Arhivă pentru institutul blecher

Lansare Ionel Ciupureanu

Posted in Uncategorized with tags , , , on februarie 17, 2011 by Octavian Soviany

invitaţie la Institutul Blecher

Posted in Uncategorized with tags , , , , on aprilie 19, 2010 by Octavian Soviany

voi citi un fragment din romanul in lucru Viaţa lui Kostas Venetis.

vă aştept.

Radu Aldulescu

Posted in Uncategorized with tags , , on martie 22, 2010 by Octavian Soviany

un interviu zguduitor luat de Andra Rotaru extraordinarului romancier Radu Aldulescu:

Împrejurările nefavorabile de atunci, din vremea comunismului le-aș putea rezuma la ceea ce s-a numit cenzura ideologică, care odată cu ruperea socio-politică-culturală produsă de evenimentele din decembrie ’89, s-a subtilizat și s-a întărit totodată transformându-se în ceea ce s-ar putea numi cenzură economică. Trista poveste a scriitorului debutant și a aspirantului la statutul de scriitor profesionist, în vremea comunismului și a cenzurii ideologice, s-a transformat mai încoace, după căderea comunismului și a cenzurii ideologice, în mod dureros-neașteptat, într-o poveste de zece ori mai tristă. Mereu am spus: comunismul n-a priit literaturii și mai cu seamă romanului – eu n-am putut publica atunci. Cu toate astea, după douăzeci de ani de literatură în regim de libertate, mă văd constrâns să mă dezic de ce crezusem și spusesem în primii ani de după Revoluție, și anume că adevărata și marea literatură română abia de acum încolo va apărea. Cum-necum, centrul de putere al literaturii române a rămas tot în comunism.

(…)

Mediocrii fac legea, fiindcă sunt mai vitali, pe de o parte, iar pe de alta, mediul literar autohton, mai mult decât alte medii literare, este pretabil, deschis, celor mai incredibile cacialmale. Așa se face că mulți dintre scriitorii de la noi, pe care critica eventual îi ignoră sau are obiecții asupra lor sau îi desființează, își văd neabătuți de cariere cu burse de creație, traduceri în șapte-opt limbi, sinecuri de tot felul în țară sau străinătate și așa mai departe. Cât o suna de aiurea așadar, un statut social și material de scriitor, onorabil sau la un nivel înalt, nu numai că nu poate fi garantat, dar poate fi împiedicat de-a dreptul de valoarea literaturii pe care o scrii, fie ea și recunoscută de critică. De la o recenzie la prima mea carte, până la consemnarea în Istoria Critică a Literaturii Române a domnului Nicolae Manolescu, am avut destul timp să simt acest lucru pe propria-mi piele.

restul cititi aici

si il puteti asculta citind pe Radu Aldulescu din romanul sau in lucru, dar si pe valorosul poet ascuns pe nedrept intr-un con de umbra Ionel Ciupureanu  miercuri 24 martie la Institutul Blecher, o seara literara ce se anunta de exceptie.

Teodor Dună

Posted in Uncategorized with tags , , , , on februarie 17, 2010 by Octavian Soviany

voi continua seria recomandarilor de poezie tanara de calitate. Teodor Dună va citi in această seara la Institutul Blecher. un bun prilej de a-mi afisa atasamentul pentru poezia lui stranie si frumoasa. o cronică la cel de-al doilea volum al său de poeme, Catafazii.

 Principiul catafaziei

 

 

     E lesne de constatat că din poemele lui Teodor Dună (Catafazii, Editura Vinea, 2005) lipsesc aproape în totalitate anecdotele citadine, decorul mizerabilist sau exacerbările sexuale, semn că autorul întoarce politicos spatele autenticismului, transcriind pe alte coordonate anxietăţile lumii actuale, fără a dispreţui recuzita mai vechii poezii „metafizice”: spaţiile carcerale, pustiul, singurătatea, angoasele ontologice. El scrie poeme vag alegorice, hermetizante, care gravitează în jurul unui nucleu epic misterios: „dispare vocea lui,/dispare şi camera/şi noaptea asta oricât de albă.dar foarte puţin./marea fără uscat şi fără nici o apă/se opreşte dintr-o dată/şi ies ca dintr-un pămînt mâlos/iarăşi sub noaptea asta, sub vocea lui/şi mă lovesc iar de trupul care mă trăieşte,/de trupul pe care vreau să-l uit/şi-n care mă trăiesc ghemuit/ca într-o spaimă”. Există aici un număr de „cuvinte-cheie” (mama, tatăl, marea, uscatul, rochia, pielea, boala, spitalul etc) între care poetul realizează permanente combinaţii, arajamente şi permutări, iar din acest joc, în care simbolurile se înlănţuiesc ca notele pe o partitură, rezultă parabole greu descifrabile, halucinaţii, coşmaruri, peisaje ale inconştientului aducătoare de spaimă. Procedeul este numit de Teodor Dună „catafazie” (cuvânt care în medicină – ne avertizează autorul – înseamnă „tulburare a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi cuvinte, marcată prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfuncţii mintale; vorbire interioară, independentă de gândire”). Un asemenea discurs interior lipsit de continuitate constituie fireşte marca unor trăiri autiste şi exprimă un manierism de substanţă (cum se întâmplă şi la Claudiu Komartin), dacă acceptăm că arhetipul omului manierist este -a se vedea Hocke – neadapostitul  care caută să se securizeze în spaţiul propriilor sale fantasme şi fantasmagorii. Aşadar, polemizând subiacent cu alte „isme” ale grupului 2000, Teodor Dună propune catafazia şi (de ce nu?) catafazismul drept principiu poetic; avându-şi poate originea în poetica configuraţiei şi a viziunii, care apărea în teoretizările oniricilor, această poetică a rupturii dintre gând şi cuvânt, are şi unele puncte de convergenţă cu textualismul, căci, ca şi „textul” viziunile catafatice funcţionează după principiul oncologic al „excrescenţei”, al amplificărilor care îşi au finalitatea doar în ele însele. În timp ce unii din colegii săi de promoţie se autoproclamă cu mândrie minimalişti, Dună va fi astfel  un maximalist care surprinde maladiile tumorale ale vorbirii şi ale realului, operând după regula „ridicării la scară”. Chiar şi în ocaziile mai rare, când recurge la modalitatea prozaizantă a „scrisorilor” sau a „însemnării jurnaliere”, autorul nu e nici  autenticist, nici minimalist, căci „filmul realului” va fi perforat permanent de fisuri prin care năvăleşte fauna visului; realul (atâta cât e) există aici separat de el însuşi, rupt între o „interioritate” şi o „exterioritate”, căci nu doar lumea sa, ci întreaga lume se plasează din perspectiva poetului, sub semnul catafaziei: „şi am mers la doctor şi doctorul a rămas singur cu el într-o cameră şi-am auzit că ţipă, că începe să vorbească cu vocea lui subţire <<azi nu mi-am descusut hainele, azi e tama, azi mai sunt trei>> şi-apoi a început mai gros <<rouă ascund mâinile mele iar nu sângele>> şi-l între ce s-a întâmplat şi el repetă astea şi doctorul a zis <<luaţi-l în braţe şi treceţi-i părul peste genunchi, asta vrea>>”. Viziunile, ce rezultă din asemenea mixturi de real şi oniric, vor tinde apoi să se amplifice metastatic, anecdota cotidiană devine reprezentaţie eschatologică, iar pe parcursul acestuia obsesiile lui Teodor Dună, misterul maternităţii şi angoasa extincţiei, se antropomorfizează, dobândesc aparenţele unor personaje onirice, prinse în mecanica unui balet parcă etern, care e simultan fugă spre moarte şi mântuire: „îmi voi tăia părul a zis respirând mai greu obosind/şi rochia ei nu mai foşnea deloc/deşi se mişca repede în jurul meu pipăindu-mi faţa/ca la morţi/strîngându-mi hainele ca pe un pumn de noroi/ca la morţi”. Punctul culminant al unor asemenea puneri în scene, în care totul urmează principiul gradaţiei ascendente nu poate fi, desigur, decât tabloul apocaliptic, populat de semne ale sfârşitului, dar şi ale începutului, de reziduuri de lume şi de umanitate peste care planează nu doar ameninţarea stingerii iminente, ci şi speranţa reinstaurării în metafizic, a împăcării noastre cu Dumnezeu: „când mai este un minut/ şi vocile lor foşnesc în iarbă/se adună din unghere/şi vocea lor n-are început şi se întinde/ca o coardă pe care pot merge/şi ştiu c-o să cad şi n-o să mă lovesc/cu gurs de piciorul scaunului şi o să iasă marea/şi or să iasă pămianjeni şi-or să ţeasă E UNU E UNU//HAI HAI COPIL AL NOSTRU/ŞTIM CĂ EŞTI ACOLO DEGEABA TE ASCUNZI/CĂCI VOCEA NOASTRĂ NU E VOCE DE VIS//doamne doamne ceresc tată noi pe tine te rugăm luminează a noatră noapte lucruri negre să uităm//ROUĂ ASCUND MÎINILE MELE/IAR NU SÂNGELE MAMEI NOASTRE”. În măsura în care apocalipticul, despre care am vorbit de atâtea ori, înseamnă şi pendularea neliniştită între o faţă tenebroasă şi o faţă diurnă, Teodor Dună se prezintă astfel drept cel mai apocaliptic dintre poeţii grupului 2000. El nu împărtăşeşte fobia de metafizic a autenticismului, încearcă să valorifice pozitiv experienţe lirice mai vechi, descoperind astfel catafazia ca principiu poetic sau altfel spus, conversia bolii în poezie. Locul lui e printre vizionarii promoţiei: Dan Coman, Cosmin Perţa, Ştefan Manasia. Iar Catafaziile reprezintă în fond varianta adusă la zi şi personalizată a basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.

Radu Vancu

Posted in Uncategorized with tags , , , , on februarie 7, 2010 by Octavian Soviany

fiindca am decis sa pun aici pe blog referinte despre poetii tineri la care tin foarte mult, doresc sa completez colectia cu un poet sibian de calitate, Radu Vancu. mai ales ca miercuri 10 februarie la ora 18 Radu va fi la Bucuresti si va citi poeme in cadrul Institutului Blecher mutat la USR si moderat de Komartin. (detalii aici). mai jos e cronica mea la cel mai recent volum al lui Radu, o etilică luntre a lui Caron ce m-a uns pe suflet.

                                             Tratat de echilibristică

             O stare de vertij ontologic, care face îndoielnică pînă la suferinţă realitatea, declanşează la Radu Vancu (Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009) dorinţa euforizării etilice („beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală”) care devine analogă stării de poezie, e o dereglare „sistematică” a tuturor simţurilor, cu îndepărtate origini rimbaldiene, antrenând o redutabilă  erudiţie bahică, legată de virtuţile „terapeutice” ale diverselor licori, „balsamuri” şi „elixire”. Poetul se proclamă în consecinţă un enciclopedist al alcoolului („colecţionam metodic referinţele la marii băutori, mă proiectam empatic în rolurile lor, citeam avid tot ce îmi cădea în mână despre alcoolici şi alcool”), glosează savant despre absint, vodcă, ouzo, ţuică, bere, vin, whisky, rom,gin sau mastică, îşi analizează minuţios propensiunile bahice, cu referinţe la Bachelard, Dylan Thomas sau Mircea Ivănescu, compunând o „comedie a setei” în registru savant, care probează mai curând o anumită incapacitate a personajului liric de a atinge cotele cu adevărat intense ale cremaţiunii etilice, rezultatul fiind, de cele mai multe ori, o beţie lucidă şi rece, asemănătoare cu mahmureala. În poemele lui Radu Vancu alcoolul acţionează ca un euforizant cu efecte pasagere, producând scurte ulcerări ale nervilor, inflaţii de moment ale eului, urmate de bruşte rafale de luciditate care transformă orice tentativă de euforizare într-un soi de travaliu sisific şi de sinucidere pe jumătate ratată. Ele mărturisesc despre incapacitatea personajului liric de a aplica pînă la capăt reţeta baudelairiană din Enivrez-vous, marea  temă a „tavernalelor” sale fiind de fapt nu beţia, ci dorinţa, mereu nesatisfăcută, de îmbătare: „Ce ratată afacere şi sticla asta cu gin/ce ratată afacere toată noaptea asta./Degeaba desface lumina franjuri elegiaci/pe faţa de masă, trecând în zori prin rămăşiţele/transparente de Wembley./Beţia adevărată n-a venit./Alcoolul  amar n-a făcut de data asta nimic pentru mine” (Drosophila mistica). Lipsit de curajul „saltului în gol” pe care îl posedă adevăraţii simbriaşi ai alcoolului, poetul contemplă neantul „de pe margine”, cu priviri adeseori pofticioase, reuşind să se replieze însă de fiecare dată, prin adevărate mişcări de echilibrist, cu puţin înainte de momentul fatal al prăbuşirii definitive, oscilând perpetuu între „glasul etilului” şi „glasul lui Cami” .  Asistăm, de aceea, pe parcursul volumulului, la o sarabandă de măşti lirice,  cîteodată tragice, altădată groteşti, etalate pe rând, cu voluptatea gesturilor spectaculare ce evidenţiază criza de identitate a unei fiinţe scindate, care trădează patul conjugal cu taverna şi cârciuma cu femeia iubită, trece de la  cântecul bahic la exerciţiul de penitenţă: „Asta e: am băut rău aseară/şi cel puţin trei zile de acum înainte/n-o să-mi mai arunce în cascade/fenomenalele ei priviri,/mărgăritareînaintea porcului,/ trei zile mă va urî/ca şi cum numai asta ar avea de făcut toată viaţa. Trei zile abominaţia mea o va privi în tăcere,/până cînd ea va vorbi.//Atâta fosfor mi se va aduna până atunci în oase,/că voi străluci cu bucuria unui chibrit/care se aprinde în plină ninsoare/pentru fetiţa necăjită şi rebegită şi amărâtă.//Până atunci, până mă va privi iar, naiba să mă ia” (Fetiţa cu chibrituri).  Incapabil să joace până la capăt rolul „anarhistului mistic” („orice ateu socialist care bea cu nădejde/se transformă, după o anumită cantitate într-un anarhist mistic”), poetul trece cu nonşalanţă (în virtutea aceluiaşi Spaltung) la poezia „obscenă” a mahmurelii şi a viscerelor ultragiate de efectul spirtoaselor, intonată cu indecenţa  unui excurs anatomo-fiziologic: „Când zorii se arată şi, sfioasă, Şeherezada/etilului tace, celulele hepatice prind freamăt & zumzet/ca nobilii de ţară când află/că alteţa moştenitoare o să-şi facă vizita anuală/la domeniul  din provincie./Abia acum începe  cu adevărat drumul//pe calea regală dintre esofag şi ficat” (Calea regală). Cinismul, evident în multe din textele lui Radu Vancu, ţine de o asemenea percepţie „obscenă” şi dezabuzată, care, încercând să rămână indiferentă la cântecul de sirenă al Utopiei, reduce viaţa sufletească la arderile metabolice din intimitatea ţesuturilor şi corpul la  animalitatea abjectă a „cărnii de porc”: „După-amiază ca toate după-amiezele,/ploaie ca toate ploile, abjecţie & abateme/sfârîie în mintea încinsă ca-ntr-o tigaie./Sentimentele din carne de porc./Amintirile-chifteluţe din carne tocată râncedă./Noemele-copănele. Monomaniile-fleici. Obsesiile-file” (Sentimente din carne de porc). Iar dacă efuziunile „anarhistului mistic” sunt permanent cenzurate de vocile meschine ale empiriei în numele unui „bun simţ comun”, momentele de exaltare ale îndrăgostitului se vor spulbera la rîndul lor sub acţiunea unor „raţiuni fiziologice” („Cu nesfârşită decenţă mă uit în ochii ei clari/în timp ce-mi vorbeşte,/sperînd să nu vadă în ochii tulburi/că sufletul e testosteron pur”) sau „economice”: „…cele 300 de rate la bancă/vor rezista însă mai eficient decât cei 300 la Termopile./Băncile sunt de două ori mai bune decît aurul,/pentru că permit Anihilarea Re-Sentimentelor. Cine are rate poate construi microarmonia/chiar şi din sentimente din carne de porc”. (Sentimente din carne de porc). Legat de tribulaţiile „fiinţei scindate” , cinismul lui Vancu se integrează, în acelaşi timp, în scenariul exerciţiilor de penitenţă, unde joacă rolul unui „amplificator”, căci, arătîndu-şi în permanenţă cu degetul stigmatele de abjecţie, personajul liric nu încearcă decât să ridice pocainţă la cote superlative şi să dea o intensitate paroxistică autoflagelării sub care se ascunde aceeaşi tendinţă autodestructivă pe care o vădeşte şi dorinţa (mereu nesatisfăcută) a disoluţiei în alcool. Privit mai îndeaproape, acest personaj va avea aerul unui sinucigaş manque, incapabil să ducă pînă la sfârşit actul final al Tatălui  pe care Fiul îl converteşte într-o nesfârşită  agonie etilică (Vancu o numeşte „supravieţuire”), trăită la jumătatea drumului dintre otravă şi anti-otravă, dintre sticlă şi utopia căminului fericit: „Sânge plin de umorul atâtor catastrofe,/a fost cât pe ce./Cu tata farsa ţi-a ieşit. (…)//Ai însă grijă; zeii urăsc perfecţiunea/şi n-ai vrea ca umorul să devină destin./Cu tata ţi-a mers, dar un destin e deja prea mult./Până la urmă, tu o să fii uleiul/în care carnea noastră o să ardă nestins” (Zeii sunt geloşi. În amintirea tatălui meu).  Prins aşadar între două „forţe contrarii” (de autodistrugere, respectiv de autoconservare) subiectul liric din aceste poeme este în ipostaza unui acrobat obligat să execute, pe marginea unui abis, laborioase exerciţii de echilibristică, tot aşa după cum, în poezia, pornind de la lecţia prozaizantă a lui Mircea Ivănescu alternează poemul cu notaţia pur confesivă din „proza” Confesiunile monstrului fericit, amestecă reportajul autenticist cu neologismul preţios, cu aluziile livreşti, citatul sau parafraza, gravitatea cu deriziunea, sinceritatea cu mistificarea şi tragedia cu farsa.

                    Construit admirabil, pe baza unor efecte de scenă bine dozate, care reuşesc adesea să contrarieze orizontul de aşteptare al cititorului, Monstrul fericit e un volum care merită o lectură empatică, mai ales din partea unuia care ştie (la fel de bine ca Radu Vancu) că „mistica adevărată nu e atât în inimile băutărilor, cât în cele ale nevestelor lor”.

mâine, institutul blecher

Posted in Uncategorized with tags , , on noiembrie 28, 2009 by Octavian Soviany

%d blogeri au apreciat: