezi în tine de pierderile toate,

Dar pe a feţei tale solemnă puritate

Iubirea trece iute. Când frunzele se duc

Din fiecare parte şi plâng şi gem şi  fug,

Tu vezi aşijderi chinul, iubirea delirantă,

Amantul care-o strânge în braţe pe amantă

Şi sufletu-i ucide. Iar tu prea bine ştii

Ce dulci fiori el poate cu mâna lui stârni

În părul ei dând iama şi, plină de mistere,

Pe ceafa ei ascunsă simţindu-se-n putere,

Lăsându-se pe umeri, vorbind al cărnii grai.

Atunci nu mai văd ochii eterurile, vai,

Doar sângele ce-n pleoape le fierbe şi roşeşte,

Iar sângele acela lumina le-o răpeşte,

Se strâng în braţe tare, genunchii li se frâng

Şi gem… Aud pământul chemându-i foarte blând,

Se clatină, se luptă, sunt gură lângă gură

Şi îndrăznesc să-şi cate-un culcuş pe glia pură,

Închipuind acolo, în timp ce fac amor,

Un monstru-n agonie din trupurile lor,

Crezând că îşi pot soarbe şi sufletele-n fine.

Dar tu cunoşti, fântână, ca oamenii mai bine,

Asemenea dulci clipe ce-amare sunt la rod.

Când inima şi carnea s-au liniştit de tot,

Şi când  se stinge focul aprins de voluptate

Tu vezi cum se preschimbă iubirea-n răutate,

Şi, sub minciuni pe care abia le cred şi ei,

Vezi răul ce plăcerea îl lasă-n urma ei.

O, unda mea, ce-aceeaşi şi alta eşti la fire

Pe-aceşti nebuni, ce-n  vremuri credeau a se iubire,

Îi va aduce vremea să plângă-n preajma ta,

În urma amintirii păşind abia-abia,

Pe malu-ţi slăbiciunea şi jalea să şi-o geamă

Sub cerul ce le face în suflete o rană,

Străpunşi ca de-un străfulger, în jurul lor cătând

Al zilelor ferice de-odiniori mormânt.

“Era aici o pace cum nu se poate spune”

“Iubeai cipreşu-acela în vremurile bune”

“Se respira odată de-aici a mării boare”

Vai, prinse amărăciune şi-a rozei răsuflare

Ce-n vânt se risipeşte şi pare-se că doar

Mirosul frunzei moarte e mai puţin amar.

 

Respiră vântul, nu ştiu pe unde să se-abată.

Le şovăie piciorul prin ziua disperată,

Se duc fără de ţintă, iar paşii lor, dând sârg

Sunt parcă nişte gânduri lipsite de-orice tâlc.

Şi mâna le ezită-ntre-alint şi crimă-acum,

Dar inima, ce-i frântă la orice cot de drum,

Mai luptă şi mai poartă într-însa nişte jinduri,

În timp ce mintea umblă târâș prin labirinturi

Menite pentru ceia ce soarele-l hulesc.

A lor singurătate, cu care păcălesc

Absenţa şi o umplu, îşi are-n somn un geamăn.

Şi-aud de pretutindeni o voce fără seamăn.

Nimic nu-I poate smulge din visurile lor,

Lumina nu le vine, nici ea, în ajutor,

Şi cum se duc prin aur cu ochii lor, neplânşii,

Plânsorile vărsate în beznele dintr-înşii

Le sunt mai dragi ca ziua bogată-n strălucit

Şi –n trupul lor ce-amorul atât l-a chinuit

Şi-n care e un suflet cuprins de tulburare

Arde-un sărut de taină ce-I umple de turbare…

Dar eu, Narcis, iubite, eu nu mă las furat

Decât de-a mea esenţă

Iar ceilalţi sunt cu toţii numai ceva ciudat,

Ei sunt doar aparenţă.

O trupul meu, eşti darul din toate mai de preţ,

Cu farmecele tale doar tu, doar tu mă-mbeţi!

Ce idol, plin de aur  mai sfânt e decât tine,

Slăvit de o pădure ce-n cinga-i, strânse, ţine

Atâtea zarişti pline de păsări şi senin?

Decât favoarea apei ce dar e mai divin,

Când la lăsat de seară undirea-i albăstrie

Mi-arată nurii mândri doar mie şi doar mie?

Uniţi întru lumina ce vine în şuvoi,

Să facem schimb de graţii, o apă, amândoi!

Copil iscat din duhu-mi, născut de-a undei rouă,

Eu te salut, oglindă,ce lumea-mparţi în două,

Şi-ţi sorb uşor răcoarea, privind cu ochii mei

Dorinţa ce-şi încearcă puterea-asupra ei.

Aş vrea a te atinge, cu mâinile, tiptil,

Dar eşti inviolabil, fiind aşa fragil.

Căci eşti numai lumină, plăpândă jumătate

Ce-n loc să-mi fii amantul, îmi eşti amicul poate.

Vai nimfa, nimfa însăşi, ne-a despărţit, chiar ea!

Ce oare îmi rămâne să sper din partea ta?

Primejdii dulci aşteaptă să le-ncercăm pe rând

Să te cuprinzi în braţe, în  braţe să mă strâng,

Să ne întindem mâna, cu palmele deschise

Şi liniştile noastre să facă schimb de vise,

Aceeaşi noapte ochii să ni-i închidă lin

Tu să suspini în undă, atunci când eu suspin

Şi-o inimă să bată şi-n pieptu-mi şi în unde.

Hai, rupe cu tăcerea, încearcă a-mi răspunde

Narcis frumos, ce chipul şi nurii mi-ai răpit,

Şi de-a fântânei nimfă eşti pururi ocrotit.

%d blogeri au apreciat asta: