de vorbă cu un cititor dezamăgit

interviu luat de fostul meu coleg de la Echinox  criticul Ion Simuţ pentru revista Familia numărul de martie. 

1. Stimate prietene Octavian Soviany, romanul tău  Viaţa lui Kostas Venetis m-a descumpănit peste măsură. De aceea am şi amânat foarte mult (conveniserăm asupra acestui interviu în urmă cu mai bine de o lună, pe la mijlocul lui ianuarie 2011) până să-ţi scriu, neştiind ce ton şi ce atitudine să adopt. Dacă aş scrie despre carte, aş scrie cu siguranţă o cronică totalmente negativă. Nu e deloc pe gustul meu. Eşti de acord să vorbeşti cu un cititor dezamăgit?

Evident. Mă aşteptam de altfel şi la asemenea reacţii.

2. Fac parte din categoria acelor cititori despre care spui în interviul din „Observator cultural” nr. 305 din 17-23 februarie 2011 că te-ar contraria sau dezamăgi „dacă – zici tu prevenitor – ar interpreta această carte drept un manual de amoralism sau drept un roman pornografic”. Acest cititor stupefiat sunt eu. E multă pornografie gratuită şi redundantă, motivată parţial doar prin depravarea personajului central, trăind într-o imoralitate (amoralitate e prea puţin spus) sfidătoare, programatică. Esteticeşte ea nu rezistă. Tu pretinzi că această pornografie nici nu există, pentru că „scenele în care se face sex nu au nimic senzual, sunt triviale, abjecte, uneori chiar bestiale…” Dar tocmai pentru că sunt triviale, abjecte şi bestiale rămân pornografice. Mă scandalizează pentru că sunt urâte aceste scene, dezgustătoare, îmi provoacă repulsie… Dar tu poţi să zici că aşa ai vrut. Eu nu pot să-ţi spun decât că mi-e imposibil să le accept sau măcar să le suport, fie şi în numele unei erezii duse până în pânzele albe de un personaj demonic. Romanul tău are multă pornografie, cu atât mai îngrozitoare cu cât e adesea patologie oripilantă. Sunt eu chiar atât de conservator? Ce n-am înţeles? Lămureşte-mă, te rog…

Am impresia că noi doi nu înţelegem acelaşi lucru prin pornografie. După mine pornografia este o formă de publicitate care deserveşte uriaşa industrie/piaţă a sexului din lumea contemporană, pe care totuşi nu le-am inventat nici eu, nici Kostas Venetis şi care nu mai scandalizează de multă vreme pe nimeni. Să mergi cu soţia la o partidă de sex în grup (cum se procedează frecvent în ultimul timp în „lumea civilizată”) ţi se pare mai puţin „pornografic” decât rătăcirile eroticeşti ale personajului meu? Sau ce părere ai despre obiectele dintr-un sex-shop? Nu-s oare la fel de triviale şi de scârboase ca şi apucăturile lui KV? Trăim într-o lume în care au dispărut aproape toate tabuurile sexuale tradiţionale…şi în care sexul a luat locul sufletului… Dacă spui că eşti un „conservator”, moravurile actuale, generalizarea concupiscenţei, transformate, în numele „dreptului la fericire”, aproape într-o virtute, ar trebui să te oripileze cel puţin la fel de tare ca şi cartea mea. Astăzi pornografia (adică promovarea sexului) e peste tot (aproape că nu există clip publicitar fără o aluzie sexuală, ce să mai zic de tabloide…) şi n-am băgat de seamă ca asta să îl deranjeze pe consumatorul comun… Şi ştii de ce? Pentru că „marfa” (adică luxuria) e „frumos ambalată”, iar pornografia e tocmai această „artă a ambalajului” – odioasă întrucât „cosmetizează” (deci estetizează) ceea ce e condamnat de toate moralele tradiţionale – mecanica viciului. Iar pe mine mă socoteşti „pornograf” pentru că am refuzat să recurg la cosmetică… Trebuie să cădem de acord: sau desfrânarea (adică sexul la întâmplare, mecanic, cu oricine şi oricum, urmărind în exclusivitate plăcerea) e un „păcat” (iar atunci e imoral să-l înfrumuseţăm sau să-i găsim o justificare) sau nu e un „păcat”  şi atunci de ce să i-o reproşăm lui KV? Eventual doar pentru că o practică „inestetic”? Pentru că nu încearcă să-i găsească o „raţiune superioară” specifică lumii contemporane (cum ar fi, de exemplu, libertatea fiecărui individ de a-şi alege calea spre fericire sau de a-şi stabili opţiunile sexuale). Cred deci că actele lui KV nu sunt pornografice pentru că nu urmăresc plăcerea, nu încearcă să dea lecţii de emancipare (pledând, de exemplu pentru drepturile comunităţii gay…), nu încearcă să facă prozeliţi şi nu propune o estetică a păcatului. Chiar dacă KV pare uneori că ar glorifica răul (şi aici cititorul grăbit ar putea surprinde un discurs „pornografic”, deci justificativ), comportamentul lui evidenţiază, pentru mine, tocmai faptul că practica răului nu poate duce la fericire şi e, indiferent de motivaţii, întotdeuna abjectă.

3. Accept o singură performanţă a romanului tău: aceea de a fi creat în Kostas Venetis cel mai oribil personaj din literatura română. Nu-i puţin lucru, dar nu ştiu dacă e un titlu de glorie. Ce repere ai în literatura română pentru personajul tău? Că în literatura universală vine clar din proza Marchizului de Sade, după cum atragi atenţia cu onestitate prin moto-ul avertizator. Îl recuperăm acum pe Marchizul de Sade? De ce să n-avem şi noi sadicii noştri?! Nu te supăra pentru această şicanare… Dar filiaţia aceasta mi se pare cea mai importantă, nu ştiu însă şi cât de valorizantă. Cine sunt afinii lui Kostas Venetis în literatura română? Cred că e un singular, un izolat, un rătăcit, un …venetic. Cel mai puternic personaj nihilist din literatura română, un cioranian, e unul puţin cunoscut: personajul central din romanul Dihorul al lui Alexandru Papilian. Dar Kostas Venetis nu e din categoria asta, pentru că e îngrozitor de vulgar. Pirgu? Stirpea mateină a decandentismului e prea nobilă pentru Kostas Venetis. Unde să-i găsim companie? Nu-i neapărat necesar, dar e un reflex al criticii acela de căuta repere…

Nu e neapărat treaba mea să-mi caut filiaţii şi nici în timp ce am scris nu m-am raportat neapărat la nişte modele. Dar, pentru că ai deschis discuţia despre Sade, vreau să-ţi spun că poate nu ar fi rău într-adevăr „să avem şi noi sadicii noştri” pentru că „divinul marchiz” nu a fost deloc ceea  ce pare la prima vedere – un simplu autor licenţios, ci un filosof atroce al răului. El rămâne foarte actual deoarece atrage atenţia asupra unui paradox prezent şi în lumea contemporană – acela că aspiraţia spre o libertate absolută, fie şi doar în domeniul sexualităţii, duce în cele din urmă la o servitute absolută (personajele Marchizului îşi satisfac pornirile maladive în nişte spaţii închise, care au fizionomia unor închisori). În acest sens, există un comentariu foarte pertinent despre Sade la Camus, în Omul revoltat. Kostas acceptă de la bun început că nu este şi nu poate fi liber, el e mereu la discreţia unui personaj, fie el mama depravată, beizadea Mihalache sau Dumnezeu însuşi (şi aici viziunea lui e diferită de cea a personajelor „sadice”).  Dacă eroul acestei cărţi are vreo calitate, aceea este, în ciuda aparentei sale trufii, tocmai smerenia. El ştie că nu se poate împotrivi unei divinităţi din care (crede el) provin atât binele cât şi răul. Dincolo însă de toate acestea, Sade, ca şi Kostas Venetis, ne obligă să reflectăm la originea răului, iar răspunsul de dat la această întrebare nu e deloc unul simplu şi a fost o mare „piatră de încercare” pentru mulţi teologi. În literatura română o asemenea problemă nu a fost pusă niciodată foarte tranşant. Am încercat să fac asta, asumându-mi riscul de a fi prost înţeles şi, de aici, şi ideea eşecului. În ceea ce priveşte o posibilă filiaţie mateină, socot că ea rămâne totuşi de suprafaţă. Mateiu credea că răul poate fi răscumpărat în plan estetic, iar marea diferenţă dintre Paşadia şi Pirgu nu e de natură morală, ci doar de „ţinută”: primul are grandoare, practică viciul aristocratic (deşi sufleteşte rămâne un „ciocoi borât” – cum spune naratorul însuşi), celălalt oripilează nu prin abjecţie, ci prin vulgaritate, „păcătuieşte” – în ochii povestitorului – nu atât din punct de vedere moral, cât din punct de vedere estetic, căci „n-are maniere”. Mateiu n-a fost un  moralist (chiar dacă Ion Barbu îl raporta la Dostoievski), ci un estet, deci ceea ce i se putea îngădui lui Paşadia, nu i se putea îngădui nicidecum unui Pirgu, în virtutea principiului Quod licet Jovi non licet bovi.

Ca să ne jucăm îţi pot propune însă alte filiaţii: poate Eugen Barbu, sigur Sadoveanu, autor şi el de „poveşti cu tîlc”, „cărţi sapienţale” sau povestiri „filosofice” – didactic şi alegoric. Dacă Venetis e un soi de Kesarion Breb a rebours? Sau, anticipând una din întrebările care urmează, ce părere ai de un roman al lui Marin Mincu, publicat mai întâi în Italia, unde a fost foarte bine primit, dar puţin comentat la noi: Jurnalul lui Dracula? În sfârşit, ca să mă umflu şi eu puţin de orgoliu, aş  mai putea spune  că sunt propriul meu precursor şi că Viaţa lui Kostas se trage direct din mai vechiul meu roman, Textele de la Monte Negro – în care apare episodic şi Kostas Venetis.

4. Am citit până acum, în 21 februarie, când îţi scriu, solicitându-ţi acest dialog, trei cronici la romanul tău, totalmente entuziaste şi fără nici o urmă de reproş. Două dintre ele sunt semnate de recenzente foarte tinere, Rita Chirian şi Alina Purcaru, care nu au nici cea mai mică sfială în faţa ororilor sexuale şi morale din roman. Pudoarea lor nu reacţionează în nici un fel, ceea ce mi-a creat aproape un complex de inferioritate (glumesc; de fapt mă miră seninătatea lor în faţa unei lumi atât de urâte care le trece prin faţa ochilor cu multă agresivitate). Bogdan Creţu, al treilea cronicar pe care l-am citit, afirmă – cu naivitate, zic eu: „Kostas Venetis nu e un personaj negativ”. Rămân stupefiat: un atât de înfocat susţinător şi practician al răului să nu fie un personaj negativ? Las la o parte faptul că a fi personaj negativ nu înseamnă nimic rău în plan estetic, dimpotrivă. Nu asta acuz. Dar nu poţi ignora că acest personaj odios întruchipează negativitatea însăşi. Kostas Venetis e o victimă a destinului, care răspunde acestei nedreptăţi cu o „filosofie” (o falsă filosofie) a răului, rău considerat o necesitate, o formă de răzbunare continuă, inepuizabilă. Nu e un personaj negativ Kostas Venetis, criminalul, incestuosul, violatorul, „pidosnicul”, hoţul, corupătorul oricărui principiu, sadicul – nu e un personaj negativ? Mi-e mi se pare că e unul îngrozitor, de roman horror.

Acum vrei să mă faci răspunzător şi pentru opiniile comentatorilor? Din punctul meu de vedere Kostas Venetis este un personaj negativ (lucru de care, de altfel, rămâne el însuşi foarte lucid până la capăt). În ceea ce priveşte „filosofia răului” pe care susţine că şi-ar fi însuşit-o din anumite „cărţi de înţelepciune”, trebuie să acceptăm că cel puţin şi-o asumă cu onestitate, autocondamnându-se la o doză proporţională de nefericire. Nu e un personaj pozitiv, dar un personaj profund nefericit este cu siguranţă. Mai nefericit decât mulţi dintre „micii păcătoşi” din literatura română (Stănică Raţiu să zicem) care, urmând aceeaşi cale a răului, ajung să se bucure de roadele faptelor lor. O să-mi spui că răul săvârşit de aceştia este mult mai mic (chiar dacă Stănică este – cum foarte bine ştii – un tâlhar şi un ucigaş), dar nu sunt sigur dacă la „judecata lui Dumnezeu” asemenea „argumente cantitative” au vreo valoare. Dacă tragi cu arcul la un deget de ţintă sau la 10 metri de ea, tot pe alături se cheamă că ai tras. Oare există păcate mari şi păcate mici sau doar, pur şi simplu, păcate? Şi dacă acceptăm că personajele mateine se răscumpără în planul esteticului, de ce n-am putea accepta că eroul meu se răscumpără povestind?

5. Alina Purcaru se joacă periculos cu sensurile, vazându-l pe Kostas Venetis ca personaj al unei „hagiografii”, de-a dreptul incredibil. Hai să citez toată fraza: „Povestea lui [Kostas Venetis], ireverenţioasă, provocatoare, adevărată asceză pe calea păcatului, are forţa unei hagiografii, scrise însă cu devoţiune eretică, blasfemiatoare, dar nu mai puţin ardentă” (în acelaşi număr din „Observator cultural” în care apare şi interviul tău, la care m-am referit anterior). „Adevărată asceză pe calea păcatului”? Un oximoron greu suportabil! Ca şi cum am zice, şi Alina Purcaru nu e departe de acest comic paradox: prin coborârea în infern, Kostas Venetis realizează o adevărată ascensiune spirituală!!! Crezi că ar fi bine să zic aşa? Viaţa lui Kostas Venetis „are forţa unei hagiografii”? Dragă Octavian Soviany, te invidiez, ai zăpăcit critica de întâmpinare…

Hai să-ţi spun un secret, eu însumi îmi propusesem, la un moment dat, să subintitulez cartea „hagiografie”, dar din considerente de cu totul altă natură (chiar dacă „devoţiunea” personajului meu pe calea răului mi se pare reală). Bănuiesc că ai observat: Viaţa lui Kostas se abate destul de serios de la poetica romanului modern şi mi se pare mai apropiată (prin caracterul ei „pilduitor”, chiar „didactic”) de anumite cărţi medievale, cum ar fi bunăoară hagiografiile. Credeam că un asemenea subtitlu ar avea rolul de a atenţiona asupra faptului că romanul meu trebuie judecat cu alte criterii decât o naraţiune „realistă” sau „psihologică”. Pe urmă m-am gândit că, mai mult decât cu o hagiografie, cartea seamănă cu acea literatură „apocaliptică”, bine-cunoscută de Dante, care prezintă chinurile infernului. Experienţa infernalului nu-i lipseşte lui Kostas:  nu e vorba despre o experiere a răului, ci de experimentarea suferinţei provocate de practica lui. Iar cel mai mare din chinurile iadului este, desigur, absenţa speranţei, tortură îndurată din plin de Kostas Venetis. Sau, dacă privim cartea ca pe o colecţie de „pilde” legate de diversele forme ale păcatului (căci în romanul meu – aşa pornografic cum îl socoteşti – nu e vorba doar de concupiscenţă) – am putea-o raporta la cărţile de înţelepciune ale ortodoxiei, Patericul să zicem. Oricum, ea e mai aproape (ca retorică) de asemenea scrieri decât de romanul zilelor noastre. Încă un motiv ca să-i contrarieze pe cititori…După cum vezi, eu sunt de fapt, „mai retrogad” şi mai „conservator” decât tine… iar Kostas Venetis s-ar putea să-i nemulţumească nu doar pe „moralişti”, ci şi pe „libertini”…

6. Înţeleg, încerc să înţeleg în ce zonă l-am putea recupera pe Kostas Venetis. El este, în fond, un damnat. Trimiterile sunt frecvente la nebunia şi alienarea lui. Drama lui recunoscută dezvăluie şi desfăşoară „o fire strâmbată din voia lui Dumnezeu”. Dar, pentru a fi avut o suficientă substanţă spirituală, oricât de vag dostoievskiană, Kostas Venetis ar fi trebuit să releve lupta cu propriul demonism sau damnare. Or, el se complace în rău, în depravare, savurează trecerea prin toate păcatele. Nu are o cât de mică zvâcnire sau încercare de se salva. De aceea, el nu trăieşte un eşec, pentru că nu luptă. Nu are nici măcar conştiinţa unei resemnări, căci este lipsit de o minimă spiritualitate. Nu e nici un nihilist, pentru că nu are cea mai vagă conştiinţă a valorilor creştine, decât aşa ca o bănuială. E un diavol plat, un damnat care ignoră că ar exista şi un sens al binelui, complăcându-se şi afundându-se în capcanele răului. Ce ar fi interesant şi rezistent în roman ţine de faptul de a citi şi de urmări povestea vieţii lui Kostas Venetis ca bătălie a lui cu moartea (cum se spune la un moment dat în cronica vieţii lui, p. 206). Dar, nu te supăra că mă repet, aceste sensuri acceptabile sunt înglodate în prea multă vulgaritate şi pornografie. Crezi că am priceput ceva din roman?

Aici îmi permit să te contrazic: Kostas face primul pas, pe care conform învăţăturii creştine trebuie să-l facă orice păcătos dornic de îndreptare, adică îşi mărturiseşte păcatele, chiar dacă nu în faţa unei feţe bisericeşti. Apoi, hai să admitem, că la sfârşitul romanului rămân câteva lucruri neclarificate: deşi cartea se cheamă Viaţa lui Kostas Venetis, ea nu vorbeşte, de fapt, decât despre primii să zicem 25-30 de ani ai protagonistului. Ce s-o mai fi întîmplat cu el după povestea cu arhiducele Rudolf? Dar mai ales ce se întâmplă cu el în final? Cine ştie, poate se va trezi cândva şi în el un sâmbure de căinţă…Ştim din povestea tâlharului „bun” de pe cruce că omul dispune, până în ultima clipă de viaţă, de o posibilitate de îndreptare.

Apoi, Kostas are o conştiinţă a valorilor creştine, nu conştiinţa lor îi lipseşte, ci capacitatea de a le interioriza afectiv. El ştie perfect despre existenţa binelui, iubirii, devoţiunii, dar nu le poate trăi/practica, nu numai pentru că „are inima împietrită”, ci şi pentru că i-a lipsit ceea ce s-ar putea chema „educaţia inimii”. La Athos a învăţat doar că trebuie să-şi urască trupul, de la părintele Makarios a aflat mai întâi că e bine să ne ucidem duşmanii, iar apoi că binele şi răul îşi au deopotrivă rădăcina în Dumnezeu, sau că disperarea e o virtute mai presus de speranţă. Mă întreb şi eu (ca simplu cititor) dacă după moartea lui Manoil (care îi oferă primul o pildă de sacrificiu) nu s-o fi schimbat chiar nimic din firea lui Kostas Venetis.

            În legătură cu ce ai înţeles tu din roman nu-mi fac griji, eşti un cititor atent şi cred că nu o să cazi în capcanele pe care ai încercat să mi le întinzi mie prin întrebări.

7. Hai să-mi închei hărţuiala care te-o fi necăjit şi să vorbim apoi şi despre altceva. Este romanul tău (şi) o ficţiune documentară sau lămuririle autorului din preambul că personajul Kostas Venetis a existat cu adevărat e un truc? Ştiu că ai mai răspuns la întrebarea asta, dar poate că cititorii revistei „Familia” nu au văzut acele explicaţii. Imaginea de roman istoric al decadenţei europene a secolului al XIX-lea, de la Est la Vest, din Turcia şi Grecia până la Veneţia şi Paris, zăbovind şi prin culisele politice ale României, oferă un spectacol epic şi de moravuri fără îndoială extrem de interesant şi de captivant. Vezi că nu sunt chiar atât de rău cum mă anunţam de la începutul convorbirii noastre!

Acest Kostas Venetis n-a existat. Din tot cuvântul de lămurire e adevărat doar că Nora Iuga mi-a scris la un moment dat o scrisoare din Germania în care îmi spunea că a descoperit acest nume printre crucile unui cimitir şi îmi sugera să-l introduc în Textele de la Monte Negro. Evident că, atunci când s-a ivit un prilej, am făcut şi eu un drum la mormântul adevăratului Kostas, ale cărui date biografice nu corespund deloc, cel puţin cronologic, cu cele ale personajului meu. Venetis – cel real – a trăit în a doua jumătate a secolului XX şi va fi fost un om de treabă, căruia admit că i-am terfelit numele, dacă nu şi memoria… De altfel, atunci când am început romanul nu ştiam nici eu că voi scrie viaţa unui „diavol plat” (cum ai binevoit să te exprimi), totul a venit pe parcurs şi mereu am avut impresia că nu eu îl scriu pe Kostas, ci el mă scrie pe mine…Există în carte însă alte personaje, construite după modele reale: de exemplu Léon, a cărui biografie o urmează pe cea a unui cunoscut anarhist francez. Sau relatarea despre familia Sanson – care se bazează pe o documentare, zic eu, serioasă. Am ţinut mult ca Viaţa lui Kostas să aibă şi o anume culoare istorică şi o anumită precizie factuală…

8. Dragă prietene, dacă mă mai suporţi, ieşim din zona romanului, să te întreb cât de dimovian te consideri în poezie? Care e partea ta dimoviană şi când te-ai eliberat de Dimov?

Există în poezia mea o anumită zonă unde se resimte influenţa (asumată de altfel) a lui Dimov (mai ales în volumele Cântecele desăvârşirii interioare şi Provincia pedagogică). Motiv pentru care Dumitru Ţepeneag mi-a făcut onoarea de a mă decreta un fel de oniric honoris causa. După antologia Cartea lui Benedict, pe care am publicat-o mai ales pentru că – simţeam – nu voi mai scrie niciodată aşa, am reuşit să mă rup de vraja mirobolantelor miraje dimoviene. Fără a-mi diminua însă cu nimic veneraţia pentru acest mare, foarte mare poet… Dar nu poţi rămâne ucenic până la bătrâneţe. Crezi că în Scrisorile din Arcadia mai există vreo rezonanţă dimoviană?

9. Experimentul literar încercat cu Nora Iuga şi Constantin Abăluţă a lăsat urme? Ştiu că la un moment dat v-aţi despărţit de acel manifest şi de acea experienţă.

Nu mi-e foarte clar la ce te referi. Dacă e vorba despre ceea ce în cărţile mele de critică am numit „cvasiliteratură” atunci se cuvine să ştii că a fost mai degrabă un joc decât un experiment propriu-zis. Iar de manifeste – nici vorbă. Lucrurile au fost cam aşa: la un moment dat, cineva (nu mai ştiu – eu sau Adela Greceanu) a pronunţat cuvântul „cvasiliteratură”, care se referea la o zonă de inter-regn, situată la graniţa dintre poezie şi proză, ficţiune şi autenticism, literatură şi non literatură –alta decât a bine-cunoscutei „literaturi de frontieră. „Cvasiliteratura” este un rezultat al depotenţării ideilor forte despre care vorbea Vattimo, sau, dacă vrei, echivalentul literar al „gândirii slabe”… În Apocaliptica textului am teoretizat foarte succint această noţiune; ar trebui, poate, să-i consacru cândva o carte întreagă, dacă aş avea timp şi răbdare s-o fac. Iar experimentul despre care vorbeşti s-a redus la una sau două ieşiri în public, la care s-a vorbit despre/s-a citit „cvasiliteratură”. A participat la una din ele şi Constantin Abăluţă. La Berlin a avut loc anul trecut a seară de cvasiliteratură românească, unde am citit alături de Nora şi de Augustin Cupşa. Eu m-am prezentat cu câteva poeme din Scrisori din Arcadia...De atunci n-am mai perseverat. Pe mine m-a interesat mai mult în ultima vreme să termin Viaţa lui Kostas…

10. Dacă nu cumva greşesc eu în lectura şi interpretarea poeziei tale, apropierea de Marin Mincu nu a lăsat urme în poezie, numai în critica ta. Nu ai fost niciodată un textualist. Dar cu postmodernismul cum te împaci? Eu îl văd ca inevitabil, cel puţin pentru anii ´80 şi încă vreo două decenii. Ţi-ar fi lehamite să vorbeşti despre postmodernismul tău? Ar fi un prilej de polemică inevitabilă cu Marin Mincu: postmodernism sau textualism?

 Ai dreptate: eu n-am fost niciodată textualist, nici măcar în critică, darmite în poezie…M-am folosit însă de conceptele „textualiste” ale lui Marin Mincu (ele existau deja, ce rost avea să elaborez altele) pentru a încerca să demonstrez caracterul „apocaliptic” al lumii/literaturii actuale. Foarte pe scurt (pentru cititorii care nu sunt la curent) apocalipticul se referă (din punctul meu de vedere) la un model existenţial nihilocentric, la o cultură a dorinţei de moarte, dar şi a textului (înţeles ca ansamblu de semne ce actualizează serii infinite de sensuri posibile care îi dezvăluie tocmai vidul semantic) – de unde şi legăturile sale cu textualismul. Prin urmare, teoretizările mele (cred totuţi că e cam exagerat să le numesc aşa) erau în „litera”, dar nu şi în „spiritul” elaborărilor lui Marin Mincu. Acesta s-a simţit, de altfel, „trădat” şi a refuzat să-mi mai coordoneze teza de doctorat din acest motiv, dar asta e o altă poveste… Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Cât despre noţiunea de postmodernism, ea mi s-a părut totdeauna cam alunecoasă…i-am preferat-o pe aceea de experimentalism…care e nu e străină de conceptul de hipermodernitate, aşa cum îl înţelege Gilles Lipovetsky – întemeiat mai ales pe ideea de „excesiv” („extaz” – în terminologia lui Baudrillard)  care ar caracteriza toate domeniile vieţii actuale. Prefer termenul lui Lipovetsky, pentru că e mai riguros, mai exact (cel puţin din punctul meu de vedere) decât acela de postmodernism.

Postmodernismul meu?  De!… ce să fac?…, aparţin şi eu unei generaţii care a fost numită (dar mai ales s-a numit singură) postmodernistă. Ţi-am spus însă: consider că noţiuni ca cea de textualism şi „postmodernism” (am pus termenul între ghilimele, pentru că vreau să-i dau un sens mai special, identificându-l, să zicem, cu optzecismul bucureştean şi cu ce se citea la Cenaclul de Luni) se subordonează unor categorii mai largi: apocaliptic, experiementalism, neo-avangardă. Iar despre polemica pe care mi-o sugerezi (şi care a existat efectiv pe la mijlocul anilor 80) nu ştiu dacă a fost neapărat una de idei…Căci faimosul număr din 1986 al revistei Caiete critice, care iniţiase o dezbatere despre postmodernism, dovedeşte că această noţiune era încă destul de vag conturată pentru majoritatea participanţilor la discuţie. Poate a fost mai degrabă o dispută Manolescu-Mincu, care îşi revendicau fiecare rolul de mentor al ultimei promoţii poetice. A câştigat Manolescu, mai relaxat, mai lipsit de înverşunare, mai puţin dogmatic, aşadar mai „postmodern”….

11. Ce mai simţi ca persistent în literatura ta din amintirea „Echinoxului”? Simţi vreo afinitate cu unii dintre poeţii echinoxişti? Eu văd la tine posibile, vagi filiaţii cu Adrian Popescu, Horia Bădescu, Virgil Mihaiu – din primele lor volume…

Oricine a trecut pe la Echinox a fost marcat, în vreun fel sau altul, de atmosfera de acolo. Aşa că filiaţiile pe care mi le propui mi se par juste, există un aer de familie echinoxist care s-a strecurat şi în poemele mele mai vechi. Poate chiar şi în cele mai noi. Să mai spun şi că, negreşit, am certe afinităţi cu Horia Bădescu şi cu toată partea „trubadurescă” a poeziei clujene care venea probabil din tradiţia Cercului literar. Ba, printre spiritele afine, aş pomeni-o şi pe Mariana Bojan, deşi ea a mers mai mult către plastică după aceea…

12. Ca eseist, n-ai fi vrut să-l urmezi pe Ion Vartic? Ştiu că ţinea foarte mult la tine, în perioada studenţiei, îţi ştia valoarea de scriitor şi se temea pentru excesele tale de boem.

Ion Vartic a fost omul de care mă simţeam cel mai apropiat din „tripleta” conducătoare a Echinoxului. Dacă mare parte a dispoziţiilor mele către critică (nu ştiu cât de serioase şi de profunde) n-ar fi fost disipate în timp de tentaţia mai puternică a poeziei, eseurile lui Vartic ar fi putut să-mi fie model. Dar nu cred că aş fi reuşit să fiu la fel de fascinant şi de sclipitor. Oricum vreau să ştii că în epoca mea echinoxistă, şi chiar mult timp după aceea, mă străduiam să scriu poeme care să-i placă lui Vartic. De altfel, debutul meu editorial, la Dacia de pe vremuri, s-a bucurat de girul său generos, iar unele aspecte din poezia mea (artificiosul, teatralitatea, gustul pentru bufonada lugubră, barochismele de tot felul) au fost potenţate şi de contactul cu omul şi profesorul Vartic. Îţi mărturisesc că dacă voi reuşi să fac o lansare la Cluj cu Kostas Venetis, bucuria mea cea mai mare ar fi să fiu prezentat de domnia sa.

Cât despre boemă („imunda boemă” despre care vorbeşte Mateiu), mi-a stricat în anumite privinţe, dar poate că m-a şi ajutat în altele. Unele lucruri pe care le-am scris (poate chiar cele mai bune) sunt strâns legate de anume file din viaţa mea de boem. În lipsa acestor pagini mai tenebroase – poate aş fi fost un critic literar de oarecare notorietate, poate aş fi avut parte şi de o carieră universitară…dar n-aş fi putut să pun pe hârtie (de asta sunt sigur) nici Scrisorile din Arcadia, nici Textele de la Monte Negro, nici Viaţa lui Kostas Venetis. Mi-ar fi lipsit tocmai picătura de nebunie…

13. Avem un mare şi generos prieten comun: Radu G. Ţeposu , din nefericire dispărut atât de devreme, în 1999. Eu l-am cunoscut în perioada studenţiei, tu ai fost coleg de liceu cu el la Braşov. Poţi să evoci ceva din istoria acestei prietenii?

Despre prietenia mea cu Ţeposu aş putea să scriu o carte întreagă… Ştiai de exemplu că eu l-am convins să dea la filologie? Când l-am cunoscut (în clasa a X-a) opţiunea lui era medicina veterinară… exista o tradiţie în familie. Uite o scurtă istorioară: într-o zi, când dirigintele nostru (un admirabil profesor de română, dar şi un prozator talentat – Constantin Cuza) îl certa pentru nişte absenţe nemotivate, Ţepi a răspuns, indignat aproape până la lacrimi: Bine, dom’ profesor, dar dacă vin la şcoală, când mai învăţ!?! Pe vremea aceea scriam amândoi poezii şi am avut parte chiar de unele mici succese prin cenaclurile şi redacţiile braşovene. La un moment dat, era chiar să fim publicaţi amândoi, prin generozitatea lui Daniel Drăgan, în pagina culturală a gazetei locale…Clujul şi Echinoxul l-au făcut să renunţe la poezie, transformându-l însă într-un excelent critic, poate cel mai bun al generaţiei noastre. În ultimul an de liceu ne propuseserăm să scriem împreună la bătrâneţe o carte despre aventurile noastre de elevi cam rebeli , o carte care trebuia să se numească Frumoasa vreme din Aranjuez. Uite că n-am apucat să o scriem, pentru că el a plecat prematur, iar eu nu sunt încă pregătit să trec la memorii…

14. Am să închei cu o întrebare banală sau mai multe: cum se împacă profesorul de literatură română cu scriitorul Octavian Soviany? Cât de mult îl stânjeneşte primul pe al doilea? Nu te dezamăgeşte receptarea literaturii de către cei foarte tineri, elevii de liceu?

 E greu, într-adevăr să fii, şi scriitor şi dascăl de şcoală în acelaşi timp. Din simplul motiv că scriitorul o mai şi ia razna din când în când, iar profesorul trebuie să rămână mereu un om cu capul pe umeri. O asemenea dedublare e periculoasă şi încerc să mă apăr pe cât pot de efectele ei, străduindu-mă să nu-l amestec prea mult pe profesorul Soviany cu scriitorul. Şcoala mi-a dat în timp destule satisfacţii, am avut parte de elevi străluciţi (Claudiu Komartin, Miruna Vlada),  dar din păcate, în ultimii ani, interesul pentru literatură şi pentru faptul de cultură în general se manifestă tot mai rar printre elevi. Am început să mă resemnez: şcoala pare să se transforme tot mai mult într-un soi de instituţie prestatoare a cărei principală misie e aceea de a elibera diplome cu mai multă sau mai puţină acoperire. Ar fi absurd să am pretenţia ca într-o societate în care toate merg prost şcoala să funcţioneze bine.