Arhivă pentru poezie

Tot mai des visez pământul de Ion Gheorghe

Posted in Uncategorized with tags , on iulie 27, 2011 by Octavian Soviany

dintr-un volum absolut excepţional: Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic (1966)

de Ion Gheorghe

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;
trag plasele fire şi rădăcini de ierburi oceanice
de parcă apa a luat carele cu otavă cosită.
În iulie-am fugit din Copenhaga spre satele lor,
am rămas pe malul câmpului şi-am plâns după voi –
acasă mă scăldam ca păsările-n iarba de grâu,
şi-adormeam în spicele pline de lapte.

În Danemarca n-am văzut drumuri de ţărână
şi-acest lucru l-aş fi dus în braţe pân-acasă…
şi-acum, în Oceanul Atlantic visez pământul cu nefericirile lui.

Azi-noapte se făcea că lucrez într-o fermă străină,
numai pătule de porumb şi hambare de grâu peste tot;
număram vârstele pe grăunţe de ştiuleţi şi de spice;
cele triste cu boabe de porumb, cele albe – cu sămânţa de pâine;
în loc de bani aveam boabe de porumb în buzunare;
la casa cinematografului dădeam câte două, trei boabe de grâu,
la baruri dădeam două căciuli de porumb, să danseze femeile;
se putea turna în părul lor semănătură de secară şi alte seminţe.

Preţurile pe lume se vădeau peste tot în grăunţe şi boabe;
cumpărai o cameră de hotel cu cincizeci de boabe pe oră,cu-o sută de boabe îţi alegeai o femeie-mbătată…

Deodată a venit un vânt să dărâme pătulele;
valuri de grăunţe şi boabe-au început să se ridice pe lume
oamenii săreau şi se sprijineau cu barajele,
morile de vânt se mişcau lovite de seminţe în aripi,elicele morilor de apă şi scocurile se rupeau de porumb…

Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;
se făcea că se pornise şi apa pe sub noi;
din loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate
să cumpănească trecerea şi-ntoarcerea lumiişi-acestea-şi rătăciseră orologiile de ploaie şi umezeală
încât ogoarele se preschimbaseră în lacuri,
şi tot ţăranii au sărit să sape şanţuri şi-apeducte;
astfel apele se linişteau, amforele-şi câştigau crugul orar
şi tot tractoarele ieşeau să pună capăt stihiilor –
Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui…

Pe deasupra trecea pasărea de curând înviată;
ducea un peşte-n plisc, şi-l arunca-n pământ
şi dintr-o dată oamenii se scăldau în sânge de peşte,
dormeau pe mătase de carne de peşte;
la baruri femeile se dezbrăcau câte patru pentru un hering;
o sticlă de gin scoţian se cumpăra cu un peşte de munte;
o hidrocentrală se cumpăra cu două coşuri de crap,
harta astronomică de construire a unei rafinării de petrol
se putea cumpăra pe o căruţă de peşte din lacul Suhaia.

Am smuls, am stârpit, am tăiat sălciile şi răchitele –
e bine c-avem vapoare de pescuit şi iarăşi e bine
să nu spargem toate lacurile de pe malul stâng;
oamenii pleacă din ţări şi li se-mprăştie casele,
de mare nevoie iese omul pe mare şi-şi părăseşte copiii,multă bucurie când pleci, dar şi multă, multă tristeţe,
tot mai mulţi muncitori pleacă de la casele şi patriile lor –
Il tutto mondo è una paese…
dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul de-acasă.

1965

Publicitate

m ivănescu 1931-2011

Posted in Uncategorized with tags , on iulie 21, 2011 by Octavian Soviany

poetul care a schimbat cel mai profund poezia noilor decenii, poetul lui mopete si al straniilor obiecte din care curgea poezie. regret enorm ca nu am apucat sa il cunosc. dar poezia lui rămâne mereu aici. Dumnezeu să îl ierte! România rămâne tot mai săracă în poeţi..

şi un poem

M Ivănescu Despre moarte ca revedere

1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
– dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.

Nora citind din Mazilescu, un regal

Posted in Uncategorized with tags , , on ianuarie 3, 2011 by Octavian Soviany

„sunt singur, am inventat poezia si nu mai am inima” spune Mazilescu in acest poem epocal.

ma intreb uneori: poate cineva scrie mai mult de atat?

nora implineste maine 80 de ani. sa o sarbatorim cum se cuvine:

citind-o.

*ii puteti transmite gandurile voastre pe blogul ei. le citeste cu siguranta! www.noraiuga.wordpress.com

Ion Zubaşcu

Posted in Uncategorized with tags , on iulie 3, 2010 by Octavian Soviany

tocmai am terminat de citit cel mai recent volum al optzecistului Ion Zubaşcu, Moarte de om. O poveste de viaţă, editura Limes, Cluj, 2010. avertismentul pe care il lansam saptamanile trecute legat de revenirea in forta a generatiei 80 se confirma inca o data. volumul este absolut extraordinar. desi tema este una foarte grava, ceea ce da forta si autenticitate volumului este jocul pe mai multe timbre poetice, facand din povestirea unei experiente limita un mozaic experimental de voci si atitudini. o carte pe care v-o recomand ca pe una din  cele mai consistente volume de poezie ale ultimilor ani.

cartea o puteti procura de aici. si fiindca exista cateva elemente comune cu volumul Regele dimineţii de Alexandru Muşina, voi posta aici unul din poemele care m-au impresionat cel mai mult din carte unde este si Muşina menţionat:

Splendoare cu citostatice

mai mulţi colegi de generaţie sânt pe moarte

Angela Marinescu e de o viaţă întreagă pe moarte

şi publică în Vatra superbul ei poem Ultima seară

în acelaşi număr clocotind de viaţă în care Alexandru Muşina

şi el grav bolnav îşi distilează în poeme uluitoare

strigătul lui de disperare alături de Gheorghe Crăciun

dus nu demult de Nedelciu Stratan Monoran Bîrgău

şi Dan David de Aurel Dumitraşcu Mariana Marin

Al. Comdeescu Augustin Frăţilă şi Ion Mureşan

murind zi de zi noapte de noapte mulţi ani la vedere

cu paharul în mână în pagină clatinându-se bălăbănindu-se

rostind cu voioşie Prezent! când moartea strigă catalogul

şi Groşan Vinicius Suciu Msarian Drăghici Bîrsilă Gusti Doman

sunt scoşi la tablă uzi leoarcă de sudoare şi vai nu se simt prea bine

nici ei ca şi cum ar fi fost o competiţie şcolărească între noi

cine moare primul cine moare mai singur mai înspăimântător

nu m-am putut afirma deodată cu ei n-am putut ţine pasul

poate că am fost mult mai lacom la viaţă decât la literatură

destinul nu mi-a îngăduit mai mult numeroasa familie

comunismul tranziţia sărăcia cumplită singurătatea

dar acum moartea îmi mai acordă o ultimă şansă

să-i ajung din urmă sau chiar să-i întrec

cu ştiinţa mea înnăscută şi inegalabilă

cu talentul meu unic şi inegalabil de-a muri

Se reia Cenaclul Euridice!

Posted in Uncategorized with tags , , , , , on mai 24, 2010 by Octavian Soviany

Miercuri, 26 mai, ora 18.00, se reia Cenaclul Euridice, la Biblioteca Metropolitana Bucuresti, Sala Mircea Eliade.

de acum inainte cenaclul se va numi Marin Mincu. la prima editie vor citi poeţii Dumitru Bădiţa şi Gabriel Daliş. m-am alaturat in acest proiect de menţinere vie a tradiţiei cenacliere iniţiate de Marin Mincu, al cărui spirit cred ca trebuie păstrat viu printre noi. Vor mai participa dna Ştefania Mincu şi Felix Nicolau in calitate de moderatori. vă aşteptăm în număr cît mai mare.

Corespondenţa mea cu Nora

Posted in Uncategorized with tags , , , on februarie 25, 2010 by Octavian Soviany

Nora mea berlineză mi-a trimis o scrisoare. Eu i-am raspuns:

Teodor Dună

Posted in Uncategorized with tags , , , , on februarie 17, 2010 by Octavian Soviany

voi continua seria recomandarilor de poezie tanara de calitate. Teodor Dună va citi in această seara la Institutul Blecher. un bun prilej de a-mi afisa atasamentul pentru poezia lui stranie si frumoasa. o cronică la cel de-al doilea volum al său de poeme, Catafazii.

 Principiul catafaziei

 

 

     E lesne de constatat că din poemele lui Teodor Dună (Catafazii, Editura Vinea, 2005) lipsesc aproape în totalitate anecdotele citadine, decorul mizerabilist sau exacerbările sexuale, semn că autorul întoarce politicos spatele autenticismului, transcriind pe alte coordonate anxietăţile lumii actuale, fără a dispreţui recuzita mai vechii poezii „metafizice”: spaţiile carcerale, pustiul, singurătatea, angoasele ontologice. El scrie poeme vag alegorice, hermetizante, care gravitează în jurul unui nucleu epic misterios: „dispare vocea lui,/dispare şi camera/şi noaptea asta oricât de albă.dar foarte puţin./marea fără uscat şi fără nici o apă/se opreşte dintr-o dată/şi ies ca dintr-un pămînt mâlos/iarăşi sub noaptea asta, sub vocea lui/şi mă lovesc iar de trupul care mă trăieşte,/de trupul pe care vreau să-l uit/şi-n care mă trăiesc ghemuit/ca într-o spaimă”. Există aici un număr de „cuvinte-cheie” (mama, tatăl, marea, uscatul, rochia, pielea, boala, spitalul etc) între care poetul realizează permanente combinaţii, arajamente şi permutări, iar din acest joc, în care simbolurile se înlănţuiesc ca notele pe o partitură, rezultă parabole greu descifrabile, halucinaţii, coşmaruri, peisaje ale inconştientului aducătoare de spaimă. Procedeul este numit de Teodor Dună „catafazie” (cuvânt care în medicină – ne avertizează autorul – înseamnă „tulburare a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi cuvinte, marcată prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfuncţii mintale; vorbire interioară, independentă de gândire”). Un asemenea discurs interior lipsit de continuitate constituie fireşte marca unor trăiri autiste şi exprimă un manierism de substanţă (cum se întâmplă şi la Claudiu Komartin), dacă acceptăm că arhetipul omului manierist este -a se vedea Hocke – neadapostitul  care caută să se securizeze în spaţiul propriilor sale fantasme şi fantasmagorii. Aşadar, polemizând subiacent cu alte „isme” ale grupului 2000, Teodor Dună propune catafazia şi (de ce nu?) catafazismul drept principiu poetic; avându-şi poate originea în poetica configuraţiei şi a viziunii, care apărea în teoretizările oniricilor, această poetică a rupturii dintre gând şi cuvânt, are şi unele puncte de convergenţă cu textualismul, căci, ca şi „textul” viziunile catafatice funcţionează după principiul oncologic al „excrescenţei”, al amplificărilor care îşi au finalitatea doar în ele însele. În timp ce unii din colegii săi de promoţie se autoproclamă cu mândrie minimalişti, Dună va fi astfel  un maximalist care surprinde maladiile tumorale ale vorbirii şi ale realului, operând după regula „ridicării la scară”. Chiar şi în ocaziile mai rare, când recurge la modalitatea prozaizantă a „scrisorilor” sau a „însemnării jurnaliere”, autorul nu e nici  autenticist, nici minimalist, căci „filmul realului” va fi perforat permanent de fisuri prin care năvăleşte fauna visului; realul (atâta cât e) există aici separat de el însuşi, rupt între o „interioritate” şi o „exterioritate”, căci nu doar lumea sa, ci întreaga lume se plasează din perspectiva poetului, sub semnul catafaziei: „şi am mers la doctor şi doctorul a rămas singur cu el într-o cameră şi-am auzit că ţipă, că începe să vorbească cu vocea lui subţire <<azi nu mi-am descusut hainele, azi e tama, azi mai sunt trei>> şi-apoi a început mai gros <<rouă ascund mâinile mele iar nu sângele>> şi-l între ce s-a întâmplat şi el repetă astea şi doctorul a zis <<luaţi-l în braţe şi treceţi-i părul peste genunchi, asta vrea>>”. Viziunile, ce rezultă din asemenea mixturi de real şi oniric, vor tinde apoi să se amplifice metastatic, anecdota cotidiană devine reprezentaţie eschatologică, iar pe parcursul acestuia obsesiile lui Teodor Dună, misterul maternităţii şi angoasa extincţiei, se antropomorfizează, dobândesc aparenţele unor personaje onirice, prinse în mecanica unui balet parcă etern, care e simultan fugă spre moarte şi mântuire: „îmi voi tăia părul a zis respirând mai greu obosind/şi rochia ei nu mai foşnea deloc/deşi se mişca repede în jurul meu pipăindu-mi faţa/ca la morţi/strîngându-mi hainele ca pe un pumn de noroi/ca la morţi”. Punctul culminant al unor asemenea puneri în scene, în care totul urmează principiul gradaţiei ascendente nu poate fi, desigur, decât tabloul apocaliptic, populat de semne ale sfârşitului, dar şi ale începutului, de reziduuri de lume şi de umanitate peste care planează nu doar ameninţarea stingerii iminente, ci şi speranţa reinstaurării în metafizic, a împăcării noastre cu Dumnezeu: „când mai este un minut/ şi vocile lor foşnesc în iarbă/se adună din unghere/şi vocea lor n-are început şi se întinde/ca o coardă pe care pot merge/şi ştiu c-o să cad şi n-o să mă lovesc/cu gurs de piciorul scaunului şi o să iasă marea/şi or să iasă pămianjeni şi-or să ţeasă E UNU E UNU//HAI HAI COPIL AL NOSTRU/ŞTIM CĂ EŞTI ACOLO DEGEABA TE ASCUNZI/CĂCI VOCEA NOASTRĂ NU E VOCE DE VIS//doamne doamne ceresc tată noi pe tine te rugăm luminează a noatră noapte lucruri negre să uităm//ROUĂ ASCUND MÎINILE MELE/IAR NU SÂNGELE MAMEI NOASTRE”. În măsura în care apocalipticul, despre care am vorbit de atâtea ori, înseamnă şi pendularea neliniştită între o faţă tenebroasă şi o faţă diurnă, Teodor Dună se prezintă astfel drept cel mai apocaliptic dintre poeţii grupului 2000. El nu împărtăşeşte fobia de metafizic a autenticismului, încearcă să valorifice pozitiv experienţe lirice mai vechi, descoperind astfel catafazia ca principiu poetic sau altfel spus, conversia bolii în poezie. Locul lui e printre vizionarii promoţiei: Dan Coman, Cosmin Perţa, Ştefan Manasia. Iar Catafaziile reprezintă în fond varianta adusă la zi şi personalizată a basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.

poeme si lectura

Posted in Uncategorized with tags , , , , on decembrie 15, 2009 by Octavian Soviany

vineri 18 decembrie  am fost invitat de Florin Caragiu sa citesc in compania mai multor scriitori poeme religioase. sala Oglinzilor Casa Monteoru, Uniunea Scriitorilor, ora 16. detalii gasiti aici

 si fiindca suntem aproape de marea sarbatoare a Craciunului, pun 2 astfel de poeme publicate initial in volumul antologic Cartea lui Benedict, ed Vinea, 2003

Şi-a fost Cuvântul cel dintâi născut

Cu toate ale lucrurilor nume

Şi lumea doar printr-însul s-a făcut

Dar a rămas necunoscut de lume

Şi-a pogorât domol printre ai săi

Înfăşurat în raze diafane

Dar oamenii umblau pe alte căi

Şi-aveau cămăşi de piele grosolane

Iar când bătea la uşa lor smerit

Spre-ale-mbuna răutatea şi asprimea

N-a fost în nicio casă găzduit

Căci oamenii iubeau întunecimea

Lucrându-şi trişti pământul fără spor

Şi era negru foarte ochiul lor

Punând pre firea toată sfânt altoi

Şi-adânc smerindu-ţi tainicele raze

Te-ai îmbrăcat Cuvântule în noi

Ca-n nişte haine tare flenduroase

Şi izvorând din Tatăl luminiş

Ca să ne speli Cuvinte spurcăciunea

Tu goliciunea noastră coperişi

Şi noi îţi coperirăm goliciunea

Tu singur Dumnezeu adevărat

Ce niciodat’ nu pregetă au doarme

Iar carnea noastră nu te-a-ngreţoşat

Când ai primit să fii şi tu de carne

Şi-ai pogorât din slava ta Cuvinte

Ca să ne fii şi ca să-ţi fim veşminte

amintire cu sociu

Posted in Uncategorized with tags , , on noiembrie 24, 2009 by Octavian Soviany

L-am văzut într-o seară

în mijlocul unei hrube

pline de fum,

pipăindu-şi uşor

ficatul şi pancreasul,

ca şi cum aştepta

explozia unei

mici supernove.

Părea obosit

ca un transatlantic.

Tocmai venea

şchiopătând din

bukowski.

Tocmai începuse să scrie

cu toate organele.

si alte poeme gasiti in revista Orizont din august. sunt obosit.

aproape de mayerling (fragmente)

Posted in Uncategorized with tags , , on noiembrie 10, 2009 by Octavian Soviany

Daca te vor găsi

in cuvintele mele,

te vor urî.

Daca nu te vor găsi

in cuvintele mele,

te vor urî de asemenea.

…………………………………………………………………………………

Se apropie nunta cu pulberea,

nunta aceea

imparateasca din mayerling.

………………………………………………………..

hai si incarunteste langa coapsele mele ca un copil obosit

…………………………………………………………………………

Nora îmi

spune la

telefon:”Ce

dimineaţa

plăcuta cu

tine

si cu

îngerii noştri de

tabla”.

……………………………………………………………………………

Copiii

care vor

merge in rai

trebuie

sa aibă

unghii

foarte curate.

…………………………………………………………………………………

Ora

trei noaptea.

Scrumiera

e

plina de

mucuri. Acum

ochii femeilor

au cearcăne

vinete. Acum

gura ta

străluceşte in

întuneric ca

pupila unei

pisici in timp ce

visezi

colturi de

plaja sălbatice.

Când se întuneca,

dragostea mea,

se întuneca

dinspre mine spre tine.

%d blogeri au apreciat: