verlaine – confesiuni 14

Posted in Uncategorized on Ianuarie 16, 2018 by Octavian Soviany

Vai, trebuie să mă întorc de la aceste mărunte şi nevinovate eforturi în direcţia artei la o psihologie mai curând fiziologică, dar tristă în orice caz.

Era cam în perioada când începusem să fiu bântuit de mania versurilor, dar şi a prozei (căci alcătuiam nişte stranii istorisiri submarine, mai degrabă în maniera lui Edgar Poe – deoarece Jules Verne, care de altfel nu mi-a stârnit niciodată prea tare curiozitatea, din câte ştiu nu fusese încă inventat – dar în ce manieră, Dumnezeule! – şi nişte povestiri ce i-ar fi putut stârni o plăcere mediocră lui Hoffmann, cel din Fraţii Serapion, după care erau plagiate cu stângăcie) când a început să mă furnice prin … inimă acea nevoie de drăgosteală de care vorbeam mai înainte şi pentru a nu mai întârzia cu această mărturisire ridicolă, mi s-a întâmplat să încerc  cu unii colegi mai mici decât mine, nu mai ştiu dacă pe rând sau în acelaşi timp, ceva asemănător cu mica poveste sentimentală de pe esplanada din Metz. Doar că aceste idile nu mai erau atât de pure, din pricina pubertăţii…

„Secretul meu oribil, e dat deci în lumină…”

Totuşi, se cuvine să spun că totul se reducea la nişte copilării senzuale, care nu aveau nimic josnic în adevăratul înţeles al cuvântului, erau nişte jocuri de băieţi împărtăşite, în loc să mai fie solitare. Exista în ele o anumită filosofie şi mai cu seamă o anumită morală pe care o voi expune poate chiar aici mai târziu.

Uf! Amânând dezvăluirile mai interesante legate de acest subiect şi de altele, haideţi dacă vreţi să vorbim din nou despre literatură, despre literatura mea copilărească şi adolescentină, făcând – aşa cum am auzit spunându-se – istoria prescurtată a vocaţiei mele şi a lunilor de ucenicie ce aveau să mă pregătească pentru anii îndelungaţi de instrucţie şi de educaţie.

Aveam şaisprezece ani, eram în ciclul secundar şi citisem aproape tot: romane, de la Paul de Kock la Paul Féval şi de la Alexandre Dumas la Balzac, impresii de călătorie, traduceri, ascunse toate în pupitru, Mizerabilii, care tocmai apăruseră şi pe care îi împrumutasem de la un cabinet de lectură din pasajul Operei şi compusesem deja mai multe piese  – copilăros de „sălbatice” şi de intransigente – toate Poemele saturniene, aşa cum aveau să apară în 1866, fără a mai pune la socoteală multe alte poeme, pe care un gust deja mai bine format m-a făcut să le îndepărtez din acea primă culegere. Am spus în capitolul precedent că n-o să consemnez aici niciunul dintre aceste versuri, prea „tinereşti”. Dar, între timp – sincer vorbind, nici eu nu ştiu prea bine de ce – mi-am schimbat hotărârea şi am început să scotocesc prin mulţimea încă suficient de considerabilă pentru a mă încurca a hârtiilor mele, nenumărate pe vremuri şi atât de dezordonate, pentru ca să pot oferi cel puţin o idee despre maniera mea de atunci. Dar n-am regăsit nimic, absolut nimic din acele încercări care ar merita cel puţin tot atât de mult interes ca şi Poemele saturniene, aşa cum au apărut în prima colecţie a poeţilor contemporani, la Alphonse Lemerre, în ultimele luni ale lui 1866. Au mai supravieţuit acestui de altfel puţin regretabil naufragiu doar două sonete, unul publicat acum vreo doi ani, cu ocazia unui turneu de conferinţe, la Liège dacă nu mă înşel. Cine dracu mai găsise şi cioclul ăsta de odinioară? Se intitula Înmormântare, iar primul vers suna aşa:

„Ce lucru vesel e-o înmormântare…”

Celălalt a fost publicat odinioară în cronica unei gazete de seară de cineva care semna Pegomas şi căruia îi mulţumesc pentru bunele sale intenţii; iată-l în forma lui naivă şi totuşi deja puţin rafinată. Când l-am scris eram în ciclul secundar, aşa cum îşi aminteşte cronicarul respectiv, care se pare că mi-a fost coleg la Liceul Bonaparte. Iată această bucată remarcabilă:

LUI DON QUICHOTTE

(În manuscris cred că era Don Quijote, pentru mai multă culoare locală.)

O, cavalere nobil, cu inima ta mare,

Degeaba râd de tine cei josnici,cei de rând,

Fu moartea ta martiriu, iar viaţa – o cântare

Şi se-nşelau pesemne şi morile de vânt.

 

Te du, purtat prin lume de-acelaşi crezământ,

Pe calul tău cel falnic, în za strălucitoare,

Căci lumea e şi astăzi lipsită de orând.

Şi mişelia este, la fel ca ieri, în floare.

Ura!

(Astăzi, ceva mai avizat, şi dat fiind că, la fel ca pe vremea anilor de debut, mă mai sâcâie culoarea locală, aş înlocui această exclamaţie, cam prea britanică, printr-un Ole! mai la locul lui.)

Ura!

aşadar, din moment ce era „Ura!”

Noi te urmăm cu toţii, poeţi ca nişte sfinţi,

Cu pletele rebele şi-nfierbântate minţi,

Condu-ne la asaltul fantasmelor celeste!

 

Şi iată că, făcându-i în ciudă la mişel,

Stindardul poeziei o să-l aşternem peste

Prosteasca raţiune, cu creştetul ei chel.

Şi mai era o imitaţie, atât de involuntar neruşinată şi atât de proastă, a Bătrânelelor lui Baudelaire care mă tem că a dispărut pentru totdeauna dintre hârtiile mele, aşa cum mi-a dispărut şi din memorie, şi care începea cu un vers şi două emistihuri situate la distanţă de un sfert şi de o jumătate de hexametru unul de celălalt:

Pe stradă se întâmplă să văd adeseori

Bătrâni şi bătrânele…

…Cu gâturi de cocori…

Şi în fine, un Crepitus, cu mult anterior celui, atât de hazliu, al lui Flaubert, un soi de discurs pesimist, în care, după ce descriam interiorul gropii, din smârcurile ei – împuţite, fireşte – apărea, într-un chip foarte nefiresc „zeul” care debita o cuvântare amară,  pe şleau şi cât se poate de dispreţuitoare la adresa umanităţii, din care se trăgea totuşi! Îmi amintesc doar primele două versuri din lunga, poate prea lunga predică a ciudatei divinităţi; dar versurile astea sunau bine, nu-i aşa?

Sunt soi de Adamastor, stârnesc furtuna care

Te face-n mare grabă să mergi la umblătoare.

Cred că e de ajuns cu citatele de felul ăsta, inevitabile totuşi, şi, cu voia dumneavoastră, voi relua istoria progreselor mele, dacă se poate vorbi despre progrese în materie de erudiţie poetică.

După Baudelaire şi Banville  (lăsându-l deoparte pe Victor Hugo, pe care îl admiram, dar nu-l prea îndrăgeam pe atunci,  despre Lamartine, Musset şi alţii, de exemplu Vigny, îmi voi face o imagine exactă doar ceva mai târziu) ştiţi cine au fost educatorii ( educatorii, da, dar oarecum şi complicii) vocaţiei mele, de acum categoric hotărâtă, dar la început  atât de superficială,  atât de îngrozitor de superficială?

Vă mai amintiţi poate de librarul acela de pe cheiul Voltaire de care am vorbit ceva mai înainte şi la care am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Stalactitele magicianului care este Banville… Ei bine, tot acolo am descoperit o carte de debut minunată, Săgeţile de aur ale lui Albert Glatigny, doar cu puţin înainte de a citi Philomena, care încununează atât de plăcut, oarecum genial, începuturile lui Catulle Mendès.

Anunțuri

verlaine – confesiuni 13

Posted in Uncategorized on Ianuarie 15, 2018 by Octavian Soviany

Ca să mă achit conştiincios de dezvăluirile în care m-am aventurat, trebuie să mă întorc puţin înapoi şi să vorbesc din nou despre prima mea adolescenţă, dar pe un ton atât de de diferit, vai, al capitolelor care îl preced imediat pe penultimul.

Ignoranţei aproape celeste a proaspătului comuniant,  unei anumite inconştienţe a neofitului neştiutor, avea să-i urmeze, în paralel cu slăbirea credinţei, acea senzualitate ridicolă, cu atât mai stânjenitoare cu cât va rămâne neputincioasă până la explozia unei virilităţi precoce, la fel de stânjenitoare la rândul ei.

Adăugaţi-le acestor senzaţii obositoare amestecate cu remuşcări, dacă-mi este permis să mă enunţ şi să mă denunţ totodată, deşteptarea, de altfel atât de copilăroasă, a omului de litere care eram sortit să devin. Căci se părea că eram destinat să devin om de litere. Şi o să-l aveţi înaintea ochilor pe micul abrutizat care am fost între paisprezece şi treizeci de ani.

Acum mi se pare că uneori „remuşcările” mele erau în fond amuzante. Duhovnicul meu, atunci când mă dojenea apropo de faimoasa poruncă a şasea, căreia aveam să-i recunosc mult mai bine, dar, din păcate, şi mult prea târziu marea şi mântuitoarea însemnătate, obişnuia să-mi recomande, pentru momentele când diavolul va veni să mă ispitească, rugăciunea, de preferinţă cu mâinile împreunate. Iar eu îmi împreunam mâinile slăbănoage  atât cât puteam de bine, dar, vai, binele ăsta nu era totdeauna nici cel care trebuia, nici cel mai îndelungat cu putinţă.

Omul de litere, sau dacă vreţi mai degrabă, poetul se năştea în mine tocmai pe la această vârstă critică de paisprezece ani, astfel încât pot spune că spiritul meu se dezvolta odată cu pubertatea, în felul său propriu, pe care vreau să-l schiţez din câteva linii.

Primele mele lecturi, sau ca să mă exprim mai limpede, prima mea lectură adevărată a fost – dacă las deoparte scrierile clasice de genul Gamiani, Infernul  lui Joseph Prudhomme, Examenul Florei, Operele secrete ale lui PironFlorile Răului, prima ediţie, pe care un pedagog o uitase pe catedră, şi pe care am confiscat-o imediat, fără niciun fel de mustrări de conştiinţă. Bineînţeles că nu aveam nici cea mai mică idee despre o asemenea poezie, atât de nepotrivită pentru vârsta mea, nutrită până atunci doar cu cele mai înţelepte „fragmente alese”. Chiar şi titlul mi-a rămas o vreme neînţeles şi am înghiţit buchina pe nemestecate, înţelegând doar că era vorba de „perversităţi” (cum se spune în pensioanele pentru tinere domnişoare) şi câteodată de… goliciuni, ceea ce o făcea de două ori atrăgătoare pentru „stricăciunea” mea timpurie – şi eram ferm convins că titlul ei era Florile de mai.

Oricum, Baudelaire a avut atunci asupra mea o influenţă care n-a depăşit faza imitaţiilor copilăreşti şi a tot ce mai vreţi în aceeaşi gamă, dar influenţa lui reală, care avea să sporească, limpezindu-se progresiv, se va exercita abia mai târziu.

Într-o zi fără cursuri, am trecut pentru prima dată în viaţa mea, în tovarăşia unui coleg, pe la tarabele buchiniştilor, căci ai mei începuseră, prea devreme  – consider acum – să mă lase să ies singur. Pe la mijlocul cheiului Voltaire, la un librar pe nume Beauvais, am descoperit un exemplar din Cariatide şi mărturisesc că lectura acelor versuri, cu adevărat încântătoare şi poate mai puternice, cu tinereţea lor clocotitoare, decât operele perfecte de maturitate ale lui Banville, m-a captivat dintr-o dată, dar într-un alt fel decât concentrarea şi austeritatea deplină din Florile răului.

„Şi la ospăţu-acela veniseră anume

Don Juanii toţi şi toate Venerele din lume.”

Nu erau strofe, puţin extravagante şi oarecum fumegoase, ca cea de mai jos:

„Cupă, sân, lire!

Triplu delir e,

A nu-l citire

Nici Israel.

Pe sub deisme,

Ca-n nişte prisme

Un sintetism e

Şi cel mai cel.”

care  să nu-mi seducă vehement gustul deja pronunţat pentru stilul întortocheat şi pentru o frazeologie oarecum vagă care mi se reproşează astăzi, nădăjduiesc totuşi că pe nedrept. De altfel, Banville a suprimat din ediţiile următoare acest poem, pus pe muzică…  sacră de atât de interesantul Gabaner, autorul Pateului, ale cărui versuri, făcute tot de el, vi le pot oferi ca inedite

„În viaţa-mi niciodată,

Pateu mai minunat

Eu n-am mai consumat,

Amice Jeane, tată,

Iar de-o vei mai vedea

Pe patisiera mea

Du-i compliment:

Fu excelent!

Fu excelent!”

La câţiva ani după aceste prime impresii literare, aveam să-i cunosc şi pe Banville şi pe Gabaner în persoană, precum şi pe mulţi alţii despre care voi vorbi la vremea lor, ca şi despre Gabaner şi Banville; slavă Domnului, nu de amintiri de toate felurile duc lipsă! Chiar mi se reproşează, drept un semn de poză şi de afectare, că le risipesc în dreapta şi în stânga, deşi ele nu sunt, cel mai adesea, decât nişte încercări dureroase de a mă uşura sau, ca în cazul de faţă, nişte confesiuni ruşinoase.

Cât despre încercările mele literare de atunci, nu pot spune decât că erau detestabile. De altfel, cu excepţia vreunui vers sau a vreunui proiect, am uitat de mult aceste elucubraţii, care se produceau simultan cu proastele mele deprinderi de adolescent. Le-aş putea califica chiar, într-o anumită privinţă, drept „masturbante”, deoarece erau în totalitate rodul „talentului” meu şi nu aveau nici o legătură cu ceea ce ar putea să însemne bun-simţ, gust sau măsură. Îmi amintesc astfel despre proiectul unei drame despre Carol Nebunul (citiţi Carol al VI-lea) al cărei prim act (acela al balului mascat unde regele  era să ardă de viu şi a început să dea primele semne de nebunie) avea drept podoabă o rondă orgiastică, începând aşa:

„Se bea şi se dansează

Şi chiar Isus, fârtaţi,

Cu sfinţii-i balansează

De ştreang pe spânzuraţi.”

Cât despre continuarea acestei drame, îngăduiţi-mi, ca în deplină cunoştinţă de cauză, să-mi ţin gura, căci cu siguranţă nu v-ar plăcea. Mărginiţi-vă să aflaţi că actul al doilea îl dezvolta pe primul, formând, laolaltă cu acesta, un fel de prolog, şi avea drept decor pădurea legendară unde nefericitul monarh întâlnea un soi de sălbatic, braconier sau doar simplu beţiv, a cărui înfăţişare barocă şi cu totul insolită îl făcea să înnebunească de tot. Iar în actele următoare: englezii, războiul de o sută de ani et caetera desiderantur!

Apoi – ah, antitezele astea! – proiectul unui Carol cel Înţelept: cu regele Ioan, cu Étienne Marcel…

În  sfârşit, un Ludovic al XV-lea în şase acte, în care Damiens avea o soră la Parc-aux-Cerfs.

Sângele poporului striga: răzbunare!

Deja…

 

verlaine – confesiuni 12

Posted in Uncategorized on Ianuarie 14, 2018 by Octavian Soviany

A doua zi – un nou examen, noi emoţii, de data asta – directe. Era vorba de oral: urma să ne înfăţişăm sau mai degrabă să compărem în faţa unor judecători în robe, ca şi cei de la tribunal, dacă nu mai severi decât aceia cel puţin mai meticuloşi şi mai puţin expeditivi. Aici trebuia să răspunzi precis, limpede, uneori până în cele mai infinitezimale detalii. Nu puteai invoca niciun alibi, nu puteai răspunde printr-o păcăleală abilă unor întrebări  mai mult sau mai puţin neclare şi nu beneficiai de niciun avocat.

Prin examenul de istorie am trecut ca o scrisoare prin poştă. Mi-a căzut să fac o paralelă între Cezar şi Pompei şi am traversat această „punte a măgarilor”, fără nicio ezitare, fără niciun pas înapoi (mă arătasem foarte interesat – oare de ce, Dumnezeule? –  după lecţiile excelenţilor mei profesori Ernest Desjardins  şi Camille Rousset, de confruntarea dintre cei doi triumviri); al doilea subiect a fost o caracterizare generală a domniei lui Ludovic al XIII-lea, dar oare Cei trei muschetari citiţi pe ascuns sub pupitrul din sala de studii nu mă pregătiseră îndeajuns pentru nişte răspunsuri triumfale şi triumfătoare? Am luat aşadar „albă”, fără nicio problemă în ce privea partea istorică a teribilului „bac” din vremea aceea.

La partea literară, unde eram strălucit, am fost examinat de dl. Mézière de la Academie (acum e şi în Cameră) despre Boileau şi Bossuet. Dar eram bine blindat. Altă bilă albă.

Tot bile albe la latină: Cicero, Titus Livius (nu mai ţin minte cine m-a examinat) şi la greacă, unde admirabilul părinte Haze, cel mai de seamă elenist de pe vremea aceea, la concurenţă cu Egger, s-a arătat foarte îngăduitor cu comentariul mai curând ezitant pe care l-am făcut cu cartea deschisă pe marginea unui cor din Sofocle şi a unei perioade a dificilului Demostene.

Acolo unde au predominat „roşiile” şi mai puţin „negrele” a fost la partea ştiinţifică. Aritmetica mă cam încurca într-o oarecare măsură, geometriei, cu care, pe lângă orele de pregătire speciale ale părintelui Pointu, mă mai bătuse la cap şi tata, modesta mea erudiţie în materie de X nu putea să-i treacă decât cele mai uşoare obstacole. Iar la fizică eşecul meu a fost memorabil.

-Fiţi amabil, domnule, şi daţi-mi definiţia pompei aspiratoare şi a pompei respingătoare.

Cel care mi se adresase era dl Puiseux, un savant redutabil, roşcat ca David, cu degetele păroase şi cu vârfuri pătrate, care mă intimida cu vocea lui sigură de sine.

Am răspuns:

-Domnule, pompa respingătoare este pompa care respinge, iar pompa aspiratoare pompa care aspiră.

Domnul Puiseux mi-a replicat:

-Foarte bine, domnule.

(Iar aprobarea lui a fost însoţită de o bilă neagră.)

Şi iată-mă reuşit după oral, bacalaureat în litere pentru toată viaţa.

O surpriză pentru mine în primul rând, dar poate şi pentru părinţii mei, care s-au declarat încântaţi.

… Iar acum voi povesti retroactiv despre viaţa de colegian, expunându-mă blamului ipocriţilor, cum a spus ipocritul de Jean-Jacques şi fără să-mi caut circumstanţe atenuante, pe care le las pe seama contemporanilor mei.

Senzualitatea m-a năpădit, m-a invadat mai întâi  între doisprezece şi treisprezece ani. Şi cred că de atunci a trebuit să-mi ţin mâinile la dreapta sau la stânga, ferindu-mă să le las acolo unde mi s-ar fi părut că e bine…e cel mai bine.

Aceasta a durat opt ani. Îndurare, domnilor şi, desigur doamnelor, care vă puteţi lua asupra acestor dorinţe oarecum premature o aşa de strălucită revanşă.

 

ion mureşan

Posted in Uncategorized on Ianuarie 9, 2018 by Octavian Soviany

Vorbind despre poezia lui Ion Mureşan, Radu G.Teposu preciza că, uzând de dereglarea sistematica a simţurilor exacerbate până la inflamarea lor, poemele acestuia se nutresc dintr-o „mizantropie vizionară”, din impulsul frenetic de a transcende datele experienţei şi „de a salta fiinţa în metafizic”. Formula criticului are meritul de a evidenţia dimensiunea polemică (în acceptiune etimologică) a acestei lirici care consemnează înclestarea spiritului cu lumea şi a poeziei cu viaţa, ajungând să transcrie în cele din urmă aventurile danteşti ale gândului in bolgiile unui terific şi totuşi seducător infern al cuvintelor. Poezie a poeziei, fireşte, dar nu numai, căci descoperind ambiguitatea esenţială a actului scriptura, Ion Mureşan va fixa, în veritabile ecorşeuri, ce uimesc prin precizia aproape halucinantă a liniilor, anatomia şi fiziologia secretă a spiritului. Şi dacă în viziunea sa realul e reductibil, finalmente, la un ghem de antinomii, gnoza pe care o propune poetul va fi una tutelată de Ares. Războiul ascuns care se desfaşoară în toate zonele existenţei provoacă spiritul, îl contrariază şi îl aţâţă, astfel încât el se revarsă peste lumea experienţei, erodând-o si violentând-o. Poemul nefiind, dintr-o asemenea perspectivă, decât o modalitate de a dinamita realitatea.

Sugrumat între „perdelele experienţei”, actantul acestei lirici are astfel revelaţia ambiguităţii sale interioare; scindat intre starea angelică şi colcăiala instinctului, „îngerul” său lăuntric resimte fascinaţia voluptuoasă a turpitudinii. El asistă la proliferarea haotică, de ţesut canceros, a fenomenalului, iar cuvântul, el însuşi, este „bolnav”, zămislit din tensiuni şi din antinomii: ”Îngerul vorbeşte cu mine cu voce de broască/şi cu voce de pasăre, vai/Cum voi indrăzni eu oare să-mi ridic limba/printre buruieni,/căci, iată, ferestrele cârciumii umflându-se ca nişte/saculeţi de piele catifelată/şi ca nişte ugere de vacă/şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi/întunecati, foşgăind hămesite//(…) Îngerul vorbeşte cu mine cu voce de broască/şi cu voce de pasăre/şi-mi zice grindă putreda si vânăt turn,/burete cu perucă, burticică a spiritului şi genunchi ce sângereaza/pe un prundiş de aur şi-apoi coboară-n mine,/ se ineacă,/bolboroseşte lasciv,se îndepărtează”(Între draperiile experienţei). Viziunea lumii ca „război” se asociază, pe de alta parte, cu simbolistica armelor tăioase, care, mai mult decât o emblemă a virilităţii războinice, trimite spre schema diairetică a separării si purificării. Ea traduce nostalgia ordinii şi a coerenţei într-un spaţiu bântuit de epifaniile animalităţii colcăitoare şi agresive: ”Cu săbii roşii de lemn in mâini loveam în dreapta/şi în stânga/şi continuam războiul întrerupt in copilărie.//Bântuiţi de o viziune cutremurătoare, noi,/ruşinea oraşului/continuam războiul întrerupt in copilărie.//Dar ea ,ca o vulpe, ca o dihorniţă, ca o nevăstuică/A trecut printre noi cu sanii bâlbâindu-i-se de fericire/Şi foarte clar, ca nişte saci negri, ca nişte sâni negri/Mormintele se bâlbâiau fericite în cimitir”. Aceluiasi registru al voinţei separatoare îi aparţine imaginea extrem de frecventă a ochiului „textual”, chemat să structureze lumea amorfă a empiriei. Iar poetul inventariază acum disfunctionalităţi ale organului vizual, rateuri ale privirii, care nu mai descoperă însă, în felul acesta, ca la poeţii obiectelor, ţesătura secretă a universului obiectual, ci exteriorizează insuficienţa organului cunoscător: spiritul: ”Ochii mei mici, ochii mei atâta de mici încât privirea/cum nu poate ieşi prin ei/iese prin piele ca o spumă roză” (Primăvara). De aceea paradisurile lui IonMureşan sunt universurile de sticlă, lumile transparente, mai apropiate de limajul simbolic al modernismului, care priveşte lucrurile ca pe nişte embleme ale metafizicului ce transpare prin ele, lumile unde actantul liric visează să se metamorfozeze într-o uriaşă lentilă, ceea ce trimite cu gândul deja către repertoarul de instrumente optice din imagistica textualismului: ”Încăpăţânatul Spinoza/se va trezi cu gândul să-si lustruiască/ochelarii din rotule si/văzând toate acestea prin lentila tavanului/va începe să se agite, să mormăie fericit/Chiar de acum din momentul acesta/suntem nemuritori”(Tratat despre natură). Analogia cu limbajul simbolic al modernismului nu poate fi însă împinsă prea departe, căci,  in aceasta ipostază, lentila joacă rolul unei ‚proteze” substituite organului, iar universul de reverbaraţii şi transparenţe din lirica lui Mureşan nu reprezintă în fond decât o halucinantă procesiune de simulacre. Astfel că poemele sale vor deveni poeme ale văzului textual, care, pierzându-si priza asupra realului, percepe din interior lumea evanescentă a textualitătii, ajungând la conştiinţa textului care se autopercepe în procesul producerii sale: ”Acum, iată-l, îl vedeti şi dumneavoastra, iese surazând/vine spre noi cu o găleată ruginită în mână şi ne arată pe fundul ei, printre bulgări galbeni/,printre pietricele,/cum sare,cum se zbate,cum se roteşte innebunit/un ochi mic negru răutăcios” (Grup de bătrâni langa casa poetului). Această foame de transparenţe nu reprezintă însă decât o faţetă a viziunii antinomice şi tensionate a poetului. Imaginea ochiului cunoaşte în multe din poemele lui Ion Mureşan ipostaze degradate: adeseori ochiul se transforma astfel într-un organ al inconştientului tenebros, iar sinonimele sale vor fi acum tunelul sau mlaştina, odată cu evocarea stării de somn a privirii :”Îl fait froid.El face bine şi frig. privirea doarme/în ochi incolacită ca un/şarpe. limba verde şi despicată iese dintre pleoape/şi atârnă, umedă şi tremurătoare, pe obraz. Doarme privirea în cap, sâsâie şi şuieră şi /scoate tot felul de sunete scârboase” (Poem de vară). Opacificarea privirii transformă ochiul într-un instrument al destrucţiei, care aboleşte în aceeaşi măsură universul obiectual şi spaţiul textualităţii, căci lumea percepută prin intermediul ochiului negru are toate datele unei infra-lumi, alcătuindu-se din dejecţii si reziduuri fiinţiale refulate in zonele intunecoase ale interiorităţii. O infra-lume care ajunge in viziunea lui Ion Mureşan materialul cel mai propice al actului textual, confundându-se cu substanţa poiein-ului: ”Tot ce am uitat, molozul, zgura, resturile/constituie într-adevăr realitatea/lucruri şi fapte pe care dinţii nu le-au putut roade, cuţitele nu le-au putut injumătăţi, din aceste/produse ale uitării/pe care ghearele obosite le scot mereu din baia/de acid a memoriei/şi le aruncă cu scârbă,(…) numai din acestea/se poate constitui cu adevărat o lume nouă” (Constituirea realului prin uitare). Aceasta lume e replica lumii diurne a spiritului, care, păcătuind printr-un exces de rigoare, readuce in poezia lui Mureşan starea de insurgenţă. Dar coborârea in „tunel’ va însemna, pe de altă parte, o reducere a existentei la polul sau instinctual – experienţă demonică, deci tot a infra-realului, întrucât se întemeiează (în termenii lui Hugo Friedrich) pe potenţarea raului animal prin exersarea perversă a inteligenţei: ”In zori o călărire pe vierme./Spatele lui moale sclipeste în iarbă. Se ridică/şi coboară/capul lui alb printre florile de rapiţă până iese întreg din soarele de nisip!/e ca şi cum ar ieşi de sub pleoape şi m-ar privi în ochi/cu ochii lui roşii şi trişti. Eu sunt sufletul tău, incalecă”(O călărire în zori). Iar odată cu această experiere a tenebrosului, limbajul poetic se va transforma la rândul lui intr-un infra-limbaj, poemul apărând ca o negaţie a spiritului (si prin urmare a limbajului „transparent” al ideilor), care conservă substanţa, dar nu si forma rostirii, devenind instrument de producere a unor substituţi ai semnificatului ce se anulează în permanenţă unul pe celălalt, adică devenind text: ”O vremuri pe când casa noastră inflorea pe ţărmul/unui limbaj lunecos/Pe cuvintele ieşind din scorburi vorbitoare/asemenea melcilor urcau pe ziduri…/Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/unde am inventat o mare istorie a lor.//pe care scriind-o în chiar semnele acelea uscate/nici eu vreodata n-am putut-o citi./De aceea am inclus-o în poemul/care nu poate fi inţeles” (Poemul care nu poate fî inţeles). Utopia pe care o vizează de asta dată reveriile scripturale ale lui Ion Muresan asociindu-se aşadar cu ideea „scriiturii opace”, a literei indescifrabile care constituie materia primă a travaliului textual. Astfel încât ,intr-un anume fel, această lirică reprezintă un soi de istorie a scriiturii, în trecerea ei de la simbol la semn şi într-o epopee a textului.

verlaine – confesiuni (11) -traducerea mea

Posted in Uncategorized on Ianuarie 7, 2018 by Octavian Soviany

Se pare că mobilierul liceelor s-a mai îmbunătăţit în ultimul timp. Pe vremea mea cel de la liceul Bonaparte era fioros de primitiv. Admit că era un liceu pentru externi, dar nu văd nicio raţiune pentru care copiii unor oameni care plăteau mult aveau la dispoziţie asemenea amfiteatre, în care se găseau numai bănci, fără mese în faţă, şi unde nu exista nici cea mai vagă idee de confort. Şi nu pot decât să învinovăţesc public diversele regimuri, republici sau monarhii, ori vice versa, care s-au mulţumit să le ofere doar astfel de săli viitorilor oameni serios instruiţi. O vedeţi pe aceasta? Stăteai cu fundul pe o scândură demnă de un corp de gardă, sau mai degrabă de o celulă; pieptul şi umerii erau aplecaţi spre genuchii pe care vreun amărât se străduia să noteze un text grecesc sau latin. Până şi catedra profesorului era o capodoperă monstruoasă de inconfort.

Acestea fiind spuse, să vorbim puţin, la repezeală, înainte de a reveni la mine, care sunt subiectul principal al acestor rânduri sincere, despre oamenii de treabă care mi-au infuzat puţinele noţiuni clasice pe care le deţin. Erau toţi, lucru pe care pot să-l afirm acum cu toată liniştea pe care am dobândit-o plătind scump, nişte oameni de treabă, mai convingători decât normaliştii de astăzi – uşor  făţarnici, deşi instruiţi – şi mai puţin familiari – ceea ce e mai bine – cu minţile tinere date în grija lor, decât absolvenţii moderni din rue d’Ulm.

Vreau să-i enumăr pe scurt, fără a necăji pe niciunul dintre puţinii care vor mai fi poate în viaţă. Îngăduiţi-mi totuşi, în ciuda consideraţiei pe care le-o port, să zâmbesc puţin, dar cu afecţiune, pe seama acestor dascăli ai tinereţii noastre, produse ciudate ale unei sumedenii de schimbări politice care n-au dus, de fiecare dată, decât la un regres general.

În a şasea, când eram coleg de bancă cu un oarecare Hayem, bunul domn M., care, între două dictări şi patru sau opt sau zece corecturi, scotea limba, gândindu-se la viitoarele noastre teme; în a cincea, domnul  P, cu galoşii săi mari şi cu un aer uşor deprimat (să fi fost oare, în epoca aceea de Imperiu… imperial, un spirit republican?), cu un colier de barbă ca a lui Jules Fabre şi tratându-şi orele cu o totală indiferenţă; în a patra, domnul V, care avea obiceiul să-şi treacă un deget pe sub nas după fiecare temă suplimentară pe care le-o dădea pedepsiţilor; în a treia un oarecare domn Réaume, care scrisese mi se pare ceva despre Lemerre, care nu mă iubea deloc (avea probabil dreptate) şi care, într-o zi, când din fundul clasei, ce mirosea îngrozitor a vopsea, urmăream – era în iulie şi toate uşile şi ferestrele erau deschise – eforturile unei rândunele căzute la pământ de a se înălţa iarăşi în zbor, ne-a spus din senin, cu sau fără voia lui

„Plictiseala s-a născut într-o zi la uni…versitate”

În a doua, domnul Perrens, biograf al lui Girolamo Savonarola şi al altor călugări rebeli, care mi s-a spus că mă detesta  şi care (mi s-a  spus recent) mă mai detestă şi acum (dar oare de ce, Dumnezeule?). La retorică, domnul Durand, cu proteză dentară, cu perucă şi foarte mândru de aceste podoabe, „empto dente ferox et crine venali”

De asemenea, domnul Deltour, astăzi, mi se pare, inspector la Academie, autorul Duşmanilor lui Racine, un spirit ales, care s-a arătat indulgent cu trândăvia mea, dar sever cu traducerile mele în versuri din Properţiu, printre care … un sonet (1) ce se termina, in cauda venenum, astfel;

„Patul de nuc şi masa umilă de stejar.”

Tot la retorică, în clasa a doua, poate şi înainte, i-am avut pe domnul Desjardins, un profesor de istorie foarte interesant şi foarte elocvent atunci când vorbea despre Merovingieni şi pe domnul Camille Rousset care ne citea uneori fragmente din opera sa istorică despre Louvois cu vocea lui groasă de omuleţ foarte vioi.

Ca să sfârşesc cu această parte a Confesiunilor mele, în care vorbesc despre stupiditatea şi caracterul plicticos al instrucţiunii ciudate pe care o primeau pe vremea mea odraslele de burghezi, aşteptând poate ceva încă şi mai rău, să trecem la examenul meu de bacalaureat.

Iată evenimentul, în toată gloria lui!

La bătrâna Sorbonă, neagră precum cerneala discursurilor latine, mâncată de vreme precum stilul dizertaţiilor franţuzeşti şi atât de jalnică în comparaţie cu aristocraticul Oxford.

Oxfordul, despre care am făcut nişte versuri absolut insolite în Franţa, şi pe care le reproduc, căci exprimă o „stare de spirit” destul de recentă (1893)

Oxford

E Oxfordul oraşul taman pe placul meu,

Căci eu la Evul Mediu-s cu gândul mai mereu.

 

Şi dau de el întruna în ţara asta-n care

Mereu arhitectura puţin fosilă pare.

 

Aşa-i acum la modă (ar spune vreun glumeţ)

Dar Oxfordul e sincer, pe artă pune preţ.

 

Dar Oxfordul credinţa şi-o mai păstrează vie,

Ştiinţa lui îmi pare a fi bijuterie,

 

Un preţios şi plin de fineţe giuvaer,

Iar cerurile sale prestigiu îi confer

 

La studiul pe tăcute şi plin de exigenţă.

Înţelepciunea vine apoi drept recompensă

 

Acea înţelepciune pioasă şi senină,

Pe care catedrala cu-o rugă o termínă

 

Sub gotice-arabescuri cu liniile subtile,

Sub arcele romane, aşa bogate-n zile,

 

Cu sfinţii ei ce încă în pace-s veneraţi.

Iar inima-mi umilă râvneşte cu nesaţ

 

De-colo de departe pe urma ta s-o ieie.

Acolo, în cetatea fudulă că-i atee

 

Şi crede că misterul etern l-a dezlegat,

Acolo în Parisul ca un copil ingrat.

 

Vrea inima-mi curată şi bună să se facă,

Să fie iar pioasă şi Domnului să-i  placă,

 

Spre forţă şi blândeţe căznindu-se de zor,

Cum îi dai pildă, Oxford, oraş încântător.

La Sorbona, într-un amfiteatru de o murdărie de care nu te puteai curăţa toată viaţa, am comis un discurs în latină şi o dizertaţie în franceză, pe care mi-aş dori să le mai am şi astăzi, ca să le pot vinde drept autografe.

A doua zi, pe la ora unsprezece, am revenit neliniştit, în curtea neagră şi prost pavată, ca să-mi lipesc nasul, fără multă speranţă, de geamul sub care erau afişaţi admişii la scris.

Fusesem  admis!

 

Cartea însemnelor

Posted in Uncategorized on Decembrie 8, 2017 by Octavian Soviany

În volumul Însemnele materiei (Tracus Arte 2013) Dumitru Găleșanu valorifică anumite noțiuni ale fizicii cuantice/subcuantice cum ar fi bossonul sau câmpul lui Higgs, ecuația lui Scrhodinger, principiul incertitudinii al lui Heisenberg, privite și interpretate însă în permanență dintr-o perspectivă metafizică ce își propune să le certifice semnificațiile spirituale. Căci, în viziunea autorului, obiectele și procesele lumii materiale sunt înzestrate cu sens, ele reprezintă însemne ce fac inteligibile principile metafizice pe care se întemeiază macro și microcosmosul, constituindu-se în glifele unui alfabet al materiei, în timp ce personajul liric împrumută glasul Ideei hegeliene în devenirea ei dialectică: cum dintr-o noapte-adâncă/ mă-ntorc (în)spre mine din alteritate/ în alfabetul materiei incesibile încă,/ prin manuscrise galactice(…) În/ grădina virtuală-a imaginației/ răsucind bucle temporale-n ADN-ul creației,/ ca marele nimeni explorez în firesc-îndeaproape,/ și răsfoind fără preget prin manuscrise galactice,/ într-un chip nemaivăzut în alfabetul materiei,/ hegelian sau intuitiv/ încă-ți mai pot mângâia/ umbra melodioasă (Alfabetul materiei). În consecință, textele lui Dumitru Găleșanu sunt rezultatul unei percepții în registru hiperbolic, eul capătă aici proporții gigantice (Universul devine prea strâmt – spune titlul unui poem), confundându-se în cele din urmă cu zeul, fizica, dar și mișcarea afectelor  devin deopotrivă teologie: Reper suveran/ fără de parte/ din fibra lăuntrului/ lumilor/ permanent/ construbil în transcendent,/ în tumultul mișcării/ despovărat de lumine,/ de la ultima soartă-a zeilor/ până la disoluția rațiunii divine,/ hiperbolizat se revelă sufletul meu/ ca-ntr-un discurs imanent despre Ființă,/ imaginarul indus în conștiință/ prin energii matriciale,/ însuși Dumnezeu.// În logica magică eu-L se confundă cu Zeul,/ iar vederea străvede-n Cel Veșnic mereu– /unitatea profundă-n Absolut: Spiritul (Z)eu. (Ante: meta-fizica). Există în asemenea compoziții un soi de fascinație a ilimitatului care îl determină pe autor să forțeze nu doar limitele firești ale omenescului, ci și pe acelea ale poeticității, lăsându-se antrenat într-o aventură care e, simultan, existențială, dar și de limbaj. Acum Dumitru Găleșanu încearcă să reveleze poezia ascunsă în spatele celor mai aride (în aparență) construcții concepuale, iar discursul său se va  prezenta ca o desfășurare, torențială aproape, de abstracțiuni: Ființa este,/ pur și simplu este–/ iar propria ființare își are/ la nivel ontologic/ rațiunea de-a fi,/ eu însumi/ o sferă/ semantică sunt,/ hrănindu-mi iluzia vieții/ cu sângele dialecticii universale/ pe infinite câmpii abisale,/ precum firul de praf pe pământ/ în risipirea de vânt,/ prin adevărul/ Ființei… (Ființa ființând). Astfel, granița dintre metafizică și poezie este abolită în totalitate, iar limbajul poetic și cel filosofic ajung să se suprapună: Așa/ au ajuns/ toate cuvintele mele/ să  semene la unison între ele–/ transpuse-n abstract ca-ntr-un fel de poveste/ despre natura intimă a lui a fi și este (Grație mișcării). Și aceasta se întâmplă pentru că subiectivitatea autorului e una de un tip mai aparte, în care polul intelectual pare să-l subordoneze în permanență pe cel afectiv, ființa e dată în esența ei prin gândire, iar travaliul poetizării este în ultimă instanță o formă de cogitație: Într-o/ suavă/ absență-prezență,/ cu asfințitul de soare sub cap,/ îmi voi lăsa versurile albe/ rămase cândva nerostite/ în fața necuprinsului–/ prin ele gândind/ propria/ ființă,/ și pentru-ntotdeauna/ închizând orizontul iubirii dinapoia mea,/ în consistența umbrei desăvârșite. (Gândind propria ființă). Acum chiar și afectul este trăit într-o manieră particulară: dragostea este, în asemenea texte, pretextul liric care declanșează mecanismele speculației, provocând analogii neobișnuite, întemeiate pe o bogată informație științifică, căci personajul liric rămâne în toate ipostazele esențialmente un cogito, la care erosul declanșează nu o febră a inimii, ci o febră a creierului, iar discursul său amoros e pigmentat de achizițiile științei contemporane: Păstrând/ lumii proporțiile/ în zona de frig,/ prin module de protoplasmă/ cu destinații multiple,/ în filigranul infomateriei/ au fost și clipe în care/ te-am simțit așa cum tu  ești (…)// Secunda–/ având/ chipul tău de femeie,/ se prefiră statornic/ în limba de ornic,/ într-o ploaie/ de-atomi/ în/ curbura cuvântului–… (Hoinăresc în firesc). De altfel, suveranitatea augustă a gândului  este proclamată la tot pasul, chiar și atunci când eul resimte efectele necruțătoare ale timpului,  frisonarea thanatică e integrată într-o dialectică a materiei, timpul uman – privit în oglinda timpului cosmic: În/ augusta prezență-a gândului/ ca o meraforă–/materia/ obscură/ germinează materia,/ palidă pâlpâire în muzica ultravioletă,/ iar totul se îndepărtează-n lipsa noastră–/ convulsiile quantice din pântecul cosmic/ disipând – printre legi și edicte,/ propria mărturie/ despre/ timp (Materia neagră). Apelul permanent al lui Dumitru Găleșanu la conceptele metafizicii sau la legile științei nu trebuie privit însă ca un semn de pedanterie sau ca o impudică etalare de erudiție, deoarece el se naște dintr-o necesitate interioară, întemeiată pe convingerea că a cunoaște și a fi sunt perfect sinonime: Cuvântul/ dintâi-al cerului/ picură/ starea de om/ din gura neanului.// Din/ vechime s-a spus–/ a cunoaște cerul înseamnă a fi însuși cerul,/ a fi prezent în-permanent,/ pe iluzoria pânză a vremii/ cu gândul/ mișcând/ lucrurile/ din loc în loc,/ în ecoul rostirii/ prin legile firii. (Universul devine prea strâmt). S-ar zice, de aceea, că autorul se simte mult mai în largul său în lumea descărnată a conceptelor și a teoriei, care funcționează în textele sale ca un spațiu securizant – unde rigoarea ideii, eternă și imuabilă, face de suportat fuga eternă a materiei spre entropie. Prezența lui pe harta unei literaturi în măsură măsură secularizare, secătuite de orice apetit metafizic, e șocantă și surprinzătoare.

j. ellul – din „metamorfoza burgezului” (în curs de apariţie la editura sens)

Posted in Uncategorized on Decembrie 2, 2017 by Octavian Soviany

ÎMPĂRATUL

,,Arma virumque cano’’ – trebuie cu siguranţă să începem cu epopeea, pentru că acela este începutul istoric, şi îl vom privi ca atare, al bughezului auster, al omului de fier, al aventurierului. Este grandios acest burghez. Ca toţi cei obsedaţi de o singură idee, el nu vede prea bine în jurul lui şi poate nici prea departe, dar vede un lucru, îl  cunoaşte, îl vrea şi realizează din plin ceea ce şi-a dorit. Obsedat de o singură idee: interesul? interesul lui? profitul? profitul lui? – poate, dar doar în subsidiar. E foarte superficial să-l integrezi pe burghez în această categorie simplistă a avarilor şi a interesaţilor. Marx nu a făcut-o. El are la dispoziţie anumite instrumente, se pricepe să le folosească şi obsesia lui este să le folosească până la capăt, fără frâu, fără limită. Trebuie să câştige: fără partis-pris-uri, fără idei fixe, el, nu marele cuceritor, nu savantul, nu artistul. În felul lui, e toate acestea. N-a văzut decât un singur lucru şi a fost singurul care l-a văzut, punerea în acţiune a tuturor posibilităţilor economice, a tuturor bogăţiilor, pentru a le crea, a le reproduce şi a lansa astfel toate mişcările economice. El are o singură ideologie – cea a întreprinderii sale, adică, jucându-ne cu sensurile acestui cuvânt, a ceea ce a întreprins şi a instituţiei de producţie pe care a creat-o. Pentru că ea este o întreprindere, totul trebuie să fie subordonat vieţii, bunului mers şi dezvoltării acestei instituţii. Ideologia întreprinderii depăşeşte de departe veniturile, bogăţiile care vor fi la dispoziţia acestui burghez. El este gata să investească mai degrabă decât să tezaurizeze sau să trăiască într-un lux moleşitor. Şi aceasta e marca obsesiilor sale, dar şi a geniului său. Pentru a-şi realiza această dorinţă, această imensă punere în mişcare a tuturor proceselor economice are nevoie de o energie de nepotolit – de un caracter inflexibil – în faţa căreia dispare orice oprelişte. Îi admirăm pe marii comandanţi militari care şi-au realizat cuceririle cu preţul unor măceluri (astăzi nu le mai aducem cuvinte de laudă, din cauza unui umanitarism tranzitoriu, dar lucurile se vor schimba), îl ridicăm în slava cerului pe Palissy, care şi-a pus mobilele pe foc, pe toţi artiştii şi pe toţi savanţii ce şi-au condamnat la foame familiile pentru a-şi realiza marile idei. Orice mare creaţie are nevoie de victime.

A existat vreodată o întreprindere mai mare decât ,,revoluţia industrială’’, vreo creaţie mai grandioasă decât această mobilizare universală a bogăţiilor? Printr-o ciudată hemiplegie, admirăm această revoluţie şi îl detestăm pe burghez. Aşadar cine a inventat, cine a adus la lumina zilei industria şi comerţul, dacă nu burgezul? Cu preţul unor victime, desigur. Prima dintre ele fiind chiar el însuşi. Auster, moral, zdrobit de muncă, mereu virtuos, nesinchisindu-se decât de eficienţă, de producţie şi de organizare. Aşa uşor de pus în contrast cu vanitatea, dezordinea şi lipsa de rigoare în toate privinţele a nobilimii. Cine nu recunoaşte modelul lui Colbert de la şcoala primară? Dar nu era Colbert tipul burghezului însuşi? Numai marii sfinţi au mai arătat atâta autodisciplină şi atâta exigenţă faţă de sine. Trebuie să ni-l închipuim pe acest bărbat de la începutul secolului al XIX-lea, îmbrăcat în negru sau în gris fer, cu un guler înalt, care îi ţinea capul ridicat, nepermiţând nicio flexiune a gâtului, nici o slăbiciune, nici o clipă de relaxare, cu buzele strânse, cu privirea îngheţată – şi îngheţatul din desenul lui Ingres îi va corespunde perfect[i]. Burghezul puritan, inutil să mai insistăm; ştim de la Weber despre relaţia care există între această virtute şi această lucrare. Dar, sacrificându-se astfel ideii lui fixe, burghezul îşi trasa totodată limitele şi destinul ulterior. Amputându-se de ceea ce în continuare ar putea să pară esenţial. Orice mare operă are ca preţ asemenea amputări. Sacrificându-se pe sine, putea socoti legitim să-i sacrifice şi pe ceilalţi.

Soţia lui este supusă aceloraşi rigori. Este ascultătoare şi ţinută la adăpost. Serveşte de obiect şi nu i se cere nimic altceva decât să fie o soţie bună şi o mama bună. Îşi îndeplineşte datoriile şi nu îşi manifestă în mai mare măsură personalitatea decât celelate obiecte aflate la îndemâna stăpânului. Ţinută în sclavie? Poate, dar nu tocmai. Monedă de schimb, instrument pentru cuceriri. Deserveşte puterea. Să nu uităm că domnul şi stăpânul său e el însuşi în slujba puterii  de care depind toate strict. Dar lui i se datorează eliminarea femeii din toate activităţile, din viaţa politică şi cea economică.

Punea oare preţ pe ceva? Era inflexibil, întrebuinţa toate materialele trebuincioase. Între mâinile lui, muncitorii erau de asemenea nişte materiale. Nu lua în consideraţie omul. Căpitan de industrie – ba chiar mare căpitan; repet, dacă generalul s-ar sinchisi în primul rând de viaţa soldaţilor săi, n-ar mai câştiga nicio bătălie. Important e doar să nu sacrifice decât ceea ce trebuie în mod necesar sacrificat pentru a obţine rezultatele calculate.

În cazul acesta, nimic nu e prea mult. El organizează fără a lua în consideraţie omul, dar dacă omul moare sub organizarea lui, aceasta nu valorează mai mult, burghezul ştie asta perfect. El se menţine la limita extremă a posibilului. Nu autorizează nicio fantezie şi reduce omul la o funcţie unică, dar viabilă pentru a obţine cea mai mare eficacitate. Nu este insensibil. Este chiar umanist şi crede în Jean-Jacques sau în Voltaire. Face acte de caritate pentru a veni în ajutorul mizeriei pe care a provocat-o. Pregăteşte el însuşi o legislaţie socială pentru a-şi fixa nişte limite[1]. Dar e de la sine înţeles că sentimentele nu pot prevala asupra necesităţii progresului industrial. Nu va fi nicăieri altfel. Burghezul ştie care sunt costurile; căpitan de industrie, căpitan de navă, inflexibil faţă de soldaţii care pot să-i găsească exigenţele inumane, doar căpitanul singur ştie cu ce preţ va rezista vaporul furtunilor, sau crizei, sau concurenţei. Ştie cât costă toate acestea şi acceptă povara unei remuşcări, care, cel mai adesea, nu este prefăcută şi nu se cade privită superficial.

xxx

Îşi asumă riscurile şi se lansează în aventură, cu un curaj adesea surprinzător. Şi în toate domeniile. Burghezul a făcut Revoluţia – cea mare.  Şi am încercat mereu o surpriză citind cărţile de istorie. Azi toată lumea ştie că Revoluţia din 1789 a fost una burgheză. Burghezia a pregătit-o, a condus-o şi a profitat de pe urma ei. Se analizează această acţiune de clasă şi jocurile de interese. Dar se scapă din vedere personalităţile.

Incoruptibilul[2] a fost un burgez, ca şi Îngerul Revoluţiei, Saint-Just, acest tânăr geniu politic, vizionar şi necruţător. Stranie imagine a burghezului, în raport cu ce gândim astăzi. Şi acei Comisari ai Armatelor, exigenţi, meticuloşi, curajoşi la extreme, riscând de fiecare dată tot contra tot, împingându-i de la spate pe generali, admirabili organizatori, mereu inventivi, chiar şi în cele mai rele împrejurări. De ce să-I vedem doar pe Barras şi Tallien? De ce să le rezervăm calificativul de burghezi doar furnizorilor care puneau la dispoziţa armatei încălţări proaste şi praf de puşcă ud? De ce să facem vreo diferenţă între eroica armată populară (?) şi nefericiţii burghezi care au trădat-o? Pentru asta e nevoie de rea-credinţă. Toţi cei care au făcut Revoluţia, toţi cei care au nimicit instituţiile milenare şi au creat Republica, împotriva vânturilor şi a mareelor şi, înainte de toate, împotrivă ţăranilor şi a poporului însuşi (care nu era pentru) au fost nişte indivizi burghezi, capabili de o aventură totală şi, pornind de acolo, să cimenteze cu sânge o operă ce li se părea necesară – omul posedat de o unică idee. Riscul asumat, aventura creatoare, burghezul le-a purtat însă peste tot. Noi nu putem măsura astăzi câtă energie, câtă iniţiativă, cât,,chit sau dublu’’[3] au fost necesare aventurii industriale. Pentru că ne găsim în interiorul ei, pentru că noi cunoaştem mai mult despre procesele economice, pentru că lucrurile par să se înlănţuiască unul de altul aproape matematic, pentru că noi ştim ce aduce activitatea economică: nu mai există aventuri în economie. Există doar ,,riscuri calculate’’. Să încercăm să ne întoarcem, cu ajutorul imaginaţiei, la acel sfârşit de secol al XVIII-lea şi acea primă jumătate a secolului al XIX-lea când economia era un fel de terra incognita, când fiecare întreprindere constituia o experienţă nouă, explorarea unui posibil misterios. Căci ceea ce marchează această epocă este tocmai faptul că lumea nu se mai mulţumeşte să reproducă vechile acţiuni economice.

Metodele comerciale şi industriale de altădată au fost abandonate; s-a creat – fără să se ştie exact de la început care vor fi rezultatele. S-a decis aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, dar pentru a integra maşina, pentru a o face eficientă şi rentabilă, cine poate măsura cât spirit de inovaţie a trebuit investit? A fost creat un nou mediu social – tragic şi crud. Dar de ce să avem înţelegere doar faţă de autorii uriaşei mizerii din Rusia de după 1917? Aventura lor era doar mai vizibilă în calitate de aventură şi putea să treacă în ochii noştri drept nouă. Dar nu mai era dificilă şi mai de luat în consideraţie decât aceea a acestor burghezi. Prin inovaţiile lor, ei au făcut să se răstoarne atunci întreaga structură a lumii. Încă o dată mă mir citind din cărţi că au apărut invenţiile şi maşinile şi, ca urmare a acestora, mutaţiile din societate – şi asta e tot. Dar între acestea două? Iată ce este important. Maşina în sine nu este nimic şi nu răstoarnă nimic. E nevoie de omul care s-o aducă forţat  într-un mediu socio-economic ce nu este făcut pentru ea, de omul care introduce pana de despicat lemne adânc, iar, prin efortul său, face societatea să explodeze. Acest efort presupune forţă, iar invenţia implică aventura. Trebuie de fiecare dată să rişti tot pentru a evalua ce va aduce acest emiţător morse sau această locomotivă. Să investeşti bani, oameni, putere. Este nevoie doar de un singur om, fără o experienţă prealabilă utilă, fără acea înţelepciune colectivă necesară pentru a se călăuzi pe un parcurs absolut nou: burghezul.

Aventura? Aventura lui nu s-a isprăvit aici. El se va lansa în curând în procesul colonizării. Ştiu că nu este de bonton, nici de bun-gust, nici pe placul societăţii să vorbeşti de bine despre colonizare. Dacă vrei să treci drept un intelectual onorabil, trebuie să renegi trecutul acesta oribil şi păcatele vechilor colonizatori, trebuie să fii cât mai demagog posibil în faţa celor care sunt cu totul îndreptăţiţi (ştiu bine) să ne acuze. Dar nu vreau să iau în consideraţie aici rezultatele colonizării, ci oamenii care s-au lansat în acest proces. Obiceiul de a privi fenomenul sub aspectul său economico-sociologic, analiza tradiţională post-marxistă pe care o facem de regulă, ne ascunde realitatea umană a acestei întreprinderi. Este corect să se vorbească despre epopeea colonială. Burghezul s-a lansat în dominarea şi posesia lumii cu orice preţ şi cu orice risc. Să nu uităm extraordinara lui îndrăzneală de a se lansa el însuşi în acest necunoscut, dar şi de a-şi lansa  acolo căpitanii. Primii care au fondat un contoar sau o factorie într-o ţară străină să fi fost oare chiar aşa lamentabili? Vă puteţi imagina ce gust al riscului, la toate nivelele, însemna asta? Cu siguranţă, motivele economice, a căror explicaţie o găsim astăzi satisfăcătoare, nu sunt de ajuns pentru a explica un asemenea angajament. Din punctul de vedere al  capitalurilor, acesta era când o aruncare cu zarul în voia hazardului, când un rezultat al flerului şi al celei mai subtile evaluări. În ambele cazuri, era nevoie de o personalitate ieşită din comun. Iar din punct de vedere personal, să nu uităm că burghezii şi fiii lor, ei înşişi, sunt cei care au făcut explorări, care s-au instalat la contoare, care au cucerit imperiul colonial. Nimic mai fals decât să-l vezi pe burghez în biroul său de la Paris sau Londra, expediindu-i pe alţii să înfrunte riscurile Tropicelor. Pe care alţii? Pe muncitori? Pe ţărani? Nu, cei care au cucerit globul au fost fiii burghezului. Noua putere a banului, a ştiinţei şi tehnicii, pe care au creat-o, avea nevoie de un spaţiu geografic fără frontiere. Burghezul l-a cucerit.

 

xxx

Priviţi-l acum pe burghez în toată grandoarea lui de inovator, de inventator.

Trebuie reamintit că aproape toţi artiştii, scriitorii, savanţii, de la 1750 şi până acum, sunt nişte burghezi. E multă trudă până găseşti în mulţimea de creatori un Courbet sau un Van Gogh. Însă ceilalţi, şi în primul rând dispreţuitorii burghezului, asta sunt. Precum fauviştii, precum blestemaţii! Dar nu vreau să insist asupra acestei puteri de creaţie, ştiinţifică sau artistică, deoarece ea nu-i este specifică burgheziei. Domeniul său privilegiat de creaţie este cel economico-social. Aici se găseşte imperiul său, care abundă în instituţii exacte şi în invenţii. Suntem atât de obişnuiţi cu asta, încât ni se pare foarte simplu. Şi tutuşi, de cât spirit creator este nevoie pentru a descoperi aceste nenumărate forme economice, aceste formule, aceste mecanisme, aceste trusturi, carteluri, concerne, asociaţii. Să luăm în consideraţie doar un singur domeniu: acela al informaţiei. Cine a creat universul informaţional, folosindu-se cu îndemânare de toate tehnicile noi? Pentru a face bani? Desigur! Dar cu ce rezultate! N-a fost o idee genială cea a lui Girardin[4], care lega presa de publicitate? ,,El lega, pe de o parte, ideea marilor tiraje cu ideea înmulţirii anunţurilor şi a creşterii tarifelor lor, iar pe de altă parte, ideea scăderii preţului la abonamente cu aceea a marilor tiraje, astfel încât această combinaţie avea ca scop creşterea numărului şi a preţului anunţurilor, iar ca mijloc diminuarea preţului la abonamente’’[5] (Réclus, Emile de Girardin,1934). Şi n-a fost o idee genială cea a lui Havas[6] de a crea un centru unic de căutare şi distribuire a informaţiilor, de a considera informaţia drept o marfă şi de a-şi investi capitalurile în locaţii de reţele de telegraf electrice? Iar apoi de a descoperi acest prodigios sistem de locaţie a spaţiului publicitar în schimbul de informaţii…. Din punctul meu de vedere, asemenea inovaţii egalează cele mai mari descoperiri ştiinţifice, care au schimbat faţa lumii noastre şi au elaborat o istorie nouă. Mobilul era unul sordid? Suntem atât de siguri de nobleţea artiştilor şi savanţilor? Iar Pasteur va fi fost în relaţiile cu colegii lui îngerul cel bun din iconografia populară? Domeniul de creaţie al burghezului este acest sector în care nu suntem obişnuiţi, cu siguranţă, să vedem invenţia, iluminarea, geniul, crearea unor forme economice, sociale, politice noi. Remaniind o societate întreagă. Noi stăruim încă în viziunea simplistă a unui burghez dominat de ideea lui laissez-faire, în timp ce n-a existat persoană mai gata să intervină, mai autoritară, mai voluntară şi mai constructivă decât el. Deviza lui mi se pare mai degrabă ,,Laissez-moi faire’’. Şi iată-l cum nu încetează să elaboreze noi structuri şi remodelează cadrul vieţii umane. Şi îi furnizează pe primii mari oameni de stat. Gândiţi-vă că, înaintea de apariţia burgheziei, marii conducători, marii regi, erau investiţi doar cu puteri personale şi cu soi de strălucire harismatică a puterii.Lumina lui Dumnezeu strălucea pe chipul conducătorilor de popoare. Burghezia a creat un nou tip al omului de stat. Un servitor al raţiunii, calculatorul unei conduite politice totodată continue şi raţionale. În afara burghezului, poate că doar Richelieu a mai posedat un asemenea simţ. Şi când burghezul a creat această nouă modă politică, acest nou om, omul de stat, neburghezii s-au văzut obligaţi să-i adopte tipul, mai eficace, mai riguros, mai abstract. Şoimul de Brandenburg a devenit un politician burghez, iar cea mai burgheză dintre regine şi-a croit un imperiu devenind un om de stat de factură colbertiană. Dar odată cu cu acest tip uman, a fost inventată  o nouă politică şi nu doar o manieră de guvernare. Această capacitate creatoare a burghezului explică celebrul apel al lui Baudelaire (care îl cunoştea bine, dar n-a fost prea tandru cu el) adresat burghezilor consideraţi o adevărată elită, pe care îi chema să se aşeze în fruntea civilizaţiei, pe care îi însărcina să dea avânt culturii şi pe care îi îndemna să-şi facă o datorie din propagarea frumosului şi din dezvoltarea artei. ,,Voi sunteţi majoritatea, numărul şi inteligenţa, deci voi sunteţi forţa, care înseamnă dreptatea’’.

 

 

xxx

,,Voi sunteţi forţa!’’ Burghezul ştia asta şi n-avea nevoie de nimeni altcineva. ,,Eu, numai eu!’’ – şi în special n-avea nevoie de Dumnezeu. Ce avea el de a face cu un protector, cu o imagine transcendentă a Tatălui? Burghezul este propriul său fiu. ,,Fără Dumnezeu, fără stăpân!’’ Deviza anarhiştilor? Înaintea lor a fost deviza  burghezului. Anarhiştii sunt descendenţii timoraţi ai burgheziei. Cine l-a omorât pe stăpân? Burghezul de Cromwell, burghezii din Convenţie. Cine a proclamat individul (adică burghezul, fireşte, căci nimeni altul nu este demn să poarte această titulatură) începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, măsură a omului şi a lumii? Cine a fost radicalmente anticreştin? Scepticismul şi lupta, mai întâi ascunsă, împotriva lui Dumnezeu au apărut odată cu naşterea burgheziei la sfârşitul Evului Mediu. Distrugătorul credinţei cu ajurtorul raţiunii, dispreţuitorul lui Dumnezeu din dorinţa de a se bucura de independenţă este burghezul şi numai burghezul. Toţi ceilalţi sunt nişte imitatori. Ia în posesie lumea şi l-ar putea împiedica cineva? Dispune de suficiente mijloace pentru a se proteja de aproape toate limitările şi slăbiciunile omeneşti, ce nevoie să mai aibă de Dumnezeu? Mai trebuie reamintit că îndoielile voltairiene s-au răspândit în mediile burgheze fără niciun obstacol? Şi că, împingând lucrurile şi mai departe, liberalismul teologic a distrus rădăcinile creştinismului? Strauss, Feuerbach? Nişte burghezi.

Desigur mi s-ar putea obiecta că filolosfii spiritualişti sau teologii au fost de asemenea burghezi. Nu mi se pare important – interesantă nu este aici cutare individualitate, ci atitudinea generală a unei categorii sociale. Or, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi menţinându-şi această atitudine pe tot parcursul secolului al XIX-lea, burghezul este sceptic şi cinic. Nu există nicio dimensiune spirituală, ceea ce contează este domeniul temporal care trebuie cucerit şi exploatat. Cele două domenii sunt incompatibile. Nu există niciun imperativ superior celor care pot fi înfăptuite. Nu există Dumnezeu… Ce să facem?

Şi totuşi, acel început de secol al XIX-lea n-a cunoscut un catolicism riguros? Ba da, dar nu din partea ori burghezului cuceritor. Nu trebuie să se abuzeze de cuvintele lui Guizot[7] care le răspundea tinerilor protestanţi veniţi să-l întrebe ce au de făcut în calitate de creştini: ,,Îmbogăţiţi-vă.’’ Dar înţelepciunea lui Franklin este cât se poate de semnificativă în ceea ce priveşte schimbările pe care burghezia i le-a adus creştinismului. Căci nu trebuie să simplificăm lucrurile.Nu încape îndoială că burghezul este duşmanul lui Dumnezeu. Dar el este în stare să aleagă din moştenirea creştinismului, o grămadă confuză unde se mai găsesc multe lucruri bune de păstrat. Virtutea, rigoarea morală: burghezul nu poate impinge la extrem exploatarea lumii decât cu preţul unor exigenţe de virtute. Aceste două lucruri funcţionează laolaltă, aşa ca regimul alimentar strict pentru un campion. Şi se poate disocia dimensiunea verticală a creştinismului (Dumnezeu ca obiect al credinţei) de dimensiunea orizontală (ceilalţi oameni, umanitatea, iubirea aproapelui). Cea dintâi trebuie, fireşte, înlăturată, cea de-a doua însă (care vine de asemenea din creştinism şi putem aşadar păstra numele acestuia, lucru foarte folositor pentru a nu tulbura prea tare spiritele) este necesară, pentru că ea explică şi justifică întreprinderea prometeică a burgheziei pentru umanitate. Fără Dumnezeu, desigur, dar nu fără religie, nu fără creştinism. Un creştinism ateu?

Câţiva episcopi rămaşi în urmă şi câţiva tineri neştiutori descoperă astăzi surescitaţi această revoluţie! Dar burghezul a înfăptuit-o acum un secol şi jumătate. Ei se mărginesc să dea formă gândirii profunde a burgheziei, pe care aceasta nu şi-a pierdut vremea s-o teoretizeze. Nu degeaba mă refeream la Feuerbach. Adevărat, burgezul nu îl citea pe acest filosof, nu avea timp. Dar ideile lui corespundeau atât de bine cu nevoia de acţiune din societate încât s-au răspândit de la sine. Rămâneai creştin, fiindcă asta era folositor. Dar miracolele, Învierea… se cuvine să aruncăm un voal pudic peste asemenea neghiobii. Totuşi trebuie să ne prefacem că am crede în ele, pentru că una din numeroasele întrebuinţări ale creştinismului este aceea de a dezvolta spiritul de obedienţă la cei săraci şi la cei ce ne sunt inferiori. ,,Săracul se glorifică prin smerenie’’ – ce avantaj pentru cel care-l exploatează – ,,supuneţi-vă’’, aşa a spus Dumnezeu. Credinţa este un stâlp al ordinii sociale. Inutil să mai insist asupra acestor teme, azi bine ştiute. Este cât se poate de adevărat că burghezia a făcut din religie exact ceea ce spunea Marx. Analiza lui este impecabilă. Alienarea spirituală acompaniază, în mod necesar, alienarea economică. Creştinismul era un mijloc de guvernare în plus. Dar trebuia să-l faci utilizabil şi apt pentru acest serviciu. Credinţa în Dumnezeu este bună pentru săraci, pentru negri şi pentru copii. ,,Dumnezeu este punctul de sprijin în care îmi aşez pârghia pentru a-i pune în mişcare’’. Dar toate acestea implică, în mod cert, inexistenţa lui Dumnezeu. Căci dacă există, nu poate fi utilizat. Pentru a face religia utilă din punct de vedere social, ceea ce burghezul a reuşit magistral, trebuie ca cel căruia i se adresează aceasta să fie un obiect inert, lipsit de orice autonomie. Sunt eu cel care îl creez pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-şi găsească un loc pe eşichierul acţiunilor mele. O piesă foarte utilă – Nebunul. Dar cea care îl mută e mâna mea. Şi din momentul acesta religia s-a transformat într-un pur formalism: liturghie, teologie, morală, viaţă, toate trebuiau să fie formalizate, să devină ceremonie, raţionalism, contabilitate, calcul. Ateismul fundamental al burghezului nu este machiavelismul simplist la care îl reduc minţile ,,libere’’ din ziua de astăzi. El este legat de puterea demiurgică a acestuia, incapabilă să remodeleze lumea, dacă nu s-a eliberat definitiv de povara lui Dumnezeu. Şi burghezul o face. Se ştie singurul în stare de această nouă creaţie şi nu caută niciun alt ajutor. Ciudat destinul acestui burghez, care şi-a împrumutat modelul celui ce l-a urât cel mai mult. Şi când Nietzsche, un neobosit dispreţuitor al burghezului, a trasat destinul omenesc dincolo de uman, în ipostaza supra-omului, n-a făcut altceva decât un portret al burghezului. Cel pe care nu a încetat niciun moment să-l conteste îi inoculase virusul unei anumite viziuni despre lume, realizate prin exaltarea dincolo de posibil a omului fără oprelişti: acesta era, în duplicitatea lui                                                secretă, jucată perfect, vechiul său duşman, pe care l-a împins până la paroxistic – şi pentru că burghezul îl glacificase şi cristalizase pe Dumnezeu, Nietzsche îi putea proclama acum moartea.

 

 

[1][1] Contrar a ceea ce se crede adeseori, legislaţia socială care a început pe la 1835 a fost opera particulară sau publică a marii burghezii. (n.a)

[2] Robespierre (n.t.)

[3] Joc de zaruri (n.t)

[4] Émile de Girardin (1806 – 1881) – jurnalist şi om de presă francez, fondatorul cotidianului La Presse (1836), care redus la jumătate preţul abonamenelor pentru a creşte numărul abonaţiilor şi a alocat mai mult spaţiu anunţurilor publicitare. A fost de asemenea unul dintre primii promotori ai romanului foileton. (n.t.)

[5] Réclus, Émile de Girardin , 1934 (n.a.)

[6] Charles-Louis Havas (1783 – 1858)- bancher şi om de presă francez, creatorul Agenţiei Havas  (Paris,1835), prima agenţie de presă din lume. (n.t.)

[7] François Guizot (1787 -1874) – om politic francez, de mai multe ministru, iar în 1847 şef de guvern în timpul Monarhiei din Iulie (1830 – 1848)  -n.t.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

 

[i]  Dacă este aşa, burghezul grandios este totodată un cinic. El ştie perfect să fie amoral. El ştie să se comporte cu un fel de  libertate amorală, prefăcându-se că respectă regulile admise, căci dorinţele sale sălbatice nu sunt ţinute în frâu decât de frica de zgomot şi de scandal. Foarte puţini scriitori de astăzi  îndrăznesc să vorbească despre măreţia acestui cinism şi despre faptul că burghezul a inventat erotismul cu mult înaintea lui Bataille şi Gênet. Cât de preferabilă ar fi o asemenea pictură feroce (azi o întâlnim de puţine ori, de exemplu în romanele lui Maud Frère), atât de rară, platitudinii, mediocrităţii, inanităţii burghezului, cu care am fost obişnuiţi de literatura contemporană.

%d blogeri au apreciat asta: