Arhivă pentru radu vancu

editie omagiala Mircea Ivanescu, la Sibiu

Posted in Uncategorized with tags , , , on septembrie 13, 2011 by Octavian Soviany

Diana Geacăr

Posted in Uncategorized with tags , , , on martie 4, 2010 by Octavian Soviany

mă alătur iniţiativei lui Radu Vancu de a oferi premiul de poezie Lady Lazarus unei poete cu un timbru matur, Diana Geacăr, al cărei al doilea volum, Frumuseţea bărbatului căsătorit publicat în 2009 a fost, din păcate, ignorat de critica de specialitate. iată impresiile mele:

Complexul carapacei

Textele Dianei Geacăr din volumul frumuseţea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009) înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sunt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale: „Unde ai vrea să ajungi, dominişoară?// Într-un spaţiu în care/nu mai vrea nimeni. Într-un spaţiu în care/privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheaţă (sper)/cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,/mă-ntind după ele (oh, se vede/ceulita, ah, celulita! Ce şriu eu despre ea?/le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat mulţumesc./Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care/se adună, se mişcă undeva la îndemână,/în piept, în cap, în burtă. Ceva care râde în hohote,din ce în ce/mai tare./Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică” (Obieectepierdute). Este vorba de un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate.  la angrenajele eficienţei) devin în cartea Dianei Geacăr tot atâtea teme poetice: „Încet-încet, brief-urile şi paharele de plastic se adună/pe biroul meu. Iar în calculator, /mailurile şefului, pe care le poate vedea/toată agenţia. Se ştie că Domnul poate intra/în calculatoarele noastre şi chiar o face./Îmi imaginez că asta e singura plăcere a lui./Şi chiar este.//şi chiar este/îngrijorat de ceea ce vorbesc angajatele lui/pe messenger. Eu îl plimb/pe situri literare, prin căsuţa mea/de mail. După ce termin de scris articolele despre/diete de slăbire, ciuperci, contracepţie la menopauză,/urzica, un ajutor bun la toate!, şi altele/ – din ele îmi plătesc terapia /ţi-am ataşat ceva) -,/îi las documentele deschise, ca să nu mai piardă timp /Ataşamente, 3). Aşa cum e lesne de observat, aici realul a fost substituit aproape în totalitate de virtual, poemul a devenit mail, lanţurile inter-umane, invocate odinioară de Peniuc sau Urmanov, sunt înlocuite insidios de reţelele internetului, prin care nu mai circulă decât frig . În consecinţă, paginile Dianei vor mărturisi acum despre o nevoie organică de căldură şi de tandreţe, vor invoca apropierile, atingerile: „Toată seara i-am urmărit cu privirea trupul slab şi rătăcit,/imaginându-mi lucruri pe care/în mod normal nu vreau să le recunosc./Şi, când a venit lângă mine, în sfârşit şi/ca din întâmplare/în timp ce discutam cu altcineva,/mâna mea// a intrat pe sub tricoul lui şi/i-a mângâiat spatele: moale, cu un pic de puf// (…) Apoi m-am gândit mai mine, el/ şi-a desfăcut haina şi eu am intrat.//Din când în când, ne îndepărtăm puţin, dar/numai puţin,/cât să ne uităm unul la altul, plini de uimire,/cât să mai luăm o gură de aer,/ca şi cum ne-am fi pregătit să vorbim” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 1). Dar povestea cuplului „clandestin” din ciclul care dă titlul volumului are caracterul unei relaţii incerte, erosul Dianei Geacăr este unul „clădit pe nisip”, se plasează în permanenţă sub semnul „catastrofei” potenţiale, în timp ce bârbatul se transformă tot mai mult într-o sursă de frig, care fascinează, dar şi nelinişteşte, din cauza măştii sale impenetrabile: „L-am urmat ca şi cum aş fi avut un plan,/am pus multe întrebări, pentru că/trebuia să par calmă. Abia spre seară/vocile au tăcut. Probabil că a mai fumat,/eu am mai băut apă minerală./Mergem la culcare a mai spus//şi că va dormi în altă cameră./În cămaşa de noapte cu lalele portocalii/ghemuită într-un luminş/pe mochetă/am îngheţat:/nu se poate nu se poate nu se poate nu se mai poate aşa” (Frumuseţea băratului căsătorit, 4). Astfel că romanul de dragoste devine „singurătate în doi” şi în cele din urmă coşmar,  iar locul bărbatului în carne şi oase este luat progresiv de o fantasmă onirică, proiecţie umanoidă a morţii: „Tot mai des mă îndrept spre un bărbat/îmbrăcat în negru, de fapt întunecat/ – de parcă şi-a tras un sac peste cap – /cu o viteză uimitoare/(probabil călătoresc prin aer)/şi, când aproape că m-a simţit şi vrea să se întoarcă,/mă trezesc brusc, transpirată” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 5). Prezenţa angoasantă a „omului negru” duce la conversiunea atracţiei erotice în dorinţă de moarte –  dorinţă care, la Diana Geacăr, e totdeauna  în legătură cu un soi de complex al carapacei, ţinând de invocarea obsesivă a învelişurilor protectoare ce sugerează nevoia de căldură şi de protecţie, dar trimite, în acelaşi timp, către imaginea mormântului şi către schemele înhumării: „Am ajuns destul de repede pe canapea./Oare ar vrea să mă învelească? /Să-şi vadă de treabă şi eu/să stau aşa nemişcată./Doar să aibă griijă să nu se apropie/de mine/Ei/să nu-mi rânjească în faţă, aşteptând să cedez” (Frumuseţea bărbatului căsătorit, 7). Eşecul erotic şi thanatofilia nu vor face decât să catalizeze sentimentul singurătăţii care devine autism şi antrenează oroarea de mulţimile gregare sau de privire celorlalţi (care pentru Diana Geacăr reprezintă cu adevărat infernul), dar şi obsesia îngropării de viu: „Îmi amintesc visul în care eram închisă/sub nişte scânduri, ciocurile negre/tăiau lemnul în dreptul feţei, iar eu încercam/să acopăr spărturile cu palmele” (Somnul de după masă).Principala formă de evaziune dintr-o realitate ostilă şi indezirabilă va fi acum visul, aşa că, spre finalul volumului, locul poemelor confesive va fi luat de dioramele fabuloase şi de peisajele onirice, care, în ciuda aerului lor graţios, păstrează mereu detalii nelniştitoare: „Deasupra caselor, unde ştiai că ai fost ,/cândva şi înainte să pleci, câmpul,/se învolburează particulele cărămizii./Îţi arată şi ea vârtejul,  apoi tornada/devine tot mai cuprinzătoare şi ea/îţi spune ceva esenţial, ceva despre tine, dar tu sufli în cafea cu uimire,/pentru că oricum nu auzi atunci/când lucrează fluturele, iar/de sub casa de vizavi tocmai s-a ridicat/o făptură cu pălărie şi pantofi rubinii” (Fluturele şi pantofii purpurii). Capabilă astfel să poetizeze pe mai multe registre, trecând cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedând o admirabilă ştiinţă de „tăia” versul care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism astăzi Diana Geacăr pare să justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov îi saluta, în 2005, cartea de debut. De atunci poezia ei a câştigat în substanţă şi profunzime. Mai mult decât în bună eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră, unde autoarea păcătuia poate printr-un exces de prozaizare, astăzi ea ne apare ca o poetă împlinită sau, oricum, aproape de împlinire.

Radu Vancu

Posted in Uncategorized with tags , , , , on februarie 7, 2010 by Octavian Soviany

fiindca am decis sa pun aici pe blog referinte despre poetii tineri la care tin foarte mult, doresc sa completez colectia cu un poet sibian de calitate, Radu Vancu. mai ales ca miercuri 10 februarie la ora 18 Radu va fi la Bucuresti si va citi poeme in cadrul Institutului Blecher mutat la USR si moderat de Komartin. (detalii aici). mai jos e cronica mea la cel mai recent volum al lui Radu, o etilică luntre a lui Caron ce m-a uns pe suflet.

                                             Tratat de echilibristică

             O stare de vertij ontologic, care face îndoielnică pînă la suferinţă realitatea, declanşează la Radu Vancu (Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009) dorinţa euforizării etilice („beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală”) care devine analogă stării de poezie, e o dereglare „sistematică” a tuturor simţurilor, cu îndepărtate origini rimbaldiene, antrenând o redutabilă  erudiţie bahică, legată de virtuţile „terapeutice” ale diverselor licori, „balsamuri” şi „elixire”. Poetul se proclamă în consecinţă un enciclopedist al alcoolului („colecţionam metodic referinţele la marii băutori, mă proiectam empatic în rolurile lor, citeam avid tot ce îmi cădea în mână despre alcoolici şi alcool”), glosează savant despre absint, vodcă, ouzo, ţuică, bere, vin, whisky, rom,gin sau mastică, îşi analizează minuţios propensiunile bahice, cu referinţe la Bachelard, Dylan Thomas sau Mircea Ivănescu, compunând o „comedie a setei” în registru savant, care probează mai curând o anumită incapacitate a personajului liric de a atinge cotele cu adevărat intense ale cremaţiunii etilice, rezultatul fiind, de cele mai multe ori, o beţie lucidă şi rece, asemănătoare cu mahmureala. În poemele lui Radu Vancu alcoolul acţionează ca un euforizant cu efecte pasagere, producând scurte ulcerări ale nervilor, inflaţii de moment ale eului, urmate de bruşte rafale de luciditate care transformă orice tentativă de euforizare într-un soi de travaliu sisific şi de sinucidere pe jumătate ratată. Ele mărturisesc despre incapacitatea personajului liric de a aplica pînă la capăt reţeta baudelairiană din Enivrez-vous, marea  temă a „tavernalelor” sale fiind de fapt nu beţia, ci dorinţa, mereu nesatisfăcută, de îmbătare: „Ce ratată afacere şi sticla asta cu gin/ce ratată afacere toată noaptea asta./Degeaba desface lumina franjuri elegiaci/pe faţa de masă, trecând în zori prin rămăşiţele/transparente de Wembley./Beţia adevărată n-a venit./Alcoolul  amar n-a făcut de data asta nimic pentru mine” (Drosophila mistica). Lipsit de curajul „saltului în gol” pe care îl posedă adevăraţii simbriaşi ai alcoolului, poetul contemplă neantul „de pe margine”, cu priviri adeseori pofticioase, reuşind să se replieze însă de fiecare dată, prin adevărate mişcări de echilibrist, cu puţin înainte de momentul fatal al prăbuşirii definitive, oscilând perpetuu între „glasul etilului” şi „glasul lui Cami” .  Asistăm, de aceea, pe parcursul volumulului, la o sarabandă de măşti lirice,  cîteodată tragice, altădată groteşti, etalate pe rând, cu voluptatea gesturilor spectaculare ce evidenţiază criza de identitate a unei fiinţe scindate, care trădează patul conjugal cu taverna şi cârciuma cu femeia iubită, trece de la  cântecul bahic la exerciţiul de penitenţă: „Asta e: am băut rău aseară/şi cel puţin trei zile de acum înainte/n-o să-mi mai arunce în cascade/fenomenalele ei priviri,/mărgăritareînaintea porcului,/ trei zile mă va urî/ca şi cum numai asta ar avea de făcut toată viaţa. Trei zile abominaţia mea o va privi în tăcere,/până cînd ea va vorbi.//Atâta fosfor mi se va aduna până atunci în oase,/că voi străluci cu bucuria unui chibrit/care se aprinde în plină ninsoare/pentru fetiţa necăjită şi rebegită şi amărâtă.//Până atunci, până mă va privi iar, naiba să mă ia” (Fetiţa cu chibrituri).  Incapabil să joace până la capăt rolul „anarhistului mistic” („orice ateu socialist care bea cu nădejde/se transformă, după o anumită cantitate într-un anarhist mistic”), poetul trece cu nonşalanţă (în virtutea aceluiaşi Spaltung) la poezia „obscenă” a mahmurelii şi a viscerelor ultragiate de efectul spirtoaselor, intonată cu indecenţa  unui excurs anatomo-fiziologic: „Când zorii se arată şi, sfioasă, Şeherezada/etilului tace, celulele hepatice prind freamăt & zumzet/ca nobilii de ţară când află/că alteţa moştenitoare o să-şi facă vizita anuală/la domeniul  din provincie./Abia acum începe  cu adevărat drumul//pe calea regală dintre esofag şi ficat” (Calea regală). Cinismul, evident în multe din textele lui Radu Vancu, ţine de o asemenea percepţie „obscenă” şi dezabuzată, care, încercând să rămână indiferentă la cântecul de sirenă al Utopiei, reduce viaţa sufletească la arderile metabolice din intimitatea ţesuturilor şi corpul la  animalitatea abjectă a „cărnii de porc”: „După-amiază ca toate după-amiezele,/ploaie ca toate ploile, abjecţie & abateme/sfârîie în mintea încinsă ca-ntr-o tigaie./Sentimentele din carne de porc./Amintirile-chifteluţe din carne tocată râncedă./Noemele-copănele. Monomaniile-fleici. Obsesiile-file” (Sentimente din carne de porc). Iar dacă efuziunile „anarhistului mistic” sunt permanent cenzurate de vocile meschine ale empiriei în numele unui „bun simţ comun”, momentele de exaltare ale îndrăgostitului se vor spulbera la rîndul lor sub acţiunea unor „raţiuni fiziologice” („Cu nesfârşită decenţă mă uit în ochii ei clari/în timp ce-mi vorbeşte,/sperînd să nu vadă în ochii tulburi/că sufletul e testosteron pur”) sau „economice”: „…cele 300 de rate la bancă/vor rezista însă mai eficient decât cei 300 la Termopile./Băncile sunt de două ori mai bune decît aurul,/pentru că permit Anihilarea Re-Sentimentelor. Cine are rate poate construi microarmonia/chiar şi din sentimente din carne de porc”. (Sentimente din carne de porc). Legat de tribulaţiile „fiinţei scindate” , cinismul lui Vancu se integrează, în acelaşi timp, în scenariul exerciţiilor de penitenţă, unde joacă rolul unui „amplificator”, căci, arătîndu-şi în permanenţă cu degetul stigmatele de abjecţie, personajul liric nu încearcă decât să ridice pocainţă la cote superlative şi să dea o intensitate paroxistică autoflagelării sub care se ascunde aceeaşi tendinţă autodestructivă pe care o vădeşte şi dorinţa (mereu nesatisfăcută) a disoluţiei în alcool. Privit mai îndeaproape, acest personaj va avea aerul unui sinucigaş manque, incapabil să ducă pînă la sfârşit actul final al Tatălui  pe care Fiul îl converteşte într-o nesfârşită  agonie etilică (Vancu o numeşte „supravieţuire”), trăită la jumătatea drumului dintre otravă şi anti-otravă, dintre sticlă şi utopia căminului fericit: „Sânge plin de umorul atâtor catastrofe,/a fost cât pe ce./Cu tata farsa ţi-a ieşit. (…)//Ai însă grijă; zeii urăsc perfecţiunea/şi n-ai vrea ca umorul să devină destin./Cu tata ţi-a mers, dar un destin e deja prea mult./Până la urmă, tu o să fii uleiul/în care carnea noastră o să ardă nestins” (Zeii sunt geloşi. În amintirea tatălui meu).  Prins aşadar între două „forţe contrarii” (de autodistrugere, respectiv de autoconservare) subiectul liric din aceste poeme este în ipostaza unui acrobat obligat să execute, pe marginea unui abis, laborioase exerciţii de echilibristică, tot aşa după cum, în poezia, pornind de la lecţia prozaizantă a lui Mircea Ivănescu alternează poemul cu notaţia pur confesivă din „proza” Confesiunile monstrului fericit, amestecă reportajul autenticist cu neologismul preţios, cu aluziile livreşti, citatul sau parafraza, gravitatea cu deriziunea, sinceritatea cu mistificarea şi tragedia cu farsa.

                    Construit admirabil, pe baza unor efecte de scenă bine dozate, care reuşesc adesea să contrarieze orizontul de aşteptare al cititorului, Monstrul fericit e un volum care merită o lectură empatică, mai ales din partea unuia care ştie (la fel de bine ca Radu Vancu) că „mistica adevărată nu e atât în inimile băutărilor, cât în cele ale nevestelor lor”.

%d blogeri au apreciat: