recitindu-i pe clasici

Posted in Uncategorized on februarie 4, 2018 by Octavian Soviany

O noapte furtunoasă inaugurează seria comedilor lui Caragiale şi trasează principalele linii de forţă ale artei comice caragialiene. E de remarcat faptul că, încă de la reprezentaţia acestei comedii, autorul a fost acuzat de imoralitate, pe motiv că piesa înfăţişează un adulter care în final rămâne nepedepsit. Încercând să ia apărarea dramaturgului, Ioan Slavici (cunoscut şi el pentru perspectiva sa moralizatoare asupra literaturii) se vede nevoit să admită că – în absenţa unei asemenea perspective – piesa lui Caragiale nu aparţine comicului superior, nu este prin urmare o comedie, ci o farsă. Cel care reuşeşte să respingă cu argumente suficient de convingătoare aceste acuzaţii este Titu Maiorescu. În articolul intitulat Comediile dlui Caragiale criticul arăta că, pe de o parte, tipurile umane prezente în aceste comedii existau efectiv în societatea timpului (chiar dacă dramaturgul – spune Maiorescu – are tendinţa de a exagera aspectele negative ale naturii umane), iar, pe de altă parte, că influenţa morală morală pe care o exercită opera de artă este cu totul specială: orice asemenea operă provoacă aşa-numita „emoţiune impersonală” prin care individul uman se detaşează se interesele lui egoiste, ajungând la contemplarea „ideilor generale”. În lumina acestor consideraţii ale lui Maiorescu, comediile lui Caragiale (iar Noaptea furtunoasă nu face excepţie) se plasează sub semnul realismului. Constatarea criticului va fi nuanţată ulterior de Paul Zarifopol (autorul primei ediţii critice a operelor lui Caragiale, însoţită de un amplu şi pertinent studiu introductiv) care vorbeşte despre „realismul clasic” al scriitorului: dintr-o asemenea perspectivă, Caragiale este realist prin preocuparea  de a reda  aspecte esenţiale din societatea timpului său şi clasic prin tendinţa de a face din personajele sale tipuri care exprimă aspectele eterne ale naturii umane. Aceste idei vor fi contestate în parte de critica de după al doilea război mondial care descoperea la autorul Scrisorii pierdute aspecte ce îl apropie de „teatrul absurdului” şi îl va considera unul din precursorii dramaturgiei secolului XX.

În   realitate, prin anumite elemente ale sale comedia caragialescă ţine de tradiţia realismului critic, preocupat să denunţe aspectele negative ale societăţii sau ale firii umane, pe când, prin alte particularităţi, ea se desparte de această tradiţie, situându-se adesea în avangarda unor manifestări ce se vor produce plenar abia în teatrul secolului XX.

Astfel, O noapte furtunoasă înfăţişează – în spiritul realismului – anumite medii ale societăţii bucureştene de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu fauna lor umană specifică. Este de remarcat că în teatrul său comic dramaturgul a evocat mereu mediile „marginale” (mahalaua, provincia), unde locuitorii încearcă să imite viaţa „centrului” (oraşul, capitala), ajungând la forme caricaturale de comportament, „marginea” prezentându-se totdeauna ca o replică în registru parodic, a centrului. În O  noapte furtunoasă cele mai multe personaje aparţin mahalalei bucureştene, deosebindu-se doar prin situaţia lor materială: Jupân Dumitrache este un negustor de cherestea înstărit, Chiriac face primii paşi spre îmbogăţire, folosindu-se de mijloacele specifice arivistului, Spridon este, deocamdată, doar o „micuţă canalie” fără situaţie, total dependent de Jupân Dumitrache, Veta sau Chiriac. E lesne de observat că cel puţin o parte din aceste personaje încearcă să imite viaţa „centrului”: Jupân Dumitrache e interesat de politică, se ţine la curent cu articolele din Vocea Patriotului Naţionale, pe care i le citeşte şi i le „explică” Nae Ipingescu, le însoţeşte pe Veta şi Ziţa la spectacolele din grădina Iunion; Ziţa, la rândul ei, a citit Dramele Parisului, se desparte de Ţârcădău pentru că e „mitocan” şi visează la un amor romantic, descoperindu-şi perechea ideală în Rică Venturiano. În plan simbolic, mahalaua e perfect ilustrată de casa lui Jupân Dumitrache, care este aşezată cu faţa spre oraş şi cu spatele spre „maidan” (spaţiu al licenţiozităţii totale, unde nu se mai respectă nici o regulă de viaţă), ea dovedindu-se astfel teritoriul  de interferenţă dintre civilizaţie şi „barbarie” – unde civilizaţia dobândeşte aspecte caricaturale, generatoare de comic,  critica socială a lui Caragiale  situându-se astfel perfect pe linia criticii „formelor fără fond” din gândirea maioresciană. Există însă în O noapte furtunoasă şi personaje cu un  statut diferit de al mahalagiului; în această ordine de idei, ca slujbaş al statului, Nae Ipingescu joacă rolul unui intermediar între „centru” şi „margine”: el îi explică lui Jupîn Dumitrache articolele lui Rică Venturiano şi îl reabilitează pe acesta din urmă în ochii protagonistului, arătându-i că Rică este autorul articolului care îi entuziasmase pe amândoi, pentru că era scris „adânc”, şi, prin urmare, unul „de-ai noştri”. Oarecum paradoxală este situaţia lui Rică Venturiano, care prin poziţia lui de gazetar ce se erijează chiar în lider de opinie ar aparţine „centrului”, dar, prin incultură şi stupiditate, este perfect asimilabil periferiei. Şi, în această ordine de idei, este bine de remarcat că personajele din piesa lui Caragiale se diferenţiază şi prin nivelul lor de cultură: Jupân Dumitrache este total lipsit de instrucţie, Nae Ipingescu ştie să citească (şi probabil să scrie), în timp ce Rică Venturiano (ca şi Ziţa, replica lui feminină) reprezintă tipul semi-doctului, care a „prins din zbor” câteva idei, pe care nu este însă capabil nici să le înţeleagă, nici să le exprime. Prin urmare, personajul s-ar încadra perfect – dintr-o asemenea perspectivă – în galeria pseudo-intelectualilor, care constituie una din ţintele predilecte ale articolelor critice maioresciene. Prin acest personaj, dramaturgul sugerează ideea că diferenţa dintre „centru” şi „margine” nu este în fond decât aparentă, căci „centrul” nu reprezintă el însuşi decât o „margine”, o „mahala”, o copie caricaturală a civilizaţiei şi culturii occidentale prost asimilate şi, prin urmare, reduse la absurd şi ridicol. Iar perfecta compatibilitate dintre centru şi periferie nu este subliniată poate mai pregnant nicăieri decât în replica lui Rică Venturiano: „familia este societatea cea mică. iar societatea familia cea mare”.

Tot în spiritul „realismului clasic” semnalat de Zarifopol, personajele piesei reprezintă tipuri morale sau sociale  (primele se particularizează printr-o trăsătură de caracter dominantă, celelalte sunt produsul societăţii dintr-o anumită epocă şi ilustrează trăsăturile unei categorii sau clase sociale.) Jupân Dumitrache, care ocupă prim-planul acţiunii şi poate fi considerat personajul principal al piesei,ca tip moral va avea astfel drept trăsătură de caracter dominantă gelozia (asemându-se din acest punct de vedere cu geloşii şi soţii înşelaţi din teatrul comic al lui Moliere), iar ca tip social este reprezentativ pentru categoria proaspeţilor îmbogăţiţi, de origine modestă, lipsiţi cu totul de cultură şi educaţie. El se consideră „om din popor”, iar convingerea lui este până la un punct îndreptăţită, căci, aşa cum, arăta G. Ibrăileanu, personajul reprezintă din punct de vedere social acele straturi ale burgheziei care au jucat un rol activ în revoluţia de la 1848. Jupân Dumitrache este, prin urmare, un vechi liberal din convingere, iar credinţele sale politice îi alterează până la urmă simţul realităţii: el nu este nici o clipă gelos pe Chiriac, pentru că acesta îi împărtăşeşte opiniile, e unul „de-ai noştri”, în schimb îl tratează de la bun început cu suspiciune şi chiar cu dispreţ pe Rică Venturiano, care prin ţinută şi comportament se diferenţiază de lumea protagonistului. În ciuda lipsei de cultură şi a aparentei sale grosolănii, Jupân Dumitrache are o „filosofie de viaţă” care ridică„onoarea de familist” la rangul valorii supreme, iar gelozia sa  este tocmai rezultatul acestei concepţii. Mai mult decât atât, deşi poreclit Titircă Inimă Rea (poreclă pe care – aşa cum sublinia tot Ibrăileanu – acţiunea piesei nu o justifică în nici un fel), personajul nu este lipsit de o anumită sensibilitate şi delicateţe, pe care şi le manifestă mai ales în relaţiile cu femeile: astfel, el încuviinţează divorţul Ziţei, pentru că Târcădău nu-şi respecta „onoarea de familist”, le însoţeşte pe cele două cucoane la Iunion, deşi personal nu gusta câtuşi de puţin spectacolele de acolo, evită să aibă o explicaţie violentă cu Rică Venturiano când observă insistenţa cu care acesta le priveşte pe însoţitoarele sale tocmai pentru a nu răni sensibilitatea celor două femei, ba chiar în momentul când îl surprinde pe Rică în propria lui locuinţăşi în tovărăşia Vetei, furia lui se varsă în exclusivitate asupra intrusului, iar soţiei sale nu-i cere decât să părăsească odaia. E adevărat că uneori are ieşiri de violenţă faţă de Spiridon, dar un asemenea comportament ţinea de moravurile epocii: dorinţa lui Jupân Dumitrache este aceea de a-l „educa” pe băiat  pe baza principiului că „bătaia e ruptă din rai”, pe tot parcursul piesei el comportându-se ca un pater familias pe cât de autoritar pe atât de ridicol, dar mai degrabă simpatic decât odios. Personajul cu adevărat odios al piesei pare a fi Chiriac, care întruchipează tipul la un punct tipul arivistului. El înşală încredera stăpânului său şi o seduce pe Veta, încercând să întrebuinţeze toate mijloacele de parvenire, Personajul nu este lipsit totuşi de o oarecare ambiguitate: se lasă contaminat de gelozia lui Jupân Dumitrache, îi face Vetei scene de gelozie, simulând că vrea să se sinucidă şi îi cere să nu mai meargă la Iunion. Nu e clar dacă acest comportament arată dragostea lui sinceră pentru Veta sau e generat doar de teama lui Chiriac că şi-ar putea pierde avantajele ce decurgeau din postura sa de amant al „stăpânei” şi, prin urmare, nu e decât curată prefăcătorie. Spiridon este factotumul piesei;  el este la curent atât cu relaţia dintre Veta şi Chiriac, cât şi cu idila intre Ziţa şi Rică, mediindu-le acestora din urmă o întâlnire.În felul acesta personajul reuşeşte să obţină unele avantaje: Veta sau Chiriac îl scapă de bătăile lui Jupân Dumitrache, Rică Venturiano îl plăteşte pentru serviciile sale. În timp ce Chiriac reprezintă „marea canalie”, Spiridon e deocamdată doar „micuţa canalie”, încă simpatică,şi înzestrată cu o calitate ce-i lipseşte atît lui Jupân Dumitrache cât şi lui Chiriac: inteligenţa. Având în vedere că în general comicul este rezultatul unei contradicţii între esenţă şi aparenţă este de remarcat că în timp ce Jupân Dumitrache pare personajul cel mai autoritar  al piesei (fiind în realitate cel mai vulnerabil), Spiridon – în ciuda rolului neînsemnat pe care îl joacă în casa stăpânului – deţine în realitate poziţia cea mai puternică, fiindcă deţine toate firele acţiunii şi încearcă să se folosească de ele în propriul său interes.  Nae Ipingescu deschide seria „poliţailor” din comediile lui Caragiale. Mai puţin venal decât Pristanda, el joacă totuşi rolul de „om de casă” al lui Jupân Dumitrache, folosindu-se de autoritatea funcţiei sale pentru a servi intersele acestuia. Rică Venturiano (despre care am mai vorbit) reprezintă tipul gazetarului demagog şi incult, Ziţa se face ridicolă prin pretenţiile ei de cultură. În timp ce Veta rămâne personajul „grav” al piesei, părând să se bucure de simpatia şi înţelegerea dramaturgului.

Acţiunea comediei respectă (aşa cum se întâmpla în comedia clasică) regula celor trei unităţi (de acţiune, de loc şi de timp); dar în timp ce în comediile clasice ea are o structură piramidală, presupunând un conflict, un punct culminant şi un deznodământ, care duce la rezolvarea conflictului, în comedia lui Caragiale acţiunea e structurată circular. Deznodământul îl găseşte aici pe Jupân Dumitrache tot în situaţia lui iniţială de soţ înşelat, mai mult chiar, poziţia lui ridicolă este accentuată de episodul final cu „legătura de gât” (cravata) lui Chiriac. Totodată, prin această secvenţă a piesei este ridiculizată ideea de centru (pe linia opoziţiei doar aparente dintre centru şi periferie despre care s-a vorbit anterior. Căci la sfârşitul piesei, după ce prezenţa lui Rică Venturiano în casa eroului principal îşi găseşte explicaţia (numărul de la poartă, bătut invers de meşterul Dincă, sugerând ideea de „lume pe dos”), iar Rică îşi exprimă intenţiile matrimoniale în legătură cu Ziţa,  proaspeţii logodnici  se pun sub autoritatea lui Jupân Dumitrache, care joacă acum rolul unui „centru”, fiind întruchiparea „onoarei de familist”. În acest moment, protagonistul îl ia la o parte pe Chiriac şi îi spune că mai are o nedumerire: în patul „dumneaei” a găsit o „legătură de gât”, iar răspunsul dezarmant al lui Chiriac „Dă-o încoace, jupâne, că e a mea” nu numai că îl pune pe jupân Dumitrache într-o ipostază şi mai ridicolă, dar caricaturizează şi bagatelizează totodată ideea de centru.

Reclame

verlaine – confesiuni (15)

Posted in Uncategorized on ianuarie 25, 2018 by Octavian Soviany

Dar a venit vremea, acum, când sunt pe punctul de a încheia prima parte a acestor notiţe despre viaţa mea, să mă întorc la epoca în care tocmai îmi treceam bacalaureatul, adică la vârsta de vreo şaptesprezece ani. Mai sus pomenitul bac (cu a cărui diplomă impunătoare mă mai pot lăuda încă) n-a reprezentat singura mea iniţiere în “chestiunile existenţei”, dacă mă pot exprima aşa. Femeia mă bântuia, sau, mai exact, îmi bântuia şi îmi ispitea visele. Dar cum să fac ca s-o bântui şi eu, dacă nu s-o duc în ispită? Încăpăţânatul care eram deja pe vremea aceea, fără mai multă voinţă, de altfel, decât am astăzi – cel puţin aşa socoteşte lumea – a sfârşit totuşi prin a-şi face rost de suma nu prea considerabilă şi de informaţiile necesare în vederea unei “orgii pe cinste”. Nu mai trebuie să spun că prin “orgie pe cinste” înţelegeam accesul într-una din acele case care s-ar părea că sunt astăzi pe cale de dispariţie şi unde, dacă aş mai fi plin de vioiciune şi dacă n-aş fi devenit domnul de lemn-Tănase de acum, aş reveni cu plăcere, într-atât femeile cinstite (?) m-au făcut de sceptic în legătură cu sexul frumos. Moneda de zece franci, indispensabilă pentru a-mi  duce dorinţa la împlinire, a fost extrasă din modesta sumă lunară pe care mi-o puneau părinţii la dispoziţie pentru micile mele plăceri.  O “ţeapă” pe care i-o trăsesem mamei urma să recupereze dublu sau chiar triplu această arvună pe care mi-o luam, în folosul “pasiunilor” mele, din bugetul unui şcolar ce începuse să devină un supus neascultător.

Informaţia cu privire la stabilimentul cel mai recomandabil mi-a fost pusă la dispoziţie de un coleg de şcoală mai mare decât mine, un oarecare F… care am auzit că ar fi ajuns în cele din urmă clarinetist la teatrul Folies-Marigny.  Cât despre locul unde s-a produs debutul meu în… galanterie, acesta era situat pe o stradă care a fost răvăşită de demolări, strada Orléans-Saint-Honoré, iar astăzi nu mai există. Era o casă cu înfăţişare modestă, cu obloanele  pudic lăsate, care îşi purta cu emfază doar numărul. Seara, de la intrarea unui coridor slab luminat, câte-o damă, extrem de decoltată sub măntăluţa care n-o acoperea tocmai bine, le făcea trecătorilor nişte apeluri pe cât de călduroase pe atât de discrete, apeluri cărora le-am dat curs şi eu  într-o frumoasă sâmbătă de mai, când reuşisem să obţin, cu totul excepţional, un bilet de ieşire care nu se acorda de obicei decât duminica, după liturghie.

Am fost introdus într-un salon tapetat cu roşu şi auriu, care avea mai degrabă aerul unei cafenele de provincie, doar ca în loc de mese şi de banchete, acolo erau canapele şi pufuri, pe care nişte persoane de o tinereţe cam mediocră aşteptau, grase şi răbdătoare, omagiile clienţilor. Fumul ţigărilor – pe care le fumau  aceste dame precum şi câţiva domni ce întârziau acolo pesemne în numele unor griji şi precauţiuni conjugale – crea o atmosferă noroasă prin care am reuşit să disting totuşi o frumoasă în capot roz, care mi s-a părut eligibilă şi potabilă, deşi probabil nu era nici una, nici alta. Dar eram la vârsta iluziilor.

Aleasa simţurilor mele m-a făcut să urc o scară acoperită cu covoare ce-ţi amortizau paşii şi m-a condus într-o cameră doldora de dantele false împrăştiate pe toate mobilele şi cu pereţii plini de litografii voluptoase şi ratate din punct de vedere artistic.

Ce să spun despre  noaptea  care a urmat? Absolut nimic. De altfel îmi dau seama că am scris puţin cam mult despre acest subiect. Căci ce contează pentru dumneata, cititorule, dacă această aventură m-a făcut sau nu fericit? Cert este că a doua zi dimineaţă m-am întors la părinţi cu o figură care arăta obosită şi pe care mi-o bănuiam alungită şi cenuşie.

Ceea ce nu m-a împiedicat ca, după o pauză de… câteva luni… – după ce scăpasem pentru totdeauna de pension şi de Liceul Bonaparte, după ce obţinusem o diploma de bacalaureat şi chiar mă înscrisesem la drept (a fost singura mea tentativă de acest fel) – s-o iau de la capăt, oferindu-mi noi distracţii, în locuri nu mai agreabile şi nici mai costisitoare şi am început să găsesc “lucrul acela” mai plăcut decât prima dată.

Şi mi-am continuat, tot aşa, experienţele, cu o frecvenţă ce n-a făcut decât să-mi  sporească ciudăţenile, pe care nu mi le-am satisfăcut pe deplin nici până acum, când am mai bine de cincizeci de ani.

Nu-mi mai  rămâne aşadar decât să-i mulţumesc cititorului pentru atenţia pe care mi-a arătat-o până acum (cel puţin aşa presupun) şi pe care îl rog să o păstreze şi faţă de continuarea acestor confesiuni. Noile “note despre viaţa mea” vor avea un caracter literar şi… social tot mai întunecat, şi vor vorbi despre o existenţă din ce în ce mai puţin luminoasă, asupra căreia încearcă să facă lumină acest eu complicat, poate în ciuda omului simplu şi naiv care sunt în realitate.

 

fragment de roman

Posted in Uncategorized on ianuarie 19, 2018 by Octavian Soviany

Lovitura de stat

Mama nu mă minţise. N-am rămas în rue des Petites-Écuries decât ceva mai mult de o săptâmână. La capătul acestui interval ne-am mutat, după dorinţa tatălui meu, în Batignolles, unde locuiau pe vremea aceea mulţi militari în retragere. Găsiserăm un apartament frumos, cu intrarea din rue Saint-Louis, la etajul întâi al unei clădiri arătoase. Patru din ferestrele noastre dădeau spre rue des Dames şi rue Lécluse.

Mama a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să facă din acest apartament parizian o copie a locuinţei noastre din Metz. Când am intrat pentru prima dată în casa aceasta, un val plăcut de căldură mi-a invadat pieptul. Nu mai era adăpostul friguros şi neprimitor din rue des Petites-Écuries! Regăseam, rând pe rând, salonul cel mare şi salonul cel mic, sufrageria, camera mea, dormitorul părinţilor. În sfârşit, mă simţeam iarăşi acasă şi, într-un elan de recunoştinţă, mi-am lipit fruntea de poalele mamei, care mi-a zâmbit cu blândeţe şi m-a mângâiat de câteva ori pe creştetul  capului.

Acum, scutit de obligaţiile vieţii de regiment, tata putea să citească în voie ziarele. Ieşea în fiecare zi dis-de dimineaţă şi se întorcea cu un teanc impresionant de jurnale, pe care le răsfoia în timp ce luam micul dejun cu un aer serios şi îngrijorat.

Legase câteva noi cunoştinţe, iar vreo cinci sau şase militari în retragere veneau aproape în fiecare zi la noi, unde tata îi primea, la fel ca la Metz, în salonul cel mare, în care, ore în şir, se purtau nişte discuţii aprinse, la care mai trăgeam şi eu din când în când cu urechea. Se vorbea despre preşedinte, despre Adunare, despre domnii  Gavaignac şi Montalambert, iar unii dintre musafirii tatălui meu susţineau sus şi tare că în curând va izbucni o nouă revoluţie sau va  avea loc o lovitură de stat.

Cu revoluţiile eram oarecum familiarizat.

Primăvara lui 1848 mă prinsese la Montpellier, unde, alături de părinţii mei, am asistat la proclamarea Republicii. Deşi aveam pe vremea aceea doar patru ani, imaginea acestui eveniment mi-a rămas vie în amintire. Mama avusese grijă să mă îmbrace în hainele mele de sărbătoare. Era epoca în care eram îmbrăcat doar în alb şi albastru.  Purtam nişte pantalonaşi azurii, ce îmi veneau până la genunchi, o hăinuţă albă, o cămaşa de aceeaşi culoare, cu guler brodat şi cu jabou, şi o caschetă albastră cochetă, aşezată puţin într-o parte. După ce am ajuns însă în Piaţa Armelor, către care se îndrepta în ziua aceea întregul oraş, mama m-a înfofolit în două pleduri, deşi era o zi primăvăratică, neaşteptat de călduroasă pentru luna februarie.

Piaţa era plină de lume. Veniseră multe femei, care voiau pesemne să profite de vremea frumoasă pentru a-şi etala noile toalete. Vedeai la tot pasul rochii de mătase cu volane, pălării împodobite cu pene, panglici şi flori, şaluri de toate culorile, ba chiar şi câteva umbreluţe de soare. Mama îmi amintesc că se îmbrăcase cu o rochie trandafirie, pe care o purta atunci prima dată, şi îşi acoperise umerii cu un şal de un portocaliu spălăcit. Hainele ei aveau întotdeauna ceva din aerul florilor fără miros, cu care obişnuia să împodobească salonul cel mare. Marie era ca de obicei în albastru. Prin mulţime se plimbau vânzători de ziare, care strigau ultimele noutăţi de la Paris şi din departamente.

În mijlocul pieţei fusese ridicată o tribună împodobită cu steaguri tricolore, pe care s-au perindat câteva oficialităţi, cu discursurile lor, care de care mai sforăitoare. A vorbit mai întâi prefectul, un domn mătăhălos, cu favoriţi albi, foarte rumen la faţă, spânzurat parcă de un lanţ gros de argint, care ieşea din buzunarul de la piept al redingotei lui ţepene. De pieptul acesteia era prinsă o panglică lată, colorată în roşu, alb şi albastru. Vorbea cu un glas care se dorea sugrumat de emoţie, deşi tata mormăia în mustaţă că trecuse pe rând pe la toate partidele, fusese pe rând legitimist, orléanist şi bonapartist, iar de foarte puţin timp îşi descoperise convingerile republicane.

Veni apoi rândul comisarului special al guvernului provizoriu. Spre deosebire de antevorbitorul său, acesta era un bărbat încă tânăr, zvelt, foarte oacheş şi mustăcios, care îşi însoţea discursul cu nişte gesturi ample, ce păreau îndelung studiate în faţa oglinzii. Purta o jiletcă de un roşu aprins şi a ţinut să ne asigure, cu vocea lui stridentă şi piţigăiată („O voce de clapon!” – l-am auzit bombănind pe tata) că Republica reprezintă „forma definitivă a democraţiei”

Aceste discursuri, din care nu înţelegeam nimic, mă plictiseau de moarte şi am început să tropăi nemulţumit şi să o smucesc pe mama de mână, încercând să-i dau de înţeles că voiam să plecăm. Dintr-o dată însă, la un semn al comisarului guvernamental, o mică fanfară a început să cânte, de la picioarele tribunei, Marseieza. M-am însufleţit imediat. Atunci auzeam pentru prima dată acordurile imnului nostru naţional, pe care nu-l pot asculta nici acum fără să fiu cuprins de emoţie. Şi am fost şi mai emoţionat când cuvintele lui au izbucnit din mii de piepturi, intonate de toţi bărbaţii şi de toate femeile ce se adunaseră în Piaţa Armelor. Cântau şi părinţii mei. Cânta şi Marie. Cântau până şi vânzătorii de ziare. Purtat de entuziasmul mulţumii, am început să fredonez şi eu tare, încercând să prind din zbor versurile compuse de Rouget de Lisle şi bătând măsura cu ambele mâini.

Aceea a fost prima mea manifestare de patriotism.

Nici preşedintele nu-mi era cu totul necunoscut.  Îl văzusem cu câteva zile în urmă, când o însoţisem pe mama în Bois de Boulogne. Era  călare şi purta o uniformă de general al Gărzii Naţionale. Am ajuns la concluzia că trebuie să fie un fel de militar, mult mai scund decât tata sau colonelul Bertrand, cu o figură palidă şi bolnăviciosă. Am băgat de seamă că era tratat cu deosebit  respect; la trecerea lui toată lumea se dădea la o parte, mulţi aplaudau sau izbucneau în urale. Doar câteva fluierături răzleţe, care se auzeau de pe o alee mai lăturalnică, tulburau această atmosferă de entuziasm aproape general, dar preşedintele nu  părea să le bage în seamă, saluta cu mâna mulţimea, iar pe buzele lui apăruse o umbră sticloasă de zâmbet.

Nu înţelegeam însă nici în ruptul capului ce poate fi o „lovitură de stat”. Am încercat să-i cer nişte lămuriri tatălui meu, dar acesta şi-a zburlit mustăţile ca un motan furios şi mi-a spus, pe un ton nemulţumit:

-Lucrurile astea nu-s de tine, iepuroiule, lasă-le pe seama oamenilor mari. Tu fugi la soldaţii tăi de plumb şi nu mă mai plictisi!

Au mai trecut câteva zile. Şi într-o dimineaţă tata s-a întors de la plimbarea lui matinală cu o înfăţişare speriată. Avea sub braţ un teanc de ziare încă şi mai gros decât de obicei, a dat buzna în salonul cel mic, unde stăteam cu mama şi cu Marie şi a strigat, agitându-şi un braţ:

-Gata! S-a isprăvit!

Mama i-a aruncat o privire nedumerită.

-Exact aşa cum am prevăzut! – a continuat tata. Lovitură de stat! Să vedem ce va spune Parisul! Să vedem ce vor spune departamentele! Mă tem de o răzmeriţă! Miroase a sânge!

N-am mai ieşit două zile din casă. Am aflat din zvonurile aduse de noii prieteni ai tatălui meu că în Paris era linişte, iar parizienii păreau împăcaţi cu ideea că preşedintele Ludovic Bonaparte devenise peste noapte principe-presedinte. Se vorbea despre unele încercări de revoltă în provincie, mai ales în departamentele din sud, dar fuseseră repede înăbuşite cu ajutorul armatei.

În dimineaţa de 4 decembrie, după ce a primit toate asigurările că pe străzile Parisului domneşte calmul cel mai desăvârşit, m-am pomenit că mama (care murea de curiozitate) îmi spune să-mi pun hainele de oraş, căci vom face o plimbare pe bulevarde „ca să vedem lovitura de stat”.

Străzile din Batignolles erau liniştite şi aproape pustii. Puţinii trecători pe care i-am întâlnit nu dădeau niciun semn de panică sau de nervozitate, de parcă nici n-ar fi auzit că, doar cu două zile în urmă, avusese loc o mare schimbare. Toate prăvăliile erau deschise.  Fără îndoială, ziarele exagerau, a conchis mama, care mă strângea totuşi tare de mână şi arunca priviri îngrijorate în toate direcţiile.

Am mers aşa până în piaţa Clichy. Acolo era lume mai multă. Dar oameni liniştiţi, care îşi vedeau de treburile lor obişnuite, aşa cum îi vedeam zi de zi, când eram scos la plimbare de mama. Am băgat totuşi de seamă că pe zidurile unor  clădiri fuseseră lipite nişte afişe. Unii trecători se opreau în faţa lor, le citeau, apoi îşi continuau drumul la fel de impasibili, cu figurile impenetrabile, ca nişte măşti pe care ai fi căutat în zadar expresia vreunui sentiment.  Alţii treceau pe lângă ele ca şi cum nici nu le-ar fi  văzut, ba chiar se uitau ostentativ în altă parte, bunăoară spre vreo faţadă de vizavi, care, din cine ştie ce pricină, le-ar fi stârnit interesul pe neaşteptate.

Ceea ce m-a surprins însă a fost tăcerea. De obicei, piaţa Clichy era un loc gălăgios, unde puteai întâlni tot timpul acele grupuri vorbăreţe şi bine dispuse de parizieni, care îşi exhibau sentimentele în public fără  nicio reţinere. De data aceasta n-am mai văzut nici un grup, doar trecători singuratici şi numai arareori câte un cuplu burghez, ce nu se oprea niciodată în  faţa afişelor, se strecura în tăcere de-a lungul trotuarului şi se grăbea să dispară pe o străduţă laterală. Liniştea asta mi se părea că are ceva neliniştitor. Probabil aşa a socotit şi mama, căci m-a tras repede după ea, nelăsându-mă să mă apropii de afişele acelea, ce trebuie să mărturisesc că îmi stârniseră curiozitatea.

În Boulevard des Italiens am dat  de o mulţime mult mai mare şi mai gălăgioasă, care părea însă adunată aici mai degrabă ca să se distreze. Erau în general oameni bine îmbrăcaţi, bărbaţi în paltoane de stofă scumpă, croite cu meşteşug, femei în haine de blană, pline de bijuterii, care se adunaseră în faţa afişelor, lipite şi aici din belşug pe faţade şi pe vitrine. Cineva începea să citească tare, însoţindu-şi câteodată lectura cu nişte gesturi comice, dar era repede întrerupt de comentariile hazlii şi de  hohotele de râs ale ascultătorilor. Îmi încordam auzul, încercând să prind câte ceva din cuvintele vorbitorilor, dar din cauza gălăgiei nu se auzea aproape nimic. Un şobolan mare şi cenuşiu traversa piaţa printre picioarele curioşilor, total nepăsător faţă de rumoarea mulţimii.  Deodată cineva a strigat tare:

-Jos şobolanul!

S-a stârnit atunci o adevărată explozie de râs şi mulţi dintre cei prezenţi au început să strige la rândul lor:

-Jos şobolanul!

M-am simţit dintr-o dată foarte bine dispus şi, molipsit de veselia mulţimii, am strigat şi eu de câteva ori:

-Jos şobolanul!

Şi  poate că aş mai fi strigat  mult şi bine, lovitura de stat mi se părea ceva extrem de vesel şi nu înţelegeam defel îngrijorarea tatălui meu, dacă mama nu m-ar fi smucit degrabă din loc, spunându-mi la ureche, pe un ton răstit, să tac din gură şi să las lozincile revoluţionare pe seama revoluţionarilor.

Şi în timp ce în piaţa Clichy burtăverzimea Parisului râdea şi se amuza, departamentele din sud fuseseră înecate în sânge de armata proaspătului principe-preşedinte de la Tuileries.

Am fost dus de mama spre boulevard de Montmarte, unde ne-au întâmpinat aceleaşi scene groteşti. Pe La Poissonière grupurile adunate deveniseră însă mai furioase şi mai agresive. Hainele bine croite se împuţinaseră, apăruseră bluzele grosolane ale lucrătorilor, chipurile palide şi bărboase de anarhişti. Aici erau puţine femei. Toate de condiţie modestă, îmbrăcate sărăcăcios, dar parcă mai agitate şi mai puse pe răzmeriţă decât bărbaţii. Se cânta Marseieza. Se striga „Trăiască Republica!”.  Nişte bărbaţi  furioşi smulgeau afişele de pe pereţi şi de pe vitrinele magazinelor  şi le călcau în picioare. Un grup numeros se adunase în jurul unui tânăr jerpelit, cu înfăţişare de student sărac sau de poet, care rostea o cuvântare  întreruptă adesea de strigătele de aprobare ale mulţimii.

-La baricade! – strigă deodată un muncitor mai înalt decât tata, care agita prin aer o uriaşă rangă de fier.

-La baricade! – îi răspunseră câteva voci mânioase din mijlocul mulţimii.

Pietrele de pavaj începeau să fie smulse de braţele vânjoase ale lucrătorilor. Cineva dăduse foc unui morman mare de afişe  rupte de pe pereţi. În jurul focului se adunaseră câteva femei cu copii mici în braţe. Mirosea a hârtie arsă şi a mizerie.

-Să fugim cât mai repede de aici! – îmi şopti mama, care se făcuse albă la faţă şi bărbia începuse să-i tremure.

Deodată din capul străzii se  auzi un fel de vuiet difuz, iar mulţimea fu străbătută ca de o scânteie electrică.

-Vin! – strigă un glas înspăimântat de femeie.

-Scapă cine poate! – urlă cineva.

Eram prinşi ca într-un cleşte în mijlocul gloatei, care, cuprinsă de panică, se retrăgea în mare dezordine către Madeleine. Înghesuiţi şi îmbrânciţi din toate părţile, riscând să fim trântiţi la pământ şi striviţi de încălţările grele ale fugarilor, reuşeam cu greu să ne strecurăm printre trupurile asudate şi urât mirositoare ce ne înconjurau. Eram mort de frică. Mama în schimb căpătase acel curaj nebunesc pe care nu ţi-l poate trezi decât instinctul de supravieţuire. În pielea ei de burgheză domoală se deşteptase tigroaica. Îşi făcea loc cu umerii, cu braţele, cu şoldurile, iar dacă era nevoie cu pumnul. Sub strânsoarea ei, încheietura mâinii cred că mi se învineţise.

Am încercat în mai multe rânduri să ieşim din mulţime şi să ne refugiem pe una din străzile laterale, dar era imposibil. Eram purtaţi de valul de oameni, ca de o apă întunecată şi clocotitoare. În cele din urmă, cineva a izbutit însă să rupă rândurile şi ne-am pomenit împinşi, împreună cu alte vreo douăzeci sau treizeci de persoane într-o prăvălie mare de pe lângă Robert Houdin, ce rămăsese din întâmplare deschisă. Negustorul, un bătrân ciolănos, cu creştetul vârât sub o tichie neagră şi cu buzele galbene, n-a îndrăznit să schiţeze nici un gest de protest. Rămăsese pironit în spatele tejghelei, bulbucându-şi ochii la noi, şi a tresărit, ca trezit dintr-un somn adânc, atunci când i s-a poruncit să tragă obloanele.

Am petrecut în prăvălia aceea vreo douăzeci de minute de coşmar, care mi s-au părut ore. Abia îndrăzneam să respirăm. De afară  se auzeau strigăte, zgomot de paşi, bubuituri surde  care (spunea în şoaptă cineva lângă noi) erau cu siguranţă împuşcături. Tiranul de la Tuileries ordonase soldaţilor să tragă în carne vie.

Mama îmi pipăia din când în când fruntea îngrijorată şi mă întreba dacă mă simt bine. Nu-i puteam răspunde decât printr-un fel de chiţcăituri. Eram aproape mort de frică şi oboseală.

Deodată afară  s-a făcut brusc linişte. După câteva minute încordate de aşteptare, cineva a îndrăznit să deschidă puţin oblonul şi să arunce o privire în stradă. Nu se mai vedea nici ţipenie de om şi domnea o tăcere sumbră şi apăsătoare,  în care se putea desluşi limpede tic-tacul pendulei din magazin. După un timp au  apărut câţiva agenţi de poliţie care au început să patruleze pe trotuarul de vizavi. Nu după mult, şi-au făcut apariţia şi cei dintâi trecători. Mama a socotit atunci că putem părăsi prăvălia. Rue Drouot era aproape pustie. Pe rue du Faubourg-Montmartre am întâlnit însă mulţi trecători grăbiţi, care umblau cu capetele în pământ, strecurându-se ca nişte umbre pe lângă pereţi. Pe ambele trotuare, din două în două case, străjuiau şi aici agenţii de poliţie.

Ne-am văzut în cele din urmă în rue Saint-Lazare unde mai erau nişte semne de agitaţie. Câţiva bărbaţi, care ieşiseră clătinându-se de dintr-un depozit de vinuri, opriseră un furgon militar şi îi siliseră pe cei doi soldaţi care îl mânau să coboare. Erau doi soldaţi foarte tineri, aproape nişte băieţandri, care aruncau în jurul lor nişte priviri îngrozite. Unul din ei avea o vânătaie mare sub ochiul stâng. Bărbaţii care opriseră furgonul întrecuseră cu siguranţă măsura la băutură, erau foarte argesivi şi păreau să asculte de ordinele unui individ mic de statură, pocit la faţă şi semeţ ca un cocoşel. La porunca lui, caii au fost deshămaţi, furgonul – răsturnat, soldaţii, care nu îndrăzneau în niciun chip să reacţioneze – obligaţi, după ce au fost loviţi de câteva ori peste faţă şi li s-a turnat cu forţa pe gât câte o jumătate de sticlă de vin, să strige „Trăiască Republica!” şi „Moarte tiranului!”.

Îmi revenisem puţin din spaimă, iar scena aceasta, care mi se părea întrucâtva comică mi-a zgândărit curiozitatea. Mama nu m-a lăsat însă să casc gura prea mult la ea. M-a smuls repede de lângă depozitul de vinuri tocmai în momentul în care unul dintre petrecăreţi adusese de undeva o funie groasă  pe care le-o arătă, cu un rânjet triumfător, tovarăşilor săi de pahar.

-La felinar! – strigă o voce răguşită de beţivan.

Mai multe limbi împleticite începură să cânte:

„Ah, ça ira, ça ira, ça ira!

Les aristocrates á la lanterne!

Ah, ça ira,ça ira,ça ira,

Les aristocrates on les pendra!”

Era un cântecel vesel. L-aş fi fredonat şi eu dacă i-aş fi putut desluşi bine cuvintele.

Câteva dintre femeile adunate în faţa depozitului de vinuri îşi săltaseră fustele şi se apucaseră să danseze, bătătorind caldarâmul cu saboţii lor grei.

„V’la trois cent ans qu’il nous promettent

Qu’il va nous accorder du pain,

V’la trois cent ans qu’ils donnent des fêtes

Et qu’ils entretiennent des catins,

V’la trois cent ans qu’on nous ecrasse,

Assez de mensonges et de phrases,

On ne veut plus mourir de faim!”

Mama, îngrozită, a trebuit să mă ducă aproape târâş înapoi în rue Saint-Louis, unde ne aştepta îngrijorat tata.

Nu numai stăpânul de la Tuileries, ci şi pegra Parisului arăta în zilele acelea tulburi o mare sete de sânge.

verlaine – confesiuni 14

Posted in Uncategorized on ianuarie 16, 2018 by Octavian Soviany

Vai, trebuie să mă întorc de la aceste mărunte şi nevinovate eforturi în direcţia artei la o psihologie mai curând fiziologică, dar tristă în orice caz.

Era cam în perioada când începusem să fiu bântuit de mania versurilor, dar şi a prozei (căci alcătuiam nişte stranii istorisiri submarine, mai degrabă în maniera lui Edgar Poe – deoarece Jules Verne, care de altfel nu mi-a stârnit niciodată prea tare curiozitatea, din câte ştiu nu fusese încă inventat – dar în ce manieră, Dumnezeule! – şi nişte povestiri ce i-ar fi putut stârni o plăcere mediocră lui Hoffmann, cel din Fraţii Serapion, după care erau plagiate cu stângăcie) când a început să mă furnice prin … inimă acea nevoie de drăgosteală de care vorbeam mai înainte şi pentru a nu mai întârzia cu această mărturisire ridicolă, mi s-a întâmplat să încerc  cu unii colegi mai mici decât mine, nu mai ştiu dacă pe rând sau în acelaşi timp, ceva asemănător cu mica poveste sentimentală de pe esplanada din Metz. Doar că aceste idile nu mai erau atât de pure, din pricina pubertăţii…

„Secretul meu oribil, e dat deci în lumină…”

Totuşi, se cuvine să spun că totul se reducea la nişte copilării senzuale, care nu aveau nimic josnic în adevăratul înţeles al cuvântului, erau nişte jocuri de băieţi împărtăşite, în loc să mai fie solitare. Exista în ele o anumită filosofie şi mai cu seamă o anumită morală pe care o voi expune poate chiar aici mai târziu.

Uf! Amânând dezvăluirile mai interesante legate de acest subiect şi de altele, haideţi dacă vreţi să vorbim din nou despre literatură, despre literatura mea copilărească şi adolescentină, făcând – aşa cum am auzit spunându-se – istoria prescurtată a vocaţiei mele şi a lunilor de ucenicie ce aveau să mă pregătească pentru anii îndelungaţi de instrucţie şi de educaţie.

Aveam şaisprezece ani, eram în ciclul secundar şi citisem aproape tot: romane, de la Paul de Kock la Paul Féval şi de la Alexandre Dumas la Balzac, impresii de călătorie, traduceri, ascunse toate în pupitru, Mizerabilii, care tocmai apăruseră şi pe care îi împrumutasem de la un cabinet de lectură din pasajul Operei şi compusesem deja mai multe piese  – copilăros de „sălbatice” şi de intransigente – toate Poemele saturniene, aşa cum aveau să apară în 1866, fără a mai pune la socoteală multe alte poeme, pe care un gust deja mai bine format m-a făcut să le îndepărtez din acea primă culegere. Am spus în capitolul precedent că n-o să consemnez aici niciunul dintre aceste versuri, prea „tinereşti”. Dar, între timp – sincer vorbind, nici eu nu ştiu prea bine de ce – mi-am schimbat hotărârea şi am început să scotocesc prin mulţimea încă suficient de considerabilă pentru a mă încurca a hârtiilor mele, nenumărate pe vremuri şi atât de dezordonate, pentru ca să pot oferi cel puţin o idee despre maniera mea de atunci. Dar n-am regăsit nimic, absolut nimic din acele încercări care ar merita cel puţin tot atât de mult interes ca şi Poemele saturniene, aşa cum au apărut în prima colecţie a poeţilor contemporani, la Alphonse Lemerre, în ultimele luni ale lui 1866. Au mai supravieţuit acestui de altfel puţin regretabil naufragiu doar două sonete, unul publicat acum vreo doi ani, cu ocazia unui turneu de conferinţe, la Liège dacă nu mă înşel. Cine dracu mai găsise şi cioclul ăsta de odinioară? Se intitula Înmormântare, iar primul vers suna aşa:

„Ce lucru vesel e-o înmormântare…”

Celălalt a fost publicat odinioară în cronica unei gazete de seară de cineva care semna Pegomas şi căruia îi mulţumesc pentru bunele sale intenţii; iată-l în forma lui naivă şi totuşi deja puţin rafinată. Când l-am scris eram în ciclul secundar, aşa cum îşi aminteşte cronicarul respectiv, care se pare că mi-a fost coleg la Liceul Bonaparte. Iată această bucată remarcabilă:

LUI DON QUICHOTTE

(În manuscris cred că era Don Quijote, pentru mai multă culoare locală.)

O, cavalere nobil, cu inima ta mare,

Degeaba râd de tine cei josnici,cei de rând,

Fu moartea ta martiriu, iar viaţa – o cântare

Şi se-nşelau pesemne şi morile de vânt.

 

Te du, purtat prin lume de-acelaşi crezământ,

Pe calul tău cel falnic, în za strălucitoare,

Căci lumea e şi astăzi lipsită de orând.

Şi mişelia este, la fel ca ieri, în floare.

Ura!

(Astăzi, ceva mai avizat, şi dat fiind că, la fel ca pe vremea anilor de debut, mă mai sâcâie culoarea locală, aş înlocui această exclamaţie, cam prea britanică, printr-un Ole! mai la locul lui.)

Ura!

aşadar, din moment ce era „Ura!”

Noi te urmăm cu toţii, poeţi ca nişte sfinţi,

Cu pletele rebele şi-nfierbântate minţi,

Condu-ne la asaltul fantasmelor celeste!

 

Şi iată că, făcându-i în ciudă la mişel,

Stindardul poeziei o să-l aşternem peste

Prosteasca raţiune, cu creştetul ei chel.

Şi mai era o imitaţie, atât de involuntar neruşinată şi atât de proastă, a Bătrânelelor lui Baudelaire care mă tem că a dispărut pentru totdeauna dintre hârtiile mele, aşa cum mi-a dispărut şi din memorie, şi care începea cu un vers şi două emistihuri situate la distanţă de un sfert şi de o jumătate de hexametru unul de celălalt:

Pe stradă se întâmplă să văd adeseori

Bătrâni şi bătrânele…

…Cu gâturi de cocori…

Şi în fine, un Crepitus, cu mult anterior celui, atât de hazliu, al lui Flaubert, un soi de discurs pesimist, în care, după ce descriam interiorul gropii, din smârcurile ei – împuţite, fireşte – apărea, într-un chip foarte nefiresc „zeul” care debita o cuvântare amară,  pe şleau şi cât se poate de dispreţuitoare la adresa umanităţii, din care se trăgea totuşi! Îmi amintesc doar primele două versuri din lunga, poate prea lunga predică a ciudatei divinităţi; dar versurile astea sunau bine, nu-i aşa?

Sunt soi de Adamastor, stârnesc furtuna care

Te face-n mare grabă să mergi la umblătoare.

Cred că e de ajuns cu citatele de felul ăsta, inevitabile totuşi, şi, cu voia dumneavoastră, voi relua istoria progreselor mele, dacă se poate vorbi despre progrese în materie de erudiţie poetică.

După Baudelaire şi Banville  (lăsându-l deoparte pe Victor Hugo, pe care îl admiram, dar nu-l prea îndrăgeam pe atunci,  despre Lamartine, Musset şi alţii, de exemplu Vigny, îmi voi face o imagine exactă doar ceva mai târziu) ştiţi cine au fost educatorii ( educatorii, da, dar oarecum şi complicii) vocaţiei mele, de acum categoric hotărâtă, dar la început  atât de superficială,  atât de îngrozitor de superficială?

Vă mai amintiţi poate de librarul acela de pe cheiul Voltaire de care am vorbit ceva mai înainte şi la care am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Stalactitele magicianului care este Banville… Ei bine, tot acolo am descoperit o carte de debut minunată, Săgeţile de aur ale lui Albert Glatigny, doar cu puţin înainte de a citi Philomena, care încununează atât de plăcut, oarecum genial, începuturile lui Catulle Mendès.

verlaine – confesiuni 13

Posted in Uncategorized on ianuarie 15, 2018 by Octavian Soviany

Ca să mă achit conştiincios de dezvăluirile în care m-am aventurat, trebuie să mă întorc puţin înapoi şi să vorbesc din nou despre prima mea adolescenţă, dar pe un ton atât de de diferit, vai, al capitolelor care îl preced imediat pe penultimul.

Ignoranţei aproape celeste a proaspătului comuniant,  unei anumite inconştienţe a neofitului neştiutor, avea să-i urmeze, în paralel cu slăbirea credinţei, acea senzualitate ridicolă, cu atât mai stânjenitoare cu cât va rămâne neputincioasă până la explozia unei virilităţi precoce, la fel de stânjenitoare la rândul ei.

Adăugaţi-le acestor senzaţii obositoare amestecate cu remuşcări, dacă-mi este permis să mă enunţ şi să mă denunţ totodată, deşteptarea, de altfel atât de copilăroasă, a omului de litere care eram sortit să devin. Căci se părea că eram destinat să devin om de litere. Şi o să-l aveţi înaintea ochilor pe micul abrutizat care am fost între paisprezece şi treizeci de ani.

Acum mi se pare că uneori „remuşcările” mele erau în fond amuzante. Duhovnicul meu, atunci când mă dojenea apropo de faimoasa poruncă a şasea, căreia aveam să-i recunosc mult mai bine, dar, din păcate, şi mult prea târziu marea şi mântuitoarea însemnătate, obişnuia să-mi recomande, pentru momentele când diavolul va veni să mă ispitească, rugăciunea, de preferinţă cu mâinile împreunate. Iar eu îmi împreunam mâinile slăbănoage  atât cât puteam de bine, dar, vai, binele ăsta nu era totdeauna nici cel care trebuia, nici cel mai îndelungat cu putinţă.

Omul de litere, sau dacă vreţi mai degrabă, poetul se năştea în mine tocmai pe la această vârstă critică de paisprezece ani, astfel încât pot spune că spiritul meu se dezvolta odată cu pubertatea, în felul său propriu, pe care vreau să-l schiţez din câteva linii.

Primele mele lecturi, sau ca să mă exprim mai limpede, prima mea lectură adevărată a fost – dacă las deoparte scrierile clasice de genul Gamiani, Infernul  lui Joseph Prudhomme, Examenul Florei, Operele secrete ale lui PironFlorile Răului, prima ediţie, pe care un pedagog o uitase pe catedră, şi pe care am confiscat-o imediat, fără niciun fel de mustrări de conştiinţă. Bineînţeles că nu aveam nici cea mai mică idee despre o asemenea poezie, atât de nepotrivită pentru vârsta mea, nutrită până atunci doar cu cele mai înţelepte „fragmente alese”. Chiar şi titlul mi-a rămas o vreme neînţeles şi am înghiţit buchina pe nemestecate, înţelegând doar că era vorba de „perversităţi” (cum se spune în pensioanele pentru tinere domnişoare) şi câteodată de… goliciuni, ceea ce o făcea de două ori atrăgătoare pentru „stricăciunea” mea timpurie – şi eram ferm convins că titlul ei era Florile de mai.

Oricum, Baudelaire a avut atunci asupra mea o influenţă care n-a depăşit faza imitaţiilor copilăreşti şi a tot ce mai vreţi în aceeaşi gamă, dar influenţa lui reală, care avea să sporească, limpezindu-se progresiv, se va exercita abia mai târziu.

Într-o zi fără cursuri, am trecut pentru prima dată în viaţa mea, în tovarăşia unui coleg, pe la tarabele buchiniştilor, căci ai mei începuseră, prea devreme  – consider acum – să mă lase să ies singur. Pe la mijlocul cheiului Voltaire, la un librar pe nume Beauvais, am descoperit un exemplar din Cariatide şi mărturisesc că lectura acelor versuri, cu adevărat încântătoare şi poate mai puternice, cu tinereţea lor clocotitoare, decât operele perfecte de maturitate ale lui Banville, m-a captivat dintr-o dată, dar într-un alt fel decât concentrarea şi austeritatea deplină din Florile răului.

„Şi la ospăţu-acela veniseră anume

Don Juanii toţi şi toate Venerele din lume.”

Nu erau strofe, puţin extravagante şi oarecum fumegoase, ca cea de mai jos:

„Cupă, sân, lire!

Triplu delir e,

A nu-l citire

Nici Israel.

Pe sub deisme,

Ca-n nişte prisme

Un sintetism e

Şi cel mai cel.”

care  să nu-mi seducă vehement gustul deja pronunţat pentru stilul întortocheat şi pentru o frazeologie oarecum vagă care mi se reproşează astăzi, nădăjduiesc totuşi că pe nedrept. De altfel, Banville a suprimat din ediţiile următoare acest poem, pus pe muzică…  sacră de atât de interesantul Gabaner, autorul Pateului, ale cărui versuri, făcute tot de el, vi le pot oferi ca inedite

„În viaţa-mi niciodată,

Pateu mai minunat

Eu n-am mai consumat,

Amice Jeane, tată,

Iar de-o vei mai vedea

Pe patisiera mea

Du-i compliment:

Fu excelent!

Fu excelent!”

La câţiva ani după aceste prime impresii literare, aveam să-i cunosc şi pe Banville şi pe Gabaner în persoană, precum şi pe mulţi alţii despre care voi vorbi la vremea lor, ca şi despre Gabaner şi Banville; slavă Domnului, nu de amintiri de toate felurile duc lipsă! Chiar mi se reproşează, drept un semn de poză şi de afectare, că le risipesc în dreapta şi în stânga, deşi ele nu sunt, cel mai adesea, decât nişte încercări dureroase de a mă uşura sau, ca în cazul de faţă, nişte confesiuni ruşinoase.

Cât despre încercările mele literare de atunci, nu pot spune decât că erau detestabile. De altfel, cu excepţia vreunui vers sau a vreunui proiect, am uitat de mult aceste elucubraţii, care se produceau simultan cu proastele mele deprinderi de adolescent. Le-aş putea califica chiar, într-o anumită privinţă, drept „masturbante”, deoarece erau în totalitate rodul „talentului” meu şi nu aveau nici o legătură cu ceea ce ar putea să însemne bun-simţ, gust sau măsură. Îmi amintesc astfel despre proiectul unei drame despre Carol Nebunul (citiţi Carol al VI-lea) al cărei prim act (acela al balului mascat unde regele  era să ardă de viu şi a început să dea primele semne de nebunie) avea drept podoabă o rondă orgiastică, începând aşa:

„Se bea şi se dansează

Şi chiar Isus, fârtaţi,

Cu sfinţii-i balansează

De ştreang pe spânzuraţi.”

Cât despre continuarea acestei drame, îngăduiţi-mi, ca în deplină cunoştinţă de cauză, să-mi ţin gura, căci cu siguranţă nu v-ar plăcea. Mărginiţi-vă să aflaţi că actul al doilea îl dezvolta pe primul, formând, laolaltă cu acesta, un fel de prolog, şi avea drept decor pădurea legendară unde nefericitul monarh întâlnea un soi de sălbatic, braconier sau doar simplu beţiv, a cărui înfăţişare barocă şi cu totul insolită îl făcea să înnebunească de tot. Iar în actele următoare: englezii, războiul de o sută de ani et caetera desiderantur!

Apoi – ah, antitezele astea! – proiectul unui Carol cel Înţelept: cu regele Ioan, cu Étienne Marcel…

În  sfârşit, un Ludovic al XV-lea în şase acte, în care Damiens avea o soră la Parc-aux-Cerfs.

Sângele poporului striga: răzbunare!

Deja…

 

verlaine – confesiuni 12

Posted in Uncategorized on ianuarie 14, 2018 by Octavian Soviany

A doua zi – un nou examen, noi emoţii, de data asta – directe. Era vorba de oral: urma să ne înfăţişăm sau mai degrabă să compărem în faţa unor judecători în robe, ca şi cei de la tribunal, dacă nu mai severi decât aceia cel puţin mai meticuloşi şi mai puţin expeditivi. Aici trebuia să răspunzi precis, limpede, uneori până în cele mai infinitezimale detalii. Nu puteai invoca niciun alibi, nu puteai răspunde printr-o păcăleală abilă unor întrebări  mai mult sau mai puţin neclare şi nu beneficiai de niciun avocat.

Prin examenul de istorie am trecut ca o scrisoare prin poştă. Mi-a căzut să fac o paralelă între Cezar şi Pompei şi am traversat această „punte a măgarilor”, fără nicio ezitare, fără niciun pas înapoi (mă arătasem foarte interesat – oare de ce, Dumnezeule? –  după lecţiile excelenţilor mei profesori Ernest Desjardins  şi Camille Rousset, de confruntarea dintre cei doi triumviri); al doilea subiect a fost o caracterizare generală a domniei lui Ludovic al XIII-lea, dar oare Cei trei muschetari citiţi pe ascuns sub pupitrul din sala de studii nu mă pregătiseră îndeajuns pentru nişte răspunsuri triumfale şi triumfătoare? Am luat aşadar „albă”, fără nicio problemă în ce privea partea istorică a teribilului „bac” din vremea aceea.

La partea literară, unde eram strălucit, am fost examinat de dl. Mézière de la Academie (acum e şi în Cameră) despre Boileau şi Bossuet. Dar eram bine blindat. Altă bilă albă.

Tot bile albe la latină: Cicero, Titus Livius (nu mai ţin minte cine m-a examinat) şi la greacă, unde admirabilul părinte Haze, cel mai de seamă elenist de pe vremea aceea, la concurenţă cu Egger, s-a arătat foarte îngăduitor cu comentariul mai curând ezitant pe care l-am făcut cu cartea deschisă pe marginea unui cor din Sofocle şi a unei perioade a dificilului Demostene.

Acolo unde au predominat „roşiile” şi mai puţin „negrele” a fost la partea ştiinţifică. Aritmetica mă cam încurca într-o oarecare măsură, geometriei, cu care, pe lângă orele de pregătire speciale ale părintelui Pointu, mă mai bătuse la cap şi tata, modesta mea erudiţie în materie de X nu putea să-i treacă decât cele mai uşoare obstacole. Iar la fizică eşecul meu a fost memorabil.

-Fiţi amabil, domnule, şi daţi-mi definiţia pompei aspiratoare şi a pompei respingătoare.

Cel care mi se adresase era dl Puiseux, un savant redutabil, roşcat ca David, cu degetele păroase şi cu vârfuri pătrate, care mă intimida cu vocea lui sigură de sine.

Am răspuns:

-Domnule, pompa respingătoare este pompa care respinge, iar pompa aspiratoare pompa care aspiră.

Domnul Puiseux mi-a replicat:

-Foarte bine, domnule.

(Iar aprobarea lui a fost însoţită de o bilă neagră.)

Şi iată-mă reuşit după oral, bacalaureat în litere pentru toată viaţa.

O surpriză pentru mine în primul rând, dar poate şi pentru părinţii mei, care s-au declarat încântaţi.

… Iar acum voi povesti retroactiv despre viaţa de colegian, expunându-mă blamului ipocriţilor, cum a spus ipocritul de Jean-Jacques şi fără să-mi caut circumstanţe atenuante, pe care le las pe seama contemporanilor mei.

Senzualitatea m-a năpădit, m-a invadat mai întâi  între doisprezece şi treisprezece ani. Şi cred că de atunci a trebuit să-mi ţin mâinile la dreapta sau la stânga, ferindu-mă să le las acolo unde mi s-ar fi părut că e bine…e cel mai bine.

Aceasta a durat opt ani. Îndurare, domnilor şi, desigur doamnelor, care vă puteţi lua asupra acestor dorinţe oarecum premature o aşa de strălucită revanşă.

 

ion mureşan

Posted in Uncategorized on ianuarie 9, 2018 by Octavian Soviany

Vorbind despre poezia lui Ion Mureşan, Radu G.Teposu preciza că, uzând de dereglarea sistematica a simţurilor exacerbate până la inflamarea lor, poemele acestuia se nutresc dintr-o „mizantropie vizionară”, din impulsul frenetic de a transcende datele experienţei şi „de a salta fiinţa în metafizic”. Formula criticului are meritul de a evidenţia dimensiunea polemică (în acceptiune etimologică) a acestei lirici care consemnează înclestarea spiritului cu lumea şi a poeziei cu viaţa, ajungând să transcrie în cele din urmă aventurile danteşti ale gândului in bolgiile unui terific şi totuşi seducător infern al cuvintelor. Poezie a poeziei, fireşte, dar nu numai, căci descoperind ambiguitatea esenţială a actului scriptura, Ion Mureşan va fixa, în veritabile ecorşeuri, ce uimesc prin precizia aproape halucinantă a liniilor, anatomia şi fiziologia secretă a spiritului. Şi dacă în viziunea sa realul e reductibil, finalmente, la un ghem de antinomii, gnoza pe care o propune poetul va fi una tutelată de Ares. Războiul ascuns care se desfaşoară în toate zonele existenţei provoacă spiritul, îl contrariază şi îl aţâţă, astfel încât el se revarsă peste lumea experienţei, erodând-o si violentând-o. Poemul nefiind, dintr-o asemenea perspectivă, decât o modalitate de a dinamita realitatea.

Sugrumat între „perdelele experienţei”, actantul acestei lirici are astfel revelaţia ambiguităţii sale interioare; scindat intre starea angelică şi colcăiala instinctului, „îngerul” său lăuntric resimte fascinaţia voluptuoasă a turpitudinii. El asistă la proliferarea haotică, de ţesut canceros, a fenomenalului, iar cuvântul, el însuşi, este „bolnav”, zămislit din tensiuni şi din antinomii: ”Îngerul vorbeşte cu mine cu voce de broască/şi cu voce de pasăre, vai/Cum voi indrăzni eu oare să-mi ridic limba/printre buruieni,/căci, iată, ferestrele cârciumii umflându-se ca nişte/saculeţi de piele catifelată/şi ca nişte ugere de vacă/şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi/întunecati, foşgăind hămesite//(…) Îngerul vorbeşte cu mine cu voce de broască/şi cu voce de pasăre/şi-mi zice grindă putreda si vânăt turn,/burete cu perucă, burticică a spiritului şi genunchi ce sângereaza/pe un prundiş de aur şi-apoi coboară-n mine,/ se ineacă,/bolboroseşte lasciv,se îndepărtează”(Între draperiile experienţei). Viziunea lumii ca „război” se asociază, pe de alta parte, cu simbolistica armelor tăioase, care, mai mult decât o emblemă a virilităţii războinice, trimite spre schema diairetică a separării si purificării. Ea traduce nostalgia ordinii şi a coerenţei într-un spaţiu bântuit de epifaniile animalităţii colcăitoare şi agresive: ”Cu săbii roşii de lemn in mâini loveam în dreapta/şi în stânga/şi continuam războiul întrerupt in copilărie.//Bântuiţi de o viziune cutremurătoare, noi,/ruşinea oraşului/continuam războiul întrerupt in copilărie.//Dar ea ,ca o vulpe, ca o dihorniţă, ca o nevăstuică/A trecut printre noi cu sanii bâlbâindu-i-se de fericire/Şi foarte clar, ca nişte saci negri, ca nişte sâni negri/Mormintele se bâlbâiau fericite în cimitir”. Aceluiasi registru al voinţei separatoare îi aparţine imaginea extrem de frecventă a ochiului „textual”, chemat să structureze lumea amorfă a empiriei. Iar poetul inventariază acum disfunctionalităţi ale organului vizual, rateuri ale privirii, care nu mai descoperă însă, în felul acesta, ca la poeţii obiectelor, ţesătura secretă a universului obiectual, ci exteriorizează insuficienţa organului cunoscător: spiritul: ”Ochii mei mici, ochii mei atâta de mici încât privirea/cum nu poate ieşi prin ei/iese prin piele ca o spumă roză” (Primăvara). De aceea paradisurile lui IonMureşan sunt universurile de sticlă, lumile transparente, mai apropiate de limajul simbolic al modernismului, care priveşte lucrurile ca pe nişte embleme ale metafizicului ce transpare prin ele, lumile unde actantul liric visează să se metamorfozeze într-o uriaşă lentilă, ceea ce trimite cu gândul deja către repertoarul de instrumente optice din imagistica textualismului: ”Încăpăţânatul Spinoza/se va trezi cu gândul să-si lustruiască/ochelarii din rotule si/văzând toate acestea prin lentila tavanului/va începe să se agite, să mormăie fericit/Chiar de acum din momentul acesta/suntem nemuritori”(Tratat despre natură). Analogia cu limbajul simbolic al modernismului nu poate fi însă împinsă prea departe, căci,  in aceasta ipostază, lentila joacă rolul unei ‚proteze” substituite organului, iar universul de reverbaraţii şi transparenţe din lirica lui Mureşan nu reprezintă în fond decât o halucinantă procesiune de simulacre. Astfel că poemele sale vor deveni poeme ale văzului textual, care, pierzându-si priza asupra realului, percepe din interior lumea evanescentă a textualitătii, ajungând la conştiinţa textului care se autopercepe în procesul producerii sale: ”Acum, iată-l, îl vedeti şi dumneavoastra, iese surazând/vine spre noi cu o găleată ruginită în mână şi ne arată pe fundul ei, printre bulgări galbeni/,printre pietricele,/cum sare,cum se zbate,cum se roteşte innebunit/un ochi mic negru răutăcios” (Grup de bătrâni langa casa poetului). Această foame de transparenţe nu reprezintă însă decât o faţetă a viziunii antinomice şi tensionate a poetului. Imaginea ochiului cunoaşte în multe din poemele lui Ion Mureşan ipostaze degradate: adeseori ochiul se transforma astfel într-un organ al inconştientului tenebros, iar sinonimele sale vor fi acum tunelul sau mlaştina, odată cu evocarea stării de somn a privirii :”Îl fait froid.El face bine şi frig. privirea doarme/în ochi incolacită ca un/şarpe. limba verde şi despicată iese dintre pleoape/şi atârnă, umedă şi tremurătoare, pe obraz. Doarme privirea în cap, sâsâie şi şuieră şi /scoate tot felul de sunete scârboase” (Poem de vară). Opacificarea privirii transformă ochiul într-un instrument al destrucţiei, care aboleşte în aceeaşi măsură universul obiectual şi spaţiul textualităţii, căci lumea percepută prin intermediul ochiului negru are toate datele unei infra-lumi, alcătuindu-se din dejecţii si reziduuri fiinţiale refulate in zonele intunecoase ale interiorităţii. O infra-lume care ajunge in viziunea lui Ion Mureşan materialul cel mai propice al actului textual, confundându-se cu substanţa poiein-ului: ”Tot ce am uitat, molozul, zgura, resturile/constituie într-adevăr realitatea/lucruri şi fapte pe care dinţii nu le-au putut roade, cuţitele nu le-au putut injumătăţi, din aceste/produse ale uitării/pe care ghearele obosite le scot mereu din baia/de acid a memoriei/şi le aruncă cu scârbă,(…) numai din acestea/se poate constitui cu adevărat o lume nouă” (Constituirea realului prin uitare). Aceasta lume e replica lumii diurne a spiritului, care, păcătuind printr-un exces de rigoare, readuce in poezia lui Mureşan starea de insurgenţă. Dar coborârea in „tunel’ va însemna, pe de altă parte, o reducere a existentei la polul sau instinctual – experienţă demonică, deci tot a infra-realului, întrucât se întemeiează (în termenii lui Hugo Friedrich) pe potenţarea raului animal prin exersarea perversă a inteligenţei: ”In zori o călărire pe vierme./Spatele lui moale sclipeste în iarbă. Se ridică/şi coboară/capul lui alb printre florile de rapiţă până iese întreg din soarele de nisip!/e ca şi cum ar ieşi de sub pleoape şi m-ar privi în ochi/cu ochii lui roşii şi trişti. Eu sunt sufletul tău, incalecă”(O călărire în zori). Iar odată cu această experiere a tenebrosului, limbajul poetic se va transforma la rândul lui intr-un infra-limbaj, poemul apărând ca o negaţie a spiritului (si prin urmare a limbajului „transparent” al ideilor), care conservă substanţa, dar nu si forma rostirii, devenind instrument de producere a unor substituţi ai semnificatului ce se anulează în permanenţă unul pe celălalt, adică devenind text: ”O vremuri pe când casa noastră inflorea pe ţărmul/unui limbaj lunecos/Pe cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare/asemenea melcilor urcau pe ziduri…/Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/unde am inventat o mare istorie a lor.//pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate/nici eu vreodata n-am putut-o citi./De aceea am inclus-o în poemul/care nu poate fi inţeles” (Poemul care nu poate fî inţeles). Utopia pe care o vizează de asta dată reveriile scripturale ale lui Ion Muresan asociindu-se aşadar cu ideea „scriiturii opace”, a literei indescifrabile care constituie materia primă a travaliului textual. Astfel încât ,intr-un anume fel, această lirică reprezintă un soi de istorie a scriiturii, în trecerea ei de la simbol la semn şi într-o epopee a textului.

%d blogeri au apreciat asta: