despre verlaine (4)

Posted in Uncategorized on Aprilie 17, 2017 by Octavian Soviany

Poemele din volumul Romanţe fără cuvinte au fost elaborate de Paul Verlaine în timpul călătoriilor întreprinse în tovărăşia lui Arthur Rimbaud în perioada iulie 1872 – iulie 1873.

Poetul l-a cunoscut pe Rimbaud în septembrie 1871. Între cei doi începe o relaţie amoroasă dramatică şi tensionată, străbătută de numeroase conflicte violente, care durează până în iulie 1873. Rupe căsnicia cu Mathilde pe care o tratase uneori cu brutalitate (beţiile cu absint îi provocau accese de violenţă) şi trăieşte în văzul lumii cu Rimbaud, provocând un uriaş scandal în mediile literare pariziene. Din cauza scandalului, cei doi sunt siliţi să părăsească Parisul, pleacă mai întâi în Anglia, pe urmă în Belgia, trăiesc o dragoste pătimaşă din care nu lipsesc despărţirile şi împăcările sau tentativele lui Verlaine de a se reconcilia cu familia (la iniţiativa Mathildei separaţia de bunuri se produce în 1874, dar divorţul definitiv va fi pronunţat abia în 1885). În timpul acestor peregrinări, Verlaine scrie Romanţele fără cuvinte, pe care i le încredinţează editorului Alphonse Lemerre în mai 1873. Relaţia cu Rimbaud se încheie dramatic la Bruxelles, la 10 iulie: după o ceartă violentă, de teamă că va fi părăsit, Verlaine trage asupra amantului său un foc de pistol, provocându-i o rană superficială. Este arestat în aceeaşi zi, acuzat de tentativă de crimă şi pederastie şi (deşi Rimbaud îşi retrăsese plângerea) este condamnat la doi ani de închisoare, homosexualitatea fiind considerată o circumstanţă agravantă. Va fi încarcerat mai întâi la Bruxelles, apoi la Mons. În această perioadă apar Romanţele fără cuvinte (martie 1874) – cu greşeli de tipar, pentru că autorul nu se putuse ocupa de corectură. Este eliberat la 16 ianuarie 1875 pentru bună comportare. Încearcă fără succes să se împace cu Mathilde, apoi petrece două zile şi jumătate la Stuttgart, în tovărăşia lui Rimbaud. A fost ultima lor întâlnire; la despărţire Rimbaud îi încredinţează manuscrisul Iluminărilor, pe care Verlaine le va publica în 1886.

Romanţele fără cuvinte ar putea fi considerate cea mai bună, dar şi cea mai „verlainiană” dintre cărţile de poezie ale autorului. Acum sechelele parnasiene dispar în totalitate, iar poetul se arată preocupat de o estetică a „vagului”, de consemnarea în vers, prin apelul la sugestie şi muzicalitate, a unor stări lirice încărcate de inefabil. E influenţat de gusturile literare ale lui Rimbaud, care îi stârneşte interesul pentru poeţii „minori” (ca Favard sau Mercelline Desbordes-Valmore) de la care preia anumite procedee, precum versul impar. Într-o scrisoare adresată editorului Lemerre Verlaine arată de altfel că în acest volum s-a străduit „să culeagă impresii” şi să scrie o poezie „din ce în ce mai modernă”. Majoritatea poemelor de aici sunt totuşi poeme de dragoste, care vorbesc despre drama erotică a poetului, iar de sub travestiurile feminine (impuse de morala îngustă a epocii) transpare adesea chipul neliniştitor, de adolescent genial şi demonic, al lui Arthur Rimbaud.

despre verlaine (3)

Posted in Uncategorized on Aprilie 16, 2017 by Octavian Soviany

Volumul Cântecul bun a apărut în 1870, editat de acelaşi Alphonse Lemerre.

El conţine 21 de poeme, compuse între iarna lui 1869 şi primăvara lui 1870 şi  dedicate Mathildei Mauté de Fleurville (în vârstă de 16 ani), cu care poetul se va căsători la 11 august 1870.

Verlaine a întâlnit-o pentru prima oară pe Mathilde în 1868, în salonul literar al Ninei de Callias, frecventat, printre alţii, de Charles Cros şi de tânărul Anatole France. N-a fost o dragoste la prima vedere. „În momentul în care ne pregăteam să plecăm – notează în memoriile sale viitoarea soţie a poetului – a intrat Verlaine. N-a părut să mă bage în seamă; mie mi s-a părut urât, prost îmbrăcat, cu un aer de sărăntoc.” A doua întâlnire are loc cu ocazia reprezentării, în saloanele unei oarecari doamne Bertaux, a unei scenete interpretate de Verlaine şi viitorul său biograf Edmond Lepelletier. Poetul – îşi aminteşte Mathilde – ,,şi-a pus pentru reprezentaţie aceleaşi haine pe care le purtase şi la repetiţii: un macferlan, o eşarfă în carouri, o pălărie moale; această lipsă de eleganţă nu îl făcea câtuşi de puţin mai atrăgător. Cred că publicul îl intimida; avea o înfăţişare blândă şi parcă uşor speriată Nu m-a remarcat nici în seara aceea”. La plecare, tânăra vorbeşte despre Verlaine cu Charles, fratele ei, care îi spune: „Este un băiat foarte blând, foarte bun, ce îşi adoră mama. E inteligent, are talent, iar într-o zi va deveni celebru”. Tot de la fratele ei, Mathilde va primi Poemele saturniene şi Serbările galante: „Am găsit lucruri foarte frumoase în primul volum; cel de-al doilea mi s-a părut deosebit şi m-a fermecat cu totul. Charles pusese câteva dintre aceste poezii pe muzică, printre altele Parcul şi Colocviu sentimental. Am învăţat să le cânt.”  Apoi, peste câteva luni,  căutându-l pe Charles „am urcat la el şi m-am pomenit faţă în faţă cu Verlaine. (…) Mă obişnuisem deja cu înfăţişarea lui stranie (… ). I-am dat surâzând bună ziua şi am început o conversaţie, gândindu-mă doar să-i fac o primire amabilă, aşa cum le făceam şi celorlalţi prieteni ai lui Charles. I-am vorbit despre versurile lui în cunoştinţă de cauză, căci le citisem recent şi le-am elogiat cu sinceritate, căci îmi plăcuseră (…) În timpul discuţiei noastre, am remarcat că fizionomia i se schimbase complet: faţa lui părea luminată de o bucurie interioară; privirea – de obicei sumbră şi strălucitoare – îi devenise calină şi blândă, buzele surâdeau. Părea emoţionat şi fericit în acelaşi timp. În momentul acela, nu mai era urât.” După ruptura de Mathilde, Verlaine a consemnat, la rândul său, dintr-o cu totul altă perspectivă, acest eveniment. „A intrat fără zgomot, apoi s-a prefăcut că vrea să se retragă, când  de Sivry i-a spus: <<Rămâi, domnul este un poet, este Verlaine.>> <<A, îmi plac mult poeţii, domnule.>> (…= Îi plăceau mult poeţii sau, cel puţin aşa susţinea. Ce puteam să-i răspund? Nimic, evident. Aşa că am înclinat doar capul, cu un gest vag recunoscător.(…) Biata copilă! Pot spune acum, cu toată  imparţialitatea, liniştit după mai bine de douăzeci de ani, că nefericita de ea, cu felul ei de viaţă dezolant de burghez, nu m-a înţeles niciodată.

La puţin timp după această vizită, Verlaine pleacă la Fampoux, unde locuia unchiul său, Julien Dehée. De acolo îi trimite lui Charles de Sivry o scrisoare în care îi mărturisea că e îndrăgostit de Mathilde şi îl întreba cum ar fi primită o eventuală cerere în căsătorie. Charles – notează viitoarea doamnă Verlaine –„puţin surprins, dar deloc nemulţumit, căci ţinea mult la prietenul său, mi-a arătat scrisoarea, apoi am chemat-o pe mama, care a fost la fel de mirată ca şi mine de o dragoste atât de fulgerătoare, care a izbucnit doar după o singură întrevedere. Fratele meu ne-a spus atunci că Verlaine era un băiat bun, o fire foarte afectuoasă, dar sensibil, mai nervos decât s-ar cuneni, uşor susceptibil; că o înfăţişare ingrată l-a făcut foarte timid cu femeile, că eram cu siguranţă prima lui dragoste; în sfârşit, că are talent şi viitor.” Tatăl Mathildei respinge acest proiect de căsătorie pe care îl socoteşte „o nebunie curată”. Charles se simte pus în încurcătură. Pleacă  la Fampoux (unde fusese invitat de Verlaine). Aflăm că „ înaintea plecării fratele meu a avut o lungă discuţie cu mine; am căzut de acord amândoi asupra unui lucru: nu trebuie să-i provocăm nicio supărare bietului poet, dimpotrivă, trebuia să i se spună că am multă simpatie pentru el dar, totuşi, nu-mi pot lua nici un angajament, căci tata nu vrea să audă de căsătorie decât peste trei sau patru ani, după ce vom fi avut timp să ne cunoaştem mai bine.”

La întoarcere, Charles îi aduce Mathildei primul poem din Cântecul bun.

Apoi vor veni altele.

Mathilde însă mărturiseşte: „Tradiţionalul coup de foudre n-a fost reciproc (…) La început mi-a fost milă de această biată făptură nearătoasă şi, după cum se părea, nefericită; acest sentiment m-a determinat să mă arăt mai primitoare şi mai afectuoasă cu el decât cu ceilalţi prieteni ai fratelui meu; apoi mă simţeam măgulită şi emoţionată că putusem să inspir o dragoste atât de fulgerătoare şi de serioasă în acelaşi timp. Între momentul cererii în căsătorie a lui Verlaine, în iunie 1869 şi căsătoria noastră oficiată la 11 august 1870 au trecut paispreze luni, în care m-am ataşat de el de la o zi la alta şi pot spune cu toată sinceritatea că în ziua căsătoriei nu îl iubeam mai puţin decât mă iubea el.”

Cântecul bun este prin urmare o carte a speranţelor, animată de proiectul unei ipotetice fericiri. Femeia este aici, ca în lirica trubadurilor, dar şi în unele poeme baudelairiene, obiectul unei adoraţii aproape religiase; ea mântuie şi beatifică, este, ca Beatrice, întruchiparea binelui moral. Iar finalul volumului aduce imaginea, oarecum insolită, a unui Verlaine fericit. Fericire fragilă şi pasageră, căci în curând liniştea proaspătului cămin va fi bulversată definitiv de „uraganul” numit Arthur Rimbaud.

despre verlaine (2)

Posted in Uncategorized on Aprilie 15, 2017 by Octavian Soviany

După apariţia Poemelor saturniene (1866), Paul Verlaine a lucrat la mai multe proiecte, îndepărtându-se tot mai mult atât de discursivitatea romantică, precum şi de estetica parnasianismului.

În 1867 a publicat, sub pseudonimul Pablo-Maria de Herlânes, o plachetă intitulată Prietenele, în care sunt surprinse, pe firul tradiţiei baudelairiene, câteva scene de „amor safic”. Poetul va reedita aceste compoziţii, de data aceasta sub propriul său nume, abia în 1889, în volumul În paralel.

În acelaşi timp, începe să elaboreze primele poeme ce vor intra în sumarul Serbărilor galante: Clar de lună, Mandolină (publicate în La Gazette rimée), La promenadă, În grotă, Naivii, Climenei, În surdină, Colocviu sentimental (apărute în L’Artiste sub forma unui grupaj intitulat Noile serbări galante),

Cortegiu şi Amorul răsturnat (tipărite într-un alt număr al revistei L’Artiste).

Volumul apare la 20 februarie, într-un tiraj de 350, editat de acelaşi Alphonse Lemerre şi tot pe cheltuiala autorului. El cuprinde 22 de mici poeme, adevărate bijuterii, în care sunt întrebuinţate diverse şi uneori complicate formule prozodice, optându-se în general pentru versul scurt. Aceste poeme evocă scene de seducţie sau de conversaţie amoroasă, sunt populate cu marchizi, abaţi libertini şi cochete, care trimit cu gândul spre epoca rococoului sau cu personajele tradiţionale ale Commediei dell’ Arte. Totul pare să stea sub semnul badinajului presărat cu preţiozităţi, al jocului şi al frivolităţii. Ele revelează un  Verlaine barochizant, ce evocă, în spiritul pânzelor lui Watteau, o lume crepusculară, care încearcă să-şi compenseze, prin luxurianţă şi prin spectacol, prin mască şi travesti, sentimentul propriei precarităţi existenţiale. Fiecare poem din volum e o mică „punere în scenă”, un mic spectacol,  încărcat de melancolia propriei sale efemerităţi. Dar personajele lui nu sunt decât nişte spectre, care ascund, în spatele costumaţiei lor policrome, chipul fantomatic al morţii. Nu întâmplător, volumul se încheie cu „lepădarea măştilor”, cu celebrul Colocviu sentimental:   „În vechiul parc, pustiu şi îngheţat,/ În noapte doi strigoi s-au arătat.// Au ochii goi, vorbesc cu voci scăzute,/ Iar vorba lor abia se mai aude.// În vechiul parc, pustiu şi îngheţat,/ Trecutul doi strigoi l-au evocat.”

Apariţia cărţii a avut puţine ecouri. Judecata lui Francis Magnard, director la Figaro, este tranşant negativă: „În mulţimea parnasienilor, dl Paul Verlaine s-a remarcat, în mai mare măsură decât dl Coppée sau dl Sully-Prudhomme, printr-un stil căutat şi o afectare intenţionată. (…) În Serbările galante, care tocmai au apărut, se mulţumeşte să fie aluziv, chinuit şi plin de încrustaţii ca o mobilă de Boule[1], pestriţ ca o pasăre din insule şi plin de mişcare ca o pantomimă. Niciun sentiment, numai impresii…”

Nu de aceeaşi părere era Théodore de Banville, care scria într-un articol din Le Nationale: „Există spirite pasionate de artă, mai captivate de poezie decât de natură, care, asemenea cârmaciului din Îmbarcarea pentru Cythera, chiar şi în mijlocul pădurilor vii şi fremătătoare, visează la magia picturii şi a decorurilor, care, ascultând cântecul privighetorii şi murmurul zefirilor, tânjesc după acordul harfelor şi al alăutelor, care, chiar şi în peşterile străvechi, în sălaşurile tainice ale nimfelor goale şi despletite, visează Aminte şi Cydalize savant coafate şi îmbrăcate în rochii lungi de mătase de culoarea purpurei sau a trandafirului. Acestora le voi spune: luaţi la voi Serbările galante ale lui Paul Verlaine şi cărticica asta a unui magician vă va restitui, suavă, armonioasă, plină de o delicioasă tristeţe, întreaga lume vrăjită şi  ideală a divinului maestru al comediilor de dragoste, a marelui şi sublimului Watteau.” La rândul său, tânărul Arthur Rimbaud, îi scria, în august 1870, lui Georges Izambard: „Am Serbările galante ale lui Paul Verlaine (…)  E foarte bizar, foarte caraghios, dar cu adevărat adorabil.”

Opiniile criticilor se vor schimba însă de-a lungul anilor, iar Serbările galante vor ajunge să fie considerate, începând chiar de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea (în 1886 a apărut o a doua ediţie),  drept unul dintre cele mai  bune şi mai originale volume ale lui Verlaine.

 

[1] Ortografie greşită pentru Boulle, de care se face vinovat directorul de la Figaro.

despre verlaine (1)

Posted in Uncategorized on Aprilie 14, 2017 by Octavian Soviany

Poemele saturniene reprezintă prima culegere de versuri a lui Paul Verlaine, publicată în 1866 de editorul Alphonse Lemerre.

În  această perioadă, autorul frecventa un cerc literar constituit în jurul poetului Louis-Xavier

Ricard,  în a cărui revistă, Revue de Progès moral, littéraire, scientifique et artistique, Verlaine îşi publicase, în august 1863, primul poem: Domnul Prudhomme, cu puţin înainte ca revista să fie suprimată de cenzorii lui Napoleon al III-lea, iar directorul condamnat la opt luni de închisoare, pentru ultraj la adresa  moralei religioase.

Proaspăt ieşit din închisoarea Sainte-Pélagie, Ricard inaugurează un nou cenaclu în locuinţa mamei sale,

pe care îl frecventează, în afară de Verlaine, viitorul să biograf Edmond Lepelletier, Catulle Mendès, José-Maria de Heredia, François Copée, Villiers de l’Isle-Adam.

Printr-un prieten, violonistul şi poetul Ernest Boutier, Verlaine intră în legătură acum cu un librar cu preocupări filantropice, Alphonse Lemerre, care acceptă să publice, dar  pe cheltuiala autorilor, volumele tinerilor poeţi. Ia naştere astfel o colecţie de poezie care se deschidea cu volumul lui Ricard Ciel, Rue et Foyer.

Grupul  acestuia începe să se reunească la mezaninul librăriei lui Lemerre şi  lansează, în acelaşi an, revista efemeră L’Art. În paginile ei sunt teoretizate principiul perfecţiunii formale şi ideea „artei pentru artă”, formulată anterior de Théophile Gautier în prefaţa romanului Domnişoara de Maupin. Aici Paul Verlaine va publica două poeme, dar şi un substanţial studiu despre Baudelaire.

După dispariţia acestei publicaţii, la insistenţele lui Catulle Mendès, apare, începând din martie 1866, o nouă revistă, Le Parnasse contemporain. Colaboratorii ei au o orientare destul de eclectică, nu formează o „şcoală  parnasiană” unitară, dar împărtăşesc cu toţii refuzul sentimentalismului romantic, a „ieremiadelor lamartiniene” despre vorbise Baudelaire.

Şapte din poeziile care vor intra în sumarul Poemelor saturniene au fost publicate mai întâi în Parnasse: Il bacio, Prin păduri, Coşmar, Sub urbe, Marină, Visul meu obişnuit şi Angoasă, urmate apoi de Noapte de Walpurgie clasică (intitulată iniţial Walpurgie clasică) şi de Burlescă.

Poemele saturniene au apărut în noiembrie 1866, editate de Alphonse Lemerre, împreună cu volumul lui Copée Relicvaire.  Apariţia cărţii a fost finanţată de verişoara lui Verlaine, Elisa Molcomble.

Există puţine informaţii despre geneza poemelor din volum. Autorul afirma că  pe cele mai multe le-ar fi scris în perioada ultimilor săi ani de liceu, afirmaţie pe care istoricii literari o privesc însă cu destul de multă circumspecţie. Se presupune (cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire) că Poemele saturniene reiau un proiect mai vechi al autorului: un volum intitulat Sonete şi poeme care ar fi trebuit să aibă două secţiuni, urmând modelul lui Catulle Mendès din Philoména. Titlul definitiv va fi fost stabilit în 1865, când Verlaine a scris poemul introductiv, consacrat „saturnienilor”.

Acest poem poate fi considerat o primă artă poetică verlainiană. În centrul său se găseşte mitul artistului blestemat (moştenit de la Baudelaire, care numea Florile răului o carte „saturniană”), plasat sub semnul astrologic al lui Saturn, planeta melancoliei (al cărei echivalent alchimic – în trecere fie spus – nu este altul decât plumbul bacovian).

Cartea are o construcţie riguroasă (aşa cum o impuneau canoanele epocii), un prolog şi un epilog (după modelul lui Mendès din Philoména şi este structurată în mai multe cicluri, după modelul Florilor răului. Rămân  oarecum în afara acestei construcţii ultimele douăsprezece poeme. Există de altfel supoziţia că acestea au fost adăugate de poet în ultimul moment, pentru a mări dimensiunile cărţii, căci se pare că, la fel ca Baudelaire, Verlaine nu se împăca, nici el, cu „plachetele”

Din volum nu lipsesc – sechele ale romantismului! -, compoziţiile discursive care amintesc uneori de Hugo (Prolog, Nocturnă pariziană) sau poemele descriptive de factură parnasiană ( Portetul lui Cezar Borgia, Moartea lui Filip al II-lea). Partea sa de originalitate se găseşte mai ales în textele care mizează pe sugestie şi muzicalitate (ciclul Peisaje triste) sau în poemele crepusculare (Noapte de Walpurgie clasică) unde se anticipează atmosfera Serbărilor galante.

Poemele saturniene au apărut într-un tiraj de 491 de exemplare, care s-a epuizat abia douăzeci de ani mai târziu. Apariţia lor a fost departe de a fi considerată un eveniment. Nici măcar în mediile literare.

 

am fost un copil reuşit? (30)

Posted in Uncategorized on Aprilie 12, 2017 by Octavian Soviany

Înmormântarea doamnei Lamoth a fost prima înmormântare la care am participat.

Despre moarte ştiam câte ceva de la bunică-mea, iar poveştile ei despre rai şi iad îmi  dădeau uneori fiori de nelinişte: îmi spuneam rugăciunile cam în silă, refuzam sistematic să merg la biserică, nu posteam, nu-mi ascultam părinţii, minţeam, îmi plăcea să trag cu coada ochiului la vecinele care veneau la probă la maică-mea, iar bunul Dumnezeu îmi era destul de indiferent. Era greu de presupus că aş fi fost primit în rândurile drepţilor.

Mai  auzisem şi nişte poveşti cu stafii, care, la vremea lor, îmi făcuseră părul măciucă, dar până atunci contactele mele cu moartea nu fuseseră prea apropiate.

Pe strada noastră treceau însă destul de multe alaiuri de înmormântare.

În asemenea ocazii toată lumea ieşea la poartă sau la fereastră: era un spectacol oferit gratuit pe care mai cu seamă femeile îl urmăreau cu curiozitate şi interes. Maică-mea şi bunică-mea nu făceau excepţie. Câteodată mai căscam ochii şi eu şi mărturisesc că spectacolul nu era lipsit de o anumită solemnitate. Prapurii, preotul,  muzicanţii cu alămuri şi talgere, marşul funebru, dricul impunător care semăna cu o caleaşcă regească, tras de nişte cai împodobiţi cu panaşuri  şi ticsit cu coroane şi buchete de flori, cioclii care păşeau de o parte şi de alta a dricului, în costumele lor cernite, pe care nişte nasturi metalici strălucitori le făceau să semene cu nişte uniforme ofiţereşti, hainele de doliu ale apropiaţilor, paşii lenţi  şi solemni al alaiului, care se scurgea prin faţa privitorilor parcă filmat cu încetinitorul îi dădeau pe atunci morţii acea notă de gravitate pe care astăzi tinde să o piardă  în întregime. Dintr-un eveniment major, care se cuvenea săvârşit cu un oarecare fast, fie el şi cam pompieristic, moartea s-a transformat într-o întâmplare la fel de banală ca mersul la dentist sau la sala de fitness. Ea, care fusese odinioară o aristocrată, a devenit un personaj anonim, perfect asimilabil omului-masă, care, mai nou, e nefumător, vegetarian, foloseşte de trei ori pe zi periuţa de dinţi şi postează pe facebook fotografii cu pisici.

Semnele acestei decăderi apăruseră însă deja pe vremea primei mele copilării.

Dricul, deşi mai supravieţuia încă, în curtea aceea lungă şi plină de bălării de pe strada Mihai Viteazul, trecuse de epoca lui de  glorie. Au început să apară înmormântările muncitoreşti organizate de întreprindere. Acum sicriul era depus pe platforma unui camion, acoperită, după împrejurări, cu o pânză neagră sau roşie, atunci când răposatul se întâmpla să fie membru de partid. În asemenea situaţie se renunţa şi la serviciile preotului: locul lui era luat de secretarul organizaţiei de bază din întreprindere sau de o altă persoană “cu funcţie”, care rostea la groapa defunctului o cuvântare tovărăşească. În opinia bunică-mii, destul de avizată în materie de rit funerar, asta era o “înmormântare de câine”, iar camionul cu pânză roşie devenea pentru câteva zile subiectul preferat al discuţiilor cu vecinele.

De altfel comentariile începeau îndată după trecerea alaiului, indiferent dacă acesta păşea în spatele unui dric sau al unui camion. Nu se scăpa din vedere niciun amănunt; numărul participanţilor, cel al coroanelor, comportamentul rudelor apropiate. La mare cinste erau detaliile (adesea contradictorii) din biografia răposatului, ca şi împrejurările decesului. Aceste comentarii deveneau şi mai însufleţite atunci când era vorba de o moarte “mai specială” (accident, sinucidere etc) care alimenta din plin pasiunea pentru senzaţional a gospodinelor de pe Aurel Vlaicu şi străzile învecinate. În asemenea situaţii apăreau informaţii  de la sursele cele mai autorizate (martori ocular, medic, miliţie), erau făcute paralele cu cazuri asemănătoare, întâmplate în urmă cu treizeci de sau patruzeci de ani, pentru ca la urmă să se formuleze câteva sentinţe morale cu caracter general, după care adunarea se risipea până la proxima înmormântare, care de obicei nu se lăsa prea mult aşteptată.

Dar dricul a început să apară tot mai rar. Nici camionul întreprinderii nu a avut o viaţă prea lungă. În locul lor a apărut o dubiţă neagră, mai eficientă şi mai în ton cu vremurile, care rula au ralenti, cu farurile aprinse,salutată de toate claxoanele maşinilor cu care se intersecta. Au început să dispară şi alaiurile de înmormântare, ce de la un timp n-au mai fost admise decât în situaţii excepţionale şi cu aprobarea miliţiei, pentru că stânjeneau circulaţia.

Cu paşi repezi moartea începea să se modernizeze.

 

am fost un copil reuşit? (29)

Posted in Uncategorized on Aprilie 10, 2017 by Octavian Soviany

După moartea doamnei Lamoth, “biblioteca de casă” s-a mutat la celălalt capăt al străzii Vulcan, în bucătăria doamnei Timar.

Aici am venit, încă vreo trei sau patru ani, pentru raţia de lectură.

Între timp, devenisem elev, eram înscris şi la biblioteca şcolii, dar acolo nu mă simţeam deloc în largul meu (nici poveste de acces liber la rafturi!) şi mai ales nu mă înţelegeam defel cu bibliotecara. Aceasta s-a arătat de la bun început scandalizată de  lecturile mele precoce, i se părea că ceva nu e tocmai în ordine cu mine şi nu voia să-mi dea decât cărţi pe care le socotea potrivite vârstei (adică nişte cărticele cu poze, neghioabe şi subţirele,  ce le avea notate pe nişte foi bătute la maşină) şi pe care le luam doar pentru că îmi era ruşine să le refuz. Mai mult decât atât, bibliotecara de la şcoală era de părere că şi educaţia mea lasă de dorit în unele privinţe, aşa că l-a obligat pe tata să-şi facă şi el o fişă şi a început să-i vâre pe gât cărţile lui Makarenko, pedagogul sovietic de tristă celebritate, încă la modă pe vremea aceea.

Norocul meu a fost doamna Timar.

Aceasta era o fiinţă mult mai prietenoasă decât doamna Lamoth.

Era o persoană grăsuţă, roşie la faţă, cu părul cărunt, care emana de la mare distanţă un aer de cumsecădenie. Ea mă lăsa să scotocesc cât pofteam prin rafturi, iar numărul cărţilor pe care le puteam împrumuta  crescuse spectaculos. Acum toată familia mea, inclusiv bunică-mea, care nu citea decât nişte cărţi de rugăciuni ungureşti, inclusiv tata, care, aşa cum am mai spus, nu citea decât programul de radio, avea câte o fişă la bibliotecă. Puteam împrumuta de fiecare dată douăsprezece cărţi, ceea ce era mult prea îndeajuns  chiar pentru un ahtiat după lectură ca mine.

Acum sarcina mersului la bibliotecă îmi revenea mie aproape în exclusivitate.

Cele douăsprezece cărţi nu erau însă uşor de transportat.

Le puneam într-o sacoşă mare de pânză, cu care mergeau părinţii la cumpărături, dar de la doamna Timar până acasă era cale destul de lungă, iar sacoşa îmi tăia groaznic mâinile.

Zeii au fost însă şi de data asta de partea mea: rudele noastre bucureştene au binevoit să-mi dăruiască, nu mai ştiu cu ce ocazie, o bicicletă de copil. Acum puneam sacoşa cu cărţi    pe ghidon şi pedalam nepăsător către casă, sub privirile invidioase ale altor copii de pe Aurel Vlaicu, cărora nu le făcuse nimeni cadou o bicicletă atât de nichelată şi de strălucitoare.

Fireşte că nu citeam toate cele douăsprezece cărţi. Unele îi erau destinate maică-mii şi îmi place să cred că alegerile mele n-au dezamăgit-o niciodată prea tare. Pe altele le abandonam, după ce citeam câteva pagini şi îmi dădeam seama că am făcut o o alegere proastă. Erau şi din cele pe care nici măcar nu apucam să le deschid, deoarece cărţile trebuiau restituite peste două săptămâni. Pofta mea de citit îmi întrecea cu mult posibilităţile, mă simţeam ca un mâncăcios pus în faţa unei unei mese prea îmbelşugate,

pe care, orice ar face, nu poate să o devoreze niciodată în întregime. Şi mai era şi blestemata aceea de şcoală, cu lecţiile ei plictisitoare pentru a doua zi!

Pe la şase ani începusem să mă transform, încetul cu încetul, dintr-un cititor de poveşti într-un cititor de romane.

Primul roman pe care l-am citit, cred că puţin înainte de a începe să merg la şcoală, s-a întâmplat să fie Stelele din Eger, de Gárdony Géza, un roman “de capă şi spadă” în varianta á la hongrois, care mi-a deschis apetitul pentru asemenea lecturi, cărora le-am rămas credincios toată viaţa. Aşa am ajuns un fan împătimit al lui Dumas. Şi nu i-am dispreţuit nici pe Michel Zévaco sau Paul Féval, căci, oricât ar strâmba din nas cititorii împătimiţi ai lui Joyce, nu e un lucru uşor să scrii un roman care să te ţină cu sufletul la gură de la început şi până la sfârşit. Şi tocmai pentru că nu te prea ţin cu sufletul la gură, romanele lui Walter Scott mi s-au părut totdeauna cam plictisitoare. Nici cu Sadoveanu nu m-am împăcat prea uşor la început. În copilărie  şi adolescenţă n-am reuşit  să duc până la capăt niciunul dintre romanele sale istorice. Îmi amintesc chiar că în clasa a XI-a am încasat una după alta două note de trei, pentru că, efectiv, nu puteam citi Fraţii Jderi. Aveam toată bunăvoinţă, am făcut câteva tentative, dar cititul se împotmolea totdeauna undeva pe la pagina 50. A trebuit să îmbătrânesc ca să-l pot citi cu plăcere pe Sadoveanu.  Şi aş avea şi o explicaţie pentru asta: Sadoveanu nu e un scriitor pentru adolescenţi, ritmul lent al naraţiunilor sale nu se potriveşte cu ritmul biologic atât de trepidant al adolescenţei. Dimpotrivă, ca şi alţii (Thomas Mann  de exemplu), e un autor pentru oamenii bătrâni, pentru oamenii cu o bogată experienţă de viaţă, care au prins să dobândească gustul înţelepciunii. Căci cărţile sale sunt, în ultimă instanţă, cărţi de înţelepciune.

Stelele din Eger erau, din păcate, singurul roman “istoric” (cum îmi plăcea să spun pe vremea aceea) din biblioteca sărăcuţă a măică-mii. Cea a doamnei Timar s-a dovedit mai generoasă în această privinţă. Acolo am descoperit Cavalerii teutoni (de fapt Cavalerii Crucii, dacă  e să traducem exact titlul din polonă) ai lui Sienkiewicz sau Faraonul lui Boleslaw Prus (de fapt o alegorie politică, din care n-am înţeles atunci mare şi care m-a cam dezamăgit). Dar şi alte cărţi, mai bune sau mai proaste, nu neapărăt “istorice”. Îmi amintesc de Insula misterioasă, de Peripeţiile lui Jupân Antifer, de Insula cu elice (începusem să iau act şi de existenţa Jules Verne), de un roman istoric al lui Stevenson intitulat Săgeata neagră sau de un volumaş din Biblioteca pentru toţi care cuprindea câteva din povestirile lui Voltaire.

Izvorul fericirii mele de pe strada Vulcan avea să sece însă la un moment dat. Eram prin clasa a treia sau a patra când biblioteca doamnei Timar s-a închis pe neaşteptate. Epoca bibliotecilor de casă trecuse. Ele au fost primele mele paradisuri livreşti.

am fost un copil reuşit? (28)

Posted in Uncategorized on Aprilie 7, 2017 by Octavian Soviany

Mica bibliotecă a maică-mii nu ne putea satisface setea de lectură.

Ne descurcam cum puteam. Mama mai făcea schimb de cărţi cu amicele ei, tata mai împrumuta pentru mine cărţi de poveşti (mai târziu romane de aventuri) de prin vecini, dar principalul nostru furnizor era doamna Lamoth sau mai exact ,,biblioteca de casă” de pe strada Vulcan.

Printre numeroasele mijloace prin care partidul comunist îşi propunea să ridice nivelul cultural al maselor (adică să le îndoctrineze) se numărau şi aşa-zisele ,,biblioteci de casă”, răspândite prin toate cartierele. Ele funcţionau în locuinţa unei persoane “de încredere”. de preferinţă membră de partid, şi erau aprovizionate cu cărţi de biblioteca regională, fondul de carte fiind reînnoit cam odată pe lună.

Nu trebuie să se creadă că pe la sfârşitul anilor cincizeci (perioadă despre care pot vorbi în cunoştinţă de cauză) în România se publicau doar cărţi proletcultiste şi traduceri din literatura rusă şi sovietică. E adevărat că nu erau traduşi scriitorii occidentali contemporani (cu excepţia autorilor comunişti gen Dreiser cu a lui Tragedie americană), însă ediţii din clasici (începând cu autorii antici şi sfârşind cu marii realişti din secolul al XiX-lea) se găseau din belşug. Se traducea de asemenea şi destulă literatură pentru copii (Fraţii Grimm, Andersen, poveştile lui Oscar Wilde), iar unele din aceste cărţi se găseau şi la doamna Lamoth.

Casa ei se afla pe strada Vulcan, o stradă paralelă cu Aurel Vlaicu, iar biblioteca funcţiona în bucătărie şi era deschisă de trei ori pe săptămână, timp de vreo două-trei ore.

De fapt, ea se reducea la un raft modest, în care nu cred că încăpeau mai mult de o sută de cărţi.

Aici veneam o dată la două săptămâni, cel mai adesea cu mama, foarte rar cu tata, ca să ne asigurăm raţia de citit pe următoarele zile.

N-aş putea spune că doamna Lamoth era o persoană foarte plăcută.

Era o femeie în vârstă, măruntă, cu gesturi repezite şi cu o faţă foarte zbârcită, care o făcea să arate mult mai bătrână decât era în realitate. Se povestea că pe vremuri fusese o domnişoară foarte arătoasă şi că-şi stricase tenul din cauza uzului nesăbuit al cosmeticalelor. Cel puţin asta era versiunea bunică-mii, care o cunoştea de mult timp, domna Lamoth fiind originară, ca şi maică-mea,  din Sfântu Gheoghe, unde aveam o mulţime de rude. Nu ştiu însă cât credit se poate acorda acestei legende, deoarece bunică-mea era o inamică înveterată a produselor cosmetice. Pănă şi săpunurile mai pretenţioase îi trezeau suspiciunea şi prefera să se spele cu săpun “Cheia” (un fel de variantă îmbunătăţită a săpunului de rufe), manifestând o totală indiferenţă faţă de produsele savoniere frumos mirositoare, pe care le aducea tata de la fabrica de săpun, unde mergea mereu să repare câte ceva. Nici maică-mea nu le avea cu cosmeticalele. Îşi îngăduia doar puţin ruj, cu prilejul ieşirilor în oraş, foarte rar câte o cremă de faţă şi nu-şi făcea ochii niciodată.

Când era în toane bune, doamna Lamoth mă lăsa să scormonesc în voie prin raftul cu cărţi. Dacă era prost dispusă, alegerea trebuia lăsată pe seama măică-mii, care ajunsese să-mi cunoască gusturile destul de bine. Eram un “tradiţionalist”: îmi plăceau numai basmele,,clasice”, iar criteriul de alegere erau coperta şi ilustraţiile.

Cărţile pentru copii se găseau pe raftul de jos.

Atunci când doamna Lamoth îmi dădea voie, mă aşezam pe duşumea ( o duşumea acoperită – ţin minte – cu linoleum verde) şi începea marea ceremonie a scoticitului. Luam carte cu carte, le răsfoiam îndelung, mă uitam la poze (cărţile care nu aveau poze erau repudiate de la bun început), iar alegerea dura mult, îmi era greu să mă hotăresc, fiindcă aveam dreptul la o singură carte. Uneori dura atât de mult încât maică-mea, care îşi alesese deja lecturile pentru următoarele două săptămâni începea să dea semne de nerăbdare, şi în cele din urmă se apleca, lua la întâmplare o carte din raft şi îmi adresa o căutătură severă, menită să-mi prevină eventualele proteste. Aici nu mai ţinea să urlu, să plâng sau să mă tăvălesc pe jos, fiindcă, trebuie să recunosc, de doamna Lamoth îmi era niţeluş frică.

Ei bine, în această modestă bibliotecă “de casă” am reuşit (prin nu ştiu ce act de favoare al zeilor) să descopăr câteva comori, care mi-au încântat copilăria: o selecţie din O mie şi una de nopţi, alta din poveştile Fraţilor Grimm, minunatele poveşti ale lui Oscar Wilde (Doamne, ce-am mai plâns când mi s-a citit Privighetoarea şi trandafirul !), basmele în versuri ale lui Puşkin, Nuieluşa de alun a lui Călin Gruia (lui Vladimir Colin îi va veni rândul ceva mai târziu), peripeţiile baronului Mûnchausen şi, nu în ultimul rând, povestirile fraţilor Lamb după piesele lui Shakespeare, care îmi completau fericit micile experienţe shakespeariene de la teatrul radiofonic.

Se pare că spectrul lui Shakespeare m-a urmărit obsesiv încă din prima copilărie.

Ar exista şi o explicaţie: suntem născuţi amândoi pe 23 aprilie.

%d blogeri au apreciat asta: