fragment de roman

Posted in Uncategorized on Noiembrie 18, 2017 by Octavian Soviany

Mama nu mă minţise. N-am rămas în rue des Petites-Écuries decât ceva mai mult de o săptâmână. La capătul acestui interval ne-am mutat, după dorinţa tatălui meu, în Batignolles, unde locuiau pe vremea aceea mulţi militari în retragere. Găsiserăm un apartament frumos, cu intrarea din rue Saint-Louis, la etajul întâi al unei clădiri arătoase. Patru din ferestrele noastre dădeau spre rue des Dames şi rue Lécluse.

Mama a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să facă din acest apartament parizian o copie a locuinţei noastre din Metz. Când am intrat pentru prima dată în casa aceasta, un val plăcut de căldură mi-a invadat pieptul. Nu mai era adăpostul friguros şi neprimitor din rue des Petites-Écuries! Regăseam, rând pe rând, salonul cel mare şi salonul cel mic, sufrageria, camera mea, dormitorul părinţilor. În sfârşit, mă simţeam iarăşi acasă şi, într-un elan de recunoştinţă, mi-am lipit fruntea de poalele mamei, care mi-a zâmbit cu blândeţe şi m-a mângâiat de câteva ori pe creştetul  capului.

Acum, scutit de obligaţiile vieţii de regiment, tata putea să citească în voie ziarele. Ieşea în fiecare zi dis-de dimineaţă şi se întorcea cu un teanc impresionant de jurnale, pe care le răsfoia în timp ce luam micul dejun cu un aer serios şi îngrijorat.

Legase câteva noi cunoştinţe, iar vreo cinci sau şase militari în retragere veneau aproape în fiecare zi la noi, unde tata îi primea, la fel ca la Metz, în salonul cel mare, în care, ore în şir, se purtau nişte discuţii aprinse, la care mai trăgeam şi eu din când în când cu urechea. Se vorbea despre preşedinte, despre Adunare, despre domnii  Gavaignac şi Montalambert, iar unii dintre musafirii tatălui meu susţineau sus şi tare că în curând va izbucni o nouă revoluţie sau va  avea loc o lovitură de stat.

Cu revoluţiile eram oarecum familiarizat.

Primăvara lui 1848 mă prinsese la Montpellier, unde, alături de părinţii mei, am asistat la proclamarea Republicii. Deşi aveam pe vremea aceea doar patru ani, imaginea acestui eveniment mi-a rămas vie în amintire. Mama avusese grijă să mă îmbrace în hainele mele de sărbătoare. Era epoca în care eram îmbrăcat doar în alb şi albastru.  Purtam nişte pantalonaşi azurii, ce îmi veneau până la genunchi, o hăinuţă albă, o cămaşa de aceeaşi culoare, cu guler brodat şi cu jabou, şi o caschetă albastră cochetă, aşezată puţin într-o parte. După ce am ajuns însă în Piaţa Armelor, către care se îndrepta în ziua aceea întregul oraş, mama m-a înfofolit în două pleduri, deşi era o zi primăvăratică, neaşteptat de călduroasă pentru luna februarie.

Piaţa era plină de lume. Veniseră multe femei, care voiau pesemne să profite de vremea frumoasă pentru a-şi etala noile toalete. Vedeai la tot pasul rochii de mătase cu volane, pălării împodobite cu pene, panglici şi flori, şaluri de toate culorile, ba chiar şi câteva umbreluţe de soare. Mama îmi amintesc că se îmbrăcase cu o rochie trandafirie, pe care o purta atunci prima dată, şi îşi acoperise umerii cu un şal de un portocaliu spălăcit. Hainele ei aveau întotdeauna ceva din aerul florilor fără miros, cu care obişnuia să împodobească salonul cel mare. Marie era ca de obicei în albastru. Prin mulţime se plimbau vânzători de ziare, care strigau ultimele noutăţi de la Paris şi din departamente.

În mijlocul pieţei fusese ridicată o tribună împodobită cu steaguri tricolore, pe care s-au perindat câteva oficialităţi, cu discursurile lor, care de care mai sforăitoare. A vorbit mai întâi prefectul, un domn mătăhălos, cu favoriţi albi, foarte rumen la faţă, spânzurat parcă de un lanţ gros de argint, care ieşea din buzunarul de la piept al redingotei lui ţepene. De pieptul acesteia era prinsă o panglică lată, colorată în roşu, alb şi albastru. Vorbea cu un glas care se dorea sugrumat de emoţie, deşi tata mormăia în mustaţă că trecuse pe rând pe la toate partidele, fusese pe rând legitimist, orléanist şi bonapartist, iar de foarte puţin timp îşi descoperise convingerile republicane.

Veni apoi rândul comisarului special al guvernului provizoriu. Spre deosebire de antevorbitorul său, acesta era un bărbat încă tânăr, zvelt, foarte oacheş şi mustăcios, care îşi însoţea discursul cu nişte gesturi ample, ce păreau îndelung studiate în faţa oglinzii. Purta o jiletcă de un roşu aprins şi a ţinut să ne asigure, cu vocea lui stridentă şi piţigăiată („O voce de clapon!” – l-am auzit bombănind pe tata) că Republica reprezintă „forma definitivă a democraţiei”

Aceste discursuri, din care nu înţelegeam nimic, mă plictiseau de moarte şi am început să tropăi nemulţumit şi să o smucesc pe mama de mână, încercând să-i dau de înţeles că voiam să plecăm. Dintr-o dată însă, la un semn al comisarului guvernamental, o mică fanfară a început să cânte, de la picioarele tribunei, Marseieza. M-am însufleţit imediat. Atunci auzeam pentru prima dată acordurile imnului nostru naţional, pe care nu-l pot asculta nici acum fără să fiu cuprins de emoţie. Şi am fost şi mai emoţionat când cuvintele lui au izbucnit din mii de piepturi, intonate de toţi bărbaţii şi de toate femeile ce se adunaseră în Piaţa Armelor. Cântau şi părinţii mei. Cânta şi Marie. Cântau până şi vânzătorii de ziare. Purtat de entuziasmul mulţumii, am început să fredonez şi eu tare, încercând să prind din zbor versurile compuse de Rouget de Lisle şi bătând măsura cu ambele mâini.

Aceea a fost prima mea manifestare de patriotism.

Nici preşedintele nu-mi era cu totul necunoscut.  Îl văzusem cu câteva zile în urmă, când o însoţisem pe mama în Bois de Boulogne. Era  călare şi purta o uniformă de general al Gărzii Naţionale. Am ajuns la concluzia că trebuie să fie un fel de militar, mult mai scund decât tata sau colonelul Bertrand, cu o figură palidă şi bolnăviciosă. Am băgat de seamă că era tratat cu deosebit  respect; la trecerea lui toată lumea se dădea la o parte, mulţi aplaudau sau izbucneau în urale. Doar câteva fluierături răzleţe, care se auzeau de pe o alee mai lăturalnică, tulburau această atmosferă de entuziasm aproape general, dar preşedintele nu  părea să le bage în seamă, saluta cu mâna mulţimea, iar pe buzele lui apăruse o umbră sticloasă de zâmbet.

Nu înţelegeam însă nici în ruptul capului ce poate fi o „lovitură de stat”. Am încercat să-i cer nişte lămuriri tatălui meu, dar acesta şi-a zburlit mustăţile ca un motan furios şi mi-a spus, pe un ton nemulţumit:

-Lucrurile astea nu-s de tine, iepuroiule, lasă-le pe seama oamenilor mari. Tu fugi la soldaţii tăi de plumb şi nu mă mai plictisi!

Au mai trecut câteva zile. Şi într-o dimineaţă tata s-a întors de la plimbarea lui matinală cu o înfăţişare speriată. Avea sub braţ un teanc de ziare încă şi mai gros decât de obicei, a dat buzna în salonul cel mic, unde stăteam cu mama şi cu Marie şi a strigat, agitându-şi un braţ:

-Gata! S-a isprăvit!

Mama i-a aruncat o privire nedumerită.

-Exact aşa cum am prevăzut! – a continuat tata. Lovitură de stat! Să vedem ce va spune Parisul! Să vedem ce vor spune departamentele! Mă tem de o răzmeriţă! Miroase a sânge!

N-am mai ieşit două zile din casă. Am aflat din zvonurile aduse de noii prieteni ai tatălui meu că în Paris era linişte, iar parizienii păreau împăcaţi cu ideea că preşedintele Ludovic Bonaparte devenise peste noapte principe-presedinte. Se vorbea despre unele încercări de revoltă în provincie, mai ales în departamentele din sud, dar fuseseră repede înăbuşite cu ajutorul armatei.

În dimineaţa de 4 decembrie, după ce a primit toate asigurările că pe străzile Parisului domneşte calmul cel mai desăvârşit, m-am pomenit că mama (care murea de curiozitate) îmi spune să-mi pun hainele de oraş, căci vom face o plimbare pe bulevarde „ca să vedem lovitura de stat”.

Anunțuri

ellul – din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 9, 2017 by Octavian Soviany

Se pare totuşi că am comis o mare eroare considerând ideologia neantului ca o urmare, ilustrare, desăvârşire a operei burgheze, pentru că există, evident, o ideologie burgheză, care a dominat o întreagă mare şi frumoasă epocă, o ideologie contrară celor de astăzi: umanismul. Acesta este o doctrină eminamente burgheză. Ea nu avea încă un nume la mijlocul secolului al XIX-lea, nu fusese încă botezată, dar avea deja o constituţie robustă. Îi succeda umanitarismului, care se preocupa de întreaga umanitate, care se declara partizanul umanităţii, considerate o mare fiinţă colectivă. Umanismul, simpla lui contracţie,  spune acelaşi lucru.”Cult, divinizare a umanităţii” – enunţă Enciclopedia Larousse (la rubrica “Filosofie”!). Astfel, pornind de la om, această doctrină vizează umanitatea. Burghezul era umanitar. O ştim prea bine. El a adus în prim-plan interesele omului în ansamblul său, şi în toate acţiunile sale a fost călăuzit de acest ideal nobil. Suntem în plină pozitivitate, în plină creativitate, nici pomeneală de nihilism. Avem de a face, dimpotrivă, cu contrariul acestuia. Dovada: Nietzsche a atacat deja violent umanismul.  Mai târziu Hitler. Iar cei doi sunt conciliabili. Burghezul, bine fortificat în bastionul său umanist, respinge orice negativitate, orice pesimism, orice neant. Umanist convins de biruinţa finală a omului, adoptând o atitudine receptivă şi pozitivă faţă de toate, optimist, din moment ce este umanitarist! E evident că suntem la mare distanţă de fenomenul pe care tocmai l-am descris. Şi cum să negi că umanismul a fost şi mai este încă temeiul gândirii burgheze?  E răspândit pretutindeni. Înfloreşte în discursurile  de la Academia Franceză şi în elocinţa Adunării noastre Naţionale, care îl reprezintă atât de bine pe francezul mijlociu. Ar trebui citat în întregime, o adevărată bijuterie de umanism, discursul de deschidere al Adunării din 3 aprilie 1967. Vă place umanismul? Îl găsiţi peste  tot: “Omul se va salva cu ajutorul umanismului, datorită căruia va deveni stăpânul energiei atomice.” Şi umanismul teilhardian, şi umanismul tehnicist, şi umanismul ştiinţific, căci “există atâtea umanisme câte secţiuni ştiinţifice şi tehnice, ba chiar şi secţiuni literare non-clasice” (aici se poate simţi o uşoară ezitare). O să cădem aşadar în picioare graţie umanismului antic, a cărui banalitate este corijată imediat prin recursul la istorie: “Raţiunea de a fi a umaniştilor este aceea de a ne situa în adevărata noastră perspectivă istorică, adică de a reveni la izvoarele permanente ale civilizaţiei occidentale…” Acest ghiveci ne indică dimensiunea exactă şi veracitatea umanismului. Nu spuneţi că e păcat să vedem masacrată de un politician oarecare o valoare atât de certă: umanismul este, a fost totdeauna, cu stricteţe vorbind, un asemenea ghiveci. Singura diferenţă constă în vigoare. În tinereţea lui, acum vreun secol, era explosiv, agresiv, revoluţionar. Acum a devenit o excelentă temă de şcoală primară şi toată lumea îl revendică; e vorba să demonstrăm că marxismul e un umanism, că Teilhard este umanist, că şi creştinismul este un umanism etc. Dar el este totdeauna acelaşi:  un amestec de pseudo-cunoştinţe despre om prin intermediul aşa-ziselor umanităţi, de sentimentalitate plângăcioasă despre măreţia omului, trecutul, viitorul, nobleţea şi înfăptuirile lui şi de proiecţie în absolut a Omului cu majusculă. Umanismul nu este nimic mai mult decât o teorie despre Om. De multă vreme s-a denunţat faptul că graţie acestei teorii, graţie unei asemenea exaltări, s-a putut evita luarea în considerare a situaţiei reale, concrete, trăite a omului. Dar nu trebuie să uităm că aşa se întâmplă de fiecare dată. E evident că cine vorbeşte despre angoasă nu este angoasat.  Că discursul despre ceva ne permite doar să ne golim de… sau, dimpotrivă, să ne arogăm acel ceva. Faptul de a vorbi despre ceva certifică o absenţă. Iar dacă vorbim la modul general despre libertate o facem cu siguranţă tocmai atunci când nu suntem liberi. Faptul că îl denunţ pe cel care vorbeşte despre angoasă, arătând că el nu este angoasat, mă situează în rândurile celor care vorbesc despre angoasă şi atestă că în momentul de faţă nici eu nu mă găsesc în această situaţie. Aşa se întâmplă şi cu umanismul, care nu este decât un discurs de paradă împotriva realităţii omului. El este înfăţişat drept o doctrină pentru a nu se descoperi de la prima vedere că nu era decât simplu discurs şi ideologie. Iar o asemenea interpretare ne permite să ne dăm seama de un factor inerent oricărei vorbiri umaniste: încă de la început ea a fost legată de un anume tremolo al vocii, de sentimentalism, de lacrimi şi de “bunele sentimente”. Doctrină desigur, dar expusă întotdeauna cu un acompaniament de lacrimi. De ce ar putea prin urmare să aparţină. De romantism? De temperamentul lamartinian? Cu siguranţă că nu! Lucrurile sunt mult mai profunde. Tremolo-ul este o marcă a seriozităţii. Trebuia să fie ascuns cu orice preţ hiatusul dintre Omul umanismului şi oamenii care îşi duc existenţa concretă (spirituală şi materială). Sentimentalismul este cel care umple hiatusul. Din moment ce plâng, probez autenticitatea cuvintelor mele, caracterul lor trăit, să spunem existenţial. Vorbesc despre om, dar, pentru că în timp ce vorbesc plâng, acesta nu mai este un discurs, ci este omul însuşi, care se face prezent, care este universalizat în această singularitate. Unitatea dintre subiect şi obiect se reface cu ajutorul sentimentalismului. Din momentul acesta umanismul nu mai poate fi acuzat că este lipsit de concreteţe şi seriozitate. Această comedie a seriozităţii în stare pură a fost încă o invenţie genială a burghezului. Dar ea revelează, prin însăşi existenţa ei, tocmai ceea ce intenţiona să ascundă, adică distrucţia omului, denunţată de Marx, nu doar voalată, ci chiar provocată de umanism. E de ajuns să punem  acum chestiunea coincidenţei istorice. Când a fost oare clamat şi proclamat umanismul?  Exact în momentul în care, pretutindeni, omul începuse să fie pus în discuţie de către om. Până atunci, el fusese pus în discuţie doar de mediul său natural. Avea de luptat cu foamea şi setea, cu frigul şi arşiţa, cu bolile şi cu fiarele. Atunci nu avea niciun motiv să proclame valoarea superioară a omului. De problema asta se arătau interesaţi doar câţiva filosofi. Şi cel mai ades, în măsura în care era necesară referinţa la divinitate, accentul era pus pe acest Dumnezeu, iar omul juca un rol secundar, fiind legat de  Dumnezeul său prin destin, învingând şi convins că va învinge forţele naturii, pentru că Dumnezeul său era mai puternic decât ele. Nu era necesar să se justifice în înfruntarea lui cu natura şi nici să proclame  de ce omul este măreţ. Dar din momentul în care şi-a asigurat victoria în această înfruntare, omul s-a simţit ameninţat de către om. Însă oare nu era homo homini lupus de două mii de ani? Să nu cădem în confuzie: desigur au existat totdeauna sclavie, războaie şi masacre. Dar acest pericol era mărunt prin comparaţie cu celelalte. Mijloacele întrebuinţate de om pentru oprimarea omului erau slabe. Nu atingeau decât scoarţa exterioară. Nu erau generalizate, universalizate. Victoria asupra naturii a fost rezultatul unui ansamblu de mijloace de o forţă ieşită din comun, care vor permite de acum aservirea şi oprimarea omului de către om cu o putere absolut incomparabilă cu tot ce era înainte: putere nelimitată, exploatare sau exterminare generalizate, universale, susceptibile să atingă inima, sufletul, spiritul. Şi tocmai acum, când omul a devenit pericolul principal pentru om, a fost proclamat umanismul. Inventarea lui pare să fie, în egală măsură, rezultatul fricii şi al ipocriziei. O frică inconştientă de ceea ce îi stă omului în putere de acum înainte. De aceea i se formulează regulile de conduită, se afirmă caracterul sacru al celuilalt şi ceea ce nu trebuie săvârşit împotriva lui. Cu cât mijloacele sunt mai mari şi mai ameninţătoare, cu atât regulile de conduită trebuie să fie mai elevate, mai nobile, mai sfinte. Omul nu trebuie să-l trateze pe om aşa cum putea s-o facă de acum înainte. Sunt formulate  Drepturile Omului – pentru că toate vechile bariere au fost distruse. Se iau măsuri de protecţie care se vor dovedi derizorii. Toate bunele intenţii se concertează pentru a îndulci  moravurile, pentru a îmblânzi nemulţumirile, a destinde conflictele şi a concilia interesele: ar fi îngrozitor dacă, dintr-o dată, omul ar face uz de toate posibilităţile sale. Dar, de fapt, asta se şi întâmpla. Apariţia proletariatului, cuceririle coloniale, războaiele naţionaliste se desfăşurau simultan cu proclamarea omului drept supremă valoare şi supremă măsură. Dar opresiunea avea loc sub acoperirea ideologiei. Care n-a făcut decât să se dezvolte, atingând punctul admirabil în care ne aflăm, când putem vedea punerea în acţiune a nenumărate mijloace pentru salvarea unui singur om, elicoptere pentru a recupera un alpinist rătăcit, impresionante mijloace sanitare şi de transport pentru a  salva un accidentat, în timp ce sunt exterminate cu bombe şi cu napalm populaţii întregi. Lipsă de logică? Nu, umanism! Căci doctrina, sau mai degrabă ideologia, prea pură şi prea desăvârşită, servea de fapt doar ca justificare şi doar pentru a ascunde realitatea la a cărei distrucţie contribuia în felul acesta. O dată în plus, ideologia se năştea din mijloacele aflate în posesia omului, şi avea rolul de a le facilita şi nu de a le limita efectele, căci orice masacru, orice înrobire, orice samavolnicie are loc în numele umanismului şi pentru binele omului.

Umanismul permite să nu fie înfăţişat modul real în care este tratat omul, fie evocând destinul global al umanităţii, al clasei, al naţiunii (recunoscând cu ruşine locul comun potrivit căruia nu poţi face omletă fără să spargi ouăle), fie privind fiinţa umană sub aspectul ei glorios, măreţ, solemn, care are atât de puţin de a face cu aceste mici furnici mediocre, murdare, neputincioase şi total neinteresante care se numesc oameni, fie raportând omul, cu demnitatea, măreţia şi destinul său doar la Sine şi nu la Altcineva. În toate aceste cazuri, ideologia umanistă produce dezagregarea omului, exterior şi interior. A omului-subiect la fel de bine ca şi pe aceea a omului-obiect. A considera omul drept un ideal suprem, o măsură absolută sau o realitate ultimă înseamnă a fi pregătit să-l internezi într-un lagăr sau să-l tratezi într-un cabinet psihiatric universalizat. Recent, s-a făcut portretul unui tânăr angajat într-o mişcare revoluţionară şi  s-a scris un ditiramb exaltat despre “caritatea lui devorantă, despre aspiraţia sa de a alerga necontenit în ajutorul celorlalţi”, despre admirabila lui mânie, “o mânie de apostol îndreptată împotriva moravurilor medievale”, despre “puterea lui mentală, aparţinând unei fiinţe apostolice, capabilă să transpună în viaţă, pentru oamenii în carne şi oase, ceea ce în amfiteatrele facultăţilor e definit drept progres, să pună capăt factorilor care îi menţin pe aceşti oameni la rolul şi la condiţia unor animale” şi despre faptul că, ”în timp ce alţi oameni lucrează pentru a trăi tot mai bine, el lucrează pentru ca alţii să trăiască tot mai puţin rău”. Aceste cuvinte nobile exprimă cele mai grave excese ale idealismului umanist. Am citit sau am auzit acest discurs de sute de ori. El anticipa întotdeauna marile epurări şi exterminări, ori de câte Îngerul Revoluţiei se prezenta sub un asemenea chip. Şi i-aş plânge amarnic  pe toţi cei care ar putea să cadă în mâinile prea altruiste ale acestui generos apostol. Există un terorism umanist, ba chiar, într-un anumit sens, umanismul este mereu terorist. Căci excesul de umanitate are ca efect aneantizarea omului.

Să vedem într-un cu totul alt domeniu, cel al pedagogiei sau al justiţiei, ce ar putea însemna în ultimă analiză o comprehensiune totală din perspectiva unui umanism total, combinat cu nişte tehnici psihologice de constatare sau de acţiune. Gândiţi-vă serios ce ar putea să însemne o totală non-direcţionare, o comprehensiune profundă a motivaţiilor şi a comportamentelor; o să vedeţi negreşit că aceasta nu ar echivala câtuşi de puţin cu recunoaşterea celuilalt în realitatea lui concretă, vie, incoerentă sau nefericită, ci cu negarea lui radicală. El este negat în puterea şi originalitatea, în unicitatea sa. Este redus la caz. El este înţeles prin antecedentele sale, prin contextul său. Luat împreună cu celelalte. Prins ca musca în pânza păianjenului. Puterea lui este dezamorsată tocmai prin blândeţea umanistului care îl ia în posesie prin non-directivitate. Unicitatea lui este negată prin identificarea sa cu câteva mii de alte cazuri (şi – evident – trebuie înţeles  şi testat, doar e spre Binele Lui). Celălalt este negat în cea mai mare calitate de care o poate avea: aceea de a fi un obstacol. Pentru umanistul tehnician (iar în zilele noastre tehnicianul trebuie să fie umanist, ca să acţioneze în numele binelui, în timp ce umanistul trebuie să fie tehnician, ca să iasă din domeniul vorbelor goale) celălalt este doar fum: “Vorbeşte, dragul meu, e foarte interesant, îţi înregistrez cuvintele, îţi fotografiez furia şi ura, îţi testez dorinţele; o să examinăm toate astea, iar pe urmă o să tragem concluziile”. Fiinţa de carne şi sânge nu mai e un obstacol, ea este atât de bine înţeleasă încât va fi tratată cu calm şi blândeţe, totdeauna puţin de sus, ca un alienat, nevrozat, schizofren, nevropat…  Trebuie să ne aplecăm asupra lui cu răbdare.

La sfârşit se va face ceva pentru el. Dar acest ceva presupune ca el, celălalt, să nu mai fie nimic. Pentru că din moment ce el nu este nimic, nu mai există niciun obstacol în calea bunelor mele intenţii. Or, umanismul a reuşit prin aceste tehnici de comprehensiune să reducă la nimic posibilităţile de refuz şi de reacţiune ale omului viu, reducându-l la modelul umanist al omului  lipsit de calităţi concrete, pentru că deţine numai virtuţi ideale.  Această mişcare corespunde perfect cu ceea ce este indispensabil pentru ca societatea noastră să funcţioneze, o societate pusă în mişcare de invenţiile burgheziei, de prezenţa secretă a burghezului. Aici este nevoie de un om perfect maleabil, perfect adaptabil, un om căruia să i se poată întrebuinţa toate capacităţile, toate potenţialităţile până la ultima picătură, un om ale cărui resorturi să fie cunoscute în totalitate, căci fără o asemenea luare în stăpânire o astfel de operă, care solicită eforturi atât de mari, ar fi imposibilă. Iar burghezia a creat exact ceea ce corespundea necesităţilor sale: ideologiei umaniste îi corespundea scalpelul tehnic al analizei, al psihologiei adâncurilor, al biopsihologiei… Scufundarea în inconştient, în subconştient, această anexare progresivă a vidului, care nu toate fi verbalizat direct.  Această descoperire finală a unui neant în inima omului, cel puţin închizând pentru un moment ochii şi făcând din asta din un act de credinţă. Şi toate acestea implică desigur, ca orice aventură burgheză, măreţia omului, care, faţă în faţă cu sine însuşi, se descoperă ca nimic. Din fericire, discursul îi mai lasă încă loc vieţii – ascunzându-şi vidul – şi mai ales discursul umanist,  referitor acum la simboluri şi mituri, pentru că apropierea directă de viaţă a devenit imposibilă. Dar este în cele din urmă totdeauna acelaşi.

ellul – din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 7, 2017 by Octavian Soviany

Intelectualul joacă aşadar un rol de o importanţă considerabilă în opera burgheziei. Ţine de funcţia lui să universalizeze toate aspectele asupra cărora reflectează. El nu posedă nicio putere, dar arată că puterea de care depinde este universală. El joacă întotdeauna, iar acum din ce în ce mai inconştient, rolul panegiristului şi al poetului de curte care ridică în slavă meritele prinţilor. Hegel îi conferea statului prusac un destin universal. În lumea burgheză, într-o manieră mai subtilă, intelectualul deţine mereu acest rol: el este capabil să-şi asume ansamblul societăţii – burgheze – şi să o explice universalizându-i valorile şi modul de a fi: datorită lui ideologia burgheză s-a universalizat, trecerea de la clasă la societate s-a efectuat în toată plenitudinea ei. Cu toate acestea, eşti tentat să spui că, odată cu doctrina şi practica angajării, opera nu mai îndeplineşte această funcţie de justificare, iar intelectualul nu mai este izolat de societate, ci se reintegrează în ea, sfărâmând multe lucruri. Ce iluzie! Ar vrea – dar nu ajunge nicăieri. Pentru a măsura cât de validă este doctrina angajării trebuie să ne reamintim mai întâi până la ce punct producţia literară sau artistică este angajată în structurile economice burgheze. Ea nu se poate exprima decât dacă nu ameninţă în realitate nimic. Trebuie să ne reamintim că intelectualul se adresează unui “public” care a prins de mult obiceiul de a considera că tot ce spune intelectualul este un joc şi trăieşte, de altfel, în dihotomia totală dintre gândire şi acţiune. Trebuie să ne reamintim că cel ce participă la această cultură este totdeauna pasiv (ascultător de discuri, telespectator) şi nu vede de ce, în ciuda happening-ului, ar trebui să iasă din universul spectacular pe care burghezul l-a construit pe măsura lui. Trebuie să ne reamintim că niciodată cultura nu se naşte din acţiune, ci dintr-o activitate pur cerebrală. Acesta sunt cele patru limite ale angajării şi, plecându-se de aici, desigur, toate îndrăznelile acuzatoare, agitatorii sunt posibile: contra moralei, contra statului, contra politicii actuale, contra războiului, contra lui Dumnezeu, contra omului; toate sunt posibile, pentru că n-au nicio importanţă; măsura lipsei de seriozitate a operelor intelectuale şi artistice din prezent e dată tocmai de îndrăzneala lor. Burghezul, în marea lui înţelepciune,  înţelesese asta cu mult înaintea luptătorilor noştri pentru pace. Trebuie totuşi să facem cel puţin aluzie la un loc comun legat de cultură: cultura de masă. Formula e cunoscută, repetată de mii de ori şi o întâlneşti de fiecare dată când deschizi o carte sau  revistă în care nu se poate să nu fie vorba despre cultura de masă. E imposibil de evitat dezvoltarea retorică asupra dihotomiei cultură burgheză şi cultură de masă; o cultură burgheză pentru elite, restrictivă, universitară, cu umanioarele ei, cu operele ei de artă degustate astăzi graţie celebrelor M.M.C. etc. şi, în opoziţie, o cultură pentru popor, cultivând aptitudinea populară de elevaţie. Astfel că vom întâlni regulat pledoaria democratică: “Poporul are şi el dreptul la cultură. Este frumos, admirabil, corect că ascultă muzică bună, că are teatru la el acasă, că citeşte Pocket-books şi trebuie ca M.M.C.-urile să contribuie la crearea unei culturi noi pentru popor[i]. Dacă detestabilii de intelectuali se iau de cultura de masă, e pentru că sunt invidioşi, pentru că nu vor că vor să împartă cu poporul cultura. Nişte mici camarazi josnici. Ei dispreţuiesc ceea ce i se oferă poporului. Dar, în realitate, ei sunt cei de dispreţuit. E bine ca poporul să fie cultivat, iar această cultură de tip nou e la fel de excelentă precum cultura aristocratică a secolului al XIX-lea.” Acest discurs este foarte frumos (doar puţin obositor), dar e greşit. În ce mă priveşte, am atacat adesea cultura de masă. Dar nu în numele unei anume superiorităţi a culturii anterioare, universitară, aristocratică şi burgheză. Motivul meu era că această cultură de masă nu schimbă în esenţă nimic. Este exact ca şi cealaltă. Adică, în forme diferite, joacă acelaşi rol, îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi cealaltă, rămâne perfect burgheză, deoarece se întemeiază pe aceeaşi diviziune între acţiune şi gândire. Este pur adaptativă, cultivă mai ales pasivitatea, este o justificare a situaţiei de “cultivat”. E fabricată de o “elită” pentru o “masă”. Este lipsită de orice semnificaţie. Ţine de domeniul timpului liber, al superficialităţii, al divertismentului. Are din nefericire aceleaşi fundamente şi aceleaşi caractere ca şi cultura inventată de burghez. Şi cu siguranţă este şi ea o “cultură” ca şi cealaltă. Serveşte în exclusivitate la îmburghezirea noilor categorii. Şi băieţii ăştia bravi, care  au pus-o la cale şi care cred în ea sunt succesorii de treabă ai pictorilor blestemaţi, ai poeţilor noştri revoltaţi dintre care toţi au pus câte  o pietricică la temelia lumii burgheze.

[i] Rămâi stupefiat de  anumite superficialităţi. Cum să spui că cultura de masă, legată de timpul liber şi de M. M. C. este o „nouă formă  de cultură”, că cultura universală care se anunţă (reducând distanţele sociale) este o „transformare”, sub pretextul că graţie timpului liber vom avea o „cultură trăită”? (Dumezdier-Ripert – Timp liber şi cultură, 1967). Cu siguranţă, constatăm că muncitorii frecventează muzeele mai puţin decât cadrele, dar frecventează în mai mare măsură cinematografele, fac sport etc. Putem fi siguri că peste puţin timp ei vor invada muzeele şi vor învăţa în sfârşit să se folosească de biblioteci. Atunci partida va fi câştigată. Dar cum de nu se observă că această cultură este, atât ca structură cât şi ca funcţie, atât în ceea ce priveşte semnificaţia ei cât şi în ce priveşte locul pe care îl ocupă, exact cea edificată de burghezie? Schimbarea de formă nu afectează esenţialul şi va servi mai curând pentru a confirma unificarea societăţii prin adoptarea globală a modului de a fi burghez.

ellul – din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 5, 2017 by Octavian Soviany

Omul, această neînsemnată creaţie de dată recentă, este pe punctul de a se topi. Nu a existat înainte, nu va exista nici de aici înainte. O fulguraţie scurtă care a luminat, desigur, pământul şi cerul. De profundis. Nimic nu va ieşi din acest abis. Omul readus la starea lui anterioară de inexistenţă! O coerenţă magnifică! Plecând de la puncte de vedere diferite, de la ştiinţe diferite, de la premise diferite ,  buniii intelectuali ajung la aceeaşi aneantizare a omului. Trebuie că au dreptate, de vreme ce sunt la unison. Se poate porni de aici şi, constatând că omul nu există, se poate concluziona că nici Dumnezeu, nici morala nu au obiect. “Nu mai există vreo morală posibilă, deoarece gândirea a ieşit din ea însăşi, a devenit propriu-i obiect, fiind în acelaşi timp cunoaştere şi modificare a cunoaşterii  despre modul de a fi asupra căreia reflectează; iar importanţa ei, legată de imposibilitatea lui Dumnezeu şi a moralei, ţine strict de faptul că omul pătrunde în marea indistincţie dintre Celălalt şi Acelaşi.”  Rebusul poate fi răsturnat, îşi păstrează coerenţa, căci doar e semnul îndrăznelii,al libertăţii, al autenticităţii noastre.

Mărturie importantă a acestei dispariţii a omului, filmul lui Antonioni, Blow up este prezentarea sclipitoare, strălucitoare, teribilă  unei lumi în care fiinţa vie nu mai este dorită ca vie. Ducerea la perfecţiune a idealului unui spectacol de aparenţe, instituit de burghez, care a constituit sistemul acestuia şi pe care acum mâinile noastre neburgheze, mâinile noastre de artişti, intelectuali, tehnicieni, socialişti l-au dus până la gloria lui deplină. Nu se mai vorbeşte decât de “luări de cadre”, nu se mai atinge, nu se mai priveşte nimic, totul e fixat cu ajutorul obiectivului, iar violul este comis de la distanţa focală. “Ciudat dans lasciv şi al modelului său, pe parcursul căruia au loc mişcări de apropiere, dar, printr-un transfer neobişnuit, posesia reală a corpului fetei este substituită de declanşarea tot mai frenetică a aparatului fotografic, cel de-al treilea martor, suveran, al unui act ce nu are loc, fiind doar mimat. Apropierea corpurilor nu trebuie să se producă, căci ar distruge spaţiul irepresibil al privirii fotografice” (J.M.Benoist). Am ajuns la punctul extrem, deoarec e în această conjunctură extremă nu mai e vorba decât de o căutare de aparenţe. Iar în acest univers de aparenţe este semnificată tocmai situaţia noastră reală. Dar bunul domn Armand nu şovăie să considere că avem de-a face cu un mare progres, căci imaginea poate fi înţeleasă de indiferent cine instantaneu. Nici nu-i dă prin cap că acest univers al imaginii ar putea însemna o trecere cu buretele peste realitatea omului. În felul acesta domnul  Armand intră în rândul fericiţilor noştri gropari.

Oare astăzi mai există ceva? Cu siguranţă această îndrăzneală! Îndrăzneala de a crea pentru om. Dar trebuie remarcat în primul rând că aceasta este o creaţie a aneantizării. Creaţie estetică, proliferantă, furibundă, exaltată. Este  vorba de o muzică încercând mai ales să nu exprime nimic omenesc, să devină o algebră, o artă combinatorie complexă, o muzică algoritmică şi, prin aceasta, în acelaşi timp, perfect de pură, abstractă, nemaicomportând nici mesaj, nici sens, nici emoţie. Este vorba de un teatru care ne pune la dispoziţie, într-o stare brută şi într-o manieră esoterică, dezordinea, incoerenţa, inumanitatea perfectă, în timp ce pretinde că ar avea un mesaj. Are doar unul singur: absenţa oricărui mesaj posibil. Este vorba despre o pictură în care nu mai trebuie să cauţi nimic şi despre un nou roman care atestă, la rândul lui, dispariţia radicală a subiectului. Descriere minuţioasă a obiectului prin obiect, sau, mai exact lipsa de distincţie esenţială a subiectului în raport cu alte subiecte, a subiectului în raport cu obiectul. Nu mai contează cine spune “Eu” (dar cum acest  “nu contează cine” nu poate fi distins, nici nu ne face să distingem între Ursule şi Henri, el se reduce la  “se”).

În ciuda studiilor recente, situate pe alte poziţii, care încearcă să demonstreze subiectivitatea noului roman şi rolul important pe care îl joacă acolo subiectul, el se caracterizează prin indistincţia subiectelor, prin primatul unui univers reificat de obiecte, căruia omul numai îi aparţine. Iar sentimentele omeneşti exprimă nişte relaţii în care obiectele beneficiază de o permanenţă şi de o autonomie care fac pierdute personajele (Robbe-Grillet). Dacă oamenii sunt trataţi aici ca nişte obiecte este pentru a da expresie unei realităţi, căci cu cât personajul dispare, cu atât (aşa cum se întâmplă şi în societatea actuală) obiectele vor ocupa tot mai mult teren şi vor deveni, doar ele singure, dătătoare de sens. Atunci când este descris, omul nu mai este decât un voyeur, care nu are nici posibilitatea, nici intenţia de a interveni în viaţa socială: există pe de o parte o pasivitate tot mai mare a oamenilor, iar pe de altă parte, o dezvoltare a mecanismelor automatice ale societăţii de care dă seama noul roman.

Singura lui slăbiciune este aceea că aici obiectele par să aibă în continuare o identitate – şi că autorul care descrie o clanţă nu o face folosindu-se de termenii descriptivi ai unui şervet sau ai unui crucişător. Aceasta mi se pare o slăbiciune, căci, dacă e de la sine înţeles că nu există nicio diferenţă posibilă între “Eu-Tu-El”, în noul roman obiectele se mai supun totuşi unei ordini – ceea ce este evident fals, din moment ce aceasta implică prezenţa unui spectator care este un “Eu”. Dar să nu ne alarmăm, mai există un singur bastion care rezistă: limbajul. Omul nu mai există (iar ideile sale cu atât mai puţin), dar îi rămâne limbajul. Omul se spune. Asta e tot şi e genial. Robbe-Grillet declară: “Scriu pentru ca să aflu de ce scriu.” Faptul de a vorbi sau scrie este singurul pe care îl putem reţine. Vorbirea vorbeşte… în consecinţă se întâmplă ceva – nu se poate trece dincolo de omul acesta care se spune. Căci aceasta permite accelerarea eliminării, a aneantizării. Redus la vorbire, omul nu mai depinde decât de câteva sunete. Iar acum ştim că, deşi e puternic structurat, e esenţialmente structură, limbajul nu e nimic, nu conţine nimic – arbitraritate pură, pură gratuitate. Limbajul nu spune nimic. Iar fără limbaj nu mai există nimic, doar un abis. Limbajul îşi întinde fumul deasupra unui deşert. Nu trimite la nimic, fiindcă nu există nimic – nimic real, iar omul şi Dumnezeu nu sunt nişte referenţi posibili ai limbajului. El poate trimite doar la o operaţiune tehnică. Dar din momentul acela nu mai este limbaj, este un corespondent, un reflex al sistemelor mecanice. Nu mai serveşte la comunicare, în pofida a a ceea ce cred oamenii de treabă. Este alcătuit doar din cuvinte moarte. Vorbesc, dar tu nu poţi înţelege ce spun. Eu dau nume lucrurilor, dar ele nu se numesc aşa. În natura lor nu există nicio marcă distinctivă. Rătăcesc printr-o arbitrarietate vidă. Semnul nu mă trimite către nimic. El se mărgineşte la a fi prezent acolo, a fi prezent în calitate de semn. Semnificantul şi-a câştigat în raport cu un semnificat a cărui existenţă nu e certificată de nimic. Totul a fost redus la acest semnificant şi la posibilităţile sale combinatorii, cu atât mai stricte cu cât nu trimit la nimic şi nu-mi mai rămâne decât să mă joc cu această sistematică. În felul ăsta bucla se închide perfect. Dumnezeu care revelează în Cuvânt – omul care se spune. Toate îşi atestă inexistenţa prin insignifianţa limbajului. Nimicul vorbeşte cu nimicul despre nimic.

jacques ellul -din „metamormoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 2, 2017 by Octavian Soviany

Din ce în ce mai pline de ambiguitate, situaţiile sunt totodată constituie din elemente contradictorii. Asistăm la înlănţuiri stranii. Remarcăm, în acelaşi timp, politizarea şi de depolitizarea. Problema  nu se mai poate pune în termeni de “sau… sau” , fenomenul care survine e mult mai complex. El nu semnifică nimic, dacă îl interpretăm într-un sens sau în celălalt. Omul occidental este, în acelaşi timp, profund politizat şi dezinteresat de politică. Toate situaţiile sunt politice, dar politica nu mai are putere decizională (pentru aceste chestiuni a se vedea Jacques Ellul, Iluzia politică). O altă mare dezbatere s-a declanşat cu privire la ideologie. Unii consideră că există o proliferare a ideologiilor, că totul capătă un aspect ideologic, în timp ce alţii vorbesc, la fel de îndreptăţit despre moartea ideologiilor (D. Bell). Se poate vorbi, într-adevăr, despre moartea şi dezvoltarea ideologiilor. Există, indubitabil, o întărire a statului, a puterilor sale, ceea ce înseamnă că funcţiei esenţiale a  acestuia, cea politică, i se conferă un loc mai important. Or, noi putem, dimpotrivă, să vorbim despre o diminuare a politicului, atât la nivelul cetăţeanului, din ce în ce mai puţin apt să-şi găsească locul în această lume, ca şi la nivelul omului politic tradiţional care exercită din ce în ce  mai puţin o putere adevărată. Dintr-o altă perspectivă, putem observa contradicţiile decolonizării. Popoarele proaspăt eliberate vor să devină naţiuni, cu tot ce presupune un asemenea demers în contextul naţionalist occidental; între altele ele reclamă putere industrială. Dar aceasta nu le poate fi furnizată decât de statele occidentale ex-colonialiste, iar sensibilitatea exacerbată a tinerilor naţionalişti va începe să protesteze  nu peste mult împotriva neocolonialismului. Aş putea multiplica aceste exemple; creşterea noastră este plină de ele. Ştiu prea bine că dialecticianul de serviciu va da din umeri, explicându-mi dispreţuitor că totul se dezvoltă prin jocul contradicţiilor. Sunt chiar în stare, la fel ca indiferent cine, să acord atenţie micului joc în chestiune, chiar şi aşa cum a fost complicat de Althusser. Dar eu cred că în realitate noi am ajuns acum la un nou tip de contradicţii, care nu sunt nici cele antagoniste, nici cele neantagoniste îndrăgite de Mao, şi pe care le-aş putea numi paralizante. Căci nu există un joc (fie şi complex) de contradicţii ordonate. Nu există nici explicaţii adecvate pentru cele pe care le constatăm: categoriile de clase, imperialism, relaţii de producţie, suprastructură etc nu mai pot fi întrebuinţate decât forţând lucrurile şi refuzând să le vezi aşa cum sunt ele în realitate. Neo-marxismul nu aduce nicio clarificare. Aceste contradicţii care devin tot mai complexe în interacţiunile lor, dau sentimentul că la un anumit nivel, acela al conştiinţei, al controlului omului asupra lui însuşi şi al înfăptuirilor sale, al reprezentărilor,  al coerenţei fiinţei în această lume, se cască un abis ce înghite tot. Şi omul, prins între aceste contradicţii pe care inteligenţa lui nu le poate domina şi convingerea că lucrurile nu pot fi lăsate aşa, imploră un Dumnezeu absent să-l suplinească. Speranţele sale încep să revină, întrevăzând posibilitatea de a fi înlocuit de calculator. Un zeu care e prezent.

xxx

Ideile, teoriile, doctrinele, formele estetice trec.  Foarte repede. Ştim toţi. Suntem într-o societate de mare consum. Ne e sete şi foame de toate. De îndată ce o doctrină e inventată, e aruncată în stradă şi fiecare pune stăpânire pe ea. În jurul său se creează un vocabular, se aplică la indiferent ce, devine subiectul cântăreţilor şi al caricaturştilor. Celebrele Mass Media răspândesc  pretutindeni, dacă nu ideea, atunci cioburi din ea, fragmente, cuvinte – şi toţi ascultătorii vor vorbi cu emfază despre Existenţă, Noosferă, structuri, câmpuri epistemologice sau diacronie, ori cel puţin despre Op-Art, happening, diferenţă. O să spuneţi că modele intelectuale sau artistice au existat totdeauna.  Cu siguranţă, de aceea ceea ce mă frapează nu este faptul că aparenţele cuprind în plasele lor de cuvinte formele şi inspiraţiile, ci faptul că le rejetează osemintele atât de repede. Se poate spune că, anterior secolului XX, ideile, doctrinele, operele artistice penetrau lent, îşi făceau drum cu greutate, dar după ce-şi cucereau locul durau suficient de mult pentru a marca o generaţie. Astăzi dispariţia lor este rapidă, direct proporţională cu rapiditatea  difuzării. Pare că cea mai subtilă, cea mai profundă, cea mai serioasă dintre ideile contemporane se uzează instantaneu. Sutele de mii de limbi care rostesc acelaşi cuvânt îl tocesc foarte repede. Trebuie abandonat. Nu mai înseamnă  nimic. E dezosat, veştejit de atâtea respiraţii. Nu ne mai vorbeşte, după ce a putut stârni polemici violente, câteodată resentimente. Trebuie căutat altceva. O altă filosofie, o altă artă, o altă expesie. Şi totul foarte repede. Suntem avizi de nou. Nimic nu ne mai poate satisface aspiraţiile. Ce progres! Uitaţi-vă la răspândirea inegală, pe parcursul istoriei, a invenţiilor noastre intelectuale, estetice. Nicio altă epocă n-a cunoscut atâtea. Dar dacă obiectul nou se epuizează atât de repede nu e oare pentru că noi suntem înainte de toate (şi poate doar) consumatori? Îi digerăm pe Schönberg sau Berg la fel de repede cum ne digerăm iaurtul. Şi vrem de îndată altul.  Acestea nu sunt decât aparenţe. Iar aparenţele sunt fugitive. Trăim într-o aparenţă de gândire, într-o aparenţă de artă. Acest joc de oglinzi trebuie mereu reînnoit; cea mai mare subtilitate, cea mai mare profunzime s-au redus la o schimbare de costumaţie, pe care textilele artificiale o fac foarte la îndemână. Dar nu e nimic mai firesc, socotiţi dumneavoastră, cunoaştem, accelerarea istoriei…  Înţeleg. Totuşi nu mă pot decide decât cu o oarecare tristeţe să văd aruncate la gunoi lucruri care ieri erau considerate artă magnifică sau gândire profundă. Apariţia a patru filosofii totalizatoare  şi decidente (poate chiar cinci) într-o singură ţară doar în treizeci de ani mi se pare îngrijorătoare. Admir fertilitatea. Dar cunoaştem situaţia acelor  bătrâni care mai vor să facă dragoste… Un asemenea consum uriaş mă face să cred că nimic nu mai ajunge la centru şi că de la centru nu mai vine nimic. Jocul e de ajuns, inima nu mai contează. Această accelerare a tuturor obsolescenţelor mă face să cred că poate nici nu mai există inimă.

Cum să nu evoc în această discuţie despre hiper-consum şcoala de sculptură cea mai recentă (arta cinetică) şi declaraţiile fondatorului ei, Jean Tinguely: “Artiştii se adaptează ritmului timpului lor, păstrează contactul cu epoca lor şi mai ales cu mişcarea perpetuă şi permanentă.” Şi încă cum! Trăim în secolul în care, din punct de vedere estetic, inovaţia reprezintă o valoare prin ea însăşi. Nu mai există nici conţinut, nici repere, nici puncte fixe. Frumuseţe, semnificaţie – toate acestea sunt depăşite! Există doar metode, doar inovaţii întemeiate pe convergenţa dintre o societate de consum şi  mitul progresului. De aici imposibilitatea de  a da naştere unui stil. Nu poate exista un stil – oricare ar fi acela – şi, dintr-o asemenea perspectivă Picasso este cu adevărat pictorul timpului său, genial desigur, dând mărturie despre incoerenţa absolută rezultată dintr-o coerenţă ce tinde spre absolutizarea structurilor. Arta este în felul acesta evacuată, în conformitate cu categoriile burgheze şi redusă, în absenţa unui stil, la funcţia unui stimul episodic.

Trebuie să înfăptuim repede. Acceleraţia ne impune să mergem mereu mai departe, mereu mai repede, mereu mai energic. Actele de bravură se cer depăşite în permanenţă. În domeniul intelectual şi artistic ceea ce ne caracterizează e îndrăzneala extremă. Fiecare pas, fiecare moment care trece, ne vor mai îndrăzneţi decât înaintaşii noştri de acum o oră. Se bat adevărate recorduri sportive. Doar că aici avem, în plus, şi pălăvrăgeala. “Domnilor şi Doamnelor, un salt mortal cum n-aţi văzut niciodată!” Te-ai putea crede la circ.

Dar acolo cel puţin artiştii îşi riscă pielea. Denunţ. Contest. Pun în discuţie. Şochez. Scandalizez. Ţin predici. Critic fără  încetare conştiinţa umană. Dezvălui tot adevărul… despre ce? Din moment ce cutare idee a fost lansată, cutare formă estetică, cutare sistem – trebuie să porneşti de acolo, nimic din ce a fost înainte nu mai contează. Nu mai e vorba de a aprecia un adevăr sau un non-adevăr, e vorba, pur şi simplu, doar de progres. Dacă am ajuns deja aici, eu nu mai pot privi înapoi şi trebuie să fac cu un pas mai mult în aceeaşi direcţie. Omul de teatru a avut îndrăzneala să înfăţişeze pe scenă un sărut adevărat. Următorul va face mai mult. El o să înfăţişeze mângâieri adevărate – iar următorul nu mai poate da înapoi, va înfăşişa o acuplare adevărată, deocamdată ascunsă după nişte perdele, dar următorul…  Şi la fel se petrec lucrurile şi în domeniul ideilor, al picturii, al muzicii. Să fii mereu tot mai îndrăzneţ! Filosoful a pus în discuţie limbajul – ei, bine! trebuie să accepţi această nouă poziţie. Nu e permis să conteşti, să te întrebi, să refuzi – ar însemna să fii retrograd. Să priveşti chiorâş spre trecut – înseamnă să nu fii la curent cu ultimele nivele de evoluţie! Iremediabile acuzaţii! Din momentul în care o idee a fost lansată nu mai poţi gândi pur şi simplu ca înainte, ca şi cum ea n-a fi fost pronunţată. Am auzit de sute de ori acest argument. Dar nimeni nu se întreabă dacă nu cumva ideea proaspăt lansată nu este o stupiditate şi dacă, după toate acestea, chiar nu putem gândi efectiv fără a ţine seama de ea. Dacă e o idee contestatară, care  neagă, care denunţă ,va fi acceptată ca atare. Dar e nevoie mereu de tot mai multă îndrăzneală. Contestarea poate atinge şi inima. Marile pasiuni, marile credinţe, marile opere; e vorba, înainte de toate, de a devaloriza, de a micşora, de a mediocriza tot ce omul a socotit până acum că este bun, viabil şi sigur. Contestarea este considerată viabilă în sine, ca o probă absolută a libertăţii.

Va trebui să ne întrebăm în curând dacă  poate fi pus orice în discuţie şi dacă nu există întâmplător şi nişte obiecte privilegiate, considerate intangibile. Dacă nu cumva există doar anumite domenii în care contestarea este legitimă şi din ce cauză. Deocamdată  constatăm doar că ne-am lansat pe acest drum legat de îndrăzneala extremă a spectacolelor  şi a contestaţiei, în care descoperim expresia libertăţii noastre. Vedeţi cât suntem de redutabili şi curajoşi. Acum vom proclama tare şi răspicat, evitând orice ambiguitate, că Dumnezeu a murit. Ajunseserăm şi aici. Desigur (dar nu vrem să ştim de asta) burghezul îl asasinase deja în toată legea. A rămas  doar aparenţa, credinţa, ideologia. Acum pe acestea le omorâm noi. Teologii ne vor arăta că e vorba de Dumnezeul religios, nu de Dumnezeul Isus. Dar subzistă două lucruri importante: mai întâi formula – iar publicul nu reţine decât formula care îl readuce la unitatea fiinţei sale şi îl justifică: nu se mai credea în Dumnezeu de multă vreme, dar nimeni nu îndrăznea să mărturisească; acum teologii o permit… Trăiască teologii atei! Succesul miraculos al unei cărţi atât de puerile ca Honest to God arată în ce mare măsură această îndrăzneală extremă coincide cu starea comună a tuturor occidentalilor. Şi al doilea fapt important: această negare, această aneantizare a lui Dumnezeu îi uneşte într-un soi de fraternitate atât pe creştini cât şi pe necreştini. Nu mai există nicio partiţie între cei care cred şi cei care nu cred – umanitatea s-a reconstruit în sfârşit ca întreg! În marea groapă a absenţei proclamate a lui Dumnezeu.

Această aneantizare, facilitează multe alte lucruri, mai ales legate de sexualitate, de vreme ce proclamă dispariţia moralei. Vechea morală era cam stânjenitoare din acest punct de vedere. Libertatea a triumfat din plin şi aici!

Omul este adult, şi-a ucis tatăl şi mama, precum şi pe Dumnezeu în calitate de tată. Trebuie să se conducă după cum crede de cuviinţă. Să mai reamintim o dată că acum ne situăm la nivelul ideologiei: din punctul de vedere al acesteia, omul este în totalitate vacant şi îşi inventează propriile reguli. Este reprezentat ca acţionând în mijlocul unui vid uriaş. Pune în discuţie tot. Îl ridică în slava cerului pe Sade care i se pare biruitorul moralei. Formulează această platitudine nemuritoare: “Suntem judecaţi de judecăţile noastre asupra lui Sade” (Sollers) pentru a-şi proba propria libertate. Suntem tot în domeniul îndrăznelii – şi al marii victorii asupra inexistentului. Dar ceea ce nu există lasă în urmă un gol. Lichidarea valorilor, a virtuţilor, a regulilor, a principiilor nu generează nimic. Nu cred că putem să-l luăm în serios pe celălalt Sade, pe penibilul, pe plictisitorul, pe  conformistul acela care a acumulat toate neghiobiile ideologico-politico-sociale ale timpului său, pe grămada aceea confuză de discursuri găunoase despre om, societate, politică, ştiinţă, ce a tot repetat nişte lucruri care, după Rousseau, ar fi putut fi colportate de către oricine. Dumnezeu e mort. Morala e moartă. Dar e mort şi omul. Trebuie să fim consecvenţi şi să  mergem până la capăt (şi poate că acesta nu e tocmai capătul) cu omul dizolvat din punctul de vedere al condiţiei sale  sociale. Ştim asta demult. Dar trebuie mers mai departe, iar activitatea ideologico-intelectuală o face cu consecvenţă. Omul nu mai contează; nu mai există decât structuri. Ştiu că nu asta este exact ideea lui Lévy-Strauss, dar ceea ce s-a spus despre ea trebuie reţinut, pentru că, la nivelul omului are o importanţă majoră. Există moduri de organizare diferenţiate, sisteme combinatorii, în interiorul cărora omul este redus la rolul de funcţie, de jeton al unei maşinării automatice. Omul nu există – punct paroxistic al materialismului! În sfârşit, un marxist consecvent trage concluzia aşteptată de multă vreme: nu se mai poate spune “eu”, pentru că “eu” nu există; în loc să spun “eu merg” trebuie să spun “se merge” căci totul a devenit anonim şi depersonalizat. Un marxist consecvent nu poate spune decât aşa, pentru el omul fiind lipsit de posibilitatea de a fi individ. Marx n-a mers suficient de departe, dar din fericire îndrăzneala noastră intelectuală ne permite să rectificăm timiditatea lui Marx în această privinţă. (Va trebui să ne întrebăm şi de ce o asemenea negare a omului este posibilă tocmai în momentul acesta.). Încă puţin efort. N-am mers până la capăt cu aneantizarea omului. Omul? Dar asta, ia te uită, este o idee recentă. Altădată nu exista niciun interes pentru aşa ceva. N-au trecut decât vreo o sută sau două sute de ani de când a fost  elaborată ideea de om. Şi iată că asistăm la declinul ei. De altfel e bine  că omul o să dispară. Căci doar graţie acestei eliberări, la care am ajuns în cele din urmă, am putut începe să “gândim”. Marele obstacol din calea gândirii era omul. În zilele noastre nu se mai poate gândi decât în vidul lăsat de absenţa omului, căci acest vid nu sapă o breşă, nu reprezintă un gol care trebuie umplut; el  este nici mai mult nici mai puţin decât o repliere a spaţiului unde în sfârşit pot să gândeşti din nou. Ca să vezi! Asta îmi aminteşte de celebra replică a faimosului economist englez Bastable: “omul este o povară pentru economie.”  Există doar un obstacol care împiedică economia să funcţioneze bine: omul – un obstacol care ne-a împiedicat până acum să gândim corect. Omul: mereu şi mereu! Dar vom fi în curând liberi! Economia şi filosofia vor avea drumul deschis!

ellul – din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Noiembrie 1, 2017 by Octavian Soviany

Au fost odată nişte lagăre de concentrare – de muncă şi de exterminare. Au fost odată nişte dictatori  ticăloşi, care voiau răul oamenilor de treabă… Din fericire, vremurile acelea au trecut. Nu se vor mai întoarce  niciodată. Au fost nişte accidente. Un paranoic, alt paranoic…Şi apoi împrejurările – dificile, dar explicabile. Nu există niciun motiv raţional să se mai întroarcă în actualitate. Trebuie să dăm crezare acestor explicaţii pline de suficienţă? Trebuie să admitem că Hitler şi Stalin au fost nişte apariţii întâmplătoare? Putem fi siguri de asta acum, când peste tot sunt în floare dictaturile cele mai nemiloase: Castro, Constantin, Mao, dictatorii din ţările africane? Când unii susţin că preşedintele Johnson este un nou Stalin? Nu ne serveşte la nimic să spunem: “Nu este acelaşi lucru. Dictaturile ajută ţările africane să iasă din starea lor de marasm.”

Cei care vorbesc aşa nu sunt decât nişte copii de cor plini de solemnitate. Desigur, o dictatură serveşte mereu la ceva. Cea a lui Hitler a fost indispensabilă pentru relansarea Germaniei. Nu serveşte la nimic să spunem: “Dictatura lui Hitler şi aceea a lui Stalin n-au fost acelaşi lucru. Cea a lui Stalin urma sensul progresului şi al istoriei.” Cei ce vorbesc astfel sunt nişte adepţi orbiţi, care riscă să treacă pe alături de faimosul sens al istoriei. Din cauza ororilor săvârşite, se ascunde cu grijă uriaşa revoluţie socio-economică înfăptuită de nazişti, la fel de importantă ca şi cea din 1917. Dar dacă proaspătul U.R.S.S ar fi declanşat un război la fel de uriaş ca şi acela din 1939 credeţi că ar mai fi rămas mare lucru din măsurile revoluţionare ale epocii? Cu siguranţă, Hitler şi Stalin se aseamănă. Iar micii dictatori de dreapta sau de stânga, asta contează prea puţin, fac tot posibilul ca să-i imite. Poţi crede că e vorba de nişte accidente când lumea întreagă s-a orientat după aceste două modele? Când aventurile lor, fiecare cu locul şi cu epoca ei, li s-au părut tuturor celor interasaţi? Desigur, accidente în sensul că ne pun în faţa aberantului, a incoerentului, a inumanului, a abominabilului. În faţa coşmarului. Dar oare nu ştim azi că el, coşmarul, exprimă o realitate mai profundă a fiinţei decât activitatea concretă, raţională a omului în stare de veghe? Dictaturile lui Hitler şi Stalin – un coşmar? Foarte exact. Adică semnul, indicele, proiecţia, erupţia delirantă, dar absolut semnificativă a adevăratei realităţi a societăţii noastre globale. Şi poate intersemnul acesteia. Acum, fireşte, ca adormitul care se trezeşte, işi ia cafeaua, se rade, merge la birou şi devine  punctualul domn Williams, societaţile nostre sunt treze, puse pe produs cantităţi tot mai mari, pe organizare, pe dezvoltarea democraţiei, şi mai ales pe vorbit, pe vorbit, pe vorbit despre umanism şi responsabilitate.

Dar visul, pe care doar psihanalistul îl poate înţelege, e un fapt consumat. El a adus la lumină partea cea mai serioasă, cea mai profundă, cea mai autetică a omului căruia altminteri nu-i percepem decât aparenţa. Iar cruda semnificaţie a unui asemenea vis este aceea că aceste două revoluţii au fost (cum a spus Rauschning despre una din ele) nişte revoluţii nihiliste.  Desigur, au existat nişte doctrine, nişte activităţi, nişte administraţii. Şi o redresare economică, financiară, naţională.În zgomotul puternic al uzinelor, naţiunea se edifica. Şi totuşi, nihilismul se găsea în inima tuturor acestor înfăptuiri. Nu, nu era vorba doar de simpla şi superficiala contestare a unor sentimentalisme  sau moralităţi tradiţionale, ci de un ansamblu uiriaş de mijloace puse în slujba unei nimicnicii absolute. De fapt, doar la acest nivel ne putem da seama de importanţa lagărelor de concentrare, a reactualizării torturii, a proceselor înscenate, a delaţiunii generalizate, a masacrării evreilor, polonezilor, a ţiganilor, a prizonierilor ruşi – pe de o parte, a înăbuşirii Kronstadtului, a mişcării lui Mahno, a trădării spartakiştilor şi a rezistenţei varşoviene, a masacrării balticilor, ucrainienilor şi azerilor – de cealaltă parte. Pentru că toate acestea dau mărturie despre neantul aflat în centrul acestor vulcani în erupţie – ele trebuie luate în seamă, şi nu doar din cauză ororii în sine. Coşmar al umanităţii actuale,ele dau mărturie despre neantul care se află în centrul societăţii noastre, considerate în ansamblul ei.

xxx

Cu cât societatea noastră se dezvoltă mai mult, cu atât ajunge la nişte situaţii pline de ambiguitate. Tot ce este creat de tehnică este ambiguu. Toate invenţiile produc instantaneu binele şi răul, amestecate inextricabil. Nu spun: pot servi binelui şi răului în aceeaşi măsură. Este exact invers.

Diferenţa dintre bine şi rău nu mai e deloc limpede; morala  însăşi a devenit una a ambiguităţii. Înţeleg că asta a fost dintotdeauna condiţia omului. Acesta este o fiinţă ambiguă. Purtătoare de gheaţă şi foc. Dar să nu ne grăbim. Cunosc demonstraţia. Nimic nu s-a schimbat. Decât un detaliu. Până acum omul a încercat totdeauna să se ferească de ambiguitate. Dacă a creat un limbaj, a fost tocmai pentru a comunica precis şi pentru a evita ambiguitatea. El i se subordonează raţiunii, pentru că aceasta este digul ce se împotriveşte mişcării schimbătoare a mării. A inventat dreptul pentru a clarifica situaţiile şi pentru a şti ce poziţie ocupă în fiecare clipă. A devenit matematician şi contabil. A pus lumea în ordine şi s-a pus în ordine pe el însuşi. Nu mai poate tolera ambiguitatea. Şi dacă este obligat să o recunoască totuşi, îl aşază la intrare pe Jupiter Bifrons. Cei ce nu intră în luptă pentru a controla această situaţie fundamentală stau pe loc sau se înstrăinează. Or, mai nou, omul societăţii occidentale abandonează lupta. Îşi repudiază vechile adevăruri, proclamându-le artificiale şi declarând că acestea l-au împiedicat să ia act de propria-i fiinţă şi de dinamica vieţii. Raţiunea a fost o înşelătorie, limbajul o minciună, dreptul o caricatură. Iar orice tentativă de a separa binele de rău are drept consecinţă maniheismul. Omul modern se complace în incertitudine, în incomprehensiune, pretinzând că doar un limbaj alunecos este adevărat, că nu poţi vedea decât pe clar-obscur, că realul nu există, că imaginea este singura realitate (a se vedea, printre alte mii de exemple, filmul lui Antonioni Blow up), că dacă îţi înşeli nevasta e o dovadă că o iubeşti, iar dacă nişte copii de cincisprezece ani se culcă unul cu altul la întâmplare, asta e o dovadă a purităţii lor. Privat de natură, omul pretinde că şi-a descoperit natura lăfăindu-se în ambiguitate. Deposedat de el însuşi, îşi probează propria existenţă fiind mai multe lucruri contrarii în acelaşi timp. Cel puţin în acest amestec nefericit vor exista câteva oase care să iasă în evidenţă. Invazia ambiguităţii. Această renunţare a omului de a se afirma, această demisie generală care este justificată în numele unei fiinţe mai umane, mi se pare semnul nou al unei modificări a condiţiei omeneşti. Omul înzestrat cu mijloace fără egal încetează să spere că va putea controla ambiguitatea. E adevărat că aceste situaţii sunt din ce în ce mai puţin cele care provin din natura lui, ci cele care sunt produse de propriile sale mijloace. Cum să le poată domina? Preferă să li se livreze. Iar această renunţare de a mai clarifica, de a stăpâni şi de a decide mi se pare că revelează tocmai neantul ascuns în inima lumii moderne.

poezia lui george murnu

Posted in Uncategorized on Octombrie 6, 2017 by Octavian Soviany

 

Cunoscut ca traducător al lui Homer, George Murnu (1868 -1957) a publicat şi versuri originale, din care nu lipsesc experimentele timide de limbaj. Poemele lui, al căror alegorism e în spiritul neoclasicismului practicat de Panait Cerna sau D. Nanu se întemeiază pe schemele ascensionale, proprii perspectivei eroice. Poem eroic subliniază astfel caracterul polemic al oricărei ascensiuni, care e întotdeauna acţiune magică îndreptată împotriva feţelor timpului. Ea e imaginată ca o autoafirmare orgolioasă (şi nu lipsită de primejdii) a spiritului în raport cu viaţa, a inteligenţei în raport cu instinctualitatea: „Un brad în plai s-a tânguit:/Ce vitreg, Doamne-ai împărţit iubirea-ţi pământească!/Priveşte cum ai osândit sămânţa mea să crească//Pe-o coastă repede-ntre stânci, deasupra unei rupte/prăpăstii negre şi adânci/să duc eterna luptă//Cu duhul morţii, să mă îndoi sub nori care detună,/Bătut de crivăţ, ros de ploi, pe vifor şi furtună./Şi singur în pustiul nord şi troienit în spate,/Din răsputeri să mă încord spre a putea răzbate/Prin drum de piatră în pământ cu biata-mi rădăcină/Şi cu durere să mă-avânt spre dulcea ta lumină”. Întoarcerea în timp, scrutarea originilor şi evocarea vetrei natale se fundamentează, cu exces de materie minerală, pe simbolistica muntelui sacru, solidar cu un concept înalt de virilitate, care aparţine și el, perspectivei eroice: „O munte al meu, vis de copil ce-mi apare/Cu stemă de fulgere, cu coamă de nori,/Cu umere-n zale de-argint şi ninsoare,/Spre tine port ochii mei tot călători,/O ţară de plaiuri măreţe, meleag de păstori.// (…) Sub turnuri de stâncă, adăpost de furtună,/Cuibare de vulturi se-nalţă şirag” (Cântecul plaiurilor natale). Ca şi în poemele lui Macedonski, echivalentul ascensiunii este la Murnu expansiunea, cucerirea spaţiului orizontal infinit, iar poetizările sale se transformă acum într-o gestă a „idealului”, în căutări febrile ale absolutului, cum se întâmplă în Floarea Mării: „Pentru tine, o Nereidă,/Mladă din plămada spumii,/Pasul mi-l topesc în flaut/să te cânt şi te tot laud – /Dus în piatra mea de-obidă,/Singuratic argonaut,/Dibuind prin vadul lumii/Tot adulmec şi te caut/ (…) Din albastra ta lucoare/De Ciclade-nvederată,/Ca din zodie-azurată,/Te-am văzut cum orbitoare/Ochilor mei revelată,/Înflorind biruitoare,/Galatee plutitoare,/Tu te-ai dus neîndurată/Ca un nufăr în vultoare./Năzuind la-ntinsa mreajă/M-aţineam străvit pe malul/Nopţii şi al zbuciumării,/Suflet înfrăţit cu valul/Singur dat pe veci uitării,/Biată umbră, după tine,/Floarea spumii, floarea mării” Mistuit de febra înălţimilor, Murnu va fi aşadar cântăreţul „domului etern” şi al luminii uraniene, care dă glas aspiraţiei de eliberare din temniţele corporalităţii, afirmând – din perspectiva viziunii socratice – supremaţia spiritului şi celebrând „Străluminata-mpărăţie/Eterică de-azur şi soare,/(…) De-a pururi nouă sărbătoare/De cea mai naltă bucurie”. Ceea ce diferenţiază însă asemenea poeme de perspectiva eroică a clasicismului  este percepţia muzicală, mai apropiată de constelaţia de imagini a viziunii magice, căci în ţesătura melodiei are loc împăcarea contrariilor, iar timpul este dominat (după expresia lui Durand) printr-o meta-erotică. De aceea în Domul etern lumea înaltului va fi configurată muzical, într-o orchestraţie de glasuri angelice, iar integrarea în ordinea divină sacralizată prin cântec: „Focar mai sacru de inspirare/Ca taina frumuseţii care,/Imensă, lirică-nzestrare/Mi-o ulmă-n mine-adânc fiinţa/Mă tot exaltă cu priinţa/În unde străvezii şi clare./Străbate-n lut desorbitoare/Şi în serafică înaripare/Mă despăimântă cu dorinţa/Din patimi negre de-ntinare/Şi mă cufundă ca-ntr-o mare/De calmă, cosmică ritmare,/Cea mai simfonică vibrare/De muzică în biruinţa/De-atotputere creatoare”.  Izomorfismul dintre eros şi muzică reprezintă şi punctul de pornire al poemului Pasăre măiastră unde iubita e o femeie-pasăre, ca sirenele lui Homer, al cărei cântec generează viziuni paradisiace: „Descinsă ca din stele/Şi din domnia albastră,/Cum pasăre măiastră,/Iubita mea sihastră,/Se fură-ntre zăbrele/Şi cuibărindu-şi hramul/În pom de cult sub ramul/Însingurării mele grele/Tot piuie din strune/De fin metal minune/De triluri, vrajă de reţele./Din nou îmbracă aurărie/Stelară viaţa-mi pământie/Şi peste nouri, peste abise/Exultă, ascultă, zi-noptime/Cum n-a ulmat vreodată nime”. Cu asemenea compoziţii, poetul se situează în vecinătatea unui ocultism întemeiat pe sonorităţi melodice şi pe ritmuri care aspiră să traducă, fie şi cât de naiv, cu o stângăcie nu lipsită de candorile picturilor primitive, mişcarea energiilor divine. Muzica dobândind aici – ca în hermetism – dimensiunile unei gnoze, căci (se poate citi în Corpus hermeticum) „a cunoaşte muzica înseamnă a şti cum e orânduit universul şi planul divin conform căruia sunt împărţite toate; ordinea în care fiecare lucru în parte a fost asamblat într-un întreg, după o raţiune artistică, va produce un fel de concert suav şi autentic, o muzică divină”. Prin locul pe care îl acordă valorilor muzicale şi incantatorii ale limbajului, poezia lui Murnu se va despărţi aşadar de poetica neoclasică a socraticului, arătându-se, paradoxal, mai aproape de căutările noii poezii „instrumentaliste” pe care o experimentase la noi Macedonski. Din perspectiva lui Rene Ghil, principalul teoretician al instrumentalismului, ritmul poetic reprezintă „traducerea literară a unui mod al devenirii universale”. Organizate şi armonizându-se în „procesul Ideii”, valorile sonore ale cuvântului vor sugera astfel ansamblul sau ordinea lumii, ceea ce doreşte, în fond, în poemele sale şi George Murnu. Discreta lor modernitate rezidă însă mai puţin în viziunea „muzicală” care contrazice spiritul socratic al neoclasicismului, cât în prezenţa, mai mult sau mai puţin fortuită,a acelor tensiuni şi disonanţe ce caracterizează limbajul poetic modern. Aspiraţia uraniană e astfel în constrast totdeauna la Murnu cu limbajul bolovănos şi lipsit de transparenţă în care pare a se împiedica orice elan spiritual. Conştient sau nu, poetul apelează aici, pentru a da expresie „conţinuturilor” sale la „formele” parcă cel mai puţin adecvate, această contradicţie dintre spirit şi literă fiind în cele din urmă generatoare de inefabil.  Iar lirica lui Murnu plasându-se astfel, mai mult decât a oricărui reprezentant al direcţiei socratice şi clasicizante, la punctul de intersecţie dintre revoltă şi pedagogie.

%d blogeri au apreciat asta: