Se reia Cenaclul Euridice!

Miercuri, 26 mai, ora 18.00, se reia Cenaclul Euridice, la Biblioteca Metropolitana Bucuresti, Sala Mircea Eliade.

de acum inainte cenaclul se va numi Marin Mincu. la prima editie vor citi poeţii Dumitru Bădiţa şi Gabriel Daliş. m-am alaturat in acest proiect de menţinere vie a tradiţiei cenacliere iniţiate de Marin Mincu, al cărui spirit cred ca trebuie păstrat viu printre noi. Vor mai participa dna Ştefania Mincu şi Felix Nicolau in calitate de moderatori. vă aşteptăm în număr cît mai mare.

Publicitate

ultima proba de gimnastica a lui Marin Mincu

     Vorbeam, cu alte prilejuri, despre o zonă a cvasiliteraturii, care se naşte odată cu depotenţarea tuturor formulelor  retorice „tari” şi cu postularea unui experimentalism sans rivage, în virtutea căruia actul scriptural devine un soi de balansare nedefinită între poetic şi prozastic pândită permanent de pericolul disoluţiei în consemnare jurnalieră sau în simplă tastare pe blog. Este exact ceea ce se întâmplă cu ultimele volum de versuri ale lui  Marin Mincu: cum mi-am înscenat un accident de maşină (Editura Vinea, 2002) şi pacient la spitalul fundeni (Paralela 45, 2007), în care autorul Probei de gimnastică se apropie mai mult ca oricând de formula cvasiliteraturii şi încearcă să circumscrie, în texte ce se îndepărtează evident nu doar de codurile poetice consacrate, ci şi de propriile lui imaginerii textualiste (din care mai păstrează doar patosul autenticităţii depline), condiţia unei fiinţe precare, confruntate cu iminenţa extincţiei.

      Iar dacă volumul cum mi-am înscenat un accident de maşină a putut să se bucure de sufragiile  promoţiei fracturiste, aceasta  se întâmplă pentru că, voit sau nu, autorul aplică aici diferenţa, „fractura”, acea tehnică de insolitare totală a percepţiilor care, în Fracturismul – un manifest, este considerată principiul fundamental al noului autenticism: „nici nu ştii cum îţi reintri în simţuri/vezi distrat că atârni de ceva deasupra străzii/în jur se strâng oameni mulţi/de la celelalte maşini/iţi fac semne prin geam cu mâna/să vadă dacă eşti viu/tu nu le răspunzi blocat de spaimă/s-ar putea să aluneci tocmai acum în vârtej/dacă nu e mort/se află sub şoc/auzi o voce strecurată lent spre organul tău auditiv//nu trebuie să te laşi/să aluneci în starea de şoc/acum trebuie să mă mişc/să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat/întind mâna/împing uşa din dreapta/e blocată/sunt foarte calm/îmi propun să nu mă grăbesc”.  Scriitura este aici expansivă, reticulară, încercând să surprindă simultaneitatea proceselor psihice, iar cel mai important dintre parametrii săi este viteza, astfel încât poemele trăiesc prin acceleraţii şi ruperi  bruşte de ritm ale actului textual, care încearcă să reproducă pulsul vieţii interioare cu fidelitatea unei ecografii: „oare acum mai poţi să te eschivezi din ghearele morţii?/încearcă imposibilul/te afli ăn jurul aceluiaşi loc de la olt/până aici la pădurea satului distanţa nu este prea mare în linie dreaptă/vezi poate atomii materiei din jur/îţi sunt încă la fel de favorabili/nu mai ai timp să vezi bine copacul ce se apropie/auzi doar un bufnet sec/corpul se duce ca o ghiulea înainte către parbriz/dar e  ţinut de chinga centurii/între ochi şi parbriz se rostogolesc fulgerător/cărţile de pe bancheta din spate/ai o senzaţie ascuţită de durere/tot la genunchiul drept ca atunci în copilărie/la şcoala din clocociov/dar apăsarea parbrizului slăbeşte/observi că ai ajuns pe bancheta din spate/eşti năpădit de o linişte cumplită/îţi ţiuie urechile/acum or să facă explozie/deschizi ochii/atingi cu mâna partea dureroasă a corpului/liniştea ţiuitoare continuă/trebuie să faci ceva/să o întrerupi înainte de”

       Această scriitură alertă, ajungând în cele din urmă să se ciocnească de propriile ei limite, într-o încercare, disperată aproape, de a consemna fiecare palpit al plasmelor vii, devine în volumul pacient la spitalul fundeni ezitantă, uşor obosită, configurând, în mişcări de andante, cu pauze lungi între enunţuri, partitura unui preludiu thanatic. E o scriitură prin excelenţă agonică, în sensul cel mai propriu al termenului, care scrutează lupta (biruitoare în cele din urmă) a ţesuturilor atinse de boală cu moartea, astfel că, mai mult ca oricând, textele lui Marin Mincu vor fi acum discursuri împotriva morţii, descântece de vindecare, formule de exorcism: „mă trezesc întins pe pat în rezerva şapte stau nemişcat aici foarte cuminte  ea se agită în jur speriată  mă întreabă dacă m-a durut  n-o aud bine şi-o văd ca prin ceaţă  sunt încă sub efectul anesteziei  mai simt tăvălugul acela de foc ce m-a atras în vârtej  am ameţeli abrupte cu derapaje mari de memorie  nu-mi amintesc deloc c-am stat la reanimare  când deschid ochii mă prăbuşesc vertiginos în gol  fişierul din creier derulează doar ce-am trăit mai intens  mă enervează aceste instalaţii aseptice  voinţa de viaţă mi-e atât de slăbită  mă uit cum picură harnic perfuzia-n vene picătură cu picătură  vreau să-mi smulg tuburile ce-mi intră brutal în corp  totuşi socrate şi-a băut cucuta cu bărbăţie”.

      În ciuda accidentului biografic ce le serveşte ca punct de pornire, asemenea texte au totuşi o miză infinit mai mare decât simplul autobiografism căci ele pot fi citite ca parabole ontologice care au ca subiect condiţia tot mai fragilă, tot mai problematică a omului contemporan, ameninţat, la propriu şi la figurat, de pericolul exterminării virtuale, dar şi condiţia producătorului de text, confruntat cu apocalipsa semnelor şi a cărţilor precum şi cu „moartea literaturii”. Ceea ce implică şi o anumită criză de identitate, legată de întrebarea pe care scriitorul şi-o adresează tot mai dramatic în legătură cu rostul scrisului său, pe fondul depotenţării tuturor ideilor forte şi a tuturor modelelor autoritare ce caracterizează  lumea contemporană.

      Cam acesta ar fi tâlcul mai adânc al ultimelor poeme ale lui Marin Mincu.                      

PS

        Când scriu aceste rânduri, Marin Mincu tocmai şi-a susţinut ultima probă de gimnastică: aceea cu moartea. O va fi trecut demn, orgolios, chiar puţin fanfaron, în stilul său de gascon, pe care Nicolae Manolescu îl poreclise cândva „muschetarul”. Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi să-i facă dreptate!

recenzie pentru revista Tribuna, decembrie 2009

Marin Mincu a decedat

am aflat deja de ieri zguduitoarea veste. sunt devastat.

Dumnezeu sa il odihneasca!

pentru cei care doresc sa ii aduca un ultim omagiu:

de luni,  7 decembrie sicriul va fi depus la sediul Uniunii Scriitorilor, urmând ca marţi, de la orele 10, să aibă loc slujba de la biserica Amzei, după care Marin Mincu va fi înmormântat la Cimitirul Bellu.

Marin Mincu in stare grava

 

Astazi fiind  la Radio Romania Cultural la o inregistrare am aflat ca Marin Mincu este intr-o stare grava internat in spital, si am ramas socat deoarece il intalnisem in Targul Gaudeamus si totul era in regula. Am gasit insa confirmarea acestei vesti ingrozitoare si pe internet:

De aproape trei zile, Profesorul Marin Mincu e în comă profundă la Spitalul Elias. Trista veste am primit-o ieri după-amiază, de la Mircea Ţuglea. S-a întâmplat luni, 30 noiembrie a.c., când Profesorul a fost luat cu salvarea din sediul TVR, unde, pe Cultural, tocmai participase la o emisiune despre literatură.

Un accident vascular îl ţine pe hotarul subţire dintre noi şi… Noi ar trebui să ne rugăm pentru el! Doamna Ştefania Mincu trece prin momente cumplite. Numai de s-ar strânge toţi îngerii din poezia ultimelor trei generaţii de scriitori, în arena căreia a luptat Marin Mincu, şi tot s-ar găsi suficient aer sub aripile lor, să-l întoarcă la locul lui menit din Cetate.

 Dumnezeu să-i dea puterea să revină printre noi! de pe http://hyperliteratura.reea.net/?p=4484

Sunt foarte bulversat si tot ce sper este ca Marin Mincu sa aiba forta pe care a demonstrat-o de atatea ori de a nu se lasa infrant. Trebuie sa le fim alaturi domnului si doamnei Mincu in perioada ce urmeaza!

iarasi revin

inca o revenire ce trebuie notata in catastif. sfarsitul lui august a fost ciudat, depresiv usor sufocant. dar din 13 sept am fost din nou liber. mi-am recapatat fortele si ma simt excelent. asa ca acum scriu si aici.

– pe 15 oct (miercuri) se reia deja celebrul Cenaclu EURIDICE condus de Marin Mincu de data asta la Biblioteca metropolitana Bucuresti (sau sadoveanu la pta Romana). vor citi poeta Ofelia Prodan (a luat anul acesta premiul revistei Luceafarul pt poezie) si Cristina Stancu (nedebutata, dar promitatoare, eleva mea). va astept (pe cei care duceau dorul unui cenaclu). de la ora 18 cred.

– 24-25 oct (vineri, sambata) voi participa la Zilele Revistei Familia  de la Oradea prezidate de Ioan Moldovan si Traian Stef. abia astept sa merg la Oradea unde nu am mai fost niciodata (desi o sa mi se urasca de mers pe tren..)

– pe 27 oct (luni) de la ora tot 18 va astept la Casa Monteoru la Clubul Dramaturgilor prezidat de Mircea Ghitulescu unde cea mai recenta piesa a mea de teatru va avea prima sa lectura in fata publicului * cu actori profesionisti si regizor. si eu sunt emotionat – piesa e absolut dementa si cred ca e greu sa fie jucata. vom vedea. se numeste „lectia de anatomie a doctorului orfeu”.

si uite niste poeme mai recente – sa nu uitati ca sunt poet si nu critic.

Sărbătorile neputinţei

 

I.

Ne-ascundem sărăcia prin mansarde

Şi ne vorbim de-o vreme prin tăceri

Plămânii noştri-s sparţi de bulvarde

De bitum care duc spre nicăieri

 

Şi-n cântecele noastre de oraş

Scheletele cuvintelor sunt roşii

Cămăşi de forţă-i strâng de gât pe laşi

Iar ciuma premiază curajoşii

 

Cu epoleţi frumoşi de mercenar

Când îşi arată printre gratii pumnii

Din tâmpla spartă-a îngerilor sar

Pe tastele computerelor plumbii

 

Prin aburi vineţii de halogen

Care aduc cu mâzga şi cu zloata

Ca versurile unui schizofren

Ce-ncearcă să îşi muşte beregata

 

Cînd confundăm amiezele cu zorii

Cu ochii noştri mici de oameni gri

În timp ce năpârlesc stihuitorii

Iar odele aduc a puşcării

 

II.

S-a dus la dracu toată elocinţa

Iar sunetele pier ca-ntr-un abis

Poetul braţ la braţ cu neputinţa

La ora asta umblă prin paris

 

Ca doi apaşi cu creştetele ninse

Şi buzele strâmbate-n chip şi fel

Ei cântă ca armatele învinse

Un cântec melancolic de bordel

 

Ce spune depre viaţă că e tristă

Şi picură de fiere şi venin

Frumos ca o studentă maoistă

Şi negru ca pădurea din katyn

 

Să dea la dracu toată elocinţa

Pierind apoi de propriul său ecou

Poetul braţ la braţ cu neputinţa

La ora asta cântă în metrou

 

 

Cu ochi apoşi şi înrăiţi de câine

Un cîine răpciugos şi fumuriu

Şi ce adună astăzi pradă mâine

Pe-o pâine şi o sticlă de rachiu

 

III.

Cu bărbile mâncate de rugină

Cum adăstăm parcă lipiţi de bar

În crâşmă – ca-ntr-o ruină de uzină –

Pătrunde ruina unui proletar

 

Asemenea pictaţilor pe ziduri

Sub şapca lui boţită de velur

El parcă poartă fabrica în riduri

Şi comunismul scris pe bătături

 

Şi-n ochi cu-o mahmureală cenuşia

Scobindu-şi buzunarul îndelung

Comandă cea mai ieftină tărie

Iar masa crâşmei i se pare strung

 

Iar după trei cinzeci şi încă una

Boscorodind ceva încetişor

Îşi scoate şapca să salute luna

Ce i se pare piesă de tractor

 

Şi-i cald în crâşmă ca-ntr-o clocitoare

Iar ce vedem ni se năzare vis

Acum când toată clasa muncitoare

S-a dus încet-încet în paradis

 

Şi-n discoteci unde coboară seara

Precum un iz de bitter amărui

Într-un tricou pictat cu che guevara

Se simte bine puiul de burjui