fragment de roman

Posted in Uncategorized on septembrie 3, 2015 by Octavian Soviany

N-am băut totdeauna aşa mult, au existat şi lungi perioade în care n-am băut deloc, puteam trece cu uşurinţă drept unul dintre acele personaje onorabile cu nevastă şi cu copii, pe care am ajuns să le invidiez, pentru că viaţa lor are un scop, meschin sau nu, asta nu are importanţă, pe când viaţa mea nu mai are de câtva timp nici un scop, seamană perfect cu existenţa unei ciuperci. Am la dispoziţie porţiuni uriaşe de timp gol pe care nu ştiu cu ce să le populez. Nopţile, mai ales nopţile sunt foarte anevoie de suportat. Spre miezul nopţii trebuie să plec de la cârciumă, adeseori se întîmplă să fiu ultimul client, iar patronul, care ar dori de mult să închidă, fiindcă stă acolo de dimineaţă, e obosit şi flămând, a început să se uite la mine urât cu ochii lui somnoroşi. Nu aştept să fiu dat afară, mă urnesc de pe scaun de bună voie, iar, dacă mai găsesc pe fundul buzunarelor nişte bani, îmi iau câteva cutii de bere pentru acasă. De fapt acasă e un cuvânt impropriu, eu nu am casă, doar un adăpost provizoriu în care nu ştiu cât mi se va îngădui să mai zăbovesc, pentru că nu am plătit chiria de câteva luni. Noaptea adăpostul acesta are ceva ceva sinistru, dar măcat oferă o anumită senzaţie de securitate. După ce am avut grijă să încui uşa de două ori şi am desfăcut prima cutie de bere, atmosfera devine oarecum suportabilă. Mă aşez în pat şi încerc să mă relaxez, dar somnul vine greu sau nu vine deloc.Dacă după o beţie temeinică reuşesc să dorm ţeapăn ca un cadavru aproape douăzeci patru de ore (acestea sunt micile mele momente de fericire), de obicei am un somn scurt şi agitat pentru că rareori îmi ajung banii pentru o beţie temeinică, iar starea mea obişnuită e o semi-ebrietate posacă, dublată de o veşnică senzaţie de oboseală, care mă face să aştept somnul cu nerăbdarea unui copil care aşteaptă darurile lui Moş Crăciun. În vizuină nu e bine să mă uit pe pereţi, aceştia păstrează urmele Nadiei: câteva fotografii, postere. multe vederi, o reţetă de slăbire, măzgălită cu scrisul său mare pe un calendar de perete, orarul ei de la facultate, tot soiul de hârtii şi cartoane îngălbenite, nişte relicve pline de praf pe care ar fi trebuit să le arunc de mult la gunoi, dar nu mă pot îndura deocamdată, în definitiv, ele sunt viaţa mea din ultimii şapte ani. Străduindu-mă aşadar să nu mă uit uit la pereţi, nici la uşa de la bucătărie, pe care Nadia a scris odată cu cretă un început de poem, beau bere şi încerc să citesc. Citesc la întîmplare, oricum până dimineaţă nu mai ţin minte aproape nimic, dar prefer cărţile groase, cărţile care pot să-mi umple cât mai multe dintre parcelele de timp disponibile, cărţile care au efecte asemănătoare cu băutura. Uneori aceste lecturi reuşesc să mă amorţească, pleoapele încep să mi se îngreuneze, cartea îmi cade din mână şi vin câteva ore de somn. Groaznice cu adevărat sunt momentele când mă trezesc pe la trei dimineaţa, într-o stare cumplită de agitaţie, pe care nu o pot potoli decât cu o nouă doză de băutură. Câteodată reuşesc să-mi fac provizii din timp, dar există şi nopţi în care nu mai dispun nici măcar de un singur strop şi atunci începe marea nebunie a scotocitului: îmi întorc pe dos toate buzunarele, încep să răsfoiesc prin cărţile de la căpătâiul patului, amintindu-mi că ascunsesem cândva într-una din ele o hârtie de cincizeci de lei, caut pe sub covor, mă culc pe duşumea şi scormonesc pe sub pat şi sub bibliotecă. Atunci când nu găsesc nimic iau la rând cutiile de bere aruncate prin camera, încercând să storc de pe fundul fiecăreia o ultimă picătură, dar adesea mi se întâmplă să am noroc, probabil există şi un Dumnezeu al beţivilor şi reuşesc să-mi încropesc din măruţişul căzut după mobile sau uitat în buzunarul vreunui sacou nemaipurtat de câteva luni banii trebuincioşi. Aşez banii pe pat , îi impart pe căprării şi mă apuc să îi număr. Pentru că mă încurc de fiecare data la numărat, trebuie să iau numărătoarea de mai multe ori de la capăt pentru a mă convinge că noua raţie de alcool este asigurată. Îmi trag apoi pe mine la repezeală o pereche de pantaloni şi o pornesc val-vârtej spre singura dugheană non stop din apropiere, cu speranţa că vânzătoarea n-a făcut pe neaşteptate infarct. Uneori sunt însoţit până la magazin de Tarzan, un maidanez mare, cumsecade şi înţelept care îmi arată o simpatie deosebită. Şi eu îl simpatizez pe Tarzan,cred că e mult mai uşor să te înţelegi cu câinii decât cu oamenii, mai ales cu câinii trecuţi prin viaţă, cu câinii singuratici şi resemnaţi care s-au obişnuit să primească de la toată lumea picioare în cur, cu câinii mizantropi, care ar răde cu botul până la urechi dacă ar auzi istorioarele noastre nesărate despre prieteşugul dintre câine şi om, căci acolo unde e multă inteligenţă e de obicei şi multă mizantropie. Şi cred că dacă prin nu ştiu ce mare miracol aceste patrupede dezabuzate. care au avut, ca şi mine, prilejul să privească neantul în ochi, s-ar apuca să scrie cărţi, ne-ar ului, fără doar şi poate, prin filosofia lor profundă şi gravă, mult mai profundă decât filosofiile limbute ale bipezilor care au prostia să se considere cei mai înţelepţi dintre toate vieţuitoarele. Îi împărtăşesc aceste idei şi lui Tarzan care se mulţumeşte să dea din coadă de câteva ori în semn de mare lehamite, dar oricât de multă plăcere mi-ar face să discut cu tovarăşul meu de drum, sunt atent mai ales la grămada de mărunţiş pe care o strang tare în pumn, cu mare grijă să nu rătăcesc nici o monedă. Vânzătoarea nu mă simpatizează, pentru că o trezesc la trei dimineaţă, când e somnul mai dulce, pentru că îmi plătesc cumpărăturile doar cu monede mărunte, pentru că miros neplăcut şi, mai ales, pentru că nu-i plac cerşetorii, aşa că îmi numără de fiecare dată mărunţişul cu meticulozitate înainte să mă servească, aşteptând parcă să descopere cu satisfacţie că nu am bani destui, deci nu mă pot aştepta din partea ei la vreun strop de generozitate: abia după ce se convinge că nu o voi păgubi cu nici un bănuţ, binevoieşte să scoată din frigider, două doze de bere pe care mi le întinde de la distanţă, cu vârful degetelor, ca şi cum s-ar teme să n-o molipsesc de păduchi. Pentru mine două doze de bere nu înseamnă însă aproape nimic.

fragment de roman

Posted in Uncategorized on septembrie 2, 2015 by Octavian Soviany

Cea mai mare parte a banilor mei se ducea pe ţigări şi pe băutură. Aveam chiar peste drum o cârciumă, unde îmi petreceam majoritatea timpului, înghiţind bere după bere cu o voluptate de sinucigaş, prefăcându-mă că mă uit la televizor şi răspunzând monosilabic la încercările timide ale patronului de a lega cu mine o conversaţie. Între anumite ore cârciuma este aproape pustie. Se umple mai ales seara, când încep jocul de table, discuţiile despre fotbal, femei şi politică, iar cuvântul pronunţat cu cea mai mare frecvenţă este denumirea populară a organului genital bărbătesc. De obicei stau singur la masă, n-am fost niciodată un individ prea sociabil şi nu pot comunica decât cu persoanele care îmi sunt foarte apropiate, aşa că particip foarte rar la discuţii, mă mulţumesc să ascult, dar ce cele mai multe ori nici măcar nu ascult, pur şi simplu mă uit pe pereţi. Masa mea e întotdeauna undeva mai la margine. Când vreunul dintre clienţii obişnuiţi ai localului (aici vin mereu aceleaşi persoane, toţi se cunosc după nume, dar mai cu seamă după porecle, ca şi cum fi membri unei familii din care eu personal îmi îngădui însă a nu face parte.) vrea să intre în vorbă cu mine mă simt stânjenit: trebuie să fac pe normalul, iar eu nu mai sunt de multă vreme normal. Din fericire, cei care vor să discute cu mine nu sunt prea numeroşi. Faptul că sunt atât de murdar şi atât de neîngrijit le provoacă probabil o anumită repulsie, căci cârciuma asta nu e nici pe departe una de lumpeni, e o cârciumă de bărbaţi serioşi, de taţi de familie, de pensionari venerabili, de oameni cu maşină şi apartament, care nu dau cu siguranţă nici doi bani pe mine, deşi se grăbesc să mă felicite atunci când mă văd din întâmplare la televizor. De fapt statutul meu e aici oarecum similar cu cel al lui Oacă.
Oacă e singurul lumpen pe care patronul îl îngăduie în local, pentru că e relativ curat, nu cere niciodată pe datorie, nu cerşeşte ţigări (eu mai cerşesc câteodată) şi îşi vede de băutura lui fără să deranjeze pe nimeni. Acum cere de pomană în intersecţia de la Vergului, căci şi-a pierdut agilitatea degetelor, care făcuse pe vremuri din el unul dintre hoţii de buzunare cei mai redutabili ai Bucureştiului. Imediat după nouăzeci, când plecase să-şi încerce talentele în Germania, a făcut însă, ademenit de nişte ţigani, prostia să se amestece într-o spargere. Dar cum spargerile nu erau tocmai specialitatea lui, târăşenia asta l-a costat vreo şapte ani de pârnaie, care s-au adăugat celor vreo nouă-zece pe care izbutise sa-i adune până atunci. În total să tot fie vreo şaptesprezece – îmi spune Oacă nu fără mândrie: pentru el statul la puşcărie nu are nimic degradant, degradantă e numai munca, pe care o tratează cu un dispreţ suveran. Susţine că n-a muncit niciodată şi obişnuieste să adauge, clipind şmechereşte din ochi: ,,Eu m-am născut obosit, dom’ inginer”. Din cauza asta evită adăposturile pentru oamenii străzii, unde ar putea să beneficieze de un pat şi de o farfurie cu ciorbă: acolo e interzis consumul de alcool, iar azilanţilor li se solicită uneori să dea zăpada sau să măture frunzele, lucruri pe care Oacă le respinge principial, fiindcă sunt în total dezacord cu concepţia lui de viaţă. Aşa că s-a resemnat să înnopteze prin parcuri sau prin subsoluri de bloc, mai rar în maşina vreunui beţiv caritabil întâlnit din întâmplare la cârciumă şi are doar o singură nemulţumire: că I se iveşte foarte rar posibilitatea de a face un duş. De fapt aşa am şi intrat în vorbă, într-o seară când cârciuma era arhiplină şi am reuşit să găsesc un loc liber doar la masa lui Oacă, faţă de care clienţii localului păstrează întotdeauna o rezervă politicoasă. Am sorbit pe nerăsuflate două sticle de bere, încercând să-l ignor pe tovarăşul meu de masă, care se războia cu un pet la doi litri, din care mai rămăseseră doar câteva degete. Oacă e un bătrân mărunţel şi foarte zbârcit, îmbrăcat într-un costum cafeniu destul de decent; la el te frapau mai ales ochii, nişte ochi mici şi negri, foarte însufleţiţi, care alergau cu repeziciune în toate părţile, trădând o mare vioiciune de spirit. Din când în când, ochişorii aceştia vioi se opreau acum cu o oarecare stăruinţă asupra mea, ceea ce îmi crea o uşoară senzaţie de disconfort, căci nu-mi place să fiu privit şi consider orice privire prea insistentă un adevărat atentat la dreptul meu la intimitate. În definitiv, poate că toţi oamenii ar trebui să fie obligaţi prin lege ca, ori de câteori îşi părăsesc vizuinile, să poarte nişte ochelari negri, căci să-ţi expui ochii în public mi se pare un act la fel de indecent ca şi exhibarea organelor genitale şi în plus, privirile astea, pe care ţi le adreseză cine vrei şi cine nu vrei, constituie, fără doar şi poate, o formă de hărţuială. N-ar trebui să se vorbească doar despre hărţuiala sexuala, ea reprezintă numai un caz particular, ci despre hărţuială în general, pe care poate oamenii normali pot s-o suporte cu uşurinţă, dar pentru mine e aproape cu neputinţă de îndurat atunci când nu sunt sub influenţa alcoolului. De asta mi-am stricat soneria şi interfonul, de asta am grijă să încui mereu uşa de două ori după mine, de asta îmi ţin cu săptămânile telefonul închis, de asta am acoperit până şi oglinda din baie cu un prosop. Dar Oacă nu pare a se sinchisi de starea nervilor mei, fiindcă îşi drege glasul de câteva ori, apoi mă întreabă de-a dreptul, fără fasoane, dacă nu cumva mi se pare că miroase urât. N-a mai apucat să facă o baie de vreo trei săptămâni.

despre paul vinicius

Posted in Uncategorized on august 11, 2015 by Octavian Soviany

Frica de spaţiu, frica de timp ( text publicat în revista Astra,literatură arte şi idei nr 1-2,2015)

Mulţi autori îşi epuizează filonul poetic încă din primele lor volume, devenind, după aceea, monotoni şi repetitivi . Nu acesta este însă cazul lui Paul Vinicius, poet ,,fără generaţie”, situat undeva (dacă este să ţinem seama de criteriile istoico-literare curente) undeva la graniţa dintre optzecism şi nouăzecism, El face parte mai curând din categoria ,,franctiririlor singuratici’’, care, ignorând ultimele sau penultimele mode poetice, ,,ismele” de tot felul, se obstinează să se aventureze într-o înfrigurată căutare de sine. Riscul unei asemenea aventuri este lesne vizibil; această categorie de poeţi nu se bucură de obicei de graţiile criticii de întâmpinare, este de cele mai multe ori ocolită la împărţirea laurilor literari, dobândind treptat statutul unor ,,marginali” plasaţi în afara topurilor şi a clasamentelor de tot felul, dar şi a cârdăşiilor şi a cabalelor prezente în culisele literaturii. Despre Vinicius nu se poate spune că este un autor ignorat de comentatori, dar nici că s-a bucurat de recunoaşterea pe care ar fi meritat-o,iar laudele aduse cu jumătate de gură uneori pot să sune mai dureros decât contestaţia. Şi, cu toate acestea, trebuie spus că autorul Eclipsei este astăzi una dintre cele mai puternice şi mai originale voci lirice, iar poezia sa a înregistrat, de a lungul timpului, o linie ascendentă. Dacă în volumul său de debut, Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Editura Crater, 1998) se mai puteau înregistra unele inflexiuni şi sechele mazilesciene, cărţile ulterioare marchează efortul statornic al autorului de a-şi delimita cât mai tranşant propriul teritoriu, propriile teme şi propria sa retorică. Iar cea mai recentă dintre ele,Nopţi la maximum, dimineţi voalate (agol, 2014) poate fi considerată, fără doar şi poate, drept punctul de climax al unei lirici parcă din ce în ce mai autentice şi convingătoare. În răspăr faţă de modele minimaliste din ultima vreme, Vinicius este un ,,maximalist” care, dincolo de plăcerea afişată ostentativ a titlurilor kilometrice, practică o retorică a amplificărilor, care ridică, surprinzător, peisajele citadine de o deconcertantă şi căutată banalitate la dimensiunile peisajului metafizic, iar simpla anecdotă existenţială la cele ale mitului personal. Aşa se face că în poemele sale explorarea reportericească a realului se îmbină în mod fericit cu imaginarul de tip suprarealist, care deschide fante neaşteptate, ca în anumite tablouri ale lui Margritte spre necunoscut şi spre metafizic: ,,o zi cu soia prin oraşul gri/chipuri sculptate de angoasă silă plictiseală/şi ce altceva poţi face decât să te predai într-o speluncă/ cu mese jegoase în care numai vodca-I prietenoasă/şi singura care te piveşte ţintă/limpede/stăruitor în ochi – /în albastrul franc al lui bukowski//drink fuck and smoke plenty of cigarettes/piss and shit/those damn eyes fucked me forever//poate o mai fi rămas totuşi ceva loc/ pentru mine/în lună//sau în vreo femeie cu trăsături apoase/de icoană/şi creier/proaspăt despletiţi//de degetele părinteşti/ale unui ospiciu’’(o zi vaccinată de muncă). Trebuie menţionat că în textul citat inserţia din Bukowski nu are câtuşi de puţin caracterul inocent al unui joc intertextual, dimpotrivă; asemenea inserări, prezente cândva şi la Virgil Mazilescu au rolul de a secţiona textul, de a-l spulbera în segmente lingvistice între care funcţionează disonanţe şi tensiuni violente. Concret,în poemul de faţă, inserţia are virtuţile detonante ale unui explozibil, destinat să fisureze realul, producând acele crevase sau fante despre care vorbisem anterior. Printr-o asemenea tehnică a ,,alveolărilor” peisajul urban îşi pierde orice urmă de coerenţă, realul şi suprarealul se aglutinează , iar de orişiunde por să apară obiectele cele mai neaşteptate, generând percepţia acută a lumii ca haos: ,,tăind aerul nopţii/cu doar paşii tăi robotici/cărându-te(da/efectiv/cărându-te)/înspre casă/(…)numai cerul/deasupra/acelaşi acvariu cu peşti luminoşi/ce îţi anima noaptea/scuipându-ţi câte o coajă de stea/din loc în loc/echidistant/felinare//cine a gândit oraşul ăsta/ori a fost nebun/ori a rămas fără benzinăşi chibrituri – îţi spui- //şi exact în momentul imediat următor/din beznă/mâna unui boschetar/îşi înfăşoară /inima/într-un prezervativ’’ (asfalt fără lună). De data aceasta texul e spulberat nu doar sementic,ci şi la nivelul sintaxei, cu ajutorul semnelor de punctuaţie în exces (paranteze, lini ide pauză), ce devin instrumente poetice, acţionând ca nişte foafeci lingvistice cu care se face trecerea de la structură la non-structura producătoare de anxietate, de vreme ce nimic nu e mai terific decât lipsa de logică.
Pe fundalul unui asemenea décor urban, care nu mai conferă nici un sentiment de securitate (stare asemănătoare cu aceea a pietonului din oraşul modern despre care vorbea Walter Benjamin) se desfăşoară existenţa personajului liric, construit după aceeaşi tehnică maximalistă a amplificării despre care am mai vorbit . În poemele lui Paul Vinicius acesta îmbracă cel mai ades iposataza boemului noctambul , a stâlpului de local, a don juanului dezabuzat sau a marginalului singuratic din cartierele proletare, proiectaţi toţi la o scară mărită şi beneficiind (aşa cum se întâmplă şi în poemele cu lumpeni ale lui Ioan Es. Pop) de o anumită monumentalitate. Această gonflare a măştilor lirice tradează o anumită conştiinţă a vulnerabilităţii,tine de un ,,complex al vizierei” ce presupune costumaţiile stridente şi travestiurile burleşti, gesturile truculente şi histrionice, care ascund în spatele lor o anumită anxietate, legată de aspectele neliniştitoare ale timpului, dar şi ale spaţiului precum şi de crizele identitare: ,,de câte ori îmi privesc ceasul/mai mereu e târziu/şi s-a făcut deja iarnă//nici nu ştiu de ce o mai fac//vânzătoarea de la raionul de căciuli tricotate/din cozi de animale cântătoare/e o codană cârnă/uşor transpirată/parcă dat cu lac//ca să-şi vândă marfa sau/numai ca să se mărite/mi-o mulează chiar ea/cu degetele ei lungi/expresive/ca pe un prezervativ/ pe cap//(…)problema e că pe o ceaţă ca asta/tare bine ar fi să ai un frate geamăn/pe care să-l regăseşti/la fiecare colţ de stradă/al acestui stomac care ne digeră voios/numit capital/ca să nu te rătăceşti de tine însuţi’’ (fraţii mei semafoarele ). Gesturile de frondă, declaraţiile teribiliste aparţin şi ele, evident, de aceeaşi conştiinţă a vulnerabilităţii ontologice, implicând mişcările defensive, ascunse în spatele unei agresivităţi de paradă: ,,n-am avut norocul să mă nasc într-un bordel /şi poate de-aia nici nu am fost pregătit/pentru viaţă//(apropo:/n-aţi văzut niciodată/smocuri de iarbă/izbucnind/dintr-un cucui de asfalt?)//Cam asta e/mama şi tata nu mai sunt/albert înverzeşte iarba la un sanatoriu cu oameni liniştiţi/proaspăt tunşi şi frezaţi/glop/vale grasu’/tetea şi petruş/nu mai sunt nici ei’’(n-am avut norocul să mă nasc într-un bordel). Apar acum retrospecţiile, evocarea episoadelor dintr-o copilărie/adolescenţă rebelă, populate de personaje misterioase, iar episodul autobiografic se încarcă pe neobservate de conotaţii simbolice, sugerând aventura iniţiatică, trecerea de la o vârstă la alta, marcată de revelaţia sexualităţii, şi dobândeşte, în felul acesta parametrii mitului personal: ,, toate au mers şnur precum untul pe pâine/de la săritul gardului şi până la somnul dulăului vasile/dopat din vreme de noi/cu niscai medicamente//numai rosseta ne-a simţit/şi a ieşit pe geam ca o somnambulă/să se spele cu lună/aşa goală- goluţă cum era/iar noi ne-am bucurat ca proştii//şi dacă nu am fi văzut-o cu ochii nostril/am fi putut jura că nu era ea/cea pe care o vedeam//fiindcă ceva strain/metalic/colţuros şi înnegurat/I s-a strecurat în glas/încolăcindu-se şi năpustindu-se//(…)iar a doua zi/şi eu/şi vale-grasu’/şi glop/ne-am/trezit cu mult mai bătrâni/mai însinguraţi/mai izmene pe călător/şi am simţit/fiecare în albastrul lui/ interior/că ceva se rupsese definitiv’’ (vara în care îmi crescuseră cireşe după urechi iar rossetei un vierme în creier). Rosetta, invocată în poemul din care am citat, este o apariţie cât se poate de semnificativ pentru ,,bestiarul feminin” din lirica lui Vinicius, în care apare aproape obsesiv ideea legăturii dintre sexualitate şi extincţie, iar femeile care o traversează sunt de multe ori măşti ale morţii ce poate fi uşor intuită în spatele travestiurilor seducătoare şi al straturilor groase de fard.Acum erosul se transformă în thanatos, pântecele sexual devine unul devorator, sugerând aspectele neliniştitoare ale temporalităţii, pe care personajul liric le descoperă în profunzimea propriilor sale plasme organice, în ipostaza ,,dublului tenebros”: ,,o nebunie nu vine niciodată singură/din direcţie sigură/şi/nici cu mâna goală//poate lua şi forma acelei femei pârguite/numai valuri şi mişcare/ambalate-n haine moi/surâzătoare/din care ne priveşte însă/(dacă ştii să citeşti)/turela unui tanc//(…)iar odată în camera ta/chipul care te priveşte din oglindă/este negrul care îţi doarme prin artere/cam de când te-ai născut – /leit întunericului/din tine//un aproape necunoscut/la fel de intrigat ca şi tine//ţinând o vrabie moartă în mână’’ (zile în care spitalul 9 îţi dă ocol şi din coadă – şi muşcă). Astfel încât anecdotele autobiografiste din poemele lui Paul Vinicius s-ar putea cu uşurinţă înscrie în categoria mai largă a ,,ritualurilor de trecere”, se transformă în parabole existenţiale, tot aşa după cum panoramele citadine se metamorfozează în peisaj metafizic. Frică de spaţiu, frică de timp. Sunt probabil cuvintele-cheie cele mai potrivite pentru justa înţelegere a acestei lirici neliniştite. Spaţiul terifiază pentru că e haotic, descentrat sau mai exact nihilocentric; timpul, la rândul său,e unul ,,haotic”, ieşit de sub tutela liniştitoare a ciclicităţii sau a progresului şi are drept ultimă finalitate nihilul. Iar, în această ordine de idei,Paul Vinicius mi se pare unul dintre cei mai de marcă reprezentanţi ai acelei poezii pe care în mai vechile mele luări de cuvânt am numit-o apocaliptică

am fost un copil reusit? (25)

Posted in Uncategorized on august 8, 2015 by Octavian Soviany

Familia noastră era foarte eterogenă şi din punct de vedere religios. Bunică era romano-catolică practicantă (deşi fusese botezată la ortodocşi de popa din Ormeniş, cum aveam să aflu atunci când îi voi descoperi certificatul de botez), tata era un fel de ortodox pe cont propriu, care mergea la biserică numai de Înviere, nu-i putea suferi pe preoţi şi avea viziuni mistice cu Maica Domnului. Despre aceste viziuni a încercat să vorbească într-un rînd cu preotul paroh, care s-a mulţumit să ridice din umeri şi l-a caalogat probabil în sinea lui pe tata fie drept nebun, fie drept retardat. Doar Maica Domnului nu se arată aşa tam-nisam oricărui păcătos de enoriaş! În sfârşit maică-mea era atee, deşi în unele momente se arăta dispusă să admită că ,,s-ar putea să fie ceva’’.
Ateismul maică-mii trebuie că se lega de micul ei trecut comunist. Prin 45 sau 46 era încurcată cu un oarecare Şilaiev, secretarul Judeţenei de Psrtid Braşov, care a convins-o să se înscrie la comunişti. Atunci împrumutase ea de la biblioteca partidului o carte intitulatp Oameni primitivi, care a convins-o că religia este ,,opiul popoarelor” şi că, de fapt, departe de a fi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos a fost primul comunist din istorie. Dar avea şi activităţi umanitariste în cadrul UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din Romănia); împletea, împreună cu prietena şi tovarăşa ei de idei Ana Toma (care bănuiesc că nu era totuşi una şi aceeaşi persoană cu celebra soţie a încă şi mai celebrului Pantiuşa) ciorapi de lână pentru comuniştii din Grecia, prinsă în vârtejul unui sângeros război civil între comunişti şi anticomunişti, care a durat cinci ani (1945 – 1949) şi a făcut mai multe victime decât ocupaţia nazistă.
Maică-mii se pare că nu i-a fost însă scris să îngroaşe pentru prea multă vreme rândurile partidului comunist, de unde a fost exclusă prin 49, când peste proaspeţii membri de partid a trecut tăvălugul verificărilor.
Oricum, nici ea, nici tata nu se prea sinchiseau de educaţia mea religiasă, care a fost lăsată în totaitate pe seama bunică-mii.
Am fost botezat romano-catolic, la ortodoxie aveam să trec mult mai târziu, pe la 40 de ani, sub influenţa lecturilor filocalice. Bunică-mea m-a învăţat să mă rog, îmi arăta pozele din cărţile sale de rugăciuni, îmi citea dintr-o cărticică viaţa Sfintei Tereza de Lisieux şi încerca, fără succes, să mă convingă s-o însoţesc la biserică
După ce am împlinit şapte ani şi eram deja elev în clasa întăi, s-a pus probema primei comuniuni. Iar pentru asta trebuia să fiu dus la nişte ore de catehizare, care se ţineau, într-o atmosferă de semi-clandestinitate, într-o mică anexă a catedralei romano-catolice de pe strada 7 Noiembrie (azi Mureşenilor). Mersul acolo era, într-un fel, o mică aventură, căci dacă erai văzut întîmplător de cine nu trebuia, puteai să ai unele neplăceri cu şcoala. Se povestea bunăoară despre o fetiţă căreia îi fusese luată cravata de pionier, deoarece fusese văzută mergând la biserică. Nu ştiu dacă povestea asta este adevărată, dar ştiu că în şcoli se desfăşura în anii aceia o campanie ateistă furibundă. Şi erau programate tot felul de activităţi a căror unică menire era aceea de a-i împiedica pe elevi să frecventeze biserica.Duminica dimineaţă eram momiţi să mergem la şcoală pentru a urmări emisiunea pentru copii de la televizor. Şi cum puţini dintre noi aveam televizoare acasă, măsura s-a dovedit eficientă: elevii veneau într-un număr destul de mare să-i vadă pe Daniela şi Aşchiuţă şi să privească, cu sufletul la gură, la aventurile echipajului Val-Vârtej. Iar atunci când numărul televizoarelor s-a înmulţit şi momeaa asta a început să nu mai funcţioneze, s-a inventat altceva: în fiecare duminică dimineaţă se desfăşuta la şcoală câte o activitate, se mergea ba la film, ba la teatrul de păpuşi, iar clasa cu cea mai bună frecvenţă era răsplătită cu un kilogram de bomboane. A ţinut şi chestia asta! Nu pentru că ne-am fi lăcomit la bomboanele alea proaste si ieftine, din care ne reveneau cam două de căciulă, ci pentru că fusese activat în noi spiritul de competiţie!
La fel de prost era văzut şi colindatul de Crăciun. De obicei ăn după-amiaza de Ajun eram convocaţi la şcoală, ca să ne primim de la învăţătoare carnetele de elevi cu mediile de pe primul trimestru. Dar carnetele erau doar un pretext: de fapt eram chemaţi pentru îndoctrinare. Ni se spunea că singurul obicei de iarnă autentic românesc era Pluguşorul, toate celelalte (colindatul, Steaua) nu sunt decât nişte forme penibile de cerşetorie. Apoi ni se proiectau diafilme sau ni se puneau discuri cu basme, iar carnetele de note ni se inmânau doar la sfârşit de tot, atunci când afară era deja de mult întuneric.
Iar pe la opt seara eram lăsaţi să mergem ân sfârşit, bine îndoctrinaţ, pe la casele noastre, unde ne aşteptau darurile lui Moş Crăciun, pe care comuniştii avuseseră însă grijă să-l metamorfozeze în mult mai cooperantul Moş Gerilă, cu simpatii evidente de stânga..
Iar politica asta s-a dovedit cât se poate de eficientă, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Sub inflenţa ei aveam să mă transform, începând de prin clasa a treia, dintr-un copilaş catolic cuminte, ce-şi făcea conştiincios rugăciunile seară de seară, într-un ateu militant care (spre disperarea bunică-mii) începuse să-şi îndoctrineze familia cu prelegeri de ateism

am fost un copil reusit? (24)_

Posted in Uncategorized on august 6, 2015 by Octavian Soviany

Nici nu trecus bine şocul operaţiei de polipi, când m-am îmbolnăvit iar. Febră mare, greţuri, vomitături, tot corpul acoperit de nişte erupţii urâte. Se bănuia că am am pojar. Dar pentru că febra nu dispărea, a fost alertată salvarea. Aceasta a venit, m-a întors pe toate părţile, m-a cercetat în gât şi a pronunţat sentinţa: nu era pojar, era mult mai rău, era scarlatină. Trebuia să fiu dus urgent la spital. Am fost urcat în salvare cu maică-mea şi cu tanti Tanţi pe post de însoţitoare. N-am avut nici o reacţie, eram atât de moleşit de febră încât îmi devenise perfect indiferent ce se întâmplă cu mine.
Şi aşa m-am pomenit, vreme de vreo două săptamâni, pacientul spitalului Victor Babeş din Bucureşti. Partea bună a fost că, punându-şi la bătaie toată diplomaţia şi întreaga ei putere de seducţie, tanti Tanţi l-a convins pe directorul spitalului să-mi acorde un regim preferenţial: am fost internat împreună cu maică-mea (ceea ce era împotriva regulamentului, căci depăşisem vârsta de cinci ani), doar noi doi într-o rezervă, feriţi de contactele cu ceilalţi bolnavi.
Zilele de spital n-au fost tocmai plăcute; zilnic patru peniciline în fund, mâncare de regim fără sare, nimic de citit, nu aveam voie sa primim vizite. Singura mea distracţie era să mă uit pe fereastră. Chiar în faţa ei puteam vedea o clădire mare, lăsată în cărămidă, despre care am aflat că este pavilionul hepaticilor. Ceva mai departe, dincolo de gardul spitalului fumega un coş roşu de cărămidă; coşul fabricii Elena Pavel.Tot de la fereastră a trebuit să-i privim şi pe unchiu’ Sandu şi tanti Irina, când au venit să ne viziteze, într-o duminică în care sufla un viscol cumplit, ce îi făcea să se clatine pe picioare….Ne aduseseră mie portocale, iar maică-mii nişte pachete de ţigări, pe care aceasta se ducea să le fumeze la toaletă, cu complicitatea infirmierelor, cumpărată cu câteva generoase atenţii.
Ceva mai distractiv era seara, când în rezerva noastră luaseră obiceiul să vină la poveşti cu maică-mea asistentele de serviciu, Nu mai ţin minte despre ce se discuta, îmi amintesc doar că de una dintre aceste asistente, pe nume Paulina, m-am îndrăgostit. De altfel pe vremea aceea femeile în toată firea mă atrăgeau mult mai tare decât fetiţele. Fetiţele nu mă atrăgeau chiar de loc, Veronka fusese un accident. Şi în plus aveam se pare o slăbiciune deosebită pentru asistentele medicale. N-o iubisem eu şi pe Bözsi, care venea să-mi facă injecţii în cazurile de strictă necesitate şi era una dintre clientele cele mai fidele întru croitorie ale maică.mii? Când am auzit că urmează să se mărite, am plâns o jumătate de zi, fiindcă nutream speranţa că se va casători totuşi în cele din urmă cu mine, eu tare aş fi dorit s-o iau de nevastă…
Cu chiu cu vai, au trecut însă şi zilele de spital. Aerul libertăţii pe pria tare bine, atât mie cât şi maică-mii, iar pe mine avea să mă împingă chiar către faptele cele mai necugetate.
Trecuseră câteva zile de la externare. Maică-mea avea de făcut un drum în oraş şi a trebuit să mă lase pentru câteva ore singur. Adică nu tocmai singur, ci în grija Mariei, fosta servitoare a a bunicilor mei, care avea şi ea acolo, undeva pe la gura podului, o cămăruţă mizeră. Maria era foarte bătrănă, dar vârsta înaintată n-o făcuse să renunţe la băutură, trasul la măsea era singura mică plăcere pe care şi-o mai putea îngădui. Altminteri era o făptură mohorătă şi taciturnă, despre care se spunea că s-ar pricepe la farmece şi vrăjitorii şi că ar fi prietenă la cataramă cu dracul. Verilor mei le era cam frică de ea.
În ziua aceea Maria o luase de dimineaţă. Era mai posacă decât oricând. Am încercat să-i smulg câteva vorbe de laudă, recitându-i Muma lui Ştefan cel Mare şi Preda Buzescu, piesele mele de rezistenţă din repertoriu, dar ţi-ai găsit? Maria nu era mai sensibilă la poezie decât o şină de tren. De altfel a şi aţipit imediat, văduvindu-mă de preţioasa ei supraveghere…ceea ce îmi convenea foarte mult, căci demonul tocmai îmi şoptise ceva la ureche.
M-am strecurat în pod, am înhăţat câteva clişee fotografice, apoi m-am întors în cameră, m-am asigurat că Maria doarme buştean şi am început să arunc clişeele în sobă, aşa cum îl văzusem că face pe Puiu.
La un moment dat însă mi s-a părut că acestea ard cu flăcări prea mari şi mi s-a făcut frică: trebuia să sting focul, dar pentru asta era nevoie de apă, iar apa era tocmai în bucătărie. Noroc că am văzut pe bufet o sticlă cu alcool sanitar. Am luat sticla şi am deşertat cam jumătate din ea peste flăcări. Atunci din sobă a ieşit o flacară uriaşă,iar canapeaua, care era chiar alături, a luat foc. Un capăt al ei ardea, la celălalt Maria dormea fărp griji, ba chiar începuse să sforăie.
Nu mai era de glumit! M-am dus în bucătărie, am umplut un pahar mare cu apă şi m-am întors, ca să sting focul…Şi nu ştiu ce s-ar fi intâmplat mai departe, dacă n-ar fi apărut maică-mea tocmai la timp…
Aşa că micul incendiu a fost stins fără să se apeleze la ajutorul pompierilor, iar eu am încasat o bătaie soră cu moartea, căci – urla maică-mea, eram un derbedeu din care n-o să se aleagă nimic, un viitor delincvent ce ar trebui internat urgent într-o scoala de corecţie şi o făcusem de râs pentru totdeauna în faţa lui unchiu’ Sandu şi tanti Irina.
În vremea asta, Maria dormea liniştit mai departe şi cred că nu ar fi putut s-o trezească nici chiar o explozie nucleară.

am fost un copil reusit? (23)

Posted in Uncategorized on august 6, 2015 by Octavian Soviany

Înaintea scarlatinei s-a produs însă operaţia de polipi.
Artizanul acestei intervenţii violente asupra sărmanului meu organism a fost tanti Tanţi. Ea era un fel de lider al familiei Soviany, iar cuvântul său se bucura de o mare autoritate. Reuşise mai bine în viaţă decâr fraţii ei: actriţă la Naţional, căsătorită în interbelic cu un ofiţer din garda regală, bănuită de o relaţie ocultă cu Ion Dacian, această mătuşă poseda (cel puţin în cadrul restrâns al familiei) aureola fiinţelor de excepţie. Nu ştiu dacă a fost o mare actriţă, dar a fost cu siguranţă o femeie foarte frumoasă. Pe scenă n-am văzut-o niciodată, am auzit-o doar o dată la radio, interpretând rolul Emiliei, soţia lui Iago, din Othello. Cariera ei actoricească şi-a atins punctul de apogeu înainte de război, când că a avut, se pare, un mare succes în rolul titular din Maria Stuart de Schiller. După instautarea la putere a comuniştilor a început să aibă probleme la teatru, unde nu mai primea decât roluri mărunte sau nu mai primea roluri deloc. De vină era trecutul de ofiţer de gardă al soţului ei, de care la un moment a trebuit să divorţeze formal, deşi continuau să trăiască împreună. Unchiul Vică scăpase ca prin urechile acului de puşcăria politică, pentru că nu luptase pe frontul rusesc, fusese trecut în rezervă cu gradul de colonel, beneficia de o pensie destul de substaţială, dar nu era scutit de atenţia specială a Securităţii.
Cei doi, aşa cum i-am cum cunoscut eu, erau nişte oameni foarte diferiţi: ea – un temperament poetic şi predispus – ca toate temperamntele poetice – către misticism, având şi în viaţa de toate zilele un comportament uşor teatral, uşor histrionic, care o trăda pe actriţă, pe când el, un bărbat foarte cu picioarele pe pământ, pasionat de ştiinţele exacte, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului rezolvând probleme şi exerciţii din Gazeta matematică sau citind cărţi de şriinţă popularizată. Tanti Tanţi şi unchiul Vică aveau totuşi ceva în comun: preocuparea aproape maniacală pentru sănătatea Mihaelei. I se gătea separat, după nişte reţete speciale, era îndopată cu vitamine, la masă unchiul Vică o ţinea pe genunchii şi atunci când refuza să mănânce tot ce i se punea în farfurie, tatăl ei folosea o metodă persuasivă total neortodoxă… o înţepa cu un ac. Bineîmţeles că ei i se extirpaseră de mult şi polipii şi amigdalele,
Pe mine, care ştiam să declam din Bolintineanu şi eram la cinci ani (efectul teatrului la microfon!) pasionat de Shakespeare, tanti Tanţi m-a declarat nepotul ei preferat. Aşa că a început să se preocupe şi de sănătatea mea: îi scria maică-mii tot felul de reţete culinare, bine verificate pe pielea Mihaelei şi o punea să-mi cumpere vitamine, printre care un loc de cinste ocupa faimosul, pe atunci, Cavit, pe care unii copii îl ronţăiau cu plăcere. Mie îmi stârnea însă o greaţă nemaipomenită, efectiv nu-l puteam înghiţi şi după ce, pe psrcursul anilor, am dobândit o anumită experienţă a băuturilor spirtoase, pot declara acum cu mâna pe inimă că mai scârbos decât gustul Cavitului este numai gustul masticii!
Dar tanti Tanţi nu s-a mulţumit doar cu rţetele culinare şi cu vitaminele. Într-o zi m-am pomenit că-i declară maică-mi, pe un ton ce nu admitea nicio replică că trebuie să mi se scoată urgent polipii şi amigdalele. Vom începe cu polipii! Cunoaşte ea un orelist excelent! Un profesor!
Pe vremea aceea extirparea amigdalelor şi a apendicelui era un fel de modă: toată lumea, mai ales copiii, se oprerau de ele, chiar şi atunci când nu-i creau purtătorului lor nicio problemă. Nu ştiu cine decretase că era mai sănătos fără!
Maică-mea nu s-a arătat la început prea cooperantă, dar tanti Tanţi putea să fie foarte cnvingătoare. A adus o broşură pe care ne-a citit-o din scoarţă în scoarţă, cu o dicţie impecabilă şi aşa am aflat că polipii sunt un mare focar de infecţie, cauza tuturor bolilor trecute, prezente şi viitoare, iar neoperarea lor înseamnă, pe termen lung, moarte sigură.
Cine n-ar fi cedat la asemenea argumente? A cedat până la urmă şi maică-mea, mai ales că tanti Tanţi s-a oferit să ia asupra ei toare cheltuieile operaţiei.
Înainte să fiu dus la locul supliciului, mătuşa s-a gândit să-mi facă un mic instructaj: mi-a spus că n-o să mă doară de loc, n-a durut-o nici pe Mihaela, dar dacă totuşi o să mă doară puţin şi o să-mi vină să-l înjur pe doctor, să-l înjur….ungureşte. Eu n-am înţeles însă prea bine cum vine chestia asta cu înjurătura, am crezut că face parte din protocolul operaţiei, aşa că i-am promis lui tanti Tanţi că o să fac întocmai cum m-a ănvăţat ea.
Şi iată-mă într-o frumoasă dimineaţă de iarnă, instalat în scaunul orelistului, care după ce m-a scrutat cu atenţie în adâncul nărilor, tocmai se pregătea să-mi bage nişte sârme în nas. Eu, tremurând ca varga, am decis că probabil a venit momentul înjurăturii, mi-am dat deoparte toată timiditatea şi i-am trântit doctorului în faţă un ,,Baszom az anyadot! ’’ cât toate zilele. Acesta a clipit de câteva ori din ochi a nedumerire, iar pe urmă m-a întrebat:,,Te beszélsz magyarul?’’
Tanti Tanţi se făcuse roşie ca sfecla la faţă şi bănuiesc că îi venea să intre în pământ de ruşine.

am fost un copil reusit? (22)

Posted in Uncategorized on august 4, 2015 by Octavian Soviany

E foarte adevărat că o nenorocire nu vine niciodată singură.
Scăpasem de hepatită, nici la grădiniţă nu mă mai trimiteau deocamdată.
Între timp se făcuse iarnă. O iarnă cu un Crăciun sărăcuţ (moşul mi-a adus cel mai scund brad pe care îl primisem vreodată ) şi cu o noapte de Revelion agitată care s-a terminat, ca de obicei, cu un mare scandal: bunică-mea conchisese că părinţii mei sărbătoreau mult prea gălăgios trecerea dintre ani. A doua zi atmosfera era în continuare foarte tensionată: priviri duşmănoase, figuri încruntate şi puse pe harţă, declaraţii tacite de ostilitate. Pe scurt cearta părea gata să izbucnească, de la o clipă la alta, din nou…Iar maică-mea, care era campioana deciziilor imprevizibile, a hotărât că nu se mai poate aşa, avem nevoie de puţină relaxare şi linişte. Aşa că l-a pus pe tata să-şi ia concediul şi ne-am dus pentru a doua oară să ne vizităm rudele de la Bucureşti.
De data asta călătoria cu trenul n-a mai fost aşa fabuloasă ca rândul trecut; începusem să mă obişnuiesc cu podurile şi cu tunelurile. Parcă şi Bucureştiul îşi mai pierduse din puterea de fascinaţie. Îmi amintesc că era foarte frig, iar străzile erau pline de pete de zăpadă murdară.
Verii mei mai crescuseră între timp. Puiu devenise tot mai expert în jocuri războinice. Reuşea să-şi confecţioneze nişte puşti şi pistoale de concepţie proprie din te miri ce şi împuşca fără cruţare tot ce se nimerea: scaunele, masa, lustra, pisica şi, în primul rând pe mine, care aveam toate datele victimei ideale. Şi mai inventase o distracţie: când părinţii nu erau acasă (şi de obicei nu erau) şterpelea din pod nişte clişee fotografice (zestrea unchiului Vică!) pe care le arunca în sobă, privindu-le apoi cu mare plăcere cum ard cu nişte flăcări mari şi viu colorate. Distracţia asta îmi plăcea şi mie şi aş fi luat cu bucurie parte activă la ea, dar nu eram admis decât în calitate de spectator. Puiu spunea, privindu-mă cu un aer superior (el era deja în clasa a treia) că sunt prea mic şi prea prost ca să mă joc cu focul….
Cu Mihaela, care era preferata mea, mă întălneam acum mai rar: ea fusese dată la un internat şi nu venea acasă decât sâmbăta şi duminica.
De data asta cred că am stat mai mult în casă. Singura ieşire mai spectaculoasă a fost o vizită la cimitirul Bellu, la iniţiativa maică.mii, căreia îi plăcea la nebunie să colinde prin cimitire şi să citească inscripţiile de pe crucile răposaţilor. Bellu a fost pentru ea un regal, dar din păcate eu am fost cel care i-a stricat distracţia. Era un frig cumplit, îmi îngheţaseră picioarele bocnă şi am început să urlu că vreau acasă….
Tata n-a scăpat nici la Bucureşti de corvoada cititului. Rudele noastre nu aveau însă cărţi de poveşti (doar Mihaela avea câteva, dar şi acelea în limba franceză, căci verişoara mea mea era crescută ca o domnişoară din interbelic, cu lecţii de pian şi ore de franţuzeşte) aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ceea ce se găsea în biblioteca lui unchiu’ Sandu şi tanti Irina. Atunci mi s-au citit de exemplu pentru prima dată nişte poezii de Eminescu, dar n-aş putea spune că mi-au plăcut din cale afară. Mult mai tare îmi plăceau poeziile lui Bolintineanu, pe care le-am găsit în cartea de citire a lui Puiu. Nu peste mult, aveam să ştiu pe dinafară Muma lui Ştefan cel Mare şi Preda Buzescu, înduioşându-l pană la lacrimi pe unchiul Vică, fostul colonel din garda regală, care era şi un bun patriot! Trebuie să spun de altfel că începuturile mele poeticeşti s-au produs pe linia Bolintineanu-Alecsandri. Dar asta s-a întâmplat.mult mai tîrziu, când aveam nouă ani, eram în clasa a treia şi începuse să mă mă bată gândul să mă fac… scriitor. De scris mai scrisesem şi până atunci, dar nu poezii, ci basme şi piese de teatru. Basme mîzgăleam încă de pe la patru-cinci ani şi pentru asta procedam în felul următor; ceream să mi se cumpere un caiet cât mai gros, în care făceam, cam din două în două pagini, nişte desene schiloade şi vai de ele, apoi încercam să compun pentru fiecare desen câte o povestioară corespunzătoare, pe care o caligrafiam (sau mai degrabă kakografiam) cu litere de tipar, căci nu ştiam încă literele de mînă, iar învăţatul lor (aşa cum voi povesti poate ceva mai încolo) a fost pentru mine o adevărată corvoadă. Genul dramatic l-am abordat ceva mai târziu, după ce repertoriul meu de lecturi s-a mai îmbogăţit. Începeam prin a face o listă lungă, cât mai lungă de personaje, apoi descriam foarte amănunţit decorul primului act şi…de obicei mă opream aici, rareori reuşeam să înjghebez câteva replici. Vreo zece pagini am reuşit să încropesc doar la tragedia în versuri Perseu. Dar acum eram deja mare, în clasa a patra, îi frunzărisem pe tragicii greci şi ştiam povestea lui Perseu din legendele lui Alexandru Mitru. Aşa cum spuneam: la nouă ani am debutat şi în poezie, iar asta s-a întâmplat într-o zi când. iarăşi bolnav (nu ştiu cum se face că în copilărie eram tot timpul bolnav, iar acum nu sunt bolnav niciodată) mă plictiseam de moarte şi nu mai ştiam ce să născosesc ca să-mi treacă urâtul. Şi, dintr-odată, m-a străfulgerat o idee: ia să scriu eu nişte poezii! Şi am scris patru: câte una pentru fiecare anotimp. Erau probabil nişte caricaturi neizbutite ale pastelurilor lui Alecsandri.
Nu mai trebuie să spun că părinţii mei îmi urmăreau cu mare mândrie isprăvile literare şi mă socoteau un soi de mic geniu. Iar tata, cu ochii înlăcrimaţi, (căcii plângea foarte uşor) obişnuia să spună, în simplitatea lui, că,la mintea pe care o am voi ajunge un om mare, poate chiar…ministru.
Ca să revin însă la povestea sejurului bucureştean, acesta s-a prelungit neaşteptat de mult. Tata şi-a terminat concediul şi a trebuit să se întoarcă la Braşov, noi, ceilalţi însă am mai rămas: maică-mea începuse să-şi valorifice şi pe cheiurile Dîmboviţei talentele de croitoreasă şi era destul de solicitată. Prelungirea sejurului n-a fost însă, cel puţin din punctul meu de vedere, o idee prea fericită, căci în curînd urma să am iarăşi de a face cu medicina, care mă urmărea peste tot, cu ghearee ei insidioase, ca un fel de fatalitate. Cred că de atunci mi se trage o anumită ostilitate faţă de medici, pe care îi frecventez extrem de rar, doar atunci când n-am încotro. În privinţa asta o moştenesc pe maică-mea, care nu se avea nici ea prin bine cu instituţiile sanitare. Tata, în schimb, adora să meargă la doctor şi să vorbească despre feluritele lui boli, care erau mai mult închipuite decât reale.
Eu mă voi procopsi însă la Bucureşti cu o boală cât se poate de reală, cu scarlatina.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 358 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: