ellul din „metamorfoza burghezului”

Posted in Uncategorized on Februarie 6, 2017 by Octavian Soviany

 

Au fost odată nişte lagăre de concentrare – de muncă şi de exterminare. Au fost odată nişte dictatori  ticăloşi, care voiau răul oamenilor de treabă… Din fericire, vremurile acelea au trecut. Nu se vor mai întoarce  niciodată. Au fost nişte accidente. Un paranoic, alt paranoic…Şi apoi împrejurările – dificile, dar explicabile. Nu există niciun motiv raţional să se mai întroarcă în actualitate. Trebuie să dăm crezare acestor explicaţii pline de suficienţă? Trebuie să admitem că Hitler şi Stalin au fost nişte apariţii întâmplătoare? Putem fi siguri de asta acum, când peste tot sunt în floare dictaturile cele mai nemiloase: Castro, Constantin, Mao, dictatorii din ţările africane? Când unii susţin că preşedintele Johnson este un nou Stalin? Nu ne serveşte la nimic să spunem: “Nu este acelaşi lucru. Dictaturile ajută ţările africane să iasă din starea lor de marasm.”

Cei care vorbesc aşa nu sunt decât nişte copii de cor plini de solemnitate. Desigur, o dictatură serveşte mereu la ceva. Cea a lui Hitler a fost indispensabilă pentru relansarea Germaniei. Nu serveşte la nimic să spunem: “Dictatura lui Hitler şi aceea a lui Stalin n-au fost acelaşi lucru. Cea a lui Stalin urma sensul progresului şi al istoriei.” Cei ce vorbesc astfel sunt nişte adepţi orbiţi, care riscă să treacă pe alături de faimosul sens al istoriei. Din cauza ororilor săvârşite, se ascunde cu grijă uriaşa revoluţie socio-economică înfăptuită de nazişti, la fel de importantă ca şi cea din 1917. Dar dacă proaspătul U.R.S.S ar fi declanşat un război la fel de uriaş ca şi acela din 1939 credeţi că ar mai fi rămas mare lucru din măsurile revoluţionare ale epocii? Cu siguranţă, Hitler şi Stalin se aseamănă. Iar micii dictatori de dreapta sau de stânga, asta contează prea puţin, fac tot posibilul ca să-i imite. Poţi crede că e vorba de nişte accidente când lumea întreagă s-a orientat după aceste două modele? Când aventurile lor, fiecare cu locul şi cu epoca ei, li s-au părut tuturor celor interasaţi? Desigur, accidente în sensul că ne pun în faţa aberantului, a incoerentului, a inumanului, a abominabilului. În faţa coşmarului. Dar oare nu ştim azi că el, coşmarul, exprimă o realitate mai profundă a fiinţei decât activitatea concretă, raţională a omului în stare de veghe? Dictaturile lui Hitler şi Stalin – un coşmar? Foarte exact. Adică semnul, indicele, proiecţia, erupţia delirantă, dar absolut semnificativă a adevăratei realităţi a societăţii noastre globale. Şi poate intersemnul acesteia. Acum, fireşte, ca adormitul care se trezeşte, işi ia cafeaua, se rade, merge la birou şi devine  punctualul domn Williams, societaţile nostre sunt treze, puse pe produs cantităţi tot mai mari, pe organizare, pe dezvoltarea democraţiei, şi mai ales pe vorbit, pe vorbit, pe vorbit despre umanism şi responsabilitate.

Dar visul, pe care doar psihanalistul îl poate înţelege, e un fapt consumat. El a adus la lumină partea cea mai serioasă, cea mai profundă, cea mai autetică a omului căruia altminteri nu-i percepem decât aparenţa. Iar cruda semnificaţie a unui asemenea vis este aceea că aceste două revoluţii au fost (cum a spus Rauschning despre una din ele) nişte revoluţii nihiliste.  Desigur, au existat nişte doctrine, nişte activităţi, nişte administraţii. Şi o redresare economică, financiară, naţională.În zgomotul puternic al uzinelor, naţiunea se edifica. Şi totuşi, nihilismul se găsea în inima tuturor acestor înfăptuiri. Nu, nu era vorba doar de simpla şi superficiala contestare a unor sentimentalisme  sau moralităţi tradiţionale, ci de un ansamblu uiriaş de mijloace puse în slujba unei nimicnicii absolute. De fapt, doar la acest nivel ne putem da seama de importanţa lagărelor de concentrare, a reactualizării torturii, a proceselor înscenate, a delaţiunii generalizate, a masacrării evreilor, polonezilor, a ţiganilor, a prizonierilor ruşi – pe de o parte, a înăbuşirii Kronstadtului, a mişcării lui Mahno, a trădării spartakiştilor şi a rezistenţei varşoviene, a masacrării balticilor, ucrainienilor şi azerilor – de cealaltă parte. Pentru că toate acestea dau mărturie despre neantul aflat în centrul acestor vulcani în erupţie – ele trebuie luate în seamă, şi nu doar din cauză ororii în sine. Coşmar al umanităţii actuale,ele dau mărturie despre neantul care se află în centrul societăţii noastre, considerate în ansamblul ei.

xxx

Cu cât societatea noastră se dezvoltă mai mult, cu atât ajunge la nişte situaţii pline de ambiguitate. Tot ce este creat de tehnică este ambiguu. Toate invenţiile produc instantaneu binele şi răul, amestecate inextricabil. Nu spun: pot servi binelui şi răului în aceeaşi măsură. Este exact invers.

Diferenţa dintre bine şi rău nu mai e deloc limpede; morala  însăşi a devenit una a ambiguităţii. Înţeleg că asta a fost dintotdeauna condiţia omului. Acesta este o fiinţă ambiguă. Purtătoare de gheaţă şi foc. Dar să nu ne grăbim. Cunosc demonstraţia. Nimic nu s-a schimbat. Decât un detaliu. Până acum omul a încercat totdeauna să se ferească de ambiguitate. Dacă a creat un limbaj, a fost tocmai pentru a comunica precis şi pentru a evita ambiguitatea. El i se subordonează raţiunii, pentru că aceasta este digul ce se împotriveşte mişcării schimbătoare a mării. A inventat dreptul pentru a clarifica situaţiile şi pentru a şti ce poziţie ocupă în fiecare clipă. A devenit matematician şi contabil. A pus lumea în ordine şi s-a pus în ordine pe el însuşi. Nu mai poate tolera ambiguitatea. Şi dacă este obligat să o recunoască totuşi, îl aşază la intrare pe Jupiter Bifrons. Cei ce nu intră în luptă pentru a controla această situaţie fundamentală stau pe loc sau se înstrăinează. Or, mai nou, omul societăţii occidentale abandonează lupta. Îşi repudiază vechile adevăruri, proclamându-le artificiale şi declarând că acestea l-au împiedicat să ia act de propria-i fiinţă şi de dinamica vieţii. Raţiunea a fost o înşelătorie, limbajul o minciună, dreptul o caricatură. Iar orice tentativă de a separa binele de rău are drept consecinţă maniheismul. Omul modern se complace în incertitudine, în incomprehensiune, pretinzând că doar un limbaj alunecos este adevărat, că nu poţi vedea decât pe clar-obscur, că realul nu există, că imaginea este singura realitate (a se veedea, printre alte mii de exemple, filmul lui Antonioni Blow up), că dacă îţi înşeli nevasta e o dovadă că o iubeşti, iar dacă nişte copii de cincisprezece ani se culcă unul cu altul la întâmplare, asta e o dovadă a purităţii lor. Privat de natură, omul pretinde că şi-a descoperit natura lăfăindu-se în ambiguitate. Deposedat de el însuşi, îşi probează propria existenţă fiind mai multe lucruri contrarii în acelaşi timp. Cel puţin în acest amestec nefericit vor exista câteva oase care să iasă în evidenţă. Invazia ambiguităţii. Această renunţare a omului de a se afirma, această demisie generală care este justificată în numele unei fiinţe mai umane, mi se pare semnul nou al unei modificări a condiţiei omeneşti. Omul înzestrat cu mijloace fără egal încetează să spere că va putea controla ambiguitatea. E adevărat că aceste situaţii sunt din ce în ce mai puţin cele care provin din natura lui, ci cele care sunt produse de propriile sale mijloace. Cum să le poată domina? Preferă să li se livreze. Iar această renunţare de a mai clarifica, de a stăpâni şi de a decide mi se pare că revelează tocmai neantul ascuns în inima lumii moderne.

Din ce în ce mai pline de ambiguitate, situaţiile sunt totodată constituie din elemente contradictorii. Asistăm la înlănţuiri stranii. Remarcăm, în acelaşi timp, politizarea şi de depolitizarea. Problema  nu se mai poate pune în termeni de “sau… sau” , fenomenul care survine e mult mai complex. El nu semnifică nimic, dacă îl interpretăm într-un sens sau în celălalt. Omul occidental este, în acelaşi timp, profund politizat şi dezinteresat de politică. Toate situaţiile sunt politice, dar politica nu mai are putere decizională (pentru aceste chestiuni a se vedea Jacques Ellul, Iluzia politică). O altă mare dezbatere s-a declanşat cu privire la ideologie. Unii consideră că există o proliferare a ideologiilor, că totul capătă un aspect ideologic, în timp ce alţii vorbesc, la fel de îndreptăţit despre moartea ideologiilor (D. Bell). Se poate vorbi, într-adevăr, despre moartea şi dezvoltarea ideologiilor. Există, indubitabil, o întărire a statului, a puterilor sale, ceea ce înseamnă că funcţiei esenţiale a  acestuia, cea politică, i se conferă un loc mai important. Or, noi putem, dimpotrivă, să vorbim despre o diminuare a politicului, atât la nivelul cetăţeanului, din ce în ce mai puţin apt să-şi găsească locul în această lume, ca şi la nivelul omului politic tradiţional care exercită din ce în ce  mai puţin o putere adevărată. Dintr-o altă perspectivă, putem observa contradicţiile decolonizării. Popoarele proaspăt eliberate vor să devină naţiuni, cu tot ce presupune un asemenea demers în contextul naţionalist occidental; între altele ele reclamă putere industrială. Dar aceasta nu le poate fi furnizată decât de statele occidentale ex-colonialiste, iar sensibilitatea exacerbată a tinerilor naţionalişti va începe să protesteze  nu peste mult împotriva neocolonialismului. Aş putea multiplica aceste exemple; creşterea noastră este plină de ele. Ştiu prea bine că dialecticianul de serviciu va da din umeri, explicându-mi dispreţuitor că totul se dezvoltă prin jocul contradicţiilor. Sunt chiar în stare, la fel ca indiferent cine, să acord atenţie micului joc în chestiune, chiar şi aşa cum a fost complicat de Althuser. Dar eu cred că în realitate noi am ajuns acum la un nou tip de contradicţii, care nu sunt nici cele antagoniste, nici cele neantagoniste îndrăgite de Mao, şi pe care le-aş putea numi paralizante. Căci nu există un joc (fie şi complex) de contradicţii ordonate. Nu există nici explicaţii adecvate pentru cele pe care le constatăm: categoriile de clase, imperialism, relaţii de producţie, suprastructură etc nu mai pot fi întrebuinţate decât forţând lucrurile şi refuzând să le vezi aşa cum sunt ele în realitate. Neo-marxismul nu aduce nicio clarificare. Aceste contradicţii care devin tot mai complexe în interacţiunile lor, dau sentimentul că la un anumit nivel, acela al conştiinţei, al controlului omului asupra lui însuşi şi al înfăptuirilor sale, al reprezentărilor,  al coerenţei fiinţei în această lume, se cască un abis ce înghite tot. Şi omul, prins între aceste contradicţii pe care inteligenţa lui nu le poate domina şi convingerea că lucrurile nu pot fi lăsate aşa, imploră un Dumnezeu absent să-l suplinească. Speranţele sale încep să revină, întrevăzând posibilitatea de a fi înlocuit de calculator. Un zeu care e prezent.

o povestire poliţistă a lui dumas tradusă de mine

Posted in Uncategorized on Ianuarie 30, 2017 by Octavian Soviany

Dulapul de acaju

 

Am auzit în tinereţe, de la un aghiotant al prinţului Eugéne, care servise sub comanda tatălui meu şi se numea Bataille, povestirea care urmează şi pe care ar trebui s-o trimit confratelui Gaboriau, ce, cu talentul său special pentru acest gen de istorii, ar putea face din ea un pandant la Crima din Orcifal sau la Afacerea Lerouge.

Era în timpul celor doi ani de pace care au strălucit, ca un soare blând, deasupra Franţei între pacea de la Viena şi campania din Rusia, când toată acea tinerime semeaţă, biruitoare a Europei şi gata să alerge la cel mai mic semn sub drapel, revenise în Parisul pe care îl înstela cu epoleţii-i de aur. Oricine era tânăr era soldat, oricine era viteaz şi inteligent era ofiţer, oricine avea un nume era şef de brigadă, colonel sau general.

Într-o zi – era după Austerlitz – Napoleon se găsea pe balconul de la Saint-Cloud. De acolo zări trei tineri călăreţi.

Îl chemă pe Safary, şeful poliţiei  militare.

-Cum se face – îl întrebă pe acesta pe un ton mânios – că există în Franţa tineri care călăresc cai de şase mii de livre şi nu sunt în serviciul meu? Îi cunoşti?

Safary nu îi cunoştea.

-Informează-te şi adu-i la mine.

Peste zece minute erau aduşi la împărat domnii de Turenne, de Septeuil şi de Narbonne. Peste un sfert de oră, cum, necum, erau colonei.

Primul ajunse şambelan al Imperiului. El a fost cel care, observând că Napoleon nu-şi punea niciodată mănuşa la mâna dreaptă, a făcut o economie de trei sau patru mii de franci ordonând să i se fabrice doar mănuşi  pentru mâna stângă şi doar din când câte una pentru mâna dreaptă. O asemenea mănuşă dura cât zece mănuşi pentru mâna stângă.

Al doilea a avut nenorocul să-i placă principesei *** care i-a dăruit o piele de panteră cu ochi de rubin pe care ea o primise de la împărat. La o trecere în revistă din piaţa Carrousel, acesta a recunoscut pielea.

L-a chemat la el pe domnul de Septeuil, care era colonel de husari şi i-a zis:

-Domnule, o să pleci în Spania, unde o să te faci omorât.

Domnul de Septeuil plecă ferm decis să se supună poruncii împărăteşti. Peste doi ani se întoarse cu un picior de lemn.

-Ei bine, domnule? – întrebă Napoleon, încruntând din sprâncene.

-Sire, răspunse domnul de Septeuil, arătându-şi piciorul – asta e tot ce am putut face pentru Majestatea Voastră.

Un mister regesc plana peste naşterea celui de-al treilea. Se vorbea despre o tânără care se sacrificase pentru o mai mare glorie a bisericii, presupunând că iezuiţii aparţin de biserică. Se pomenea pe şoptite  despre Doamna Adelaïde şi Ludovic al XV-lea. A fost aghiotantul lui Napoleon în Rusia şi ambasador la Viena.

Dar să revenim la povestirea noastră, al cărei erou nu avusese decât onoarea să fie aghiotantul prinţului Eugéne.

Bataille era la teatrul Feydeau. Pe vremea aceea, sala de spectacol strălucea de aur şi de pietre scumpe. Tinerii ofiţeri furnizau epoleţii, eghileţii, broderiile acestui decor însufleţit, femeile – diamantele, smaraldele, perlele.

Tânărul aghiotant stătea într-una din lojile curţii. La două loji de el, văzu o femeie singură. Femeia era nostimă, elegantă, părea să aibă vreo douăzeci şi patru  de ani. Încercă să-i trimită câteva semne din acel telegraf al amorului inventat încă de pe vremea lui Adam, pe care femeia dovedi că-l cunoştea la perfecţie. Rezultatul acestui dialog a fost că aghiotantul s-a mutat în loja femeii.

Ofiţerii noştri erau obişnuiţi cu victoriile uşoare; Bataille nu fu aşadar prea mirat  când tânăra, atacată aşa îndrăzneţ, s-a  predat, primul articol din actul de capitulare – acceptat fără multă împotrivire – fiind o invitaţie la supeu.

Celelalte articole urmau să fie dezbătute în timpul supeului.

Tânărului ofiţer spectacolul i se păru prea lung; de aceea s-a ridicat înainte de lăsarea cortinei. Cum această comportare nu avea nimic jignitor pentru tânără , aceasta s-a ridicat la rândul ei, şi-a pus şalul şi, deoarece aghiotantul voia să caute o trăsură, spuse:

-Ah, nu e nevoie, locuiesc la doi paşi de aici, rue des Colonnes, numărul 17, trebuie doar să traversăm piaţa Feydeau.

Într-adevăr, peste cinci minute, doamna de Saint-Estéve – aşa se recomandase frumoasa căutătoare de aventuri – suna la etajul al doilea al unei case foarte arătoase.

Deschise o cameristă tânără şi drăguţă.

-Ambroisine – zise doamna de Saint-Estéve – domnul îmi face onoarea să cineze cu mine. M-oi fi  încrezut prea tare în  zelul lui Madeleine, socotind că vom găsi ceva bun de mâncare?

-Ah,  dacă doamna ne-ar fi spus, am fi făcut rost de un peşte; avem un pateu de foie gras, două potârnichi reci şi o salată de ţelină.

-Spune să se desfacă şi patru duzini de stridii. Va fi îndeajuns.

Bataille vru să ridice nişte obiecţii, dar doamna de Saint-Estéve făcu un gest majestuos către domnişoara Ambroisine, iar aceasta ieşi.

-Acum – zise doamna de Saint-Estéve, introducându-l pe Bataille într-un mic budoar – permiteţi-mi să mă debarasez de bijuterii, să-mi scot corsetul ăsta, ale cărui balene mi-au străpuns carnea şi să-mi pun o haină de casă.

-Desigur, doamnă – spuse tânărul, socotind că toate aceste pregătiri anunţă un deznodământ încântător – desigur, draga mea… Apropo, care e numele dumneavoastră?

-Eudoxie.

-Draga mea Eudoxie! Întoarce-te numai cât mai degrabă, o să mor de nerăbdare aşteptându-te.

Tânăra femeie îi trimise o sărutare şi ieşi.

Rămas singur, Bataille, care era dornic să afle unde se găsea şi să judece pasărea după cuib, luă o lumânare de pe şemineu şi începu să cerceteze stofele, mobilele, tablourile; totul trăda prezenţa Aspasiei lui de la o leghe, dar era de un gust cât se poate de ales. Nu era intrigat decât de un singur lucru: în mijlocul mobilelor din lemn de trandafir  ieşite din atelierul lui Boulle, în acest budoar fermecător  tapisat cu satin, ticsit de damascuri şi de brocarde, era un dulap mare de acaju, aşezat între cele două ferestre. Se apropie să vadă dacă dulapul nu avea niscaiva încrustaţii preţioase, ce l-ar fi făcut demn să figureze printre mobilele acelea de valoare, dar, apropiindu-se de dulap, piciorul îi alunecă pe parchet pe ceva umed şi lipicios.

Se aplecă să vadă în ce călcase şi rămase cu ochii ficşi şi cu răsuflarea tăiată.

Călcase în sânge!

Avu mai întâi o clipă de îndoială, apoi, coborând lumânarea până la nivelul parchetului, văzu că sângele se prelingea, picătură cu picătură, din încuietoarea de jos a dulapului.

Duse repede mâna la broască. Cheia lipsea.

Plecă din nou capul, luă pe batistă o picătură din lichidul roşu de jos şi o apropie de lumânare.

Nu se înşelase, era într-adevăr sânge.

Aghiotantul nostru era un bărbat brav. Văzuse câmpurile de luptă de la Marengo, Austerlitz, Iena, Friedland   şi mai ales Wagram, unde moartea secerase în numai două zile şaizeci de mii de vieţi.

Niciodată nu încercase o spaimă asemănătoare cu cea pe care i-o provoca sângele, prelingându-se, picătură cu picătură, din încuietoarea acelui dulap sumbru.

Îşi şterse fruntea leoarcă de transpiraţie, aşeză lumânarea înapoi pe şemineu şi încercă să-şi vină în fire.

Ce avea de făcut?

Să caute un pretext pentru a pleca şi să anunţe poliţia; cu siguranţă în dulap era ascuns cadavrul unei persoane proaspăt asasinate.

În momentul acela, doamna sau domnişoara Eudoxie de Saint-Estéve, cum vreţi să-i spuneţi, reapăru în uşa salonului. Purta o ţinută de casă încântătoare: un halat alb de tafta împodobit cu dantele, cu nişte mâneci despicate, care îi lăsau la vedere braţele minunat de albe şi adorabil croite până deasupra coatelor. Peste buclele blonde îşi aruncase o scufie de dantelă care se înnoda sub bărbie, avea ciorapi de mătase şi papuci turceşti.

-Constat bucuros, după toaleta pe care o purtaţi, scumpul meu înger – zise Bataille – că nu aveţi de gând să mă daţi afară îndată după supeu. Sper nespus într-o asemenea îngăduinţă; dar sunt soldat, sunt ofiţer, aghiotant, aşadar sclav. Vă cer doar un sfert de oră: cât îmi trebuie ca să merg până la Tuileries pentru a asculta ordinele prinţului.

Doamna de Saint-Estéve făcu cea mai drăgălaşă mutră din lume.

-Cunosc povestea – spuse ea. N-o să vă mai întorceţi.

-Şi de ce nu m-aş întoarce?

-Fiindcă nu pe prinţ aţi uitat să-l preveniţi, ci pe nevastă.

-Nu sunt căsătorit.

-Atunci pe metresă.

-Iată – zise ofiţerul – înainte să plec vreţi să vă dau o dovadă că mă voi întoarce?

-Mărturisesc că aşa aş fi sigură. Şi vreau să fiu sigură.

Bataille scoase din vestă un ceas împodobit cu diamante, căpătat de la prinţ.

-Luaţi ceasul ăsta – zise el. O să mi-l daţi înapoi când o să mă întorc.

Dintr-o privire rapidă, domnişoara Eudoxie, care părea foarte pricepută la bijuterii, preţui ceasul la trei  sau patru mii de franci.

Aşa încât se asigură că musafirul ei se va întoarce.

Aghiotantul ieşi, alergă după o trăsură, sări în ea şi ceru să fie dus la poliţie; la orice oră din zi sau din noapte, acolo putea fi găsit un agent principal de serviciu.

Îi povesti tot.

Acesta îşi însemnă minuţios toate detaliile topografice ale casei, apoi îl sfătui pe Bataille să se întoarcă în rue des Colonnes  şi să supeze în linişte.

Aşa viteaz cum era, aghiotantul avu o clipă de ezitare.

Revedea necontenit sângele care se prelingea, picătură cu picătură, prin încuietoarea dulapului.

În sfârşit, se decise să urmeze sfatul agentului de poliţie, dar mai întâi trecu pe acasă, îşi puse uniforma şi îşi luă sabia.

Iuţeala cu care a fost deschisă poarta dovedea că era aşteptat cu nerăbdare, dar, văzându-l în uniformă şi cu sabia la brâu, doamna de  Saint-Estéve se arătă mirată.

-Ah – făcu ea – în uniformă! Şi cu sabia, cu sabia lui mare, atârnată la sold! Oare vă duceţi la război. Ca domnul de Malborough?

Şi  rosti cuvintele “cu sabia lui mare” destul de tare pentru ca una sau mai multe persoane, aflate în camera de alături să îl poată auzi.

După ce această explozie de mirare trecu, nu mai fu loc însă pentru reproşuri. Doamna de Saint-Estéve afişă, în faţa musafirului ei, cea mai agreabilă mină din lume.

-Ca să putem supa cât mai intim – adăugă ea – am poruncit ca masa să fie pusă în budoar.

Această veste nu produse asupra tânărului ofiţer tot efectul la care se aştepta doamna de Saint-Estéve.

-În budoar, da – zise Bataille – o să fie bine acolo.

Eudoxie îl privi cu mirare, căci felul lui de a o aproba era foarte ciudat.

Atunci el îşi dădu seama că făcuse o greşeală, o apucă galant de talie, îi spuse nişte banalităţi de felul celor care li se spun curtezanelor şi care le mulţumesc pe acestea cu prisosinţă, căci soiul ăsta de femei nu sunt deprinse cu cine ştie ce curtenie.

În budoar era servit un supeu însoţit de accesoriile celui mai rafinat lux; lumânările ardeau în lustre, în candelabre şi în sfeşnice.

Cristalurile scânteiau.

Farfuriile din porţelan de Saxa purtau blazonul amfitrioanei, înconjurat de o ghirlandă de trandafiri.

Dar ochii aghiotantului nu priveau nici la farfurii, nici la cristaluri, nici la lumânările aprinse. Se opriseră asupra dulapului care stătea întunecat în mijlocul acestor obiecte strălucitoare.

Eudoxie observă această privire.

-Da – zise ea surîzând – vă întrebaţi probabil cum de un dulap aşa grosolan s-a rătăcit prntre mobilele mele de preţ. E dulapul meu pentru lenjerie. Am comandat altul, în stilul lui Boulle, care o să se potrivească mai bine cu restul.

-Într-adevăr, aveţi dreptate, scumpa mea Eudoxie, dulapul  ăsta deranjează privirea.

-Întoarceţi-i spatele şi n-o să-l mai vedeţi.

-Nu, pe legea mea! – strigă, nechibzuit, tânărul.

-Şi de ce mă rog?

-A, nimic! – făcu Bataille – o să vă ofer şi o dovadă.

Şi se întoarse cu spatele la dulap.

Supeul era foarte foarte ales şi demn de tot restul. Totuşi tânărul aghiotant nu l-a apreciat după merit.

Dulapul acela blestemat din spatele lui îl neliniştea.

I se părea tot timpul că îl aude scârţîind şi deschizându-se. Din fericire, avea în faţa lui o oglindă, în care putea să vadă tot ce se întâmpla în spatele lui.

Nu s-a întâmplat însă nimic.

La sfârşitul supeului, cum musafirul ei, care socotea că poliţia se cam lăsa aşteptată, părea tot mai îngrijorat, Ezdoxie  puse această îngrijorare pe seama lipsei ceasului.

-Apropo – îi zise ea cameristei. Şi ceasul colonelului?

Ceasul fu adus pe o tavă de argint.

Ofiţerul mulţumi din cap, îl puse în buzunar, dar nu se arătă mai puţin îngrijorat.

Pendula bătu ora unu.

Supeul se terminase; cafeaua şi lichiorurile fuseseră servite; frumoasa Eudoxie lua nişte poze aţâţătoare, ce trădau abandonul  şi semănau aproape cu un reproş. Bărbaţii se tem mai tare că ar putea fi priviţi cu suspiciune decât de înşelătorie, iar aghiotantul nostru observă că amfitrioana lui e la limita îndoielii.

Încă puţin şi surâsul îmbietor avea să se transforme în bănuială.

Ofiţerul se hotărî; se va îngriji să aibă tot timpul sabia la îndemână şi să nu adoarmă, ceea ce nici nu era greu lângă o femeie atât de frumoasă, aşa că zise, sărutând mâna lui Eudoxie:

-Doamnă, nu aveţi prin apartament şi o altă cameră pe care aţi dori să mi-o arătaţi?

-În sfîrşit! – făcu ea. Începusem să cred că nu sunteţi deloc curios.

Şi, sprijinindu-se de braţul lui Bataille, se îndreptă spre dormitorul, a cărui uşă, pe jumătate deschisă, lăsa să se vadă o frumoasă tapiserie de satin bleu ciel, pe care o lampă de alabastru, singura lumină din cameră, o poleia cu argint.

În momentul în care se pregăteau să calce pe covorul de culoarea frunzelor moarte, ce punea minunat în valoare   tapiseria azurie, la uşa de jos se auzi o bătaie puternică.

Ofiţerul tresări; curtezana se făcu la fel de palidă ca şi dantela halatului ei.

Se mai auzi o bătaie, apoi încă una şi o voce strigă:

-Deschideţi, în numele Împăratului!

Curtezana îi trimise ofiţerului o privire cumplită de viperă aţâţată.

Acesta se îndepărtă de ea, ca şi cum i-ar fi văzut strălucind un pumnal în mână.

Apoi făcu un salt înapoi, şi duse mâna la sabie.

Aceeaşi voce răsună pentru a doua oară, repetând:

-Deschideţi, în numele Împăratului!

-Ah, laşule! – zise curtezana, scrâşnind din dinţi. Iată ce aşteptai.

Apăru camerista, încă şi mai palidă la faţă decât stăpâna.

-Ce e de făcut, doamnă? – întrebă ea.

-Deschide!

-Şi ei….?

-O să-i previn.

Şi se năpusti pe un coridor care părea să ducă la bucătărie şi la camerele servitorilor.

Vocea se auzi rostind pentru a treia oară formula ştiută, apoi, după cinci secunde de linişte, strigă:

-Spargeţi uşa!

-Nu-i nevoie! Deschidem! –  făcu camerista.

Şi deschise într-adevăr.

Atunci îşi făcu apariţia omul cu care vorbise ofiţerul nostru în rue Jérusalem; era urmat de un comisar de poliţie, trei jandarmi şi un lăcătuş.

Unul dintre jandarmi rămase pe palier.

Bataille îl observă că se apleacă şi îi strigă, probabil altui jandarm, care rămăsese probabil la uşa de jos:

-Atenţie! Suntem aici!

-În sfârşit! – zise Bataille, adresându-se poliţistului. Mai bine mai târziu decât niciodată.

-Bună! – zise râzând omul poliţiei. Am socotit că lângă o femeie atât de frumoasă n-o să adormiţi decât pe la trei dimineaţa, aşa că mai aveam o oră la dispoziţie.

În momentul acela, curtezana apăru în pragul camerei. Era palidă, dar părea calmă.

-Aş putea să ştiu, domnilor – întrebă ea pe un ton batjocoritor – cărui fapt îi datorez această onoare?

-Doamnă – zise agentul – am venit să aflăm noutăţi  despre domnul. Şi îl arătă pe Bataille.

-Sunteţi însărcinaţi, întâmplător, să aveţi grijă de castitatea domnilor ofiţeri din Marea Armată?

-Nu, în sarcina noastră sunt dulapurile de acaju.

-Dulapurile de acaju? – întrebă Eudoxie, vădit surprinsă, dar şi speriată în acelaşi timp.

-Da – continua agentul – dulapurile de acaju. Ştiu că aveţi şi dumneavoastră în budoar unul. Poliţia e atât de interesată de el încât doreşte să-l cerceteze. Binevoiţi să mă însoţiţi şi să mi-l deschideţi.

Şi agentul, servindu-i drept ghid comisarului de poliţie, se îndreptă spre budoarul luminat încă a giorno şi se duse drept la dulap.

Curtezana îi urmă, înţepenită de groază, dar ca purtată de o putere invizibilă.

-Cheia? – întrebă agentul.

-Nu ştiu unde  e – bâigui Eudoxie.

-Aveţi un minut ca să vă amintiţi.

În timpul acestui moment de linişte şi de aşteptare, când toată lumea, mai puţin jandarmul de pe palier, era în budoar, santinela de la uşă fu auzită strigând: “La mine!”

Strigătul fu urmat de o împuşcătură.

Aghiotantul se năpusti  în anticameră, cu sabia în mână şi îl găsi pe jandarm luptându-se cu doi bărbaţi.

Cu tăişul sabiei îi sfărâmă unuia capul, iar pe celălalt îl străpunse cu vârful.

-Ah, pe legea mea, prietene – îi spuse el jandarmului – îţi mulţumesc.  Până acum am jucat rolul prostului, acum, datorită dumitale, mi-am luat revanşa.

-Ce se întâmplă acolo? – întrebă jandarmul care păzea intrarea de jos.

-Nimic – răspunse jandarmul  de pe palier.

Curtezana devenise lividă.

Aghiotantul reveni în  budoar şi le făcu semn tuturor cu mâna să-şi vadă de treabă.

-Totul s-a isprăvit – zise el. Puteţi continua.

-Ei bine, doamnă? – întrebă agentul. Cheia?

-V-am spus, domnule, că nu ştiu unde e.

Acest răspuns era de aşteptat.

Atunci agentul i se adresă lăcătuşului:

-Vino încoace, prietene.

Lăcătuşul încercă trei şperacle; la cel de-al treilea, încuietoarea cedă şi dulapul se deschise.

Un cadavru străpuns de trei lovituri de cuţit, cu pieptul gol, cu capul lăsat în piept, având pe el doar nişte pantaloni de pânză fină, spânzura de subsuori de paterele pe care se aşază de obicei rochiile.

Sângele care cursese din aceste răni picurase, strop cu strop, prin încuietoare.

Agentul prinse cadavrul de păr şi îi privi faţa.

Era un tânăr frumos de vreo douăzeci-douăzeci şi doi de ani, în care, după fineţea pielii şi eleganţa tunsorii, puteai recunoaşte un băiat de familie.

Doamna Eudoxie de Saint-Estéve  se hotărâse să leşine.

-Iată ce înseamnă să ai nişte nervi delicaţi! – zise agentul. Duceţi-o pe doamna în camera ei şi păziţi-le bine, şi pe ea şi pe cameristă.

Jandarmul căruia i se dăduse acest ordin o luă în braţe pe frumoasa Eudoxie şi o duse în camera ei. Camerista îl urmă.

-Domnule colonel – zise agentul – ştiţi ce este o “cursă de şoareci”?

-Ceva care prinde şoareci, socotesc – răspunse acesta.

-Şi criminali – spuse agentul.

-Criminalii? – făcu ofiţerul.  Cred că sunt într-o stare suficient de proastă ca să nu ne mai temem de ei.

-Ei – zise agentul, probabil n-au fost ei singurii. Onoraţi-ne cu prezenţa dumneavoastră şi veţi vedea cum arată în practică o “cursă de şoareci”, fireşte dacă nu preferaţi să mergeţi la culcare.

-Mulţumesc – spuse Bataille, dar n-am niciun chef să mă culc.

-Bine, atunci să nu pierdem vremea.

Apoi, adresându-se magistratului:

-Domnule comisar, dacă socotiţi că soţia dumneavoastră este neliniştită, duceţi-vă acasă. Prezenţa dumneavoastră aici nu mai este absolut necesară.

-Posibil, domnule – răspunse acesta – dar datoria îmi cere să rămân.

-Rămâneţi atunci. Cât despre dumneata, meştere – îi spuse  apoi lăcătuşului – cum nu mai avem aici nicio uşă de descuiat…

-Înţeleg că mă expediaţi – zise discipolul Sfântului Eloi.

-Nicidecum, ţi-am spus doar că nu mai e nevoie de dumneata.

-Mi-ar plăcea  să rămân – spuse lăcătuşul. N-am văzut niciodată o “cursă de şoareci” şi sunt curios.

-Atunci rămâi, dar vezi să nu faci prea mult zgomot cu fiarele dumitale.

-Fiţi pe pace – zise lăcătuşul – o să stau neclintit ca o nicovală.

-Acum atenţie! – făcu agentul. Şi scoase un fluierat neobişnuit.

Jandarmul care rămăsese la poartă urcă.

-Împuşcătura de adineauri s-a auzit în stradă? – îl întrebă agentul.

-Abia-abia. Oricum n-avut niciun efect, strada era în întregime pustie.

-Poarta e încuiată?

-Da.

-Portarul?

-I-am ordonat să se culce şi să nu sufle o vorbă. M-a ascultat.

-Foarte bine.   Du-te, instalează-te în lojă şi fii atent la cine o să sune sau o să bată la poartă.

-Mă duc.

Jandarmul dispăru. Zgomotul paşilor săi se auzi stingându-se pe măsură ce cobora treptele scării. Apoi uşa portarului scârţâi de două ori, închizându-se şi deschizându-se.

-Acum să ne ocupăm de ale noastre – zise agentul. Mai întâi să închidem uşa de pe palier, apoi să stingem toate luminile, mai puţin lumânarea asta a mea, cu lumina căreia va trebui să vă mulţumiţi până la venirea zorilor, deşi poate nu va trebui să aşteptăm până atunci. Deci totul e  stins, aveam doar puţină lumină, care nu face rău la ochi. Câte un jandarm de fiecare parte a uşii dinspre palier! Altul în spatele uşii, ca s-o deschidă! Mă însărcinez, dacă va fi nevoie, să imit un glas de femeie. Toată lumea e la post? – continuă agentul, văzând că toţi jandarmii sunt la locurile indicate, iar ofiţerul, comisarul de poliţie şi lăcătuşul se instalaseră comod pe scaunele din sufragerie. Mai trebuie doar să-mi ocup locul şi eu.

Şi se instală în ancadramentul ferestrei de la sufragerie care dădea către stradă.

-Acum – zise el – nimeni să nu vorbească şi să nu se mişte, dacă nu e nevoie.

Cei de faţă erau atât de curioşi să vădă se va mai întâmpla, încât se conformară cu toţii acestei recomandări.  Se făcu o asemenea linişte că se putea auzi ticăitul pendulei, care bătu ora trei.

Atunci se auzi huruitul îndepărtat al unei trăsuri.

-Iată ceva ce ar putea fi pentru noi – zise agentul. Atenţie!

Recomandarea era de prisos. Liniştea era atât de adâncă încât fiecare îşi auzea propria inimă.

Trăsura se apropia.

Intră pe stradă.

Se opri în faţa porţii.

Agentul ridică un  deget, zâmbind.

Trei bătăi uşoare răsunară.

Se auzi scârţâitul porţii care se deschidea.

Apoi,unul dintre jandarmi, băgându-şi capul pe uşa sufrageriei, zise:

-Urcă!

Agentul deja plecase de la fereastră şi se furişă cu paşi de lup în anticameră.

Cineva zgâria în uşa dinspre palier.

-Tu eşti? – întrebă agentul imitând perfect un glas de femeie.

-Da – îi răspunse o altă voce, care nu avea nici pe departe aceeaşi dulceaţă. E ceva de lucru în seara asta?

-Cred că da – zise agentul.

-Atunci deschide!

Agentul deschise uşa şi spuse cu glasul său obişnuit:

-Intră, băiete!

Vizitiul trăsurii, căci era chiar vizitiul  în persoană, avu o clipă de ezitare, când, în loc să se pomenească faţă în faţă cu camerista doamnei de Saint-Estéve, căreia crezuse că i-a recunoscut vocea, dădu ochii cu un bărbat.

Dar două mâini care se întinseră, îl apucară de guler, răpindu-i liberul arbitru şi, în loc s-o ia la fugă pe scări, aşa cum şi-ar fi dorit, fu tras cu forţa în anticameră.

Prins în flagrant delict, dus la dulapul în care încă mai atârna cadavrul, nenorocitul nici măcar nu încercă să  tăgăduiască.

Mărturisi că venea noapte de noapte să întrebe dacă este ceva de lucru; când era, îşi încărca trăsura şi, trecând peste podul Iena, îi azvârlea conţinutul în fluviu.

În patru luni, cărase douăzeci şi patru de cadavre.

xxx

Aghiotantul şi lăcătuşul aflaseră aşadar ce este o “cursă de şoareci” şi nemaiavând nimic de făcut în rue de Colonnes, se duseră la culcare.

Agentul îl trimise pe unul dintre jandarmi să caute o trăsură pe bulevard.

În prima trăsură fură depuse cele trei cadavre, ale victimei şi ale ucigaşilor. Pe capră a fost aşezat vizitiul, păzit de un jandarm.

În cea de-a doua trăsură au urcat doamna de Saint-Estéve şi camerista ei, însoţite de agent şi de doi jandarmi.

Comisarul de poliţie s-a suit pe capră, luându-şi sarcina să-i conducă.

Ultimul jandarm a fost lăsat să păzească apartamentul.

-Unde să-i duc pe domnii? – întrebă vizitiul primei trăsuri, cu o voce tremurătoare.

-La morgă – răspunse agentul.

-Cum la morgă? – întrebă doamna de Saint-Estéve, căreia îi clănţăneau dinţii.

-Fiţi liniştită – zise agentul. Acolo vom lăsa numai morţii. Cei vii au o altă destinaţie.

Femeia tăcu.

Se opriră într-adevăr la morgă, unde îi depuseră pe cei trei morţi.

-Şi acum încotro? – întrebă acelaşi vizitiu, cu o voce încă şi mai tremurătoare.

-La  Prefectura Poliţiei – răspunse agentul.

-Şi de acolo? – bâigui doamna de Saint-Estéve.

-La Curtea cu Juri.

-Apoi?

-Probabil la eşafod, copila mea.

xxx

Doamna de Saint-Estéve a urmat exact itinerarul pe care i-l trasase  agentul de poliţie.

Camerista şi vizitiul au fost condamnaţi la galere pe viaţă.

xxx

Tânărul asasinat a fost identificat drept fiul domnului Arthur Mornand, agent de schimb.

Cei doi ucigaşi au fost înmormântaţi incognito într-o groapă comună.

 

ellul – din metamozfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Ianuarie 6, 2017 by Octavian Soviany

Ca şi muncitorii, în paralel cu evoluţia acestora, când precedând-o, când urmând-o, dar întărind-o totdeauna (şi responsabilă de îmburghezirea clasei muncitoare prin trădarea ideologică pe care o comportă aceasta în privinţa tentaţiilor materiale) stânga a preluat succesiunea burgheziei. Dacă, pe de o parte, am încercat să arătăm că societatea noastră a devenit burgheză, pe de altă parte, se poate spune că în Franţa toată lumea este de stânga. Mişcarea Leconuet şi-a dat seama că a mizat greşit şi a devenit progresiv de stânga; gaullismul a realizat mai multe reforme inspirate de stânga decât oricine altcineva, iar gaulliştii de stânga sunt mai de stânga decât Faderaţia strângii.

Doar domnul Tixier-Vignancour este de dreapta, dar asta nu înseamnă prea mult. Totuşi, să nu ajungem pâna la asemenea afirmaţii extreme. Să ne uităm la clientela stângii: de unde e recrutată? Electorii şi aderenţii provin în majoritate din burghezie. Studenţii aparţin stângii aproape în totalitate. E de netăgăduit. Or, şaptezeci la sută dintre ei sunt burghezi. Intelectualii sunt de stânga. Dar de unde provin? Aceasta ar însemna oare o transformare fundamentală a burgheziei şi, că devenind acum revoluţionară, este gata de cine ştie ce hara-kiri spectaculos, de un nou 4 august? Câtuşi de puţin. Ar însemna să nu-l cunoaştem bine pe burghez. Dar în împrejurările actuale, dată fiind necesitatea evoluţiei lumii, din punct de vedere politic, tehnic, social, cea mai bună atitudine, cea mai economică, cea care pretinde cel mai mic efort, cea care are aparent viitorul în faţa ei, cea care permite să fie păstrat tot ce e serios, sacrificând accesoriile, este adeziunea la stânga. Pe de o parte, intră în joc mecanismul absorbţiei, pe de altă parte, cel al justificării. Şi putem percepe perfect, cu ajutorul unor semne evidente, această infuziune.

Deoarece tocmai am pronunţat cuvântul justificare, să pornim de aici. Când nu era burgheză, stânga era de o rigurozitate extremă faţă de sine însăşi. Atunci putea fi numită revoluţionară. Atunci omul de stânga denunţa fără cruţare ceea ce era inacceptabil în propriu-i partid, îşi făcea propriul examen de conştiinţă. Atunci evidenţia cu luciditate erorile momentului, pentru a extrage din ele nişte lecţii privind acţiunile ce urmau să fie întreprinse, atunci el îi scăpa ideologiei burgheze, care îşi are, după cum am văzut, unul din marile ei resorturi, în justificare. Dar ce se întâmplă astăzi? Desigur, am văzut multe autocritici. Dar autocritici impuse cu forţa, aparţinând unor oamni întemniţaţi, ameninţaţi cu moartea. Ce pot să valoreze cea a lui Rajk, cea a lui Buharin? Ele nu sunt nişte autocritici în spiritul în care le concepea Lenin, ci reprezintă mecanismul de justificare a învingătorului. Nu l-am auzit niciodată pe conducătorul de stânga făcându-şi propria autocritică. Atâta timp cât are puterea, este corect, este impecabil. N-am citit niciodată autocritica lui Mao. N-am auzit niciodată autocritica lui Thorez; mecanismul este exact invers, e vorba mereu de justificare. De câte ori a comis greşeli grave, P.C. n-a spus că s-a înşelat. El este infailibil, ca biserica romană. Spune fie că au existat nişte trădători (cei care tocmai au fost executaţi, fiindcă nu erau marxişti adevăraţi), fie că avut dreptate când a acţionat într-un anumit fel. Aşa sunt justificările multiple şi succesive ale acordului cu Hitler. Am auzit, timp de douăzeci de ani, la fiecare viraj politic, explicaţiile groteşti ale lui Thorez care voiau să arate că avusese dreptate, că ieri a fost ce a fost, şi că azi este contrariul a ceea ce a fost ieri. Această manie burgheză a autorităţilor de a se justifica se asociază cu desemnarea, la fel de burgheză, a unor persoane culpabile. Cum să nu te îngrozeşti de acuzaţiile care i-au fost aduse lui Stalin de cei mai josnici dintre valeţii săi? Ne găsim în prezenţa, fără o milionime de milimetru diferenţă, a sistemului făţarnic al burgheziei. Stânga a fost contaminată de ipocrizia burgheză. Ea s-a integrat în sistem, iar semnul cel mai evident al acestei integrări este refuzul înspăimântat al oricărei critici. Stânga este de necriticat. Nu doar partidul. Stânga în întregime. Oricine se hazardează să spună că gândirea de stânga este o grămadă de locuri comune, că membrii stângii sunt nişte burghezi, că ea a devenit conformistă, antirevoluţionară, că presa de stânga este cea mai lipsită de curaj  şi mai demagogică dintre toate, este taxat de îndată “de dreapta”. Atunci Lenin a fost de dreapta! Căci, atenţie, două treimi din scrierile lui sunt condamnări viguroase ale tendinţelor, adulterărilor, ideologiilor contaminate de burghezism. Şi nu în numele vreunui dogmatism, ca la Stalin, ci în numele unei mai mari profunzimi, al unei mai mari exigenţe, al unei mai mari rigori. Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-credinţă. Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-voinţă. Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să ne prezenăm în  faşa celorlaţi Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-voinţă. Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să ne prezent Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să ne prezentăm in faţa celorlaţi ca un front unit. Să ne spălăm rufele murdare în familie, şi nimic să nu transpire afară. Trebuie să le arătăm celorlaţi, în interesul proletariatului şi al revoluţiei, nişte mâini curate şi un întreg unitar.”!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-voinţă. Asta nu-i decât făţărnicie burgheză! Ce mi-ar plăcea ca domnul Sartre să facă o nouă galerie de portrete: Mitterand, Thorez, Waldeck-Rochet, Duclos, Monnet etc, isprăvind-o cu acelaşi adjectiv. Pentru că, din aceleaşi motive, au devenit identici cu Mânjiţii lui Roquentin. Astfel stânga şi-a pierdut întreaga autenticitate, în timp ce a cîştigat în vizibilitate, număr, putere, stimă colectivă. G. Tillon a scris că femeia era ultima colonie. Regret, ultima colonie burgheză e stânga în ansamblul ei.

După acest exemplu de justificare, aş putea lua multe altele: să luăm în considerare, de pildă, proclamarea, mereu reînnoită, a unităţii de acţiune. Ce vrea să însemne asta? Exact că desigur, nu suntem de acord între noi în ceea ce priveşte doctrina, teoria, interpretarea faptelor sociologice, obiectivele finale de atins, idealul omenesc… dar în fond toate acestea pot fi puse între paranteze, ca să mergem mână în mână, ca să avem acţiuni comune, aceleaşi defilări, aceleaşi mitinguri şi aceleaşi revendicări imediate. Dezacordurile în toate celelate privinţe nu ne împiedică de la asta, nu-i aşa? Nu se poate exprima mai clar cea mai burgheză dintre atitudini, adică sciziunea dintre gândire şi acţiune. Ce contează ce gândeşti, de vreme de acţionezi! Teoria, doctrina, ideile sunt doar fum, în timp ce a păşi umăr la umăr înseamnă să acţionezi asupra faptelor. Să terminăm cu discuţiile bizantine (adică – din punctul de vedere al unui neburghez – despre lucrurile serioase) şi să ne lansăm în practică. Formule specific burgheze, care constituie corolarul celebrei unităţi de acţiune. Desigur, Lenin n-a fost un însetat de unitate; nici Proudhon, nici Marx, nici Bakunin… care n-au încetat, din interiorul mişcărilor lor, să taie în carne vie pentru a păstra rigoarea doctrinei şi care au respins fără cruţare alianţele dubioase. Noi ne-am schimbat. Dar devenind concepţia primului venit dintre intelectuali, gândirea de stînga şi-a pierdut seriozitatea. Trăieşte din platitudini, redundanţă, demagogie şi autosatisfacţie (ceea ce nu este decât contrapartida logică a unităţii de acţiune) sau, altfel spus, ea dezvăluie exact ceea ce a devenit: că este burgheză. Iar această situaţie se manifestă la toate cotiturile; există, în acest sens, o adevărată transformare a comunismului, considerat în întregul lui. Formula “fiecăruia după nevoi” s-a modificat indirect prin reformularea conceptului de nevoie care s-a produs în U.R.S.S. Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1950. Într-adevăr, în acest an s-a făcut pentru prima dată publicitate în favoarea confortului din metroul de la Moscova. Şi în lunile iulie-august ale aceluiaşi an Izvestia a publicat articole lungi despre necesitatea confortului clasei muncitoare, contestând sistemul politic american, pentru că nu era capabil să asigure un confort real tuturor muncitorilor. Aşadar, ideea creşterii consumului şi a concurenţei dintre cele două sisteme economice fusese formulată chiar  înainte de Hruşciov. Eroismul în muncă, consacrarea socială sunt justificate acum prin căutarea confortului. Astfel, atât din punct de vedere individual, la nivelul muncitorului, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce priveşte stânga şi comunismul, valorile burgheze au luat locul vechilor valori, au devenit mobil şi justificare.

 

ellul – din metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Ianuarie 4, 2017 by Octavian Soviany

A devenit o banalitate să spui că muncitorii s-au îmburghezit. Desigur, ştiu că această remarcă provoacă iritarea reprezentanţilor clasei muncitoare şi a oamenilor de stânga. Critica este la îndemână. “Este o remarcă a burţilor pline! Cel care are tot ce îi trebuie, cel care duce el însuşi o viaţă burgheză, constată că muncitorul se îmburghezeşte pentru că acesta caută să aibă mai mult confort, să trăiască mai bine, să participe la gestiune şi la cultură. Este apărarea ipocrită a poziţii privilegiate. Se utilizează termenul de burghez pentru a devalorifica efortul perfect legitim al muncitorului.”  Acest răspuns este pe deplin valabil la nivel polemic. Cât despre nivelul ştiinţific, sociologul va spune: “Dat fiind că termenul de burghez nu acoperă nimic strict sesizabil, a spune că muncitorul se îmburghezeşte înseamnă a nu spune nimic.” Îi voi da cuvântul cuiva mai calificat decât mine. Chestiunea nu se pune pentru prima dată acum. Înainte cu trei sferturi de secol, marxistul Bernstein ajunsese, observând faptele, la aceeaşi concluzie. Pe măsură ce creşte producţia, această producţie este consumată, căci, cu unele excepţii pasagere, nu există o adevărată contradicţie între producţie şi consum. Or, această creştere nu priveşte doar clasele posedante, a căror capacitate de consum este limitată. Prin urmare, situaţia de fapt a straturilor sociale celor mai largi se ameliorează, căci, dacă piaţa s-ar restrânge printr-o pauperizare, progresul  tehnic ar fi frânat în mod automat. Deci devine obligatorie una din următoarele alternative: sau proletariatul devine mai fericit şi consumă mai mult, sau numărul burghezilor creşte. Iar Bernstein, procedând la o analiză statistică privind Anglia şi bazându-se pe cifrele şi criteriile date de Marx, arată cum, în Anglia, între  1841 şi 1891 o parte a proletariatului se transformă în mici burghezi. Acest raţionament al lui Bernstein poate să le pară puţin simplist subtililor economişti actuali, dar eu nu-mi pot reţine o anumită simpatie pentru vigoarea şi proximitatea faptelor unei asemenea demonstraţii. Dacă mergem în Franţa şi luăm o revistă sindicală atât de intransigentă ca La Vie ouvrière şi un om atât de radical ca Merrheim vedem că în 1910 clasei muncitoare i se reproşează tocmai că se îmburghezeşte. Merrheim, lider incontestabil al anarho-sindicalismului este foarte dur cu proletariatul epocii. Îl acuză că a fost câştigat de spiritul burghez, că are un ideal burghez de facilitate, confort, trândăveală. Apreciază că aspiraţia muncitorilor de a avea mai mult timp liber nu este decât lene (este un autentic om de stânga cel care spune asta!). Or, această lene reprezintă expresia unei slăbiciuni de fond. Ea influenţează de asemenea nivelul vieţii intelectuale a muncitorilor, care coboară rapid, ca şi pe cel al combativităţii de clasă, care se pierde de asemenea. Bernstein constată o îngustare a orizonzului de viaţă al muncitorului, pe măsura mediocrităţii burgheze. Şi pentru a ajunge la perioada contemporană, nu se poate spune că C.F.T.C nu este de stânga!. Or, în 1962, în raportul Comisiei Înţelepţilorse poate citi: “Confortul cucerit de clasa muncitoate, spiritul conservator, ameliorarea condiţiilor de viaţă, au slăbit voinţa revoluţionară, au făcut să se nască egoismul; îmburghezirea muncitorilor decurge din creşterea nivelului de trai şi a siguranţei.” Şi iată aceeaşi apreciere, şi mai severă încă, la un alt om de stânga, la D. Mothé. Revista Arguments (1959) a subliniat de asemenea procesul de îmburghezire a clasei muncitoare, prin accesul la o fericire medie… Modul de viaţă al muncitorilor a devenit în fapt asemănător cu acela al burgheziei. Doar că muncitorul deţine obiecte de mai proastă calitate şi are un 2CV în loc de Marcedes. Dar stilurile de viaţă se apropie şi, odată cu aceasta, sunt promovate aceleaşi valori, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idealuri, aceleaşi aspiraţii. Dacă muncitorul nu este, în fapt, identic cu burghezul, el este prin voinţă, prin putere – clasa muncitoare doreşte finalmente să devină clasă burgheză, să ducă aceeaşi viaţă ca şi “privilegiaţii”. Virtuţile sunt productivitatea, siguranţa, confortul. Muncitorul pretinde ceea ce are burghezul. Or, să fim atenţi, să nu spunem “Este legitim să profite de acest avantaj şi aceasta nu înseamnă că devine burghez.” Înseamnă să soluţionăm prea uşor problema. Burghezul a elaborat un fel de viaţă care corespunde fiinţei sale – iar fiinţa lui s-a modelat după acest fel de viaţă. Nu este adevărat că poţi poseda confortul de viaţă burghez fără a fi burghez. Nu este adevărat că poţi adopta aceleaşi idealuri şi aceleaşi valori (primatul acţiunii, de exemplu) fără a deveni identic cu cel care a creat aceste idealuri şi aceste valori. Nu poţi separa cu uşurinţă individul în tranşe. Or, nu se poate spune că muncitorul rămâne intact, în calitatea lui de muncitor, adoptând stilul de viaţă burghez. Genul de viaţă modelează omul. Totuşi, ştiu că mi se poate obiecta: “Uitaţi-vă cât de mult s-au schimbat revendicările muncitorilor: altădată luptau pentru concedii şi pentru mărirea salariilor. Dar aveţi în vedere marea revendicare actuală: cogestiunea. Clasa muncitoare s-a săturat să fie minoră, comandată, ţinută sub tutelă. Ea vrea să devină responsabilă, aspiră la nivelul deciziilor, îşi revendică majoritatea. Nu mai e vorba de mediocra aspiaţie la confortul burghez.” Am citit mult despre asta. Lucruri foarte virtuoase. Dar nu înţeleg. E adevărat că într-o mare măsură, sindicatele nu-şi mai centrează revendicările pe confort. Dar aceasta, în măsura în care problema este virtualmente rezolvată: nu numai că muncitorii au actualmente acelaşi nivel de trai ca “burghezii”, dar principiul creşterii nivelului lor de trai, legitimitatea revendicărilor lor, a participării lor la bunăstare, la cultură, sunt unanim admise, nu le mai contestă nimeni. Or, cînd legitimitatea unei revendicări este admisă de întregul grup, nu mai există motive de nelinişte, dorinţele vor fi satisfăcute, mai devreme sau mai târziu. Revendicarea actuală este aşadar cea a participării. Şi se spune: “Vedeţi aşadar că muncitorii nu aspiră doar la confortul burghez.” Dar burghezismul nu se reduce doar la confort, aşa cum am încercat să arăt. Există mai mult şi mai bine! Muncitorii vor să participe. Dar la ce? La dezvoltarea industrială, la orientarea productivităţii, la gestionarea întreprinderilor pentru a le face mai eficiente… adică să participe tocmai la lumea tehnicistă şi industrială instituită de burghez. La acest nivel, muncitorul mai face un pas în interiorul sistemului, în loc să iasă din el: după ce a fost victima organizării industriale burgheze (şi, în consecinţă, s-a ridicat contra ei), el a devenit consumatorul produselor din societatea burgheză. Acum vrea să devină producătorul conducător al aceloraşi produse. Intră din ce în ce mai mult în rolul elaborat de burghez. Acesta îl elaborase pentru el însuşi. Acum vor să-l joace şi alţii. Dar aceasta nu schimbă esenţa rolului. Ceea ce se schimbă este individul care intră în pielea personajului. Graţie gestionării acestei organizări, producţii, etc muncitorul devine puţin şi mai burghez. Dobândeşte ponderaţia, seriozitatea, spiritul de calcul, măsura exactă a intereselor reciproce, voinţa de a reduce tensiunile şi conflictele, de a absorbi toate valorile utile. Să luăm exemplul soldatului, care în mecanismul militar este carne de tun, masă de manevră. Dar iată că soldatul începe să se entuziasmeze, vrea să devină responsabil în conducerea operaţiilor, nu mai vrea să fie pasiv, ci activ şi creator. Doreşte să înainteze în grad pentru a participa mai eficient la război. Dar schimbă aceasta cu ceva esenţa războiului sau deciziile statului major? Cu siguranţă că nu: soldatul în chestiune va rămâne un foarte bun soldat. Mai angajat decât ceilalţi. Şi, departe de a modifica sistemul, el devine un agent mai activ al acestuia. Cât despre responsabilitate…  muncitorul doreşte cu certitudine să-şi preia responsabilităţile, să devină mai responsabil în plan individual. Dar suntem într-un sistem al valorilor burgheze. Iar aceasta nu înseamnă că muncitorul îşi va prelua responsabilităţile revoluţionare, nici măcar în calitate de individ refractar. Dimpotrivă, el devine responsabil din punct de vedere economic sau tehnic. Deci fortifică (şi chiar în termenii burgheziei, căci ce cuvânt e mai burghez decât acela de responsabilitate?) structurile unei societăţi al cărei model a fost conceput de burghez.

 

ellul – metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Decembrie 29, 2016 by Octavian Soviany

Şi acest joc al spectacolului ne conduce la a o doua consecinţă a perseverentei activităţi burgheze: confuzia. Burghezia a inaugurat secolul confuziei, cu siguranţă graţie facultăţii sale de a asimila tot şi de a uni contrariile. Confuzia este altceva decât ipocrizia sau falsa conştiinţă, dacă poate fi o consecinţă a acestora. Nimic nu mai vrea să spună ceva. Poţi fără grijă să topeşti lucrurile disparate şi să faci din ele conglomerate. Totuşi, am crezut mult timp că nu era vorba decât de o chestiune de limbaj şi de unirea unor termeni care din punct de vedere logic sunt incompatibili. Dar de fapt se merge mult mai departe. Confuzia triumfă pornind de la relativitate. Vedeţi, totul este supus schimbării şi diversităţii. Istoria ne învaţă că civilizaţiile sunt muritoare. Cât s-a tot repetat această butadă care se vrea profundă, dar care nu exprimă decât facilitatea burghezului de a nu lua nimic în serios, cu excepţia lucrurilor într-adevăr serioase: productivitatea, consumul, gologanul! Acestea cel puţin – în ciuda a ceea ce credeau iluminaţii din Evul Mediu – nu sunt muritoare, sunt solide… tot restul este supus istoriei. Să nu uităm nici un moment că dacă stânga a profitat de pe urma istoriei, totuşi secolul burghez, filosofii burghezi au fost cei care au promovat istoria în prim-plan, iar burghezii, în calitatea lor de istorici savanţi, au fabricat-o. Totul e relativ. Vedeţi, religiile se contrazic una pe alta, şi, dacă îi mai adăugăm istoriei şi călătoriile sau sociologia, panorama este completă, există patruzeci şi cinci de duzini de morale, toate la fel de valabile, practicate toate de oameni. De ce să ne ataşăm de una singură? Desigur, burghezul este un om moral; i s-a reproşat destul asta. Dar el este în acelaşi timp şi omul relativismului moral şi de aici începe imperiul confuziei. Totul e discutabil în lumea asta, care părea atât de stabilă. Şi burghezul este un om stabil. Dar aceasta în măsura în care instituie o lume a confuziei şi se instalează într-un haos ordonat care îi permite să nu devină discutabil el însuşi. Astfel, după el, morala devine o morală a ambiguităţii, sau una de situaţie – ceea ce este foarte comod. Este consecinţa firească a primatului moral al Acţiunii. Şi într-un caz ca şi în celălalt, poţi să fii în concordanţă cu situaţia concretă, cu propria conştiinţă, cu principiile şi cu zeii. Nici măcar nu este nevoie de o abilitate de manevră – chestiunea se reglementează practic – principiile pot fi cu atât mai riguroase cu cât sunt înscrise într-o etică a situaţiei. Totul este variabil, dar pare coerent, stabil, riguros: condiţie ideală pentru a putea conduce furnicarul.

Confuzie politică: statul devine revoluţie. Până în secolul burghez exista puterea – pe care, din vreme în vreme, nişte bădărani încercau să o răstoarne, iar asta se numea a face o revoluţie. O consecinţă a confuzionismului universal al burgheziei este asimilarea celor două. Astăzi statul este cel care face revoluţia, care o conduce şi care chiar este revoluţia. De atunci, abominabilii care sunt contra statului sunt, tocmai prin aceasta, antirevoluţionari. O să spuneţi că, totuşi, nu burghezii au inventat toate acestea, ci Lenin, iar eu o să vă răspund că o asemenea scamatorie n-a fost posibilă decât în climatul de confuzie mentală creat de burghezie şi că deja în Franţa statul republican de după 1875 pusese lucrurile la punct, arătând că statul înseamnă libertate, de vreme ce este republică. Orice ar fi, ce s-a făcut astăzi e bun făcut: Stat=Revoluţie, iar Lenin, Hitler, Pétain, de Gaulle, Castro, Adenauer, Ben Bella şi Boumedienne au afirmat-o în egală măsură. Aş putea merge la nesfârşit cu exemple ale acestui confuzionism. Romanul trebuie să devină pictural, obiectual la modul minuţios, ca o pictură de Ingres. Poezia trebuie să devină muzică. Muzica – arhitectură. Pictura – poezie – şi, oricum, pentru că limba nu semnifică nimic, nu mai are niciun conţinut, aceasta permite să ne debarasăm în sfârşit, reducând-o la o relativitate radicală, de acea intolerabilă jenă, care permitea verbalizarea unui anume real, înţeles altfel decât dintr-o perspectivă burgheză şi permitea totodată să fie contestate acţiunile burghezului. Acesta, care este un raţionalist algebric şi tautologic, are oroare de posibilităţile de a contesta ale limbajului. Şi-a reuşit ultima lovitură de maestru vidându-le de orice valoare. Şi, ca de obicei, îl vom vedea mai târziu realizându-şi lucrările îndoielnice cu ajutorul unor valeţi pe care nici măcar nu-i plăteşte, iar aceştia vor fi nişte oameni de treabă, critici literari, filosofi, sociologi şi poeţi care operează fără să ştie această operă salutară de avangardă de care nu se bucură decât păianjenul care profită de pe urma ei. Aş putea să vorbesc de asemenea despre o teologie a confuziei, a acelei invenţii  potrivit căreia lumea actuală este o operă excelentă, căreia creştinii trebuie să-şi  consacre toate forţele, în timp ce biserica este locul abominabil unde nu se face prezentă decât trădarea revelaţiei, dar aceasta m-ar antrena prea departe de interesul imediat al cititorului meu. N-am menţionat-o decât pentru a arăta în ce măsură confuzia instituită de regimul burghez se întinde în toate domeniile.

Teilhard reprezintă culminaţia gândirii burgheze, lipsită de consistenţă, dar înglobatoare. El este un mare asimilator în gândire, aşa cum burghezul este în act. El aduce un total confort intelectual şi spiritual, pentru că evită alegerile, reconciliind tot. Ştiinţă şi religie, creştere materială şi spirituală, bine şi rău, istorie şi adevăr etc. Răul nici măcar nu trebuie evitat, de vreme ce acesta nu este decât condiţia binelui: idee profund burgheză, comună pe la 1828-1830 pentru toată burghezia industrială, iar în secolul al XVIII-lea, se pare, în rândurile stăpânilor de negri burghezi. Graţie lui Teilhard, burghezul îşi are în sfârşit sistemul universal de gândire care îl justifică şi îl absoarbe instantaneu. Nu mai trebuie să se simtă pus în discuţie de Marx. Din păcate, acest ultim ajutor nu este decât eflorescenţa supremă, din momentul de dispariţie. Iar burghezul evanescent îl va lăsa pe Teilhard moştenire urmaşilor săi, spre     marele lor profit şi spre o mai bună asimilare.

ellul – din metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Decembrie 28, 2016 by Octavian Soviany

Un prim rezultat permanent al înfăptuirii burgheze (la care am făcut deja aluzie, iar, de câtva timp, odată cu H. Lefèvre şi caietele situaţioniste, a început să fie luat în considerare) este transformarea oricărei opere, a oricărei instituţii, a oricărei activităţi, a oricărei valori, a vieţii însăşi într-un spectacol. Există desigur procesul teribil de activ al mijloacelor de informare în masă care ne transmit întreaga realitate politică, economică şi umană sub aspectul  unui spectacol. Brüler înfăţişase deja minunat aceasta în două acvaforte: un burghez de treabă ia în pat un mic dejun plăcut, cu cornuri calde şi tot ce mai trebuie pe lângă ele, în timp ce citeşte cu un ochi atent ziarul. Titlul articolului: “Ciumă,  masacre, foamete”. Cealaltă: o sală de cinematograf – pe ecran o tragică şi palptitantă vânătoare de rinoceri. Animalul este gata să ia în coarne un vînător neprotejat, iar în vremea asta, în primul plan, un domn gras şi soţia lui, întorc spatele la ecran şi pleacă blazaţi. Nu-i decât un spectacol. Brüler a fost cel dintâi care, în aceste imagini de acum treizeci de ani  evidenţiase deja universul spectacular în care ne scufundăm. Nu e vorba de faptul că spectacolul cinematografic, fie şi realizat pe viu, nu e nimic altceva decît un spectacol, ci de acela că realitatea este absorbită acum în echivalentul unui film. Ne trăim meseria ca şi viaţa de familie, gândirea ca şi activitatea noastră politică la modul unui spectacol. Ce să spunem? Pur şi simplu, că, potrivit zicalei populare, în toate sectoarele  “e ca în filme”. Viaţa noastră este atât de populată de imaginile TV şi de mass media, atât de obiectificată de publicitate, atât de modelată de produsele care, exterioare nouă, fac ca viaţa noastră reală, viaţa pe care o ducem să vină din exteriorul nostru, în loc să fie expresia a ceea ce suntem, încât nu putem trăi decât în faţa unui ecran, asimilându-ne nedefinit unui star, unui lider, unei cover-girl, unui model de taior  sau unui săpun. Desigur, sociologul îmi va spune că omul şi-a asumat întotdeauna nişte roluri care i-au fost propuse sau impuse de grupul social. Ştiu. Dar ceea ce e de remarcat acum aceste roluri sunt multiplicate în mii de exemplare, că există câte unui pentru fiecare gest al vieţii mele şi că au devenit perfect abstracte. Înainte rolul făcea parte dintr-o piesă unde jucam împreună cu alţii: piesa războiului sau piesa familiei. Acum sunt spectatorul piesei şi propriul meu spectator, privindu-mă cum îmi joc rolul dintr-o scenă de menaj după canoanele lui Liz Taylor. Toată viaţa politică a fost transformată în acest joc iluzoriu de aparenţe şi de oglinzi, nu mai există nimic care să nu fie spectacol. Iar burghezul a urmărit-o cu conştiinciozitate.

Aceasta este într-adevăr condiţia pentru a face existenţa umană suportabilă prin insignifianţă. Nu te nelinişti, prietene. O să asişti la o piesă bună, în care o să ai şi tu un rolişor drăgut. Nu există nimic mai mult – absolut nimic.

ellul – metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Decembrie 12, 2016 by Octavian Soviany

Burghezul a avut întotdeauna vocaţia de a fi un personaj grotesc. Tot ce parvine de la el, provoacă râsul. El este sperietoarea obsedantă, dar doar caraghioasă a unei societăţi. Grimasa lui e de neplătit. Este mereu încornoratul păcălitul, imbecilul. Tradiţia teatrală îl oglindeşte cu fidelitate. Deja în fabliau-urile şi povestirile Evului Mediu, burghezul este fricosul care se ascunde în spatele tejghelei sale ori de câte ori apare o spadă, pântecosul care se lasă tîlhărit de maleficii golitori de pungi, omul liniştit care îşi varsă oala de noapte peste scandalagiii care îi tulbură somnul. Pierde mereu, e mereu escrocat, mereu dat la o parte. Inutil să-i mai amintesc pe Molière şi pe Beaumarchais. Moşneagul e un burghez şi chiar grăsanul care îţi oferă trataţii se dovedeşte neputincios în faţa lui Figaro. Cazul acesta este întru totul semnificativ, căci grăsanul e un personaj redutabil. El este unul dintre inventatorii noilor forme economice, el tratează cu regale, sugrumă statul el însuşi. Dar în dragoste, în jocurile lui Figaro, el nu este decât un personaj grotesc. Şi apare o linie întreagă, linia lui Baliveau al lui Diderot, care bea bine, mănâncă bine, doarme bine, tine peroraţii şi predici, apoi cea a lui Joseph Prud’homme,a lui Bouvard şi Pécuchet, a lui Fenouillard, a lui moş Supă. Trăind grotesc şi groteşti în desenele lui Daumier, Dubout, Bellus…

De data aceasta, raporturile lui cu femeia sunt altele. Aici conduce femeia. Bobonne ia căpestrele guvernării din mâinile lui Fenouillard ori de câte ori se iveşte o afacere avantajoasă. Personajul grotesc e dus de nas într-un fel sau altul, femeia este cea care trage de sforile lui Pantin. Şi chiar dacă ea nu poartă pantaloni, îl ridiculizează într-o altă manieră, îl batjocoreşte, îl înşeală, îl minte. Degeaba a fost Bovary un spirit ştiinţific, reprezentând ideile veacului său, doamna Bovary rămâne protagonista. În mijlocul acestei burghezii, adevăratul centru de interes este femeia.

Permanentă vocaţie a burghezului. Inutil să spui că toate acestea sunt literatură şi să explici râsul pe care îl provoacă prin teama faţă de el – această specie de monstru care face să tremure societatea şi care este luat în derâdere, fiindcă nu există ceva mai bun de făcut. Societatea se răzbună întotdeauna pe cei puternici. Teatrul, desenele ne oferă nu nişte invenţii caraghioase, ci o descriere exactă. Burghezul poate fi şi aşa. Poate fi şi acest personaj grotesc. Râsul izbucneşte pentru că îl cunoaştem şi recunoaştem. Ca în dialogurile de viaţă cotidiană din piesele lui Ionesco. Ceea ce mi se pare într-adevăr caracteristic este că în asemenea scrieri comicul nu survine atât din situaţiile în care se găseşte burghezul, cât mai ales din acesta însuşi. Ridicolul izbucneşte din cauza distanţei între ceea ce se pretinde burghezul şi ceea ce vedem că este efectiv. Dacă burghezul lui Dubout n-ar purta un joben, nici un fals guler tare ar fi infinit mai puţin grotesc. Dacă burghezul lui Bellus nu s-ar pretinde new look nu ne-ar uimi. Această distanţă este o caracteristică a burghezului.

Excelentul dicţionar  Robert nu reţine decât acest aspect al burghezului –ceea ce este cât se poate de semnificativ. Ce citeşti în coloanele lui în dreptul acestui cuvânt? ,,Persoană care gândeşte josnic’’.,,Persoană cu puţin gust, lipsită de interes pentru artă şi literatură’’. A avea un aer burghez? ,,A fi vulgar’’ Idei burgheze? ,,Idei depăşite, conservatoare’’. A te îmburghezi? ,,A fi deposedat de orice măreţie’’ Este aproape tot ce reţine dicţionarul Robert legat de burghez, după definiţia istorică a acestuia şi remarca neglijentă potrivit căreia ,,burghezul nu exercită niciodată o îndeletnicire manuală şi are de obicei o situaţie materială prosperă’’. În ceea ce priveşte alegerea citatelor, acestea sunt în spiritul prezentării. Se reaminteşte sloganul lui Flaubert: ,,Numesc burghez pe oricine gândeşte josnic’’ ca şi comentariul lui Gide: ,,Puţin îmi pasă de clasele sociale, pot să existe burghezi atât printre nobili, cât şi printre muncitori sau sărmani. Îl recunosc pe burghez nu după costumul sau nivelul său social, ci după nivelul gândirii lui. Burghezul urăşte gratuitul, dezinteresatul. Urăşte toate lucrurile la care nu se poate ridica pentru a le înţelege’’. Iată-l împotolit într-o eternitate dicţionarială!

Personajul nostru grotesc este sentenţios, pentru că aparţine secolului raţiunii, al cunoaşterii, al certitudinilor; el decretează adevărul în formule definitive, reasambând raţionalismul modern şi înţelepciunea popoarelor. Doar că sentinţele sale, asupra cărora îşi exersează gândirea, îl instalează de îndată în contradicţii din care nu poate ieşi decât prin nişte sentinţe contrarii – aşa cum a observat Flaubert.Căci el nu ştie, efectiv, ce a spus în aceste sentinţe. ,,Când toate opreliştile sunt depăşite, nu mai există limite’’. Dar el are nevoie de sentinţe, oricare ar fi acestea, pentru că trăieşte în secolul spiritului critic, al sitei raţionaliste şi al formulării legilor – şi este un om al veacului său, el l-a făcut. Pentru el raţionalismul îşi găseşte expresia sub forma bunului-simţ. Dar grotescul apare imediat, căci bunul-simţ nu mai constituie măsura lumii proaspăt edificate. Burghezul face multe, dar este incapabil să exprime ceva, deşi are pretenţia de a exprima tot. Instrumentele lui intelectuale sunt dintre cele mai rudimentare. Dar cum se ştie luat de vânt, de progres, se apucă – precum Bouvard şi Pécuchet – să înveţe tot ce epoca sa îi oferă spre învăţătură. Dar învaţă de o asemenea manieră încât ceea ce înţelege îl duce inevitabil către grotesc. Bouvard şi Pécuchet fac un periplu al tuturor cunoştinţelor şi pot să conluzioneze de fiecare dată contradictoriu, la fel de profund de stupid atunci când i  se ataşează religiei ca şi atunci când, printr-o schimbare de direcţie bine gândită, se răzvrătesc şi devin anticreştini. Dar ei trebuie să formuleze mereu sentinţe definitive, al căror conţinut nu e niciodată altceva decât redundanţă, iar grotescul survine din nou: pentru că acest conţinut este de fapt absenţă a conţinutului.

Burghezul grotesc rămâne un personaj tulburător, căci este tipul veacului său (şi al nostru!) care apucă şi încorporează tot ce e nou. E incorect să fie considerat un reacţionar şi un retrograd. Dimpotrivă. Burghezul este totdeauna de partea inovatorilor, a speculaţiilor originale, a inventatorilor. Îi adoră pe savant şi pe inginer. Dar degradează şi banalizează tot ce îi intră în stăpânire. Introduce o inocentă vulgaritate în toate ideile şi în toate formele de artă – în privinţa asta este teribil. Pentru el, orice căutare e bună. Desigur, la început spune în faţa lui Picasso: ,,Ce idioţenie! Asta nu reprezintă nimic! Cum să pui doi ochi de aceeaşi pare a nasului?’’. Dar trebuie să ţineţi cont de tenacitatea burghezului. El nu dă niciodată înapoi din faţa unui obstacol. La fel ca şi rinocerul, el se năpusteşte şi se tot năpusteşte, ia totul în coarne, are răbdarea, încăpăţânarea şi bunăvoinţa tuturor mediocrilor. Este perseverent. Bouvard şi Pécuchet îşi reîncep povestea la nesfârşit, o poveste care nu este altceva decât Ecleziastul mediocrilor. Şi după o vreme va vorbi despre Picasso ca oricare altul. Şi, bineînţeles, îi va cumpăra tablourile: e o afacere bună. Dar acel Picasso care a intrat în mâinile lui nu mai are nimic de a face cu geniul. Este limitat, banalizat, acoperit cu un strat gros de bun-simţ. În urma personajului grotesc nu mai rămâne nimic. În asta constă puterea lui, care nu e deloc inocentă. E adevărat că, într-o oarecare măsură, are ,,ideile lui’’ despre artă, pe care Zola le-a definit foarte bine: ,,o operă de artă este un lucru suav, care mişcă inimile într-o manieră dulce şi înfricoşătoare’’. Acest imediat al emoţiei compensează incapacitatea gândirii, distanţa pe care o ia în raport cu realul – iar realul trebuie regăsit undeva! Burghezului îi plac dulcele, drăguţul, iar această dispoziţie va duce la apariţia celebrului stil Nouille, imortalizat prin maşina de cusut şi prin gurile de metrou. E suficient să le analizăm un moment pentru a înţelege grotescul burghez, alcătuit din simboluri care nu îndrăznesc să fie simboluri, din refuzul oricărui risc, din incapacitatea de a admite că lucrurile sunt ceea ce sunt. Trebuie create nişte aparenţe şi adăugat unu la sută estetic în tot ce se realizează. Stil uimitor, care posedă flexibilitatea unei coloane vertebrale  devertebrate, aşa cum este şi acest om, ce nu se situează nicăieri, deşi are propriile sale principii. Dar, înainte de toate, chiar dacă aceste sentinţe sunt juste, el nu-şi asumă niciodată riscul de a fi tranşant în vreo privinţă oarecare.  Aceasta îi lipseşte spiritului critic al epocii noastre. Evidenţele nu sunt niciodată îndeajuns. Trebuie evitate cu orice preţ severitatea, punerea în chestiune, conflictul. Iar prezenţa morţii trebuie transfigurată într-o ceremonie, cu ajutorul pompelor funebre.

Doar tinerii se pot mira că dragostea este o afacere; burghezul grotesc are o prodigioasă capacitate de clasificare, de analiză, de despicare a firului în patru. Există căsătoria – ea se bazează pe calcul, se pune la cale, serveşte la ceva: nişte copii, o situaţie. Există nebuniile tinereţii – tinereţea trebuie trăită –iar frumoasa vreme a studenţiei  este făcută tocmai pentru aşa ceva. Există adulterul –pentru a se repauza de căsătorie – dar acesta se organizează de asemenea, îşi are timpul, locul şi preţul său. Există erotismul: burghezul n-are fireşte nimic împotriva lui – dar cu condiţia să rămână acolo unde-i e locul – mărşăluitorul bătrân are nevoie de ceva bobocei. Un catalog alcătuit mereu cu seriozitate. Ca să ştii unde mergi. Cât despre dragoste, aceasta rămâne pentru romane, şi nu trebuie să iasă de acolo. Burghezul grotesc explodează atunci când aceasta iese din cărţi şi vine, neaşteptată şi lipsită de noimă, să tulbure situaţiile stabile şi clasificările liniştitoare, pe care se întemeiează viaţa asta cu adevărat. Burghezul ne apare grotesc pentru că este întotdeauna asemănător cu acela ce se luptă cu o hârtie de muşte, pe care nu ştie nici s-o atârne, nici s-o reînfăşoare. El pune stăpânire pe obiecte, pe situaţii, pe existenţă şi începe să facă ordine, să clasifice, să treacă în revistă, până când toate acestea îi explodează iarăşi în nas. Dar o va lua de la început. Acest sedentar ce se teme atât de tare de risc se plasează de unul singur în toate situaiile primejdioase. Nu le bagă în seamă. Este atât de preocupat de el însuşi încât nu ştie cât este de caraghios şi nu ştie niciodată când se râde de el. Nu ia niciodată cunoştiinţă de asta, pentru că are o conştiinţă de sine mai presus de orice dovadă.

Ştie că este o persoană. Burghezul are oroare de anonimat. Se consideră diferit, unic şi de asta are grijă să se îmbrace ca toată lumea, să gândească precum ziarul lui, să urmeze cu stricteţe moda în toate privinţele, să debiteze adevăruri care sunt nişte locuri commune, să creadă în ştiinţă şi să se schimbe odată cu regimurile. Nimic nu-l dezgustă mai tare decât colectivismul, uniformizarea, revoluţia industria, furnicile albastre şi de asta îşi ia, evident, automobilul duminica pentru a face un mic tur pe la marginile oraşului, absolut singur în mijlocul unei cozi şi în buna tovărăşie a încă 700 000 de parizieni. Este o persoană, are o conştiinţă foarte vie a persoanei sale. Are un suflet. O ştie prea bine – şi de aici rezultă comicul său – deci nu poate fi în teorie decât spiritualist, personalist, umanist – şi e minunat să-l vezi cum îşi pune în practică principiile. Trebuie să se afirme, dar preferă de obicei să o facă prin nişte persoanne intermediare. Şi cum riscă de asemenea să se simtă uneori sărac şi lipsit de mijloace (căci, în sfârşit, acest suflet nu a fost descoperit niciodată de vreun scalpel, frază care îi place la nebunie), îşi asigură persoana, şi-o garantează, şi-o exprimă cu ajutorul obiectelor. Eu cred că, în această privinţă, celebra analiză a lui Marx (cu cât ai mai mult eşti mai puţin etc) este inexactă; nu creşterea avuţiei face să se diminueze fiinţa burghezului, ci lipsa lui de fiinţă, dorinţa lui de a-şi asigura o fiinţă, îl lansează spre o acumulare de avuţie. Puţin importă de altfel calitatea acestei avuţii. Mă gândesc la faimosul desen al lui Brüler ,,O barbă frumoasă”. Un burgez impunător, cu burta înainte, care se oferă admiraţiei mulţimilor, plin de sine, cu o ipocrizie solemnă, şi toate acestea doar deoarece are o splendidă barbă, croită cu meşteşug, pieptănată, oferită spre contemplare. El este prin barba lui, trăieşte prin ea, în ea. Este barba lui. (Întrebare: oare excelenţii noştri Beatles, beatnicks etc sunt altceva decât pletele lor?). Graţie ei s-a asigurat că există, că are o personalitate, un suflet, iar grotescul izbucneşte din nou din contrastul între pretenţii (sufletul nemuritor!) şi realitatea trăită: cea care îi dă suflet e barba. Mereu asemănător cu el însuşi, acest burghez va fi o persoană graţie unui Rolleiflex, unui Packard, sau, la un alt nivel, mai modest, graţie unui TV şi a confortului ultramodern a unui F3 personalizat. Astfel, omul acesta, atât de remarcabil prin acţiunile sale, abile şi eficace, devine ridicol în fiecare situaţie din viaţă, grotesc prin gândire, grotesc prin el însuşi, prin fiinţa lui

%d blogeri au apreciat asta: