naluca 13

Posted in Uncategorized on aprilie 29, 2016 by Octavian Soviany

Tânărul actor s-a îndrăgostit de la prima vedere de Ada. A început s-o curteze timid, îi aducea la repetiții buchete de flori, iar la un moment dat şi-a luat inima în dinți şi a invitat-o la cofetărie. Ada lua florile, îi adresa uneori lui Călin câte un zâmbet de circumstanță, dar a refuzat invitația: mama ei îi interzisese categoric să iasă în compania vreunui bărbat. Văzând însă că fața partenerului ei se întunecă brusc, a simțit un început de vinovăție. Iar gândul că îl rănise a urmărit-o câteva zile: îşi dădea seama că acesta era ultima persoană care ar fi meritat un asemenea tratament. Dacă invitația ar fi venit din partea altui bărbat, bunăoară  a încrezutului care interpreta rolul lui Grig şi se lăuda permanent în fața tovarăşilor lui de pahar că nu îi poate rezista nicio femeie, refuzul ei ar fi fost unul firesc. Dar Călin nu avea nimic din siguranța de sine a seducătorului de profesie: Ada îl simțea dezarmat, dependent de un da sau un nu rostit de buzele ei, iar faptul că îl putea domina o determina să nutrească față de el o anumită îngăduință, ca aceea pe care o are o persoană în toată firea în raport cu comportamentul imatur al unui adolescent. Pe de altă parte, discuțiile despre bărbati purtate cu Anca îi stârniseră curiozitatea. Avea momente când în mintea ei încolteau nişte gânduri pe care refuza să şi le mărturisească pâna şi ei înseşi. Femeia, care se contura tot mai limpede în crisalida ei de adolescentă, începea să-şi reclame drepturile cu timiditate. Se surprindea uneori privind multă vreme în gol, cuprinsă de un fel de reverie cețoasă, o moliciune plăcută îi invada membrele şi avea impresia că fiecare celulă a trupului ei e antrenată într-o mişcare de vibrație lentă, ca atunci când aştepti ceva, un ceva nedesluşit si tocmai de aceea ispititor, care nu ştii prea bine când şi cum va fi să se împlinească. Se privea goală în oglindă, aşa cum se deprinsese încă de la începutul adolescenței, şi descoperea că trupul ei dobândeşte treptat o nouă fizionomie, nu mai e acela al unei pubere, ci al unei femei coapte pentru dragoste, e generos şi luxuriant, emană o feminitate aproape sălbatică, aproape neruşinată, are dulceaţa unui strugure copt, dar şi ceva din aroma amară a florilor de pădure sau a vinurilor de ţară. Umerii sunt perfect rotunzi, sânii, pe care poţi desluşi dacă priveşti de foarte aproape, zvâcnetul imperceptibil al unei vinişoare albastre şi ale căror sfârcuri trandafirii încep să se întărească uşor, au consistenţa paradoxală a marmurei vii, mijlocul, subţire şi mlădios, contrastează cu şoldurile largi şi puternice, în care par a fi concentrate inepuizabile depozite de vitaliate. Pântecele, umbrit în partea de jos de o pată întunecată de muşchi, are netezimi feciorelnice şi catifelări pline de voluptate, coapsele par strunjite cu migală din fildeş de mâinile pline de har ale unui artizan din vechime, genunchii, uşor ascuţiţi, aduc în această orchestrare savantă de rotunjimi, în acest măiastru concert de viori şi de violine, râsul, de o inefabilă picanterie, al piculinei, ceva asemănător cu savoarea acrişoară a afinei, gleznele au fineţea bijuteriilor renascentiste. Ada nu e mulțumită însă de frumusețea trupului ei, pe care îl percepe deocamdată ca pe ceva străin şi într-o oarecare măsură ostil. Işi dă seama că acesta are viața lui proprie şi propriile lui legități, pe care nu va putea să le ignore la nesfârşit, că se apropie ziua când mâna fierbinte a iubitului ei nevăzut va trebui să fie înlocuită. Îşi dă seama, dar momentan îi este foarte greu să accepte. Bărbații i se par nişte fiinte brutale şi primitive, atingerile lor nu pot fi decât dureroase, lipsite de orice tandrețe sau delicatețe, iar ideea de a-şi abandona corpul la discreția unui asemenea despot ahtiat după plăcerile cele mai animalice o dezgustă şi o inhibă.

Desigur că din asemenea reverii Călin este cu desăvârşire absent. Ele nu se leagă de altminteri de nicio prezență masculină concretă. Ada resimte în asemenea momente doar anumite stări, pe care i-ar fi foarte greu să le redea prin cuvinte, intuind însă vag că ele trebuie puse în legătură cu această schimbare a corpului ei, care o tulbură şi o nelinişteşte. Însă, atunci când, peste câteva zile, Călin şi-a reînnoit invitația, răspunsul ei nu a mai fost atât de categoric, ci (după ce a părut că şovăie îndelung) i-a dat de înțeles că ar putea să accepte cândva o întâlnire. Nu mai era un refuz, ci o amânare. De fapt, Ada era foarte nehotărâtă. Ar fi vrut, pe de o parte, să-i facă o mică plăcere acestui tânăr bărbat, parcă plămădit dintr-o altă substanță decât masculii obişnuiți, dar, pe de altă parte, se temea de posibila reacție a părinților săi ( în oraşul acela nimic nu putea să rămână secret pentru multă vreme), iar faptul de a se găsi pentru prima dată în viața ei singură în tovarăşia unui străin, chiar dacă în aparență inofensiv, îi provoca o uşoară nelinişte. Dar era oare Călin chiar un străin? Scena crease între ei anumite momente de intimitate, iar sensibilitatea olfactivă cu totul specială a Adei îi detectase cu uşurință mirosul: un miros amestecat de deodorant, de pastă de dinți şi de corp de animal tânăr în care se amesteca uneori un iz puțin supărator de țigară. Nici atingerile lui nu-i erau cu totul necunoscute. Călin avea o mână uscată şi fierbinte, care, în anumite momente ale spectacolului, strângea convulsiv degetele lungi ale partenerei, ca şi cum tainele cerului înstelat, despre care îi vorbea cu o voce transfigurată, ar fi trebuit să se încrusteze pentru totdeauna, ca nişte hieroglife misterioase şi în epiderma acesteia. Exista apoi şi un moment când brațul subțire şi parcă prea lung, de adolescent intârziat, al bărbatului cuprindea strâns mijlocul Adei, un moment în care ea însă era mult prea preocupată de jocul său ca să resimtă vreun fior erotic, dar senzația rămânea, senzația unei strânsori nu tocmai neplăcute, şi chiar persista o vreme şi după sfârşitul spectacolului. Şi poate că e ciudat – cel puțin din punctul de vedere al unui profan – că Ada, care în viața cea de toate zilele ar fi acceptat cu greu atingerea unui bărbat, se lăsa îmbrățişată pe scenă fără reținere şi putea să simuleze perfect abandonul unei femei în brațele iubitului său, fără să fi trecut niciodată în realitate printr-o asemenea experiență. Dar noi ştim că persoana de pe scenă nu mai era Ada şi de fapt nu mai era nimeni, doar o formă pură şi impersonală de energie, menită să însuflețească nişte ființe umane închipuite, cărora ajungea să le infuzeze carnea şi sângele unor oameni reali, folosindu-se pentru aceasta de propriul ei suflet şi de propriul ei trup, aşa cum muzicianul se foloseşte de sunete sau pictorul de culori. Teatrul i-a ținut loc de viață şi dacă ar fi avut o viață în adevăratul înțeles al cuvântului probabil că n-ar fi ajuns o mare actriță. Iar din acest puct de vedere îmi este cu siguranță superioară: eu am ratat în egala măsură atât viața cât şi literatura.

naluca 12

Posted in Uncategorized on aprilie 28, 2016 by Octavian Soviany

De aproape o săptămână n-am mai primit niciun mesaj de la Ada. Oare prin intermediul cine ştie căror senzori misterioşi, această femeie de cuvinte şi fum să fi ghicit că în ultima vreme o parte a gândurilor mele se îndreaptă către Adina? Deşi ideea mi se pare absurdă, constat că mă urmăreşte cu insistență de câteva zile. Am sentimentul că apucându-mă să scriu despre povestea asta, veche de treizeci şi cinci de ani, am încălcat una din regulile, niciodată formulate explicit, dar perfect intuite de amândoi, ale relației mele cu Ada. Trebuie să recunosc că n-am fost mereu sincer cu ea în totalitate. E adevărat că i-am vorbit pe larg despre defectele mele, dar deloc sau foarte puțin despre femeile alături de care mi-am închipuit, de-a lungul anilor, că aş putea trăi o dragoste ideală, aşa cum există în romane, dar poate că nu şi în realitate. Consideram că ele reprezintă, oricum, un capitol închis, fuseseră nişte autoiluzii, de care din fericire am reuşit să mă lecuiesc la momentul oportun, hărăzite să fie îngropate pentru totdeauna în muzeul trecutului, de unde nu aveam nici cea mai mică intenție să le mai dezhumez. De altfel nu mai fac de mult timp inventarul fostelor mele iubite, Adina îmi revenise în amintire cu totul întâmplător, dar faptul că am scris despre ea într-o povestire care se dorea dedicată în întregime Adei mi se pare un mic sacrilegiu şi mă face să mă îndoiesc nu numai de intensitatea sentimentelor mele cât şi de capacitatea mea de a duce până la capăt o povestire. În definitiv, Ada ar avea tot dreptul să fie geloasă şi nu pot emite nicio pretentie să mă înțeleagă. În trecutul ei nu există Adine,  bărbații care i-au stârnit oarecum interesul pot fi numărati cu uşurință pe degete şi niciunul dintre aceştia nu i-a fost iubit în adevăratul înteles al cuvântului. Asta desigur în cazul în care mesajele ei au fost sincere sută la sută. Căci, cu toate că mi-e foarte greu s-o suspectez de nesinceritate, mă simt îndreptățit uneori să mă întreb dacă dezinteresul ei pentru bărbați, despre care mi-a vorbit de atâtea ori, este real şi dacă trebuie s-o cred în totalitate atunci când afirmă că n-a cunoscut niciodată cu adevărat voluptatea în compania unui partener masculin. Atunci când sunt ros de asemenea îndoieli, excesul meu de imaginație îmi joacă festele cele mai cumplite. Ajung să mi-o închipui pe Ada în niste ipostaze lubrice pe care deocamdată mi-e cu neputință să le aştern pe hârtie, pentru ca după aceea să fiu copleşît de ruşine. Există în mine o ființă josnică şi perversă, o înclinație bolnăvicioasă spre tot ce-i imund, o vocație a abjecției, o voluptate de a terfeli, care, declanşându-se din senin, îmi afectează, împotriva voinței mele, până şi fantasmele cele mai pure, zădărnicindu-mi orice aspirație spre sublim. Dar în definitiv, ce ştiu eu despre Ada? Şi chiar dacă îndoielile mele legate de ea ar avea un oarecare temei, cine îmi dă dreptul s-o judec pentru că şi-a trăit viața ca o femeie normală, care a cunoscut dragostea si plăcerea?

În Steaua făra nume, partenerul Adei a fost Călin, un tânăr actor abia ieşit de pe băncile institutului, căruia rolul profesorului Miroiu i se potrivea ca o mănuşă. Nu l-am văzut niciodată în realitate, dar putem foarte lesne să ni-l închipuim. Este unul dintre acei tineri care nici în pragul vârstei de treizeci de ani nu par să fi ieşit cu totul din adolescență. Este înalt şi subtire şi, aşa cum se întâmplă de obiecei cu băieții aflați încă în creştere, mâinile şi picioarele îi par disproportionat de lungi în raport cu trupul. În viața de toate zilele poartă nişte ochelari cu lentilele groase, şi, probabil şi din cauza miopiei, mişcările lui au o anume nesigurantă şi stângăcie. Îmaginați-vă apoi, pe acest corp subțiratic de semiadolescent, un chip prelung şi palid,  de o dulceață aprope feminină, nişte ochi negri, catifelați, prin care trece adesea o umbră de melancolie, nişte buze perfect conturate, a căror roşeată constrasteaza puternic cu albul marmoreean al frunții boltite şi al obrajilor cu pomeții usor ieşiti în afară. Părul e foarte negru şi lung, sprâncenele frumos arcuite, bărbia molcomă şi rotundă, sugerând poate o anumită lipsă de fermitate.  În afara scenei, pe care reuşeşte să-şi depăşească timiditatea nativă şi să joace cu dezinvoltura actorului profesionist, trebuie să precizez că este un mare timid, iar în relațiile cu femeile dovedeşte multă reținere. În ciuda avansurilor pe care i le-au făcut unele frumuseți ale oraşului, atrase de farmecul aparte al acestui bărbat uşor efeminat, al cărui chip pare parcă desprins dintr-o istorie ilustrată a romantismului, nu i se cunoaşte nicio iubită şi nicio prietenă. De altfel, nu caută nici tovărăşia bărbaților, nu frecventează cârciumile şi cafenelele, cărora le preferă plimbările singuratice prin grădina publică sau lecturile. S-ar putea spune că, într-un fel, Călin reprezintă replica feminină a Adei.

Evident că portretul acestui personaj este alcătuit exclusiv din imaginație. Ada nu mi l-a descris niciodată amănunțit şi aş fi putut să-i atribui lesne orice altă înfățisare. De exemplu pe cea a unui bărbat de vreo patruzeci de ani, suplu şi bine proportionat, cu tâmplele uşor încărunțite, îmbrăcat după ultimele jurnale de modă (asa cum arată actorul care îl interpretează pe Grig), etalând un aer blazat, care îl face foarte atragător pentru femeile tinere. Îmi dau însă seama că aşă fi comis o greşeală, căci Ada e încă în faza reveriilor romantice, iar imaginea lui Călin se mulează perfect peste fantasmele sale nocturne şi îî satisface nevoia de poezie. Atunci când, în momentele tulburi dintre veghe şi somn, îşi simte trupul gol atins de mâna fierbinte a iubitului său, ea nu caută, aşa cum s-ar putea crede o plăcere vulgară, iar satisfacția pe care o simte nu ține doar de explozia simțurilor, afectează în egală măsură mecanica proceselor sufleteşti, generând un soi de plutire sau de înălțare interioară asemănătoare cu starea pe care o trăieşte atunci când citeşte o poezie. Iar dacă trebuie să-i atribui un chip omenesc acestui iubit nevăzut, căruia Ada i se dăruieşte cu o inocență deplină, fără să aibă nici un moment sentimentul că ar săvârşi ceva reprobabil, primul care îmi vine în minte este acela al lui Călin. Nici pe acesta însă tânăra interpretă a Monei nu l-a plăcut de la bun început. Ceea ce îî displăcea erau mai ales mişcările sale oarecum stângace din afara scenei, dovedind o anumită incapacitate de a-şi stăpâni trupul în totalitate, motiv pentru care socotea că partenerul ei e încă departe de a fi un mare actor, chiar dacă se descurca mai mult decât onorabil în partitura profesorului Miroiu. Chiar şi vocea lui Călin trăda  uneori o anumită nesiguranță, câteodată se împotmolea la mijlocul unei fraze sau începea chiar să se bâlbâie din senin, dar din fericire asta nu se întâmpla niciodată pe scenă. Ada l-ar fi putut include cu uşurintă în categoria puştanilor timizi care îi făcuseră curte, deşi, cronologic vorbind, Călin nu mai era de mult un puştan. Ceea  ce o împiedica însă să ia o atitudine atât de tranşantă era zâmbetul. Partenerul ei de scenă avea un fel de a zâmbi foarte particular, un zâmbet copilăresc, plin de ingenuitate şi totuşi în acelasi timp puțin trist, care părea să trădeze o anumită vulnerabilitate, ca şi cum, ori de câte ori zâmbea, Călin şi-ar fi etalat, dezarmându-te dintr-o dată, fragilitatea şi slăbiciunea ce rezultau din natura lui oarecum feminină. Pentru Ada, pe care experiențele ei de până atunci o învățaseră să vadă în fiecare bărbat un potențial agresor, zâmbetul acesta avea ceva liniştitor şi îi dădea o stare de siguranță. Dacă în prezența altor bărbați simțurile ei de mică sălbaticiune intrau în alertă, semnalându-i amenințarea unui pericol latent, Călin i se părea una dintre acele rare făpturi lipsite de orice pornire către agresivitate şi absolut incapabile să săvârşească vreun rău sau să provoace vreo suferință. Desi îi displăcea în multe privințe, simțea pentru el o anumită simpatie, care, cu timpul, va deveni afecțiune.

naluca 11

Posted in Uncategorized on aprilie 27, 2016 by Octavian Soviany

N-am reuşit să schimb cu oaspeții decât câteva fraze de conveniență. Bărbatul s-a mulțumit să-mi strângă mâna, să-mi ureze bun venit în orasul lor, unde se simțea lipsa unor intelectuali autentici, şi să-mi dorească succes în viitoarea mea muncă redacțională. Femeia, în schimb, s-a arătat mai comunicativă. Mi-a spus că-i plăcuseră poeziile mele, apărute cu ceva vreme în urmă într-o revistă din Cluj, deşi i se păruseră oarecum morbide. Nu e puțin ciudat că un bărbat aşa tânar scrie doar despre tristețe, singurătate şi mai ales moarte, ignorând partea de lumină a vieții? Vorbea cu o uluitoare siguranță de sine, ce trăda profesoara de matematică. Îi mai lipsea numai tabla pe care o şi vedeam în închipuire, acoperită cu demonstrația lungă şi pretențioasă a unei teoreme de geometrie. Ce puteam să-i răspund? Nu-mi propusesem niciodată să scriu într-un anumit fel, aşa ieşea pur şi simplu, pentru că – iar acesta este cu siguranță un aspect ignorat de profesoarele de matematică – un poem se scrie de unul singur, printr-un fel de generație spontanee căreia aşa zisul autor nu face decât să-i slujească drept instrument. Nu eram responsabil de tonalitatea poemelor mele în mai mare măsură decât aş putea fi socotit răspunzător pentru culoarea ochilor mei. Dar cum aş fi putut să-i spun toate acestea unei necunoscute, când actul scrierii ține de intimitatea noastră cea mai profundă, iar a vorbi despre el mi se pare la fel de impudic ca atunci când vorbeşti în fața unor străini, despre chimia secretă a proceselor noastre fiziologice? De aceea, m-am mărginit să-i mulțumesc – pe tonul cel mai politicos cu putință – pentru aprecierile sale şi să-i spun că cea mai mare bucurie a unui autor este aceea de a fi citit, încercând să-i dau de înțeles în felul acesta că socotesc discutia încheiată. Apoi m-a ridicat ostentativ de pe scaun, am mârâit nişte scuze şi am ieşit în grădina unchiului Traian să fumez o țigară. Ştiam că am jignit-o, pe figura ei se putea citi consternarea, dar ce să fac, eu n-am fost educat într-un pension, ci într-o familie nevoiaşă de muncitori.

Se pare că toate începeau să-mi meargă prost în seara aceea: când am revenit în sufragerie am descoperit că mătuşa Veturia tocmai aseza pe masă tacâmurile de peşte, despre care n-am ştiut niciodată exact cum se utilizează. Deşi îmi place mult peştele, mă feresc să îl mănânc în public, consider că este unul dintre acele feluri de mâncare ce trebuie consumate în cea mai strictă intimitate. De obicei îl mănânc cu mâna, extrăgând oasele mari, pe cele mici de obicei le înghit, iar de multe ori mi se întamplă ca, furat de vreun gând, să-mi şterg maşinal mâna murdară de grăsime de poala halatului sau să mi-o trec prin păr de câteva ori. Spectacolul pe care îl ofer în asemenea prilejuri trebuie să fie extrem de disgrațios şi ar întoarce pe dos rânzele cele mai sensibile, aşa că nu se poate desfăşura în prezența altora, nici măcar a personelor foarte apropiate. Eu nu sunt făcut pentru mesele luate în public de altfel şi de fapt nici nu înțeleg de ce oamenii trebuie să se adune laolaltă ca să mănănce, când toate actele noastre fiziologice sunt de o nemaipomenită trivialitate, iar mâncatul mi se pare la fel de inestetic ca şi defecația. Uitându-mă la fața albă de masă pe care se răsfăța argintăria de peşte a mătuşii Veturia am fost apucat de o furie neputincioasă pe toată lumea: pe unchii mei şi pe invitații acestora, dar mai ales pe stângăcia şi lipsa mea de educatie, şi am început să mă scarpin pe fată cu violență, aşa cum fac ori de câte ori mă enervez din senin. Oare mătuşa gătise peşte la cină doar pentru ca să mă facă de râs?

O vreme nu m-am atins de mâncare, m-am mulțumit să mă uit cum mâncau ceilalti. Unchiul Traian înghițea cu poftă, ajutându-se din când în când discret cu mâinile şi se pare că nici el nu ştia să folosească prea bine tacâmurile de peşte, pe care, în schimb, mătusă le mânuia cu solemnitate , ca şi când ar fi oficiat un ritual. Singurul care mânca frumos cu adevârat era procurorul. Intre degetele sale prelungi (am descoperit atunci că avea nişte mâini foarte frumoase) tacâmurile căpătau parcă precizia unor instrumente chirurgicale, iar gesturile sale puteau fi comparate cu mişcările pline de agilitate ale unui dansator. Adina nu mânca, mai mult ciugulea: a luat mai întâi cu furculița o bucățică de cartof, a tăvălit-o prin sos, a dus furculița la gură foarte încet, cu o mişcare uşor indecisă, ca şi cum s-ar fi ruşinat să manânce, apoi a apucat bucățica de cartof cu vârful buzelor, a vârât-o în gură şi a început să o mestece alene şi îndelung, de parcă ar fi supt o bomboană. Privind-o, mi s-a năzărit că felul ei de a mânca are ceva erotic, ceva care îmi tulbura vag simțurile şi mă făcea să nu-mi pot dezlipi privirea de buzele ei roşii şi senzuale şi de bărbia ei proeminentă,  care se mişca ritmic, mestecând parcă bucătica de cartof fărâmiță cu fărâmiță. Şi, în virtutea unui reflex mecanic, pe care nu mi-l pot explica nici acum, m-am pomenit că încep să-i copiez gesturile: am luat cu furculița un sfert de cartof pe care l-am muiat în sos şi am început să-l mestec foarte încet, plimbându-l cu limba dintr-o parte într-alta a gurii, apoi, prinzând dintr-o dată curaj, m-am decis să întind furculița şi după o bucățica de peşte. N-a fost însă o idee prea fericit㸠m-am trezit în gură cu un os mare, pe care îmi era cu neputință să îl înghit şi a trebuit să-l scuip  în farfurie, sub privirile stupefiate ale mătuşii, care se înroşise foarte tare la față. Ceilalți se prefăceau că n-au observat nimic, deşi în privirile de oțel ale procurorului mi s-a părut că desluşesc o licărire de ironie

naluca 10

Posted in Uncategorized on aprilie 26, 2016 by Octavian Soviany

Faptul că am început să scriu despre Adina îmi creează un sentiment de vinovăție față de Ada. Recunosc că e o senzație destul de stupidă: Adina aparține în exclusivitate trecutului, la fel ca şi alte femei, pe care mi s-a năzărit că le iubesc la un moment dat. Acum, când sunt mistuit de o pasiune adolescentină, pentru o fantasmă  ascunsă în spatele unui ecran, despre care nici măcar nu am certitudinea că există în realitate, mi-aş dori, fireşte, ca Ada să fi fost singura femeie din viața mea, pe care ar fi trebuit s-o întâlnesc încă din adolescență. Dar nimeni nu poate avea de la mine pretenția absurdă de a fi virgin la şaizeci de ani. În cazul Adinei, e vorba însă de ceva diferit, de o virginitate a inimii, pe care mi-o păstrasem intactă până atunci, şi o voi păstra intactă şi în continuare, şi care de fapt e singura virginitate care contează. Spre deosebire de mine, aşa cum rezultă din toate mesajele sale, Ada e o femeie fără trecut, iar puținele prezențe masculine care i-au traversat cu totul sporadic existența n-au marcat-o sufleteşte în niciun fel. Ea face parte din categoria femeilor impenetrabile în totalitate (a nu se lua acest cuvânt în accepțiunea lui fizică), ceea ce le sporeşte enorm puterea de fascinație şi le face cele mai apte pentru jocul seducției. De altfel, femeile total accesibile ne tentează doar în adolescență, când ideile noastre despre dragoste sunt încă destul de nebuloase, iar capacitatea noastră de a iubi este invers proporțională cu foamea nostră de sex. Tentante cu adevărat sunt cele greu accesibile, cele care ştiu să se refuze, cele care sunt alcătuite numai din suprafețe. Iar Adina, cu taioarele ei de culoare închisă încheiate mereu la toți nasturii, cu aerul ei auster de ochelaristă, cu moravurile sale provinciale şi cu prejudecățile sale despre virtute, era, categoric, aşa cum aveam să constat, o asemenea femeie provocatoare, destinată în exclusivitate bărbaților cu imaginație, deşi inițial, la acea cină a mătuşii Veturia, de la care n-am putut să mă eschivez, atât ea cât şi soțul său mi-au făcut o impresie neplăcută.

Imaginați-vă un bărbat înalt şi peste măsură de slab, cu o frunte înaltă şi cu nişte sprâncene negre şi foarte groase, de sub care te fixau nişte ochi severi şi cercetători, de culoarea oțelului, unul dintre acele personaje despre care se poate afirma fără teama de a greşi că n-au zâmbit niciodată în viată lor şi care răspândesc în jurul lor un fel de curent rece, ce exclude orice intimitate. Omul acesta, a cărui figură părea alcătuită în exclusivitate din unghiuri drepte, poseda, în acelaşi timp, o inteligență ieşită din comun, aproape diabolică, menită să-i asigure succesul deplin în cariera de procuror. Cei care care avuseseră prilejul să-l vadă în sala de judecată vorbeau despre întrebările meşteşugite şi pline de viclenie, pe care ştia să le adreseze  la momentul oportun martorilor sau acuzatului, reuşind să-i pună mereu în încurcătură, asemenea unei reptile care îşi pândeşte îndelung prada şi atacă apoi pe neaşteptate, încolăcindu-şi strâns victimele, ce aveau să descopere aproape instantaneu că această strânsoare este fatală. Rechizitoriile sale erau scurte, la obiect, lipsite de floricele retorice, de o logică impecabilă, şi solicitau întotdeauna pedeapsa maximă prevăzută de codul penal. Acesta era Radu Caprini, una dintre figurile cele mai respectate, dar şi cele mai temute ale acelui oraş ardelenesc. După o lungă existență de burlac, se căsatorise, spre surprinderea tuturor – căci omul părea destinat să rămâna toată toată viața celibatar şi era imposibil să ți-l imaginezi făcând curte unei femei – cu o profesoară de matematică mai tânără decât el cu vreo douăzeci de ani şi nici limbile cele mai ascuțite ale oraşului (şi nu există nicăieri limbi mai ascuțite decât în oraşele de provincie) nu puteau spune nimic rău despre această căsnicie, în care părea să domnească armonia cea mai deplină. În ciuda diferenței semnificative de vârstă, între cei doi exista o potrivire perfectă. Amândoi aveau un aer grav şi sever, se comportau cu o sobrietate desăvârşită, păreau plămădiți dintr-o substanță aparte, care poseda răceala şi duritatea oțelului, lăsau impresia unor făpturi asexuate pe care nu ți le puteai închipui nicidecum făcând dragoste, aşa cum nu îți poți închipui făcând dragoste două maşini de cusut. Iar aceşti oameni, a căror viață părea să fie redusă la mişcările mecanice ale unor marionete, erau cei mai buni prieteni ai unchiului Tudor şi ai mătuşii Veturia.

Nu am prea multe amintiri de la cina la care am făcut cunoştință cu soții Caprini. Cei doi nu mi-au fost de la bun început simpatici şi i-am categorisit cu rapiditate: doi provinciali mărginiți şi fuduli, aşa cum găseşti din abundență în oraşele mai mari sau mai mici de provincie, fabricați parcă într-o serie nesfârşită de exemplare de către un demiurg plictisit şi lipsit de imaginație. Femeia, ce-i drept, nu arăta tocmai rău, dar parcă ținea mortiş să-şi ascundă farmecele, ca şi cum frumusețea ar fi fost un lucru blamabil, de care se cuvine să te ruşinezi. Îşi adunase părul într-un coc ce te purta cu gândul către fotografiile de familie, vechi de mai multe decenii, taiorul de culoare închisă, încheiat la toți nasturii  părea oarecum larg, lasându-ți doar cel mult bănuiala că în spatele lui s­-ar putea ascunde nişte sâni generoşi, fusta era usor evazată şi îi trecea cu mai bine de o palmă peste genunchi. De fapt, aşa cum aveam să constat nu peste multă vreme, la fel ca Adina se îmbrăcau majoritatea femeilor din oraş. Costumele sobre erau obligatorii pentru toate persoanele de sex feminin cu pretenții de seriozitate, constituiau un fel de uniformă arborată cu ocazia ieşirilor în oraş, aveau rolul de a certifica apartenența la o anumită elită morală şi îşi propuneau să evidențieze respectabilitatea persoanei pe care o îmbracau. Prin urmare ele erau foarte asemănatoare, difereau cel mult prin culoare, forma nasturilor, lungimea fustei, care trebuia însă întotdeauna să acopere obligatoriu genunchii, dar croiala era, invariabil aceeaşi, căci o haină prea mulată pe trup ar fi reprezentat un semn de frivolitate. Putinele femei din oraş care se încăpățânau să nu respecte această tinută, îmbracându-se potrivit cu propriile lor gusturi se bucurau de altfel de o reputație proastă şi erau unul din subiectele principale ale bârfelor cu care aceşti provinciali blazați încă din adolescență  încercau să-şi mai condimenteze monotonia zilelor parcă fără sfârşit.

Da, oaspeții unchilor mi-au fost antipatici, dar probabil că nici eu nu le-am inspirat în seara aceea cine ştie ce simpatie. Bănuiesc că arătam rău. Nici în zilele mele de formă fizică maximă nu sunt o persoană prea arătoasă, iar în ziua aceea cam exagerasem cu vinul mătuşii, aveam ochii injectați, gesturile nesigure şi raspândeam un miros neplăcut de tutun şi alcool. La asta se adăuga stângăcia cu care îmi purtam costumul cel nou, un smoc de păr, care de îndată ce mă ridicam de pe scaunul frizerului avea strania proprietate de a se zburli ca o creastă, dar mai ales grosolănia manierelor mele, care mă aducea uneori în situațiile cele mai penibile. N-am ştiut niciodată să sărut mâna unei femei cu dezinvoltură şi eleganță, eram cu acestea ba excesiv de timid, ba, de la o anumită cantitate de alcool în sus, obraznic şi agresiv, eram absolut incapabil să le şoptesc, cu vocea linguşitoare a cuceritorilor de meserie, acele fleacuri care le fac atâta plăcere, nu ştiam să dansez, nici să fac conversație. În societate obişnuiam să stau retras, ghemuit în mine ca un arici, participând rar la discuții, vorbind doar dacă eram întrebat şi dezarmându-mi de fiecare dată interlocutorii prin răspunsurile mele morocănoase. Mătuşa Veturia ar fi trebuit mai degrabă să se ruşineze de mine.

naluca 9

Posted in Uncategorized on aprilie 25, 2016 by Octavian Soviany

Am fost trezit din somn de mătuşa Veturia, care m-a poftit să cobor la dejun. În sufragerie mă aştepta unchiul Traian, care, jovial ca întotdeauna, m-a bătut de câteva ori pe umăr si mi-a făcut complice cu ochiul, în timp ce-mi umplea paharul cu un rachiu de pere tare si aromat. Ţineam la acest unchi încă din timpul vacanțelor pe care le petrecusem aici în copilărie. Îmi reamintesc adesea cu drag de lungile noastre excursii prin pădurile din apropierea orasului, de răbdarea cu care mă învăța să deosebesc ciupercile bune de mâncat de cele otrăvitoare, de istorioarele hazlii pe care obişnuia să le depene, imitându-şi personajele cu un remarcabil talent actoricesc, de pasiunea lui pentru jocurile de cuvinte încrucişate, care, pentru scurtă vreme, avea să mi se transmită şi mie. Cine ar fi crezut că bărbatul ăsta glumet, cu aerul lui de grăsan cumsecade, pronunțase, aşa cum voi afla mai târziu, în anii de teroare ai stalinismului, zeci de sentințe de condamnare la moarte?

Unul dintre motivele pentru care îmi plăcea să vin în vacanță la unchiul Traian erau şi mesele abundente şi extrem de apetisante servite de mătuşa Veturia. La noi acasă se mânca destul de sărăcăcios, salariul de electrician al tatălui meu nu ne permitea cine ştie ce răsfățuri culinare, iar ciorbele lungi, lipsite de orice savoare, în care mama obişnuia să pună rântaş din abundență, chiftelele cu carne puțină şi multă pâine muiată, tocănițele grețoase de măruntaie sau macaroanele cu pesmet erau la ordinea zilei, iar mâncărurile mai de doamne-ajută, ce apăreau pe masa noastră mai ales în zilele de duminică, erau drămuite cu străşnicie în porții miniaturale. Cred că nu greşesc foarte tare dacă spun că în timpul copilăriei nu m-am culcat niciodată sătul cu adevărat. De aceea cele două sau trei săptămâni petrecute în casa mătuşii Veturia erau pentru mine nişte adevărate sărbători gastronomice. Aici înfulecam ca un căpcăun, spre hazul mătuşii, care se grăbea să îmi mai umple odată cu vârf farfuria şi mă lăuda pentru pofta mea de mâncare.

După ce ne-am aşezat la masă am descoperit că mătuşa Veturia nu se dezmințise nici de data aceasta şi rămăsese aceeaşi excelentă bucătăreasă. Nu mai mâncasem de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Lăsând deoparte orice regulă de bună-creştere (cred că am mai avut prilejul să spun în aceste însemnări că sunt o persoană extrem de prost crescută, o persoană care nu dă doi bani pe aşa-zisele maniere) m-am repezit la supa aurie, prin care pluteau nişte tăiței de casă subtiri ca firul de păr, pe care am hapăit-o din câteva înghițituri. A venit apoi rândul ciulamalei de pui cu ciuperci şi multă smântână, din care m-am înfruptat fără ifose, folosindu-mă mai mult de mâini decât de cuțit şi de furculiță. Ştiam că peste câteva momente voi scoate câteva râgâituri disgrațioase, că voi avea după-amiază arsuri şi că mă voi scula de la masă greoi, cu membrele vlăguite, ca dupa cine ştie ce muncă istovitoare. Ştiam, dar nu mă putusem abține. Stomacul meu, neobişnuit cu excesele culinare, care în timpul studenției (când îmi vindeam de obicei cartela de cantină pentru a-mi cumpăra cărți) îndurase foame cât pentru o viață, şi deprins mai mult cu băutura decât cu mâncarea, reacționa violent ori de câte ori îl încărcam peste măsură, când mă aflam însă în fața unei mese îmbelşugate, reacționam la fel ca o femeie însărcinată, înghițeam cu voracitate tot ce mi se punea în farfurie, căci există pesemne în mine o lăcomie atavică, o lăcomie ce nu asțeaptă decât asemenea ocazii pentru a se manifesta în toată vulgaritatea ei. Uitasem şi că doar cu câteva ceasuri în urmă îmi propusesem solemn să nu mă mai ating de alcool niciodată şi îmi beam cu conştiinciozitate paharul cu vin de coacăze, pe care unchiul Traian avea grijă să mi-l umple de fiecare dată când îl vedea gol.

În sfârşit, după ce am mai îngurgitat şi două felii groase de tort Doboş, specialitatea mătusii, am simțit că mă umplusem până la refuz şi nu mai pot înghiți nici măcar o îmbucătură. Profitând de faptul că mătuşa Veturia plecase pentru moment din sufragerie şi socotind că unchiul Traian nu este foarte pretențios în ceea ce priveşte eticheta, mi-am dus şervetul la gură, am  râgâiit cât am putut de discret de câteva ori, apoi mi-am scos din buzunar pachetul de Carpați făra filtru si am căutat din ochi o scrumieră. Unchiul mi-a observat gestul, s-a ridicat de la masă şi s-a dus până într-o cameră alăturată de unde s-a întors cu o mică bombonieră de cristal, pe care mi-a aşezat-o în față, explicându-mi că în casa lor nu există nicio scrumieră şi în general nu se fumează, deoarece mătuşa nu suportă mirosul de tutun, dar, fireşte, la zile festive, cum este şi cea de față, se poate face o mică excepție, mai ales atunci când este vorba de un nepot genial, venit tocmai de la Cluj, ca să bată la fund toată literatura română. Dacă aş fi fost o persoană  bine crescută, cuvintele unchiului meu, la care s-a adăugat şi o privire ce mi s-a părut cam acră a mătuşii Veturia, care revenise de la bucătarie cu cafele şi prăjituri, ar fi trebuit să mă facă să-mi îndes ruşinat înapoi în buzunar pachetul de țigari. Dar eu nu mă încurcam cu asemenea farafaslâcuri, iar a renunța la țigara de după masa mi se părea un act de ipocrizie, chiar dacă n-am mai savurat-o cu aceeaşi plăcere ca de obicei. Grimasa de dezgust care se desluşea limpede pe chipul grăsuliu al mătusii îmi stricase întreaga bună dispoziție de până atunci, am înghitit cafeaua în silă, nici nu m-am atins de fursecuri, am întins însa mâna, fără a mai aştepta să fiu servit, după carafă, şi mi-am turnat unul după altul două pahare de vin pe care le-am dat peste cap dintr-o singură înghițitură.

Conversația lâncezea. Personal nu sunt o fire prea vorbăreață, vinul de coacăze îmi dădea o stare de somnolență şi îmi era imposibil să fiu atent la trăncănela mătuşii Veturia, care încerca să mai învioreze puțin atmosfera, ce devenise uşor apăsătoare. Începuseră şi arsurile, iar gustul ciulamalei de pui îmi venea pe gât, aşa cum mi se întâmpla ori de câte ori mâncam fără măsură. Tocmai mă pregăteam să îngaim nişte vorbe de scuză, acuzând călătoria obositoare de peste noapte, şi să mă retrag în camera mea, când mătuşa a ținut să-mi comunice că vom avea la cină nişte oaspeți care sunt la curent cu realizările mele literare şi doresc neapărat să mă cunoască. Era vorba de o pereche extrem de distinsă, un fost coleg de tribunal al unchiului Traian şi soția acestuia, directoare de liceu şi mare consumatoare de literatură. În momentul acela am avut dintr-o dată senzația neplăcută că unchiul şi mătuşa vor să mă pună la dispoziția tuturor curioşilor, a tuturor amatorilor de senzațional din oraş ca pe cine ştie ce ciudățenie a naturii, în virtutea unor obscure drepturi de proprietate, ca şi cum faptul că îmi oferă un adăpost şi câteva linguri de supă le-ar permite să mă trateze ca pe un obiect care le aparține. Am mai spus pe parcursul acestor însemnări cât de mult mă irită privirile celorlalți, că nu-mi place să leg noi cunoştințe, că sunt lipsit de cele mai elementare deprinderi mondene. Nu pot comunica decât rar şi doar cu persoane pe care mi le simt foarte apropiate, iar aşa-zisele conversații de salon nu mi se par decât nişte dezgustătoare exerciții de ipocrizie. Nu i-am spus mătuşii nimic, dar eram decis să mă încui în camera mea, să mă prefac că dorm, că mă doare o măsea sau să pretextez o criză de ulcer. Oamenii legii şi directoarele de liceu îmi sunt deopotrivă de antipatici.

naluca 8

Posted in Uncategorized on aprilie 22, 2016 by Octavian Soviany

Faptul că nu mi-o pot închipui pe mama Adei decât într-un taior de culoare închisă, încheiat la toți nasturii se datorează cu siguranță Adinei.

Şi iata-mă ajuns la fondul secret al amintirilor mele, la acele episoade pe care, de-a lungul anilor, m-am nevoit să le uit şi pe care n-am reusit să mi le extirpez total din memorie, nici măcar cu ajutorul alcoolului, care nu stimulează uitarea, ba dimpotrivă. Despre Adina nu i-am vorbit nimănui, nici măcar Adei şi chiar simplul fapt de a-i tasta numele îmi provoacă o stare de disconfort. În mod normal această femeie, pe care am cunoscut-o cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, nu-şi are locul câtuşi de puțin în însemnările astea care se doresc o poveste romantică despre Ada. Ea s-a strecurat aici prin cine ştie ce intrare secretă, pe care am uitat-o deschisă din imprudență, iar eforturile mele de a o alunga sunt se pare zadarnice. Ştiu din experiență că nu scrii întotdeauna ceea ce vrei, există momente când mâna care tastează dobândeşte o ciudată autonomie, se lasa purtată de anumite impulsuri lipsite în aparență de noimă, ca şi cum ar scrie după dictarea unei prezențe străine care işi impune propriile norme si propriile legități, transformându-te într-un simplu scrib lipsit de voință şi libertate. De fapt poate că suntem scrişi in mult mai mare măsură decât ne scriem noi înşine, iar esecurile mele literare literare ar putea fi puse şi pe seama faptului că n-am vrut niciodată sa mă las scris, că m-am împotrivit ori de câte ori mâna încerca s-o ia înaintea gândului, de teamă că aş putea ajunge pe un teren minat, pe un teren populat de prezențe neliniştitoare, de fantome iesite din pliurile cele mai profunde ale memoriei, bune doar să provoace crize de anxietate sau atacuri de panică.  Nu, domnilor, întâlnirile cu tine insuți nu sunt niciodată dintre cele mai fericite.

Este de presupus că, împotriva voinței mele (dacă în ceea ce mă priveşte se mai poate vorbi despre voință), voi fi obligat la un moment dat să scriu şi despre Adina. N-am încă nicio idee despre cum va arăta acest episod. Sunt lucruri pe care deocamdată îmi este penibil să le pun pe hârtie şi as fi fericit să pot amâna scrierea acestor pagini la nesfârsit. Ele nu au de altfel nicio legătură cu povestirea de față, pe care ar face-o probabil încă şi mai incoerentă, încă şi mai lipsită de unitate. Dar, în definitiv, la ce bun acestă pretenție de coerența, de rotunjime, de perfecțiune, când fiecare pagină pe care o scrii este datată, poarta pecetea inconfundabilă a zilei, ba chiar si a orei la care a fost scrisă, a dispoziției de moment, a stării tale mentale? O indispoziție trecătoare, o iritare provocată de bâzâitul enervant al unui țânțar sau o febră uşoară îți pot influența scrisul mult mai mult decât s-ar crede şi, tocmai de aceea, o întâmplare povestită azi nu seamană cu aceeaşi intâmplare povestită mâine sau poimâine, iar a păstra acelasi ton pe parcursul unei povestiri ce se întinde pe câteva sute de pagini reprezintă, cel putin în cazul meu, un lucru cu neputintă de nerealizat. Asa că dați-mi voie să fiu incoerent, dați-mi voie să ma contrazic de la o filă la alta, asa cum face şi viața, dorința de perfecțiune nu e altceva decât o teribilă dovadă de suficiență.

Pentru moment voi spune doar că,  atunci când am cunoscut-o, Adina era, ca şi mama Adei, directoarea unui liceu de provincie şi obisnuia să se imbrace în nişte taioare de culoare închisă, incheiate la toți nasturii. Majoritatea bărbaților din oraş o considerau o femeie foarte frumoasă şi socotesc că nu greseau cu nimic, deşi frumusețea Adinei era una oarecum atipică: înaltă şi destul de robustă, această directoare severă de şcoală, era una dintre acele frumuseți majestuoase si statuare, pe care te-ai fi aştepat s-o înâlneşti mai curând pe un teren de atletism decât intr-o cancelarie, imbrăcată într-un trening strâns mulat, care să-i pună în evidentă formele generoase, de aruncătoare de disc sau de suliță. Mersul ei nu avea nimic din grația plutitoare a Adei, Adina călca apăsat, temeinic, iar mişcarile sale aveau o anumită rigiditate, ce se potrivea de minune cu croiala austeră a hainelor sale. Fruntea era înaltă, boltită, marmoreeană, nasul usor acvilin, bărbia voluntară, doar buzele, rosii şi senzuale, îndulceau într-o anumită măsură chipul acesta sever, care emana permanent un aer de autoritate. Şi totusi, pe măsură ce incerc să reconstitui din memorie, trăsătură cu trăsătură, înfățisarea Adinei, încep să descopăr o vagă asemănare între aceasta şi Ada. Aceeaşi frunte înaltă, poate chiar prea înaltă pentru o femeie, aceeasi conformație a capului, deşi cel al Adinei e mai voluminos, maxilarul mai proeminent, pometii conturati mai puternic, acelaşi păr castaniu, acelaşi desen al buzelor, aceeasi expresie gravă si plină de seriozitate. Dar asemănarea de care vorbesc nu se opreşte aici, ea nu se mărgineşte la asemenea detalii de suprafață, are mai curând caracterul unui ,,aer de familie’’ pe care il putem descoperi la persoanele care se înrudesc, chiar dacă intre acestea nu există nicio asemănare fizică sesizabilă la prima vedere. Nu pot pune acest fenomen curios decâț pe seama faptului că atractia noastră pentru anumite femei e generata de existența, undeva în apele tulburi ale inconştientului, asa cum bine au intuit psihologii, a unui prototip feminin sau, dacă vreti, a femeii ideale, ale cărei trasături se suprapun automat peste trasăturile femeilor în carne şi oase pe care le întâlnim de-a lungul experientelor noastre de zi cu zi. Şi iată de ce, incercând să le descriu pe Ada sau pe Adina, descriu de fapt aceeaşi femeie, iar afirmația mea ca Ada sunt eu, trebuie luată in toată litera ei.

Am cunoscut-o pe Adina la puțin timp după absolvirea facultății, când, in mod cu totul neşteptat, am obținut un post de redactor la o revistă de cultură proaspăt înființată într-un oraş din Transilvania. Era exact ceea ce îmi dorisem în anii de studiu: pe vremea aceea eram incă departe de a fi renuntat la ambitiile mele literare,  poemele si articolele de critică care le publicasem se bucuraseră de unele ecouri favorabile si nutream convingerea  că mă aşteaptă o frumoasă carieră de scriitor. Eram decis să termin odată penru totdeauna cu excesele bahice şi să mă dedic cu toată seriozitatea literaturii, de vreme ce mi se oferea o asemenea şansă de afirmare, la care cu câteva luni în urmă nici măcar n-as fi îndrăznit să nădăjduiesc. Trebuie să recunosc de altfel că şanse mi s-au mai oferit şi cu alte prilejuri, dar n-a avut avut niciodată nici abilitatea, nici perseverența de a le fructifica, iar singura mea vocație autentică este probabil cea a eşecului.

Oraşul în care locuia Adina şi în care urma să-mi preiau proaspătul post de redactor nu-mi era cu totul necunoscut. Aici locuiau unchiul Traian şi mătuşa Veturia, nişte rude îndepărtate ale tatălui meu la care petrecusem pe vremuri câteva săptămani de vacantă. Spre deosebire de tata, care rămăsese toată viața un simplu electrician, unchiul Traian fusese mai bine de treizeci de ani magistrat în oraşul acela ardelenesc. Era un bărbat mărunțel si bondoc, foarte roşu la față, pe care greu mi-l puteam inchipui purtând o robă judecătorească şi  prezidând cu solemnitate şedințele unui tribunal. Pensionat de câtăva vreme, îşi descoperise o nouă pasiune: grădinăritul şi era foarte mândru de cele nu stiu câte zeci de soiuri de lalele care creşteau în peticuțul lui de grădină. El şi mătuşa Veturia, neintrecută în prepararea compoturilor, a dulcețurilor şi a peltelelor, alcătuiau unul dintre cele acele cupluri patriarhale care nu mai pot fi întâlnite decât în oraşele de provincie, iar în locuința lor totul era de modă veche, de la mobilele cumpărate prin anii cincizeci de la familiile scăpatate ale oraşului, de la mileurile şi macrameurile confecționate de mătuşa cu mâna ei, de la bibelourile şi paharele de cristal ce populau din abundență vitrinele din sufragerie la ibricele turcesti de cafea şi ceştile de porțelan scump, pictate cu păstori şi cu păstorițe. Casa lor era unul din puținele locuri în care musafirii mai erau incă serviți, vara sub umbrarul de viță din curte, iar iarna într-un salonaş cochet, la căldura molcomă a focului de lemne, cu dulceață de cireşe amare sau de nuci verzi ori cu vinuri de smochine sau de stafide, fabricate de mătuşa Veturia după nişte rețete extrase din cărți de bucate nemțesti, vechi de o sută de ani. În acestă casă, în care acele pendulei din sufragerie păreau întepenite undeva in jurul anului 1900 aveam sa fiu găzduit pentru o bucată de vreme şi aveam s-o intâlnesc pe Adina.

Îmi amintesc cu exactitate că am ajuns acasă la unchiul Traian într-o duminică dimineață după o călătorie lungă şi obositoare cu un tren de noapte, intr-un vagon foarte aglomerat de clasa a două în care îmi fusese cu neputintă să ațipesc. Târam după mine o valiză mare şi grea, ticsită cu cărți şi cu manuscrise, ce îmi rupsese mâinile pe drumul de la gară şi până la această stradă liniştită, cu aspect rural, pe care îl făcusem pe jos, căci puținii bani pe care îi aveam asupra mea nu-mi îngăduiau să iau un taxi. Purtam un un costum bleumarin nou-nouț, pe care mi-l cumpărase tata în rate, eram proaspăt tuns si ras, decis să termin o dată pentru totdeauna cu viața boemă de până atunci şi sa fac o impresie cât mai bună la noul meu loc de muncă. Aveam în buzunarul de la piept al sacoului până şi o iconită, dăruită la despărțire de mama, care plătise o slujbă la biserică pentru viitoarele mele succese, încredințată fiind că mă aşteaptă o carieră strălucitoare.

Am fost întâmpinat de mătuşa Veturia, care m­-a sărutat zgomotos de câteva ori pe obraz, apoi s-a grăbit să mă conducă în odaia ce fusese pregătita special pentru mine. Era o cameră de mansardă cu un aspect nespus de prietenos, a cărei fereastră dădea spre straturile de lalele ale unchiului meu. După ce am rămas singur, am îmbrățişat dintr-o privire patul încăpător, micul birou, etajera în care urma sa-mi rânduiesc cărțile şi am scos un oftat de mulțumire. Niciodată până atunci nu avusesem o cameră numai a mea. Acasă la părinți împartisem aceeasi odaie cu o bunică pe jumătate senilă. A urmat apoi infernul camerelor de cămin pline de promiscuitate, cu traiul lor ,,la comun’’, în care privirile celorlalti ajungeau să provoace un rău fizic şi deveneau în cele din urmă aproape cu neputință de îndurat. Camera acesta intimă şi plăcută, in care aşternuturile emanau o mireasmă discretă de levănțică era tot ce puteam să-mi doresc în momentul acela şi după ce am verificat dacă uşa se poate incuia pe dinăuntru am scos un al doilea oftat de satisfacție.  Se pare că noua mea existență debuta destul de promițător.

M-am dezbrăcat de hainele cele noi, le-am aşezat (eu, care obişnuiam să-mi arunc articolele de îmbracaminte claie peste grămadă la întâmplare, astfel incât căutatul unei cămăşi nepurtate putea deveni o verîtabilă aventură) frumos pe un umeraş, m-am vârât in patul care te îmbia parcă la un somn fără vise, mi-am vârât capul sub cerşaf şi am incercat să adorm. Somnul m-a cuprins insă destul de târziu, eram intr-o stare de surescitare, iar gândurile îmi zburau către dimineața de a doua zi, când urma să mă prezint la proaspătul meu loc de muncă, unde îmi doream să fac o impresie cât mai bună. Parcă îmi şi vedeam numele tipărit în paginile revistei, la subsolul unei cronici literare pertinente şi erudite sau, şi mai bine în fruntea unui grupaj de poeme despre care s-ar fi vorbit nu doar în mediile literare ale oraşului, ci şi în coloanele revistelor de cultură bucureştene. Parcă nu mai fusesem niciodată atât de încrezător in talentul meu, căruia, iată, i se oferea în sfârsit o posibilitate de afirmare. Şi totuşi nu mai aveam cincisprezece ani ca să mă entuziasmez atât de uşor, eşecurile pe carele suferisem până atunci, inclusiv refuzul politicos al unei edituri clujene de a-mi publica o carte de versuri, ca şi nonşalanța cu care ratasem câteva prilejuri favorabile de mă afirma. ar fi trebuit să mă facă mai reținut. Aveam pe atunci însa convingerea că toate nereuşitele mele trebuie puse pe seama alcoolului şi că, din momentul în care voi reusi să mă las de băutură, nimic nu  mă mai poate împiedica ,,să mă realizez’’, totul depinzând în exclusivitate numai de mine. Prins de asemenea gânduri, care astăzi mi se par de o dezgustătoare stupiditate, am căzut în cele din urmă intr-un somn agitat, întretăiat de nişte vise confuze, în care apărea mereu imaginea unui motan cenuşiu care îmi zgâria obrajii pâna la sânge.

naluca 7

Posted in Uncategorized on aprilie 21, 2016 by Octavian Soviany

Fericirea din casa mătuşii Mariette n-avea însă să dureze prea mult. Primul trimestru a trecut foarte repede, iar în vacanţa de iarnă Ada a plecat la părinţi. Acolo atmosfera devenise acum parcă şi mai apăsătoare. tatăl său se întorcea acasă seara târziu şi se strecura cu paşi împleticiţi în camera lui, mama era parcă mai acră şi mai cicălitoare ca niciodată. I-a cerut Adei carnetul de note şi, când a văzut că fetiţa are numai note de zece, s-a strâmbat a nemulţumire şi a mormăit că la liceul de coregrafie notele de zece se acordă probabil foarte uşor. Şcoală adevărată se mai face doar în micile oraşe de provincie.

Când a văzut hainele cumpărate de Mariette a fost iarăşi nemulţumită: astea nu-s haine pentru un copil de clasa a cincea. O fetiţă de doisprezece ani trebuie să fie îmbrăcată modest şi decent, altfel familia ei ar putea să fie suspectată de frivolitate. Şi chiar a doua zi i-a cumpărat Adei câteva rochii, două perechi de pantaloni şi un palton, toate după gusturile ei. Rochiile aveau o croială severă, erau de un cenuşiu murder, care imita culoarea blăniţei de şoarece, de un cafeniu spălăcit sau de un albastru închis ce te ducea cu gândul la cerneală şi călimară, pantalonii erau foarte largi, paltonul semăna cu o manta soldăţească. Şi cât va sta la părinţi, Ada va fi obligată să se îmbrace după regulile dictate de mama ei, hainele de la Mariette nici măcar n-au fost despachetate.

Zilele treceau greu, una mai posomorâtă ca alta. Până şi Gery se schimbase, dădea semne de bătrâneţe şi oboseală. Stătea aproape tot timpul culcat pe covoraşul din hol, îi trecuse orice poftă de joacă şi când Ada se apropia de el să-I mângâie botul inteligent, câinele o privea cu tristeţe şi îi lingea mâinile.

Moş Crăciun i-a adus Adei o culegere cu exerciţii şi probleme de matematică. Mamei I se părea ciudat că fetiţa nu primise teme pentru vacanţă şi s-a grăbit să-i întocmească un program zilnic, pe care l-a bătut la maşină şi l-a afişat în camera de Adei. Patru ore pe zi erau destinate învăţăturii: puţină matematică, puţină compunere, puţină gramatică. Au apărut şi caietele de teme, pe care mama, le controla zilnic cu creionul roşu în mână în mână.  Iar dacă descoperea vreo greşeală (din fericire în temele Adei nu erau niciodată prea multe greşeli) începeau reproşurile: fetiţa era certată că nu învaţă destul, că din cauza baletului are lacune serioase la învăţătură, că e neserioasă şi superficială.

Ada răbda, aşteptând să se scurgă cât mai repede cele trei săptămâni de vacanţă. Aşa cum răbda şi interogatoriile minuţioase la care era supusă încă de la venire. Mama vroia să ştie tot: cum decurg orele de balet, dacă are un partener, dacă se simte bine în casa lui Mariette, dacă e bine hrănită, dacă are suficientă linişte şi suficient timp pentru învăţătură. Iar răspunsurile fetiţei nu erau niciodată considerate satisfăcătoare.

În timp ce Ada rezolva exerciţii grele de aritmetică, scria compuneri despre mândria de a fi român sau se chinuia cu cazurile substantivului şi ale pronumelui personal, afară se lăsase o iarnă ca-n basme. Dealurile din preajma oraşului erau tocmai bune de săniuş. Spre ele se îndreptau zilnic o mulţime de copii veseli şi rumeni în obraji, care încercau să guste cât mai mult din bucuriile vacanţei de iarnă. Nu însă şi Ada. Ea a trebuit să aştepte până în prima duminică: atunci tatăl ei era liber şi putea să o însoţească. Mama considera că fetiţa nu poate fi lăsată nesupravegheată: cine ştie cu ce  obiceiuri proaste se alesese la şcoala de coregrafie sau acasă la Mariette.

În sfârşit, a sosit şi ziua mult aşteptată. Săniuţa  fost coborâtă din pod, Ada s-a echipat, tatăl ei era gata. Afară era zi geroasă şi însorită, nu mai ninsese de câteva zile, zăpada începuse să se bătătorească şi să îngheţe. Pe străzi  puteau fi văzuţi mulţi copii, care se bulgăreau, se dădeau pe gheaţă sau se străduiau să înalţe oameni uriaşi de zăpadă, cu nas roşu de morcov, ochi de cărbune şi o cratiţă veche în creştetul capului. Tot orăşelul era plin de râsete şi chiote de veselie.

Pe drum, tatăl Adei şi-a cumpărat o sticlă de vodcă rusească.

Derdeluşul era plin. Veniseră copiii, dar veniseră şi adulţii, unii cu sănii, alţii cu skiuri, ba câţiva tigănuşi veniseră doar cu o folie mare de plastic, pe care o foloseau în chip de săniuţă. Era multă gălăgie şi multă mişcare.

Aici Ada se simte în largul ei pentru prima data de când venise acasă Tatăl nu vrea să se dea cu săniuţa se mulţumeşte să stea pe margine, tropotind din când în când din picioare şi sorbind la răstimpuri câte un gât zdravăn de vodcă. Fetiţa în schimb este roşie toată la faţă de fericire. Urcă cât poate de repede coasta pieptişă a dealului, apoi îşi dă drumul la vale, călare pe săniuţa pe care se pricepe de minune să o conducă. Sania zboară,  iar aerul rece o izbeşte pe Ada în faţă, făcând-o că scoată mici strigăte de satisfacţie. Acum ea se poate bucura în voie de soare şi zăpadă, e fericită şi liberă. Pentru câteva ore cicălelile mamei, caietele groase de teme, atmosfera apăsătoare din familie  au fost date uitării. Ada a îngheţat bocnă, picioruşele ei sunt amorţite de frig, dar nu vrea să se întoarcă acasă, ar rămâne pe deal pînă la lăsarea întunericului, dar tatăl, care a apucat să stoarcă şi ultima picătură de pe fundul sticlei de vodcă, începe să dea semne de nerăbdare. Ajunge atâta săniuş, oamenii mai trebuie să şi prânzească! Iar Ada descoperă că tatăl ei are iarăşi ochii roşii şi lăcrămoşi şi vorbeşte cu limba împleticită.

Masa de Revelion a semănat cu o masă de parastas. S-au aşezat toţi trei în sufragerie în faţa televizorului: tatăl într-un fotoliu, cu o damigeană de vin la picioare, mama şi Ada pe canapea. Părinţii arătau şleampăţi şi neîngrijiţi. Mama purta aceeaşi rochie boţită de casă cu care trebăluise toată ziua prin bucătărie, tatăl  nici măcar nu catadicsise să-şi schimbe pijamaua cu o haină de zi, era neras, pământiu la faţă şi posomorât. Pe masă fuseseră puse câteva platouri cu gustări de care nu se atingea nimeni, nimeni nu scotea vreun cuvânt, toţi se prefăceau că urmăresc cu atenţie programul de la televizor.

Apoi, la un moment dat, mama i-a spus Adei să treacă la masă şi să mănânce. Fetiţei nu-i era foame, avea o senzaţie de nod în gât, se simţea nespus de singură şi nespus de străină în casa aceea rece ca o cazarmă. lângă aceşti doi oameni care se uitau din când în când unul la altul cu ură şi care se întâmpla să fie tocmai părinţii ei. A înghiţit în silă o felie de caşcaval şi câteva măsline. Apoi a spus că o doare îngrozitor capul şi a cerut voie să se retragă în camera ei. Îi venea foarte tare să plângă, nici ea nu ştia prea bine de ce, dar nu vroia în faţa părinţilor, care nu trebuiau să afle cu niciun preţ ce e în inima ei. În noaptea aceea a dormit cu Gery. care o încălzea cu blana lui groasă şi cafenie de urs, stropită din abundenţă cu lacrimile fetiţei.

Câinele avea să moară în ultima zi a vacanţei de iarnă. L-au descoperit ţeapăn pe covoraşul din hol, cu ochii larg deschişi şi sticloşi, ca şi cum le-ar fi adresat un reproş stăpânilor ce îl crescuseră de pe când era pui şi cărora le cerea acum ajutorul. În dimineaţa aceea Ada a leşinat pentru prima data în viaţa ei. Iar când s-a trezit din lesin, Gery nu mai era nicăieri. Tatăl reuşise să-i scobească o groapă în pământul îngheţat din grădină şi tovarăşul de joacă al Adei, singurul ei prieten adevărat, s-a topit pentru totdeauna în plămada din care ieşise şi în care fiecare făptură, nu doar oamenii, ci şi câinii, trebuie să se întoarcă, potrivit cu legile firii.

În ziua plecării Ada era plânsă şi foarte palidă. Nu auzea nimic din puzderia de reguli de viaţă cu care mama ei, ce a însoţit-o la gară, i-a împuiat urechile pe tot drumul. Fetiţa se săturase de atâta grijă maternă, iar după moartea lui Gery simţea că n-o mai leagă nimic de casa părinţilor ei, la care se gândea tot mai mult ca la nişte străini. Locul ei era la şcoala de balet şi în locuinţa veselă şi prietenoasă a lui Mariette.

 

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 385 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: