ellul – din metamozfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Ianuarie 6, 2017 by Octavian Soviany

Ca şi muncitorii, în paralel cu evoluţia acestora, când precedând-o, când urmând-o, dar întărind-o totdeauna (şi responsabilă de îmburghezirea clasei muncitoare prin trădarea ideologică pe care o comportă aceasta în privinţa tentaţiilor materiale) stânga a preluat succesiunea burgheziei. Dacă, pe de o parte, am încercat să arătăm că societatea noastră a devenit burgheză, pe de altă parte, se poate spune că în Franţa toată lumea este de stânga. Mişcarea Leconuet şi-a dat seama că a mizat greşit şi a devenit progresiv de stânga; gaullismul a realizat mai multe reforme inspirate de stânga decât oricine altcineva, iar gaulliştii de stânga sunt mai de stânga decât Faderaţia strângii.

Doar domnul Tixier-Vignancour este de dreapta, dar asta nu înseamnă prea mult. Totuşi, să nu ajungem pâna la asemenea afirmaţii extreme. Să ne uităm la clientela stângii: de unde e recrutată? Electorii şi aderenţii provin în majoritate din burghezie. Studenţii aparţin stângii aproape în totalitate. E de netăgăduit. Or, şaptezeci la sută dintre ei sunt burghezi. Intelectualii sunt de stânga. Dar de unde provin? Aceasta ar însemna oare o transformare fundamentală a burgheziei şi, că devenind acum revoluţionară, este gata de cine ştie ce hara-kiri spectaculos, de un nou 4 august? Câtuşi de puţin. Ar însemna să nu-l cunoaştem bine pe burghez. Dar în împrejurările actuale, dată fiind necesitatea evoluţiei lumii, din punct de vedere politic, tehnic, social, cea mai bună atitudine, cea mai economică, cea care pretinde cel mai mic efort, cea care are aparent viitorul în faţa ei, cea care permite să fie păstrat tot ce e serios, sacrificând accesoriile, este adeziunea la stânga. Pe de o parte, intră în joc mecanismul absorbţiei, pe de altă parte, cel al justificării. Şi putem percepe perfect, cu ajutorul unor semne evidente, această infuziune.

Deoarece tocmai am pronunţat cuvântul justificare, să pornim de aici. Când nu era burgheză, stânga era de o rigurozitate extremă faţă de sine însăşi. Atunci putea fi numită revoluţionară. Atunci omul de stânga denunţa fără cruţare ceea ce era inacceptabil în propriu-i partid, îşi făcea propriul examen de conştiinţă. Atunci evidenţia cu luciditate erorile momentului, pentru a extrage din ele nişte lecţii privind acţiunile ce urmau să fie întreprinse, atunci el îi scăpa ideologiei burgheze, care îşi are, după cum am văzut, unul din marile ei resorturi, în justificare. Dar ce se întâmplă astăzi? Desigur, am văzut multe autocritici. Dar autocritici impuse cu forţa, aparţinând unor oamni întemniţaţi, ameninţaţi cu moartea. Ce pot să valoreze cea a lui Rajk, cea a lui Buharin? Ele nu sunt nişte autocritici în spiritul în care le concepea Lenin, ci reprezintă mecanismul de justificare a învingătorului. Nu l-am auzit niciodată pe conducătorul de stânga făcându-şi propria autocritică. Atâta timp cât are puterea, este corect, este impecabil. N-am citit niciodată autocritica lui Mao. N-am auzit niciodată autocritica lui Thorez; mecanismul este exact invers, e vorba mereu de justificare. De câte ori a comis greşeli grave, P.C. n-a spus că s-a înşelat. El este infailibil, ca biserica romană. Spune fie că au existat nişte trădători (cei care tocmai au fost executaţi, fiindcă nu erau marxişti adevăraţi), fie că avut dreptate când a acţionat într-un anumit fel. Aşa sunt justificările multiple şi succesive ale acordului cu Hitler. Am auzit, timp de douăzeci de ani, la fiecare viraj politic, explicaţiile groteşti ale lui Thorez care voiau să arate că avusese dreptate, că ieri a fost ce a fost, şi că azi este contrariul a ceea ce a fost ieri. Această manie burgheză a autorităţilor de a se justifica se asociază cu desemnarea, la fel de burgheză, a unor persoane culpabile. Cum să nu te îngrozeşti de acuzaţiile care i-au fost aduse lui Stalin de cei mai josnici dintre valeţii săi? Ne găsim în prezenţa, fără o milionime de milimetru diferenţă, a sistemului făţarnic al burgheziei. Stânga a fost contaminată de ipocrizia burgheză. Ea s-a integrat în sistem, iar semnul cel mai evident al acestei integrări este refuzul înspăimântat al oricărei critici. Stânga este de necriticat. Nu doar partidul. Stânga în întregime. Oricine se hazardează să spună că gândirea de stânga este o grămadă de locuri comune, că membrii stângii sunt nişte burghezi, că ea a devenit conformistă, antirevoluţionară, că presa de stânga este cea mai lipsită de curaj  şi mai demagogică dintre toate, este taxat de îndată “de dreapta”. Atunci Lenin a fost de dreapta! Căci, atenţie, două treimi din scrierile lui sunt condamnări viguroase ale tendinţelor, adulterărilor, ideologiilor contaminate de burghezism. Şi nu în numele vreunui dogmatism, ca la Stalin, ci în numele unei mai mari profunzimi, al unei mai mari exigenţe, al unei mai mari rigori. Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-credinţă. Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-voinţă. Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să ne prezenăm în  faşa celorlaţi Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-voinţă. Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să ne prezent Astăzi, bravii noştri oameni de stânga sunt incapabili să înteleagă ceva din toate acestea. În prezenţa unor contestări, stânga actuală reacţionează în două feluri. Sau proclamă “Sunteţi un capitalist reacţionar Ştim că nu merge totul bine, dar trebuie să ne prezentăm in faţa celorlaţi ca un front unit. Să ne spălăm rufele murdare în familie, şi nimic să nu transpire afară. Trebuie să le arătăm celorlaţi, în interesul proletariatului şi al revoluţiei, nişte mâini curate şi un întreg unitar.”!” sau spune “Tăceţi, slăbiţi forţa stângii în faţa adversarilor ei. Riscaţi să diviziţi clasa muncitoare. Îi ridicaţi unii împotriva celorlaţi pe oamenii de bună-voinţă. Asta nu-i decât făţărnicie burgheză! Ce mi-ar plăcea ca domnul Sartre să facă o nouă galerie de portrete: Mitterand, Thorez, Waldeck-Rochet, Duclos, Monnet etc, isprăvind-o cu acelaşi adjectiv. Pentru că, din aceleaşi motive, au devenit identici cu Mânjiţii lui Roquentin. Astfel stânga şi-a pierdut întreaga autenticitate, în timp ce a cîştigat în vizibilitate, număr, putere, stimă colectivă. G. Tillon a scris că femeia era ultima colonie. Regret, ultima colonie burgheză e stânga în ansamblul ei.

După acest exemplu de justificare, aş putea lua multe altele: să luăm în considerare, de pildă, proclamarea, mereu reînnoită, a unităţii de acţiune. Ce vrea să însemne asta? Exact că desigur, nu suntem de acord între noi în ceea ce priveşte doctrina, teoria, interpretarea faptelor sociologice, obiectivele finale de atins, idealul omenesc… dar în fond toate acestea pot fi puse între paranteze, ca să mergem mână în mână, ca să avem acţiuni comune, aceleaşi defilări, aceleaşi mitinguri şi aceleaşi revendicări imediate. Dezacordurile în toate celelate privinţe nu ne împiedică de la asta, nu-i aşa? Nu se poate exprima mai clar cea mai burgheză dintre atitudini, adică sciziunea dintre gândire şi acţiune. Ce contează ce gândeşti, de vreme de acţionezi! Teoria, doctrina, ideile sunt doar fum, în timp ce a păşi umăr la umăr înseamnă să acţionezi asupra faptelor. Să terminăm cu discuţiile bizantine (adică – din punctul de vedere al unui neburghez – despre lucrurile serioase) şi să ne lansăm în practică. Formule specific burgheze, care constituie corolarul celebrei unităţi de acţiune. Desigur, Lenin n-a fost un însetat de unitate; nici Proudhon, nici Marx, nici Bakunin… care n-au încetat, din interiorul mişcărilor lor, să taie în carne vie pentru a păstra rigoarea doctrinei şi care au respins fără cruţare alianţele dubioase. Noi ne-am schimbat. Dar devenind concepţia primului venit dintre intelectuali, gândirea de stînga şi-a pierdut seriozitatea. Trăieşte din platitudini, redundanţă, demagogie şi autosatisfacţie (ceea ce nu este decât contrapartida logică a unităţii de acţiune) sau, altfel spus, ea dezvăluie exact ceea ce a devenit: că este burgheză. Iar această situaţie se manifestă la toate cotiturile; există, în acest sens, o adevărată transformare a comunismului, considerat în întregul lui. Formula “fiecăruia după nevoi” s-a modificat indirect prin reformularea conceptului de nevoie care s-a produs în U.R.S.S. Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1950. Într-adevăr, în acest an s-a făcut pentru prima dată publicitate în favoarea confortului din metroul de la Moscova. Şi în lunile iulie-august ale aceluiaşi an Izvestia a publicat articole lungi despre necesitatea confortului clasei muncitoare, contestând sistemul politic american, pentru că nu era capabil să asigure un confort real tuturor muncitorilor. Aşadar, ideea creşterii consumului şi a concurenţei dintre cele două sisteme economice fusese formulată chiar  înainte de Hruşciov. Eroismul în muncă, consacrarea socială sunt justificate acum prin căutarea confortului. Astfel, atât din punct de vedere individual, la nivelul muncitorului, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce priveşte stânga şi comunismul, valorile burgheze au luat locul vechilor valori, au devenit mobil şi justificare.

 

ellul – din metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Ianuarie 4, 2017 by Octavian Soviany

A devenit o banalitate să spui că muncitorii s-au îmburghezit. Desigur, ştiu că această remarcă provoacă iritarea reprezentanţilor clasei muncitoare şi a oamenilor de stânga. Critica este la îndemână. “Este o remarcă a burţilor pline! Cel care are tot ce îi trebuie, cel care duce el însuşi o viaţă burgheză, constată că muncitorul se îmburghezeşte pentru că acesta caută să aibă mai mult confort, să trăiască mai bine, să participe la gestiune şi la cultură. Este apărarea ipocrită a poziţii privilegiate. Se utilizează termenul de burghez pentru a devalorifica efortul perfect legitim al muncitorului.”  Acest răspuns este pe deplin valabil la nivel polemic. Cât despre nivelul ştiinţific, sociologul va spune: “Dat fiind că termenul de burghez nu acoperă nimic strict sesizabil, a spune că muncitorul se îmburghezeşte înseamnă a nu spune nimic.” Îi voi da cuvântul cuiva mai calificat decât mine. Chestiunea nu se pune pentru prima dată acum. Înainte cu trei sferturi de secol, marxistul Bernstein ajunsese, observând faptele, la aceeaşi concluzie. Pe măsură ce creşte producţia, această producţie este consumată, căci, cu unele excepţii pasagere, nu există o adevărată contradicţie între producţie şi consum. Or, această creştere nu priveşte doar clasele posedante, a căror capacitate de consum este limitată. Prin urmare, situaţia de fapt a straturilor sociale celor mai largi se ameliorează, căci, dacă piaţa s-ar restrânge printr-o pauperizare, progresul  tehnic ar fi frânat în mod automat. Deci devine obligatorie una din următoarele alternative: sau proletariatul devine mai fericit şi consumă mai mult, sau numărul burghezilor creşte. Iar Bernstein, procedând la o analiză statistică privind Anglia şi bazându-se pe cifrele şi criteriile date de Marx, arată cum, în Anglia, între  1841 şi 1891 o parte a proletariatului se transformă în mici burghezi. Acest raţionament al lui Bernstein poate să le pară puţin simplist subtililor economişti actuali, dar eu nu-mi pot reţine o anumită simpatie pentru vigoarea şi proximitatea faptelor unei asemenea demonstraţii. Dacă mergem în Franţa şi luăm o revistă sindicală atât de intransigentă ca La Vie ouvrière şi un om atât de radical ca Merrheim vedem că în 1910 clasei muncitoare i se reproşează tocmai că se îmburghezeşte. Merrheim, lider incontestabil al anarho-sindicalismului este foarte dur cu proletariatul epocii. Îl acuză că a fost câştigat de spiritul burghez, că are un ideal burghez de facilitate, confort, trândăveală. Apreciază că aspiraţia muncitorilor de a avea mai mult timp liber nu este decât lene (este un autentic om de stânga cel care spune asta!). Or, această lene reprezintă expresia unei slăbiciuni de fond. Ea influenţează de asemenea nivelul vieţii intelectuale a muncitorilor, care coboară rapid, ca şi pe cel al combativităţii de clasă, care se pierde de asemenea. Bernstein constată o îngustare a orizonzului de viaţă al muncitorului, pe măsura mediocrităţii burgheze. Şi pentru a ajunge la perioada contemporană, nu se poate spune că C.F.T.C nu este de stânga!. Or, în 1962, în raportul Comisiei Înţelepţilorse poate citi: “Confortul cucerit de clasa muncitoate, spiritul conservator, ameliorarea condiţiilor de viaţă, au slăbit voinţa revoluţionară, au făcut să se nască egoismul; îmburghezirea muncitorilor decurge din creşterea nivelului de trai şi a siguranţei.” Şi iată aceeaşi apreciere, şi mai severă încă, la un alt om de stânga, la D. Mothé. Revista Arguments (1959) a subliniat de asemenea procesul de îmburghezire a clasei muncitoare, prin accesul la o fericire medie… Modul de viaţă al muncitorilor a devenit în fapt asemănător cu acela al burgheziei. Doar că muncitorul deţine obiecte de mai proastă calitate şi are un 2CV în loc de Marcedes. Dar stilurile de viaţă se apropie şi, odată cu aceasta, sunt promovate aceleaşi valori, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idealuri, aceleaşi aspiraţii. Dacă muncitorul nu este, în fapt, identic cu burghezul, el este prin voinţă, prin putere – clasa muncitoare doreşte finalmente să devină clasă burgheză, să ducă aceeaşi viaţă ca şi “privilegiaţii”. Virtuţile sunt productivitatea, siguranţa, confortul. Muncitorul pretinde ceea ce are burghezul. Or, să fim atenţi, să nu spunem “Este legitim să profite de acest avantaj şi aceasta nu înseamnă că devine burghez.” Înseamnă să soluţionăm prea uşor problema. Burghezul a elaborat un fel de viaţă care corespunde fiinţei sale – iar fiinţa lui s-a modelat după acest fel de viaţă. Nu este adevărat că poţi poseda confortul de viaţă burghez fără a fi burghez. Nu este adevărat că poţi adopta aceleaşi idealuri şi aceleaşi valori (primatul acţiunii, de exemplu) fără a deveni identic cu cel care a creat aceste idealuri şi aceste valori. Nu poţi separa cu uşurinţă individul în tranşe. Or, nu se poate spune că muncitorul rămâne intact, în calitatea lui de muncitor, adoptând stilul de viaţă burghez. Genul de viaţă modelează omul. Totuşi, ştiu că mi se poate obiecta: “Uitaţi-vă cât de mult s-au schimbat revendicările muncitorilor: altădată luptau pentru concedii şi pentru mărirea salariilor. Dar aveţi în vedere marea revendicare actuală: cogestiunea. Clasa muncitoare s-a săturat să fie minoră, comandată, ţinută sub tutelă. Ea vrea să devină responsabilă, aspiră la nivelul deciziilor, îşi revendică majoritatea. Nu mai e vorba de mediocra aspiaţie la confortul burghez.” Am citit mult despre asta. Lucruri foarte virtuoase. Dar nu înţeleg. E adevărat că într-o mare măsură, sindicatele nu-şi mai centrează revendicările pe confort. Dar aceasta, în măsura în care problema este virtualmente rezolvată: nu numai că muncitorii au actualmente acelaşi nivel de trai ca “burghezii”, dar principiul creşterii nivelului lor de trai, legitimitatea revendicărilor lor, a participării lor la bunăstare, la cultură, sunt unanim admise, nu le mai contestă nimeni. Or, cînd legitimitatea unei revendicări este admisă de întregul grup, nu mai există motive de nelinişte, dorinţele vor fi satisfăcute, mai devreme sau mai târziu. Revendicarea actuală este aşadar cea a participării. Şi se spune: “Vedeţi aşadar că muncitorii nu aspiră doar la confortul burghez.” Dar burghezismul nu se reduce doar la confort, aşa cum am încercat să arăt. Există mai mult şi mai bine! Muncitorii vor să participe. Dar la ce? La dezvoltarea industrială, la orientarea productivităţii, la gestionarea întreprinderilor pentru a le face mai eficiente… adică să participe tocmai la lumea tehnicistă şi industrială instituită de burghez. La acest nivel, muncitorul mai face un pas în interiorul sistemului, în loc să iasă din el: după ce a fost victima organizării industriale burgheze (şi, în consecinţă, s-a ridicat contra ei), el a devenit consumatorul produselor din societatea burgheză. Acum vrea să devină producătorul conducător al aceloraşi produse. Intră din ce în ce mai mult în rolul elaborat de burghez. Acesta îl elaborase pentru el însuşi. Acum vor să-l joace şi alţii. Dar aceasta nu schimbă esenţa rolului. Ceea ce se schimbă este individul care intră în pielea personajului. Graţie gestionării acestei organizări, producţii, etc muncitorul devine puţin şi mai burghez. Dobândeşte ponderaţia, seriozitatea, spiritul de calcul, măsura exactă a intereselor reciproce, voinţa de a reduce tensiunile şi conflictele, de a absorbi toate valorile utile. Să luăm exemplul soldatului, care în mecanismul militar este carne de tun, masă de manevră. Dar iată că soldatul începe să se entuziasmeze, vrea să devină responsabil în conducerea operaţiilor, nu mai vrea să fie pasiv, ci activ şi creator. Doreşte să înainteze în grad pentru a participa mai eficient la război. Dar schimbă aceasta cu ceva esenţa războiului sau deciziile statului major? Cu siguranţă că nu: soldatul în chestiune va rămâne un foarte bun soldat. Mai angajat decât ceilalţi. Şi, departe de a modifica sistemul, el devine un agent mai activ al acestuia. Cât despre responsabilitate…  muncitorul doreşte cu certitudine să-şi preia responsabilităţile, să devină mai responsabil în plan individual. Dar suntem într-un sistem al valorilor burgheze. Iar aceasta nu înseamnă că muncitorul îşi va prelua responsabilităţile revoluţionare, nici măcar în calitate de individ refractar. Dimpotrivă, el devine responsabil din punct de vedere economic sau tehnic. Deci fortifică (şi chiar în termenii burgheziei, căci ce cuvânt e mai burghez decât acela de responsabilitate?) structurile unei societăţi al cărei model a fost conceput de burghez.

 

ellul – metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Decembrie 29, 2016 by Octavian Soviany

Şi acest joc al spectacolului ne conduce la a o doua consecinţă a perseverentei activităţi burgheze: confuzia. Burghezia a inaugurat secolul confuziei, cu siguranţă graţie facultăţii sale de a asimila tot şi de a uni contrariile. Confuzia este altceva decât ipocrizia sau falsa conştiinţă, dacă poate fi o consecinţă a acestora. Nimic nu mai vrea să spună ceva. Poţi fără grijă să topeşti lucrurile disparate şi să faci din ele conglomerate. Totuşi, am crezut mult timp că nu era vorba decât de o chestiune de limbaj şi de unirea unor termeni care din punct de vedere logic sunt incompatibili. Dar de fapt se merge mult mai departe. Confuzia triumfă pornind de la relativitate. Vedeţi, totul este supus schimbării şi diversităţii. Istoria ne învaţă că civilizaţiile sunt muritoare. Cât s-a tot repetat această butadă care se vrea profundă, dar care nu exprimă decât facilitatea burghezului de a nu lua nimic în serios, cu excepţia lucrurilor într-adevăr serioase: productivitatea, consumul, gologanul! Acestea cel puţin – în ciuda a ceea ce credeau iluminaţii din Evul Mediu – nu sunt muritoare, sunt solide… tot restul este supus istoriei. Să nu uităm nici un moment că dacă stânga a profitat de pe urma istoriei, totuşi secolul burghez, filosofii burghezi au fost cei care au promovat istoria în prim-plan, iar burghezii, în calitatea lor de istorici savanţi, au fabricat-o. Totul e relativ. Vedeţi, religiile se contrazic una pe alta, şi, dacă îi mai adăugăm istoriei şi călătoriile sau sociologia, panorama este completă, există patruzeci şi cinci de duzini de morale, toate la fel de valabile, practicate toate de oameni. De ce să ne ataşăm de una singură? Desigur, burghezul este un om moral; i s-a reproşat destul asta. Dar el este în acelaşi timp şi omul relativismului moral şi de aici începe imperiul confuziei. Totul e discutabil în lumea asta, care părea atât de stabilă. Şi burghezul este un om stabil. Dar aceasta în măsura în care instituie o lume a confuziei şi se instalează într-un haos ordonat care îi permite să nu devină discutabil el însuşi. Astfel, după el, morala devine o morală a ambiguităţii, sau una de situaţie – ceea ce este foarte comod. Este consecinţa firească a primatului moral al Acţiunii. Şi într-un caz ca şi în celălalt, poţi să fii în concordanţă cu situaţia concretă, cu propria conştiinţă, cu principiile şi cu zeii. Nici măcar nu este nevoie de o abilitate de manevră – chestiunea se reglementează practic – principiile pot fi cu atât mai riguroase cu cât sunt înscrise într-o etică a situaţiei. Totul este variabil, dar pare coerent, stabil, riguros: condiţie ideală pentru a putea conduce furnicarul.

Confuzie politică: statul devine revoluţie. Până în secolul burghez exista puterea – pe care, din vreme în vreme, nişte bădărani încercau să o răstoarne, iar asta se numea a face o revoluţie. O consecinţă a confuzionismului universal al burgheziei este asimilarea celor două. Astăzi statul este cel care face revoluţia, care o conduce şi care chiar este revoluţia. De atunci, abominabilii care sunt contra statului sunt, tocmai prin aceasta, antirevoluţionari. O să spuneţi că, totuşi, nu burghezii au inventat toate acestea, ci Lenin, iar eu o să vă răspund că o asemenea scamatorie n-a fost posibilă decât în climatul de confuzie mentală creat de burghezie şi că deja în Franţa statul republican de după 1875 pusese lucrurile la punct, arătând că statul înseamnă libertate, de vreme ce este republică. Orice ar fi, ce s-a făcut astăzi e bun făcut: Stat=Revoluţie, iar Lenin, Hitler, Pétain, de Gaulle, Castro, Adenauer, Ben Bella şi Boumedienne au afirmat-o în egală măsură. Aş putea merge la nesfârşit cu exemple ale acestui confuzionism. Romanul trebuie să devină pictural, obiectual la modul minuţios, ca o pictură de Ingres. Poezia trebuie să devină muzică. Muzica – arhitectură. Pictura – poezie – şi, oricum, pentru că limba nu semnifică nimic, nu mai are niciun conţinut, aceasta permite să ne debarasăm în sfârşit, reducând-o la o relativitate radicală, de acea intolerabilă jenă, care permitea verbalizarea unui anume real, înţeles altfel decât dintr-o perspectivă burgheză şi permitea totodată să fie contestate acţiunile burghezului. Acesta, care este un raţionalist algebric şi tautologic, are oroare de posibilităţile de a contesta ale limbajului. Şi-a reuşit ultima lovitură de maestru vidându-le de orice valoare. Şi, ca de obicei, îl vom vedea mai târziu realizându-şi lucrările îndoielnice cu ajutorul unor valeţi pe care nici măcar nu-i plăteşte, iar aceştia vor fi nişte oameni de treabă, critici literari, filosofi, sociologi şi poeţi care operează fără să ştie această operă salutară de avangardă de care nu se bucură decât păianjenul care profită de pe urma ei. Aş putea să vorbesc de asemenea despre o teologie a confuziei, a acelei invenţii  potrivit căreia lumea actuală este o operă excelentă, căreia creştinii trebuie să-şi  consacre toate forţele, în timp ce biserica este locul abominabil unde nu se face prezentă decât trădarea revelaţiei, dar aceasta m-ar antrena prea departe de interesul imediat al cititorului meu. N-am menţionat-o decât pentru a arăta în ce măsură confuzia instituită de regimul burghez se întinde în toate domeniile.

Teilhard reprezintă culminaţia gândirii burgheze, lipsită de consistenţă, dar înglobatoare. El este un mare asimilator în gândire, aşa cum burghezul este în act. El aduce un total confort intelectual şi spiritual, pentru că evită alegerile, reconciliind tot. Ştiinţă şi religie, creştere materială şi spirituală, bine şi rău, istorie şi adevăr etc. Răul nici măcar nu trebuie evitat, de vreme ce acesta nu este decât condiţia binelui: idee profund burgheză, comună pe la 1828-1830 pentru toată burghezia industrială, iar în secolul al XVIII-lea, se pare, în rândurile stăpânilor de negri burghezi. Graţie lui Teilhard, burghezul îşi are în sfârşit sistemul universal de gândire care îl justifică şi îl absoarbe instantaneu. Nu mai trebuie să se simtă pus în discuţie de Marx. Din păcate, acest ultim ajutor nu este decât eflorescenţa supremă, din momentul de dispariţie. Iar burghezul evanescent îl va lăsa pe Teilhard moştenire urmaşilor săi, spre     marele lor profit şi spre o mai bună asimilare.

ellul – din metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Decembrie 28, 2016 by Octavian Soviany

Un prim rezultat permanent al înfăptuirii burgheze (la care am făcut deja aluzie, iar, de câtva timp, odată cu H. Lefèvre şi caietele situaţioniste, a început să fie luat în considerare) este transformarea oricărei opere, a oricărei instituţii, a oricărei activităţi, a oricărei valori, a vieţii însăşi într-un spectacol. Există desigur procesul teribil de activ al mijloacelor de informare în masă care ne transmit întreaga realitate politică, economică şi umană sub aspectul  unui spectacol. Brüler înfăţişase deja minunat aceasta în două acvaforte: un burghez de treabă ia în pat un mic dejun plăcut, cu cornuri calde şi tot ce mai trebuie pe lângă ele, în timp ce citeşte cu un ochi atent ziarul. Titlul articolului: “Ciumă,  masacre, foamete”. Cealaltă: o sală de cinematograf – pe ecran o tragică şi palptitantă vânătoare de rinoceri. Animalul este gata să ia în coarne un vînător neprotejat, iar în vremea asta, în primul plan, un domn gras şi soţia lui, întorc spatele la ecran şi pleacă blazaţi. Nu-i decât un spectacol. Brüler a fost cel dintâi care, în aceste imagini de acum treizeci de ani  evidenţiase deja universul spectacular în care ne scufundăm. Nu e vorba de faptul că spectacolul cinematografic, fie şi realizat pe viu, nu e nimic altceva decît un spectacol, ci de acela că realitatea este absorbită acum în echivalentul unui film. Ne trăim meseria ca şi viaţa de familie, gândirea ca şi activitatea noastră politică la modul unui spectacol. Ce să spunem? Pur şi simplu, că, potrivit zicalei populare, în toate sectoarele  “e ca în filme”. Viaţa noastră este atât de populată de imaginile TV şi de mass media, atât de obiectificată de publicitate, atât de modelată de produsele care, exterioare nouă, fac ca viaţa noastră reală, viaţa pe care o ducem să vină din exteriorul nostru, în loc să fie expresia a ceea ce suntem, încât nu putem trăi decât în faţa unui ecran, asimilându-ne nedefinit unui star, unui lider, unei cover-girl, unui model de taior  sau unui săpun. Desigur, sociologul îmi va spune că omul şi-a asumat întotdeauna nişte roluri care i-au fost propuse sau impuse de grupul social. Ştiu. Dar ceea ce e de remarcat acum aceste roluri sunt multiplicate în mii de exemplare, că există câte unui pentru fiecare gest al vieţii mele şi că au devenit perfect abstracte. Înainte rolul făcea parte dintr-o piesă unde jucam împreună cu alţii: piesa războiului sau piesa familiei. Acum sunt spectatorul piesei şi propriul meu spectator, privindu-mă cum îmi joc rolul dintr-o scenă de menaj după canoanele lui Liz Taylor. Toată viaţa politică a fost transformată în acest joc iluzoriu de aparenţe şi de oglinzi, nu mai există nimic care să nu fie spectacol. Iar burghezul a urmărit-o cu conştiinciozitate.

Aceasta este într-adevăr condiţia pentru a face existenţa umană suportabilă prin insignifianţă. Nu te nelinişti, prietene. O să asişti la o piesă bună, în care o să ai şi tu un rolişor drăgut. Nu există nimic mai mult – absolut nimic.

ellul – metamorfoza burghezului

Posted in Uncategorized on Decembrie 12, 2016 by Octavian Soviany

Burghezul a avut întotdeauna vocaţia de a fi un personaj grotesc. Tot ce parvine de la el, provoacă râsul. El este sperietoarea obsedantă, dar doar caraghioasă a unei societăţi. Grimasa lui e de neplătit. Este mereu încornoratul păcălitul, imbecilul. Tradiţia teatrală îl oglindeşte cu fidelitate. Deja în fabliau-urile şi povestirile Evului Mediu, burghezul este fricosul care se ascunde în spatele tejghelei sale ori de câte ori apare o spadă, pântecosul care se lasă tîlhărit de maleficii golitori de pungi, omul liniştit care îşi varsă oala de noapte peste scandalagiii care îi tulbură somnul. Pierde mereu, e mereu escrocat, mereu dat la o parte. Inutil să-i mai amintesc pe Molière şi pe Beaumarchais. Moşneagul e un burghez şi chiar grăsanul care îţi oferă trataţii se dovedeşte neputincios în faţa lui Figaro. Cazul acesta este întru totul semnificativ, căci grăsanul e un personaj redutabil. El este unul dintre inventatorii noilor forme economice, el tratează cu regale, sugrumă statul el însuşi. Dar în dragoste, în jocurile lui Figaro, el nu este decât un personaj grotesc. Şi apare o linie întreagă, linia lui Baliveau al lui Diderot, care bea bine, mănâncă bine, doarme bine, tine peroraţii şi predici, apoi cea a lui Joseph Prud’homme,a lui Bouvard şi Pécuchet, a lui Fenouillard, a lui moş Supă. Trăind grotesc şi groteşti în desenele lui Daumier, Dubout, Bellus…

De data aceasta, raporturile lui cu femeia sunt altele. Aici conduce femeia. Bobonne ia căpestrele guvernării din mâinile lui Fenouillard ori de câte ori se iveşte o afacere avantajoasă. Personajul grotesc e dus de nas într-un fel sau altul, femeia este cea care trage de sforile lui Pantin. Şi chiar dacă ea nu poartă pantaloni, îl ridiculizează într-o altă manieră, îl batjocoreşte, îl înşeală, îl minte. Degeaba a fost Bovary un spirit ştiinţific, reprezentând ideile veacului său, doamna Bovary rămâne protagonista. În mijlocul acestei burghezii, adevăratul centru de interes este femeia.

Permanentă vocaţie a burghezului. Inutil să spui că toate acestea sunt literatură şi să explici râsul pe care îl provoacă prin teama faţă de el – această specie de monstru care face să tremure societatea şi care este luat în derâdere, fiindcă nu există ceva mai bun de făcut. Societatea se răzbună întotdeauna pe cei puternici. Teatrul, desenele ne oferă nu nişte invenţii caraghioase, ci o descriere exactă. Burghezul poate fi şi aşa. Poate fi şi acest personaj grotesc. Râsul izbucneşte pentru că îl cunoaştem şi recunoaştem. Ca în dialogurile de viaţă cotidiană din piesele lui Ionesco. Ceea ce mi se pare într-adevăr caracteristic este că în asemenea scrieri comicul nu survine atât din situaţiile în care se găseşte burghezul, cât mai ales din acesta însuşi. Ridicolul izbucneşte din cauza distanţei între ceea ce se pretinde burghezul şi ceea ce vedem că este efectiv. Dacă burghezul lui Dubout n-ar purta un joben, nici un fals guler tare ar fi infinit mai puţin grotesc. Dacă burghezul lui Bellus nu s-ar pretinde new look nu ne-ar uimi. Această distanţă este o caracteristică a burghezului.

Excelentul dicţionar  Robert nu reţine decât acest aspect al burghezului –ceea ce este cât se poate de semnificativ. Ce citeşti în coloanele lui în dreptul acestui cuvânt? ,,Persoană care gândeşte josnic’’.,,Persoană cu puţin gust, lipsită de interes pentru artă şi literatură’’. A avea un aer burghez? ,,A fi vulgar’’ Idei burgheze? ,,Idei depăşite, conservatoare’’. A te îmburghezi? ,,A fi deposedat de orice măreţie’’ Este aproape tot ce reţine dicţionarul Robert legat de burghez, după definiţia istorică a acestuia şi remarca neglijentă potrivit căreia ,,burghezul nu exercită niciodată o îndeletnicire manuală şi are de obicei o situaţie materială prosperă’’. În ceea ce priveşte alegerea citatelor, acestea sunt în spiritul prezentării. Se reaminteşte sloganul lui Flaubert: ,,Numesc burghez pe oricine gândeşte josnic’’ ca şi comentariul lui Gide: ,,Puţin îmi pasă de clasele sociale, pot să existe burghezi atât printre nobili, cât şi printre muncitori sau sărmani. Îl recunosc pe burghez nu după costumul sau nivelul său social, ci după nivelul gândirii lui. Burghezul urăşte gratuitul, dezinteresatul. Urăşte toate lucrurile la care nu se poate ridica pentru a le înţelege’’. Iată-l împotolit într-o eternitate dicţionarială!

Personajul nostru grotesc este sentenţios, pentru că aparţine secolului raţiunii, al cunoaşterii, al certitudinilor; el decretează adevărul în formule definitive, reasambând raţionalismul modern şi înţelepciunea popoarelor. Doar că sentinţele sale, asupra cărora îşi exersează gândirea, îl instalează de îndată în contradicţii din care nu poate ieşi decât prin nişte sentinţe contrarii – aşa cum a observat Flaubert.Căci el nu ştie, efectiv, ce a spus în aceste sentinţe. ,,Când toate opreliştile sunt depăşite, nu mai există limite’’. Dar el are nevoie de sentinţe, oricare ar fi acestea, pentru că trăieşte în secolul spiritului critic, al sitei raţionaliste şi al formulării legilor – şi este un om al veacului său, el l-a făcut. Pentru el raţionalismul îşi găseşte expresia sub forma bunului-simţ. Dar grotescul apare imediat, căci bunul-simţ nu mai constituie măsura lumii proaspăt edificate. Burghezul face multe, dar este incapabil să exprime ceva, deşi are pretenţia de a exprima tot. Instrumentele lui intelectuale sunt dintre cele mai rudimentare. Dar cum se ştie luat de vânt, de progres, se apucă – precum Bouvard şi Pécuchet – să înveţe tot ce epoca sa îi oferă spre învăţătură. Dar învaţă de o asemenea manieră încât ceea ce înţelege îl duce inevitabil către grotesc. Bouvard şi Pécuchet fac un periplu al tuturor cunoştinţelor şi pot să conluzioneze de fiecare dată contradictoriu, la fel de profund de stupid atunci când i  se ataşează religiei ca şi atunci când, printr-o schimbare de direcţie bine gândită, se răzvrătesc şi devin anticreştini. Dar ei trebuie să formuleze mereu sentinţe definitive, al căror conţinut nu e niciodată altceva decât redundanţă, iar grotescul survine din nou: pentru că acest conţinut este de fapt absenţă a conţinutului.

Burghezul grotesc rămâne un personaj tulburător, căci este tipul veacului său (şi al nostru!) care apucă şi încorporează tot ce e nou. E incorect să fie considerat un reacţionar şi un retrograd. Dimpotrivă. Burghezul este totdeauna de partea inovatorilor, a speculaţiilor originale, a inventatorilor. Îi adoră pe savant şi pe inginer. Dar degradează şi banalizează tot ce îi intră în stăpânire. Introduce o inocentă vulgaritate în toate ideile şi în toate formele de artă – în privinţa asta este teribil. Pentru el, orice căutare e bună. Desigur, la început spune în faţa lui Picasso: ,,Ce idioţenie! Asta nu reprezintă nimic! Cum să pui doi ochi de aceeaşi pare a nasului?’’. Dar trebuie să ţineţi cont de tenacitatea burghezului. El nu dă niciodată înapoi din faţa unui obstacol. La fel ca şi rinocerul, el se năpusteşte şi se tot năpusteşte, ia totul în coarne, are răbdarea, încăpăţânarea şi bunăvoinţa tuturor mediocrilor. Este perseverent. Bouvard şi Pécuchet îşi reîncep povestea la nesfârşit, o poveste care nu este altceva decât Ecleziastul mediocrilor. Şi după o vreme va vorbi despre Picasso ca oricare altul. Şi, bineînţeles, îi va cumpăra tablourile: e o afacere bună. Dar acel Picasso care a intrat în mâinile lui nu mai are nimic de a face cu geniul. Este limitat, banalizat, acoperit cu un strat gros de bun-simţ. În urma personajului grotesc nu mai rămâne nimic. În asta constă puterea lui, care nu e deloc inocentă. E adevărat că, într-o oarecare măsură, are ,,ideile lui’’ despre artă, pe care Zola le-a definit foarte bine: ,,o operă de artă este un lucru suav, care mişcă inimile într-o manieră dulce şi înfricoşătoare’’. Acest imediat al emoţiei compensează incapacitatea gândirii, distanţa pe care o ia în raport cu realul – iar realul trebuie regăsit undeva! Burghezului îi plac dulcele, drăguţul, iar această dispoziţie va duce la apariţia celebrului stil Nouille, imortalizat prin maşina de cusut şi prin gurile de metrou. E suficient să le analizăm un moment pentru a înţelege grotescul burghez, alcătuit din simboluri care nu îndrăznesc să fie simboluri, din refuzul oricărui risc, din incapacitatea de a admite că lucrurile sunt ceea ce sunt. Trebuie create nişte aparenţe şi adăugat unu la sută estetic în tot ce se realizează. Stil uimitor, care posedă flexibilitatea unei coloane vertebrale  devertebrate, aşa cum este şi acest om, ce nu se situează nicăieri, deşi are propriile sale principii. Dar, înainte de toate, chiar dacă aceste sentinţe sunt juste, el nu-şi asumă niciodată riscul de a fi tranşant în vreo privinţă oarecare.  Aceasta îi lipseşte spiritului critic al epocii noastre. Evidenţele nu sunt niciodată îndeajuns. Trebuie evitate cu orice preţ severitatea, punerea în chestiune, conflictul. Iar prezenţa morţii trebuie transfigurată într-o ceremonie, cu ajutorul pompelor funebre.

Doar tinerii se pot mira că dragostea este o afacere; burghezul grotesc are o prodigioasă capacitate de clasificare, de analiză, de despicare a firului în patru. Există căsătoria – ea se bazează pe calcul, se pune la cale, serveşte la ceva: nişte copii, o situaţie. Există nebuniile tinereţii – tinereţea trebuie trăită –iar frumoasa vreme a studenţiei  este făcută tocmai pentru aşa ceva. Există adulterul –pentru a se repauza de căsătorie – dar acesta se organizează de asemenea, îşi are timpul, locul şi preţul său. Există erotismul: burghezul n-are fireşte nimic împotriva lui – dar cu condiţia să rămână acolo unde-i e locul – mărşăluitorul bătrân are nevoie de ceva bobocei. Un catalog alcătuit mereu cu seriozitate. Ca să ştii unde mergi. Cât despre dragoste, aceasta rămâne pentru romane, şi nu trebuie să iasă de acolo. Burghezul grotesc explodează atunci când aceasta iese din cărţi şi vine, neaşteptată şi lipsită de noimă, să tulbure situaţiile stabile şi clasificările liniştitoare, pe care se întemeiează viaţa asta cu adevărat. Burghezul ne apare grotesc pentru că este întotdeauna asemănător cu acela ce se luptă cu o hârtie de muşte, pe care nu ştie nici s-o atârne, nici s-o reînfăşoare. El pune stăpânire pe obiecte, pe situaţii, pe existenţă şi începe să facă ordine, să clasifice, să treacă în revistă, până când toate acestea îi explodează iarăşi în nas. Dar o va lua de la început. Acest sedentar ce se teme atât de tare de risc se plasează de unul singur în toate situaiile primejdioase. Nu le bagă în seamă. Este atât de preocupat de el însuşi încât nu ştie cât este de caraghios şi nu ştie niciodată când se râde de el. Nu ia niciodată cunoştiinţă de asta, pentru că are o conştiinţă de sine mai presus de orice dovadă.

Ştie că este o persoană. Burghezul are oroare de anonimat. Se consideră diferit, unic şi de asta are grijă să se îmbrace ca toată lumea, să gândească precum ziarul lui, să urmeze cu stricteţe moda în toate privinţele, să debiteze adevăruri care sunt nişte locuri commune, să creadă în ştiinţă şi să se schimbe odată cu regimurile. Nimic nu-l dezgustă mai tare decât colectivismul, uniformizarea, revoluţia industria, furnicile albastre şi de asta îşi ia, evident, automobilul duminica pentru a face un mic tur pe la marginile oraşului, absolut singur în mijlocul unei cozi şi în buna tovărăşie a încă 700 000 de parizieni. Este o persoană, are o conştiinţă foarte vie a persoanei sale. Are un suflet. O ştie prea bine – şi de aici rezultă comicul său – deci nu poate fi în teorie decât spiritualist, personalist, umanist – şi e minunat să-l vezi cum îşi pune în practică principiile. Trebuie să se afirme, dar preferă de obicei să o facă prin nişte persoanne intermediare. Şi cum riscă de asemenea să se simtă uneori sărac şi lipsit de mijloace (căci, în sfârşit, acest suflet nu a fost descoperit niciodată de vreun scalpel, frază care îi place la nebunie), îşi asigură persoana, şi-o garantează, şi-o exprimă cu ajutorul obiectelor. Eu cred că, în această privinţă, celebra analiză a lui Marx (cu cât ai mai mult eşti mai puţin etc) este inexactă; nu creşterea avuţiei face să se diminueze fiinţa burghezului, ci lipsa lui de fiinţă, dorinţa lui de a-şi asigura o fiinţă, îl lansează spre o acumulare de avuţie. Puţin importă de altfel calitatea acestei avuţii. Mă gândesc la faimosul desen al lui Brüler ,,O barbă frumoasă”. Un burgez impunător, cu burta înainte, care se oferă admiraţiei mulţimilor, plin de sine, cu o ipocrizie solemnă, şi toate acestea doar deoarece are o splendidă barbă, croită cu meşteşug, pieptănată, oferită spre contemplare. El este prin barba lui, trăieşte prin ea, în ea. Este barba lui. (Întrebare: oare excelenţii noştri Beatles, beatnicks etc sunt altceva decât pletele lor?). Graţie ei s-a asigurat că există, că are o personalitate, un suflet, iar grotescul izbucneşte din nou din contrastul între pretenţii (sufletul nemuritor!) şi realitatea trăită: cea care îi dă suflet e barba. Mereu asemănător cu el însuşi, acest burghez va fi o persoană graţie unui Rolleiflex, unui Packard, sau, la un alt nivel, mai modest, graţie unui TV şi a confortului ultramodern a unui F3 personalizat. Astfel, omul acesta, atât de remarcabil prin acţiunile sale, abile şi eficace, devine ridicol în fiecare situaţie din viaţă, grotesc prin gândire, grotesc prin el însuşi, prin fiinţa lui

ellul – metamorfoza burghezului – traducerea mea

Posted in Uncategorized on Decembrie 11, 2016 by Octavian Soviany

,,Arma virumque cano’’ – trebuie cu siguranţă să începem cu epopeea, pentru că acela este începutul istoric, şi îl vom privi ca atare, al bughezului auster, al omului de fier, al aventurierului. Este grandios acest burghez. Ca toţi cei obsedaţi de o singură idee, el nu vede prea bine în jurul lui şi poate nici prea departe, dar vede un lucru, îl  cunoaşte, îl vrea şi realizează din plin ceea ce şi-a dorit. Obsedat de o singură idee: interesul? Interesul lui? profitul? profitul lui? – poate, dar doar în subsidiar. E foarte superficial să-l integrezi pe burghez în această categorie simplistă a avarilor şi a interesaţilor. Marx nu a făcut-o. El are la dispoziţie anumite instrumente, se pricepe să le folosească şi obsesia lui este să le folosească până la capăt, fără frâu, fără limită. Trebuie să câştige: fără partis-pris-uri, fără idei fixe, nu marele cuceritor, nu savantul, nu artistul. În felul lui, e toate acestea. N-a văzut decât un singur lucru şi a fost singurul care l-a văzut, punerea la lucru a tuturor posibilităţilor economice, a tuturor bogăţiilor, pentru a le crea, a le reproduce şi a lansa astfel toate mişcările economice. El are o singură ideologie – cea a întreprinderii sale, adică, jucându-ne cu sensurile acestui cuvânt, a ceea ce a întreprins şi a instituţiei de producţie pe care a creat-o. Pentru că ea este o întreprindere, totul trebuie să fie subordonat vieţii, bunului mers şi dezvoltării acestei instituţii. Ideologia întreprinderii depăşeşte de departe veniturile, bogăţiile care vor fi la dispoziţia acestui burghez. El este gata să investească mai degrabă decât să tezaurizeze sau să trăiască într-un lux moleşitor. Şi aceasta e marca obsesiilor sale, dar şi a geniului său. Pentru a-şi realiza această dorinţă, această imensă punere în mişcare a tuturor proceselor economice are nevoie de o energie de nepotolit – de un caracter inflexibil – în faţa căreia dispare orice oprelişte. Îi admirăm pe marii comandanţi militari care şi-au realizat cuceririle cu preţul unor măceluri (astăzi nu le mai aducem cuvinte de laudă, din cauza unui umanitarism tranzitoriu, dar lucurile se vor schimba), îl ridicăm în slava cerului pe Palissy, care şi-a pus mobilele pe foc, pe toţi artiştii şi pe toţi savanţii ce şi-au condamnat la foame familiile pentru a-şi realiza marile idei. Orice mare creaţie are nevoie de victime.

A existat vreodată o întreprindere mai mare decât ,,revoluţia industrială’’, vreo creaţie mai grandioasă decât această mobilizare universală a bogăţiilor? Printr-o ciudată hemiplegie, admirăm această revoluţie şi îl detestăm pe burghez. Aşadar cine a inventat, cine a adus la lumina zilei industria şi comerţul, dacă nu burgezul? Cu preţul unor victime, desigur. Prima dintre ele fiind chiar el însuşi. Auster, moral, zdrobit de muncă, mereu virtuos, nesinchisindu-se decât de eficienţă, de producţie şi de organizare. Aşa uşor de pus în contrast cu vanitatea, dezordinea şi lipsa de rigoare în toate privinţele a nobilimii. Cine nu recunoaşte modelul lui Colbert de la şcoala primară? Dar nu era Colbert tipul burghezului însuşi? Numai marii sfinţi au mai arătat atâta autodisciplină şi atâta exigenţă faţă de sine. Trebuie să ni-l închipuim pe acest bărbat de la începutul secolului al XIX-lea, îmbrăcat în negru sau în gris fer, cu un guler înalt, care îi ţinea capul ridicat, nepermiţând nicio flexiune a gâtului, nici o slăbciune, nici o clipă de relaxare, cu buzele strânse, cu privirea îngheţată – şi îngheţatul din desenul lui Ingres îi va corespunde perfect[i]. Burghezul puritan, inutil să mai insistăm; ştim de la Weber despre relaţia care există între această virtute şi această lucrare. Dar, sacrificându-se astfel ideii lui fixe, burghezul îşi trasa totodată limitele şi destinul ulterior. Amputându-se de ceea ce în continuare o să pară esenţial. Orice mare operă are ca preţ asemenea amputări. Sacrificându-se pe sine, putea socoti legitim să-i sacrifice şi pe ceilalţi.

Soţia lui este supsă aceloraşi rigori. Este ascultătoare şi ţinută la adăpost. Serveşte de obiect şi nu i se cere nimic altceva decât să fie o soţie bună şi o mama bună. Îşi îndeplineşte datoriile şi nu îşi manifestă în mai mare măsură personalitatea decât celelate obiecte aflate la îndemâna stăpânului. Ţinută în sclavie? Poate, dar nu tocmai. Monedă de schimb, instrument pentru cuceriri. Deserveşte puterea. Să nu uităm că domnul şi stăpânul său e el însuşi în slujba puterii  de care depind toate strict. Dar lui i se datorează eliminarea femeii din toate activităţile, din viaţa politică şi cea economică.

Punea oare preţ pe ceva? Era inflexibil, întrebuinţa toate materialele trebuincioase. Între mâinile lui, muncitorii erau de asemenea nişte materiale. Nu lua în consideraţie omul. Căpitan de industrie – ba chiar mare căpitan; repet, dacă generalul s-ar sinchisi în primul rând de viaţa soldaţilor săi, n-ar mai câştiga nicio bătălie. Important e doar să nu sacrifice decât ceea ce trebuie în mod necesar sacrificat pentru a obţine rezultatele calculate.

În cazul acesta, nimic nu e prea mult. El organizează fără a lua în consideraţie omul, dar dacă omul moare în organizaţia sa, aceasta nu valorează mai mult, burghezul ştie asta perfect. El se menţine la limita extremă a posibilului. Nu autorizează nicio fantezie şi reduce omul la o funcţie unică, dar viabilă pentru a obţine cea mai mare eficacitate. Nu este insensibil. Este chiar umanist şi crede în Jean-Jacques sau în Voltaire. Face acte de caritate pentru a veni în ajutorul mizeriei pe care a provocat-o. Pregăteşte el însuşi o legislaţie socială pentru a-şi fixa nişte limite. Dar e de la sine înţeles că sentimentele nu pot prevala asupra necesităţii progresului industrial. Nu va fi nicăieri altfel. Burghezul ştie care sunt costurile; căpitan de industrie, căpitan de navă, inflexibil faţă de soldaţii care pot să-i găsească exigenţele inumane, doar căpitanul singur ştie cu ce preţ va rezista vaporul furtunilor, sau crizei, sau concurenţei. Ştie cât costă toate acestea şi acceptă povara unei remuşcări, care, cel mai adesea, nu este prefăcută şi nu se cade privită superficial.

xxx

Îşi asumă riscurile şi se lansează în aventură, cu un curaj adesea surprinzător. Şi în toate domeniile. Burghezul a făcut Revoluţia – cea mare.  Şi am încercat mereu o surpriză citind cărţile de istorie. Azi toată lumea ştie că Revoluţia din 1789 a fost una burgheză. Burghezia a pregătit-o, a condus-o şi a profitat de pe urma ei. Se analizează această acţiune de clasă şi jocurile de interese. Dar se scapă din vedere personalităţile.

Incoruptibilul a fost un burgez, ca şi Îngerul Revoluţiei, Saint-Just, acest tânăr geniu politic, vizionar şi necruţător. Stranie imagine a burghezului, în raport cu ce gândim astăzi. Şi acei Comisari ai Armatelor, exigenţi, meticuloşi, curajoşi la extreme, riscând de fiecare dată tot contra tot, împingându-i de la spate pe generali, admirabili organizatori, mereu inventivi, chiar şi în cele mai rele împrejurări. De ce să-I vedem doar pe Barras şi Tallien? De ce să le rezervăm calificativul de burghezi doar furnizorilor care puneau la dispoziţa armatei încălţări proaste şi praf de puşcă ud? De ce să facem vreo diferenţă între eroica armată populară (?) şi nefericiţii burghezi care au trădat-o? Pentru asta e nevoie de rea-credinţă. Toţi cei care au făcut Revoluţia, toţi cei care au nimicit instituţiile milenare şi au creat Republica, împotriva vânturilor şi a mareelor şi, înainte de toate, împotrivă ţăranilor şi a poporului însuşi (care nu era pentru) au fost nişte indivizi burghezi, capabili de o aventură totală şi, pornind de acolo, să cimenteze cu sânge o operă ce li se părea necesară – omul posedat de o unică idee. Riscul asumat, aventura creatoare, burghezul le-a purtat însă peste tot. Noi nu putem măsura astăzi cîtă energie, câtă iniţiativă, cât,,chit sau dublu’’ au fost necesare aventurii industriale. Pentru că ne găsim în interiorul ei, pentru că noi cunoaştem mai mult despre procesele economice, pentru că lucrurile par să se înlănţuiască unul de altul aproape matematic, pentru că noi ştim ce aduce activitatea economică: nu mai există aventuri în economie. Există doar ,,riscuri calculate’’. Să încercăm să ne întoarcem, cu ajutorul imaginaţiei, la acel sfârşit de secol al XVIII-lea şi acea primă jumătate a secolului al XIX-lea când economia era un fel de terra incognita, când fiecare întreprindere o experienţă nouă, explorarea unui posibil misterios. Căci ceea ce marchează această epocă este tocmai faptul că lumea nu se mai mulţumeşte să reproducă vechile acţiuni economice.

Metodele comerciale şi industriale de altădată au fost abandonate; s-a creat – fără să se ştie exact de la început care vor fi rezultatele. S-a decis aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, dar pentru a integra maşina, pentru a o face eficientă şi rentabilă, cine poate măsura cât spirit de inovaţie a trebuit investit? A fost creat un nou mediu social – tragic şi crud. Dar de ce să avem înţelegere doar faţă de autorii uriaşei mizerii din Rusia de după 1917? Aventura lor doar era mai vizibilă în calitate de aventură şi putea să treacă în ochii noştri drept nouă. Dar nu mai era dificilă şi mai de luat în consideraţie decât cea a acestor burghezi. Prin inovaţiile lor, ei au făcut să se răstoarne atunci întreaga structură a lumii. Încă o dată mă mir citind din cărţi că au apărut invenţiile şi maşinile şi, ca urmare a acestora, mutaţiile din societate – şi asta e tot. Dar între acestea două? Iată ce este important. Maşina în sine nu este nimic şi nu răstoarnă nimic. E nevoie de omul care s-o aducă forţat  într-un mediu socio-economic ce nu este făcut pentru ea, de omul care introduce pana de despicat lemne adânc, iar, prin efortul său, face societatea să explodeze. Acest efort presupune forţă, dar invenţia implică aventura. Trebuie de fiecare dată să rişti tot pentru a evalua ce va aduce acest emiţător morse sau această locomotivă. Să investeşti bani, oameni, putere. Este nevoie doar de un singur om, fără o experienţă prealabilă utilă, fără acea înţelepciune colectivă necesară pentru a se călăuzi pe un parcurs absolut nou: burghezul.

Aventura? Aventura lui nu s-a isprăvit aici. El se va lansa în curând în procesul colonizării. Ştiu că nu este de bonton, nici de bun-gust, nici pe placul societăţii să vorbeşti de bine despre colonizare. Dacă vrei să treci drept un intelectual onorabil, trebuie să renegi trecutul acesta oribil şi păcatele vechilor colonizatori, trebuie să fii cât mai demagog posibil în faţa celor care sunt cu totul îndreptăţiţi (ştiu bine) să ne acuze. Dar nu vreau să iau în consideraţie aici rezultatele colonizării, ci oamenii care s-au lansat în acest proces. Obiceiul de a privi fenomenul sub aspectul său economico-sociologic, analiza tradiţională post-marxistă pe care o facem de regulă, ne ascunde realitatea umană a acestei întreprinderi. Este corect să se vorbească despre epopeea colonială. Burghezul s-a lansat în dominarea şi posesia lumii cu orice preţ şi cu orice risc. Să nu uităm extraordinara lui îndrăzneală de a se lansa el însuşi în acest necunoscut, dar şi de a-şi lansa  în el căpitanii. Primii care au fondat un contoar sau o factorie într-o ţară străină să fi fost oare chiar aşa lamentabili? Vă puteţi imagina ce gust al riscului, la toate nivelele, însemna asta? Cu siguranţă, motivele economice, a căror explicaţie o găsim astăzi satisfăcătoare, nu sunt de ajuns pentru a explica un asemenea angajament. Din punctul de vedere al  capitalurilor, acesta era când o aruncare cu zarul în voia hazardului, când un rezultat al flerului şi al celei mai subtile evaluări. În ambele cazuri, era nevoie de o personalitate ieşită din comun. Iar din punct de vedere personal, să nu uităm că burghezii şi fiii lor, ei înşişi, sunt cei care au făcut explorări, care s-au instalat la contoare, care au cucerit imperiul colonial. Nimic mai fals decât să-l vezi pe burghez în biroul său de la Paris sau Londra, expediindu-i pe alţii să înfrunte riscurile Tropicelor. Pe care alţii? Pe muncitori? Pe ţărani? Nu, cei care au cucerit globul au fost fiii burghezului. Noua putere a banului, a ştiinţei şi tehnicii, pe care au creat-o, avea nevoie de un spaţiu geografic fără frontiere. Burghezul l-a cucerit.

 

xxx

Priviţi-l acum pe burghez în toată grandoarea lui de inovator, de inventator.

Trebuie reamintit că aproape toţi artiştii, scriitorii, savanţii, de la 1750 şi până acum, sunt nişte burghezi. E multă trudă până găseşti în mulţimea de creatori un Courbet sau un Van Gogh. Însă ceilalţi, şi în primul rând dispreţuitorii burghezului, asta sunt. Precum fauviştii, precum blestemaţii! Dar nu vreau să insist asupra acestei puteri de creaţie, ştiinţifică sau artistică, deoarece ea nu-i este specifică burgheziei. Domeniul său privilegiat de creaţie este cel economico-social. Aici se găseşte imperiul său, care abundă în instituţii exacte şi în invenţii. Suntem atât de obişnuiţi cu asta, încât ni se pare foarte simplu. Şi tutuşi, de cât spirit creator este nevoie pentru a descoperi aceste nenumărate forme economice, aceste formule, aceste mecanisme, aceste trusturi, carteluri, concerne, asociaţii. Să luăm în consideraţie doar un singur domeniu: acela al informaţiei. Cine a creat universul informaţional, folosindu-se cu îndemânare de toate tehnicile noi? Pentru a face bani? Desigur! Dar cu ce rezultate! N-a fost o idee genială cea a lui Gérardin, care lega presa de publicitate? ,,El lega, pe de o parte, ideea marilor tiraje cu ideea înmulţirii anunţurilor şi a creşterii tarifelor lor, iar pe de altă parte, ideea scăderii preţului la abonamente cu aceea a marilor tiraje, astfel încât această combinaţie avea ca scop creşterea numărului şi a preţului anunţurilor, iar ca mijloc diminuarea preţului la abonamente’’ (Réclus, Emile de Girardin,1934). Şi n-a fost o idee genială cea a lui Havas de a crea un centru unic de căutare şi distribuire a informaţiilor, de a considera informaţia drept o marfă şi de a-şi investi capitalurile în locaţii de reţele de telegraf electrice? Iar apoi de a descoperi acest prodigios sistem de locaţie a spaţiului publicitar în schimbul de informaţii…. Din punctul meu de vedere, asemenea inovaţii egalează cele mai mari descoperiri ştiinţifice, care au schimbat faţa lumii noastre şi au elaborat o istorie nouă. Mobilul era unul sordid? Suntem atât de siguri de nobleţea artiştilor şi savanţilor? Iar Pasteur va fi fost în relaţiile cu colegii lui îngerul cel bun din iconografia populară? Domeniul de creaţie al burghezului este acest sector în care nu suntem obişnuiţi, cu siguranţă, să vedem invenţia, iluminarea, geniul, crearea unor forme economice, sociale, politice noi. Remaniind o societate întreagă. Noi stăruim încă în viziunea simplistă a unui burghez dominat de ideea lui laissez-faire, în timp ce n-a existat persoană mai gata să intervină, mai autoritară, mai voluntară şi mai constructivă decât el. Deviza lui mi se pare mai degrabă ,,Laissez-moi faire’’. Şi iată-l cum nu încetează să elaboreze noi structuri şi remodelează cadrul vieţii umane. Şi îi furnizează pe primii mari oameni de stat. Gândiţi-vă că, înaintea de apariţia burgheziei, marii conducători, marii regi, erau investiţi doar cu puteri personale şi cu soi de strălucire harismatică a puterii.Lumina lui Dumnezeu strălucea pe chipul conducătorilor de popoare. Burghezia a creat un nou tip al omului de stat. Un servitor al raţiunii, calculatorul unei conduite politice totodată continue şi raţionale. În afara burghezului, poate că doar Richelieu a mai posedat un asemenea simţ. Şi când burghezul a creat această nouă modă politică, acest nou om, omul de stat, neburghezii s-au văzut obligaţi să-i adopte tipul, mai eficace, mai riguros, mai abstract. Şoimul de Brandenburg a devenit un politician burghez, iar cea mai burgheză dintre regine şi-a croit un imperiu devenind un om de stat de factură colbertiană. Dar odată cu cu acest tip uman, a fost inventată  o nouă politică şi nu doar o manieră de guvernare. Această capacitate creatoare a burghezului explică celebrul apel al lui Baudelaire (care îl cunoştea bine, dar n-a fost prea tandru cu el) adresat burghezilor consideraţi o adevărată elită, pe care îi chema să se aşeze în fruntea civilizaţiei, pe care îi însărcina să dea avânt culturii şi pe care îi îndemna să-şi facă o datorie din propagarea frumosului şi din dezvoltarea artei. ,,Voi sunteţi majoritatea, numărul şi inteligenţa, deci voi sunteţi forţa, care înseamnă dreptatea’’.

xxx

,,Voi sunteţi forţa!’’ Burghezul ştia asta şi n-avea nevoie de nimeni altcineva. ,,Eu, numai eu!’’ – şi în special n-avea nevoie de Dumnezeu. Ce avea el de a face cu un protector, cu o imagine transcendentă a Tatălui? Burghezul este propriul său fiu. ,,Fără Dumnezeu, fără stăpân!’’ Deviza anarhiştilor? Înaintea lor a fost deviza  burghezului. Anarhiştii sunt descendenţii timoraţi ai burgheziei. Cine l-a omorât pe stăpân? Burghezul de Cromwell, burghezii din Convenţie. Cine a proclamat individul (adică burghezul, fireşte, căci nimeni altul nu este demn să poarte această titulatură) începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, măsură a omului şi a lumii? Cine a fost radicalmente anticreştin? Scepticismul şi lupta, mai întâi ascunsă, împotriva lui Dumnezeu au apărut odată cu naşterea burgheziei la sfârşitul Evului Mediu. Distrugătorul credinţei cu ajurtorul raţiunii, dispreţuitorul lui Dumnezeu din dorinţa de a se bucura de independenţă este burghezul şi numai burghezul. Toţi ceilalţi sunt nişte imitatori. Ia în posesie lumea şi l-ar putea împiedica cineva? Dispune de suficiente mijloace pentru a se proteja de aproape toate limitările şi slăbiciunile omeneşti, ce nevoie să mai aibă de Dumnezeu? Mai trebuie reamintit că îndoielile voltairiene s-au răspândit în mediile burgheze fără niciun obstacol? Şi că, împingând lucrurile şi mai departe, liberalismul teologic a distrus rădăcinile creştinismului? Strauss, Feuerbach? Nişte burghezi.

Desigur mi s-ar putea obiecta că filolosfii spiritualişti sau teologii au fost de asemenea burghezi. Nu mi se pare important – interesantă nu este aici cutare individualitate, ci atitudinea generală a unei categorii sociale. Or, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi menţinându-şi această atitudine pe tot parcursul secolului al XIX-lea, burghezul este sceptic şi cinic. Nu există nicio dimensiune spirituală, ceea ce contează este domeniul temporal care trebuie cucerit şi exploatat. Cele două domenii sunt incompatibile. Nu există niciun imperativ superior celor care pot fi înfăptuite. Nu există Dumnezeu… Ce să facem?

Şi totuşi, acel început de secol al XIX-lea n-a cunoscut un catolicism riguros? Ba da, dar nu din partea burghezului cuceritor. Nu trebuie să se abuzeze de cuvintele lui Guizot care le răspundea tinerilor protestanţi veniţi să-l întrebe ce au de făcut în calitate de creştini: ,,Îmbogăţiţi-vă.’’ Dar înţelepciunea lui Franklin este cât se poate de semnificativă în ceea ce priveşte schimbările pe care burghezia i le-a adus creştinismului. Căci nu trebuie să simplificăm lucrurile.Nu încape îndoială că burghezul este duşmanul lui Dumnezeu. Dar el este în stare să aleagă din moştenirea creştinismului, o grămadă confuză unde se mai găsesc multe lucruri bune de păstrat. Virtutea, rigoarea morală: burghezul nu poate impinge la extrem exploatarea lumii decât cu preţul unor exigenţe de virtute. Aceste două lucruri funcţionează laolaltă, aşa ca regimul alimentar strict pentru un campion. Şi se poate disocia dimensiunea verticală a creştinismului (Dumnezeu ca obiect al credinţei) de dimensiunea orizontală (ceilalţi oameni, umanitatea, iubirea aproapelui). Cea dintâi trebuie, fireşte, înlăturată, cea de-a doua însă (care vine de asemenea din creştinism şi putem aşadar păstra numele acestuia, lucru foarte folositor pentru a nu tulbura prea tare spiritele) este necesară, pentru că ea explică şi justifică întreprinderea prometeică a burgheziei pentru umanitate. Fără Dumnezeu, desigur, dar nu fără religie, nu fără creştinism. Un creştinism ateu?

Câţiva episcopi rămaşi în urmă şi câţiva tineri neştiutori descoperă astăzi surescitaţi această revoluţie! Dar burghezul a înfăptuit-o acum un secol şi jumătate. Ei se mărginesc să dea formă gândirii profunde a burgheziei, pe care aceasta nu şi-a pierdut vremea s-o teoretizeze. Nu degeaba mă refeream la Feuerbach. Adevărat, burgezul nu îl citea pe acest filosof, nu avea timp. Dar ideile lui corespundeau atât de bine cu nevoia de acţiune din societate încât s-au răspândit de la sine. Rămâneai creştin, fiindcă asta era folositor. Dar miracolele, Învierea… se cuvine să aruncăm un voal pudic peste asemenea neghiobii. Totuşi trebuie să ne prefacem că am crede în ele, pentru că una din numeroasele întrebuinţări ale creştinismului este acela de a dezvolta spiritul de obedienţă la cei săraci şi la cei ce ne sunt inferiori. ,,Săracul se glorifică prin smerenie’’ – ce avantaj pentru cel care-l exploatează – ,,supuneţi-vă’’, aşa a spus Dumnezeu. Credinţa este un stâlp al ordinii sociale. Inutil să mai insist asupra acestor teme, azi bine ştiute. Este cât se poate de adevărat că burghezia a făcut din religie exact ceea ce spunea Marx. Analiza lui este impecabilă. Alienarea spirituală acompaniază, în mod necesar, alienarea economică. Creştinismul era un mijloc de guvernare în plus. Dar trebuia să-l faci utilizabil şi apt pentru acest serviciu. Credinţa în Dumnezeu este bună pentru săraci, pentru negri şi pentru copii. ,,Dumnezeu este punctul de sprijin în care îmi aşez pârghia pentru a-i pune în mişcare’’. Dar toate acestea implică, în mod cert, inexistenţa lui Dumnezeu. Căci dacă există, nu poate fi utilizat. Pentru a face religia utilă din punct de vedere social, ceea ce burghezul a reuşit magistral, trebuie ca cel căruia i se adresează aceasta să fie un obiect inert, lipsit de orice autonomie. Sunt eu cel care îl creez pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-şi găsească un loc pe eşichierul acţiunilor mele. O piesă foarte utilă – Nebunul. Dar cea care îl mută e mâna mea. Şi din momentul acesta religia s-a transformat într-un pur formalism: liturghie, teologie, morală, viaţă, toate trebuiau să fie formalizate, să devină ceremonie, raţionalism, contabilitate, calcul. Ateismul fundamental al burghezului nu este machiavelismul simplist la care îl reduc minţile ,,libere’’ din ziua de astăzi. El este legat de puterea demiurgică a acestuia, incapabilă să remodeleze lumea, dacă nu s-a eliberat definitiv de povara lui Dumnezeu. Şi burghezul o face. Se ştie singurul în stare de această nouă creaţie şi nu caută niciun alt ajutor. Ciudat destinul acestui burghez, care şi-a împrumutat modelul celui ce l-a urât cel mai mult. Şi când Nietzsche, un neobosit dispreţuitor al burghezului, a trasat destinul omenesc dincolo de uman, în ipostaza supra-omului, n-a făcut altceva decât un portret al burghezului. Cel pe care nu a încetat niciun moment să-l conteste îi inoculase virusul unei anumite viziuni despre lume, realizate prin exaltarea dincolo de posibil a omului fără oprelişti: acesta era, în duplicitatea lui secretă, jucată perfect, vechiul său duşman, pe care l-a împins până la paroxistic – şi pentru că burghezul îl glacificase şi cristalizase pe Dumnezeu, Nietzsche îi putea proclama acum moartea.

[i]

j. ellul – metamorfoza burghezului/traducerea mea

Posted in Uncategorized on Decembrie 10, 2016 by Octavian Soviany

Trebuia să se întâmple aşa pentru ca de acum cultura să-şi poată îndeplini rolul plenar: să adauge confortul intelectual, estetic confortului material. Aceasta nu este însă posibil decât dacă ea nu mai are o semnificaţie, fundamentală şi agresivă în acelaşi timp. Burghezul doreşte doar să se simtă în siguranţă prin participarea la frumuseţe, la invenţie, la exprimarea unor sentimente aşa elevate şi a unor idei aşa juste. Tinde să aibă totul în mână – asta face parte din justificarea lui. Începând de la această eliminare a sensului, de la această privare a operei de valorile sale originale, dar de nesuportat pentru burghez ( pentru că erau nişte valori care riscau să-l pună în discuţie, tulburându-i confortul) s-a văzut până la ce punct bravii noştri artişti, intelectualii noştri de avangardă au făcut exact ceea ce burghezul aştepta de la ei. Cu cea mai mare seriozitate, specialiştii pun în opoziţie pictura burgheză din secolul al XIX-lea şi aceea a impresioniştilor etc. Prima s-ar caracteriza printr-un stil preluat din trecut, prin subiect, printr-o anumită obiectivitate, cea de a doua prin primatul “acţiunii”, prin combinarea unei impresii omeneşti cu un obiect natural care serveşte doar de pretext, prin absenţa subiectului, prin alegerea valorilor cromatice, prin faptul că spaţiul însuşi devine imagine – altfel spus, prin aceea că nimic nu mai are sens. Dar atunci nu există nicio opoziţie fundamentală între cele două picturi. Prima a pictat spectacole, este ceea ce corespunde cu exigenţele burgheziei. Excomunicarea regelui Robert sau Pluta Meduzei sunt nişte spectacole. Există un “subiect”. Dar acesta n-are nicio semnificaţie. Se mărgineşte să trimită la sine însuşi. Nu există niciun dincolo. Nu există nicio relaţie cu un fapt de viaţă. Nu există niciun semn, ea se oferă fără a desemna indiferent ce. Este descriere pură. Şi când priveşti această platitudine, treci printr-un moment agreabil.

Se înţelege că orice operă de artă adevărată primeşte, dimpotrivă, din partea creatorului ei, o anumită destinaţie şi totul este ratat dacă spectatorul ia în consideraţie arta şi nu semnificaţia obiectului, dacă se opreşte la factura, meşteşugul sau stângăcia execuţiei în loc să descopere simbolul. Desigur, artistul nu poate să introducă în pânza, partitura sau scriitura lui semnificaţia însăşi, s-o ataşeze obiectului ca pe un ornament în plus. Sensul lucrării îi aparţine celui care o receptează, o ascultă, o contemplă, “inteligenţei pe care o dovedeşte când, dată fiind distanţa nesfârşită stabilită perin separaţie, se găseşte pe sine însuşi, îşi găseşte propriul eu.” (Kierkegaard). Dar burghezul tocmai că nu vrea să se găsească pe sine cu această ocazie, refuză partea de  “dincolo” a operei. Refuză să vadă în obiect şi altceva decât este acesta. Îl circumscrie şi îl limitează. Elimină tot ce îl depăşeşte. Şi marea trădare a fost că intelectualul şi  artistul, cu toate strigătele lor de revoltă, au mers exact în această direcţie.

Burghezul smulsese opera din contextul ei, o deposedase de valoarea ei şi totodată de viaţa din care ea se născuse, şi o închisese în muzeu. Acum, primul pas al picturii burgheze s-a făcut tocmai cu pictura-spectacol, cu pictura făcută pentru muzeu  (public sau particular) şi toată pictura aşa-zis revoluţionară a urmat acest pas: e vorba pur şi simplu de o artă fără conţinut. Formă pură, pete de culoare, primatul acţiunii etc. Să nu mi se spună că, dimpotrivă, s-a încercat prin aceasta regăsirea semnelor care trimit către altceva. Artistul nu mai are nimic de spus şi nu mai vrea să spună nimic. Încearcă să se elibereze de orice metafizică, dă curs rupturii dintre operă şi mediul ei. De aceea această pictură a fost asimilată atât de uşor de burghezie, este ca ea. Nici Picasso, nici Miro n-o deranjează prea tare, iar Vameşul o încântă: toate astea nu vor să spună nimic şi nici nu încearcă să spună. Marea mişcare din muzică e un asamblaj de sunete, descoperirea tehnică a unor noi secvenţe, corespunzătoare picturii de muzeu precum şi romanului fără conţinut. Mişcarea poetică ne înfăţişează exact acelaşi proces. Poezia golită de sens, separată de viaţă, devine mai întâi, odată cu Parnasienii, pur descriptivă, iar acesta este spectacol. Apoi poezia va fi istorie povestită deja la Hugo, popularizată pe urmă de Copée şi Rostand. O istorie povestită, care nu semnifică nimic, care trimite doar la ea însăşi, iar când se termină, se termină, întoarcem pagina.Trebuia ca poezia să fie banalizată în felul acesta pentru a se ajunge la momentul când ea nu mai are niciun conţinut.  Poezia automatică este urmarea logică a celei a lui Copée. Verbalismul pur este o altă faţetă a descrierii pure. Suprarealismul, prin voinţa lui de a rupe cu universul burghez, consfiinţeşte, în felul lui, arta izolată şi omul molecular. Afirmând iraţionalul total în plan estetic, el atestă victoria noţiunii burgheze de cultură în privinţa creaţiei aristice, în realitate cedează cu totul în faţa raţionalităţii şi organizării burgheze. Iar refugiul în actul gratuit, care nu este – vai! – decât o luare în considerare a actului în sine, independent, îi lasă lumea lucrurilor serioase la dispoziţie actului non-gratuit. Şi chiar această artă, astfel definită, pătrunde în concepţia utilitară despre lume, îşi îndeplineşte mica funcţie pe care burghezul o aşteaptă din partea ei, rolul de compensaţie şi de defulare. Compensaţie a unei organizări duse prea departe, defulare a unei prea mari discipline în muncă şi în viaţa socială, am vorbit despre asta în altă parte (cf. Tehnica sau Miza secolului, cap. V). Din momentul acela, dezvoltarea continuă pe această traiectorie strălucitoare, ajungând, aşa cum era firesc, la romanul fără conţinut, fără subiect, la romanul care se povesteşte pe el însuşi în calitatea lui de roman, la limbajul care nu mai are niciun alt sens decât acela  de a se rosti în calitatea lui de limbaj, care se mărgineşte să facă trimitere la el însuşi. Omul încetează să mai spună ceva prin intermediul limbajului; trăieşte pentru cuvinte şi prin cuvinte. Nu mai există decât serii de cuvinte, aşa cum în pictură nu mai există decât pete de culoare, iar muzica a devenit serială. Este comic şi dureros în acelaşi timp să-i vezi pe cei care în lumea noastră modernă se mândresc că asigură funcţia revoluţionară, duc foarte departe exigenţa absolutului, fac din artă un protest la adresa acestei lumi şi sunt de stânga cea mai extremă, căzând exact în capcana deschisă acum un secol şi jumătate de burghezie, urmând o direcţie bine balizată, pe care o cred  însă inventată de ei. Din momentul în care a fost creată cultura pentru muzeu, arta fără conţinut şi limbajul fără semnificaţie  au devenit obligatorii. Iar artistul pseudo-revoluţionar a fost complice la asta. Protestând împotriva filistinismului şi a invaziei economicului, el rupe dialogul cu realitatea, nu mai vrea să aibă nimic de a face cu societatea şi, prin aceasta, îi atribuie culturii o existenţă în sine, o autonomie (de exemplu, vizavi de etică), o valoare în sine, în timp ce ea nu mai face referinţă la nimic. Cultura devine domeniul particular de acţiune al unei categorii speciale de indivizi, e închisă într-un ghetou împreună cu creatorii săi, care devin o inteligheţie. Minunată corespondenţă fundamentală între burghez şi geniul cel mai exaltat! Cine era deci de partea Individului? Pentru Creaţia independentă? Pentru libertatea invenţiei? Burghezul din secolul al XIX-lea. Şi aceasta corespunde – aşa cum se ştie – cu necesităţile vieţii economice şi politice instituite de clasa lui. Dar iată că artiştii şi intelectualii cei mai revoltaţi au reluat exact aceeaşi temă: geniul autonom, creatorul independent – un curent care a funcţionat neîntrerupt din secolul al XIX-lea până în zilele noastre. Şi cu cât scriitorul depinde tot mai mult de o masă nediferenţiată de cititori, cu cât pictorul depinde de mecanismul economic al clasei burgheze, cu atât mai mult se afirmă, în opoziţie cu burghezul, individul tragic şi solitar, contestatarul, tocmai cel căruia burghezul îi făcuse o primire entuziastă odată cu Childe Harold. Şi cu cât acest artist, acest intelectual se declară mai socialist sau mai de stânga, cu atât mai mult intră în tipul estetic urzit în jurul lui ca o capcană de burghezie.

Că sunt angajaţi într-o acţiune politică nu schimbă în esenţă nimic. Semnarea unor manifeste nu modifică nimic din ceea ce aceşti burghezi şi intelectuali au făcut împreună, de comun acord în ceea ce priveşte opoziţia lor faţă de subiectul creaţiei intelectuale şi artistice. Pictura şi literatura modernă sunt demonstraţia strălucitoare a vanităţii şi vacuităţii artei: ceea ce socotea burghezul dintotdeauna.Când nu mai spui nimic, confirmi întreprinderea burgheză, al cărei sens e întărit chiar prin acest fapt.

Fiecare diminuare de semnificaţie a limbajului sau a operei de artă este o abandonare de teren în profitul burghezului. Totuşi, de fiecare dată, această nouă avangardă, ce este în realitate o ariergardă care bate tot  mai mult în retragere, îşi face un titlu de glorie că l-ar sfida pe burghez, că  ar înfăptui o creaţie de neînţeles pentru acesta, că ar scuipa pe morminte,că l-ar înfrunta în plan religios cu Buñuel sau etic cu tutti quanti, dar toate astea sunt posibile pentru că nu semnifică nimic. Noi înotăm în iluzia că am fi o avangardă. Barthes are dreptate afirmând că avangarda e un protest care se limitează doar la domeniul esteticului. Dar se înşeală când crede că, pornind de aici, ar putea surveni o urmare şi că această limiare e provizorie. Ce iluzie să scrii ca Delevoy (Dimensiunile secolului XX. 1900-1945, 1956) că această avangardă exprimă o revoltă care catalizează creaţia şi că ea este decisă să se elibereze. Este poate decisă, dar la nivelul la care se situează acest protest, nicio iotă din cursul societăţii nu va fi modificată. Din contră are dreptate să spună că acest protest este trăit de artist ca o ruptură radicală de trecut, şi se înfăţişează ca o aventură poetică şi ca o descoperire a unor limbaje noi. Desigur, desigur! Artistul trăieşte toate acestea în el însuşi şi pentru sine însuşi, dar această  trăire nu trece dincolo de graniţele micii sale subiectivităţi, el crede că a rupt cu trecutul, dar în realitate se limitează să îl ratifice, descoperă limbaje noi pentru că a fost ruptă comunicarea şi el n+are de spus nimic nimănui prin intermediul limbajului comun. Iluzie de libertate, iluzie de revoltă a acestei avangarde care nu este decât un mic nucleu, bine închistat, al societăţii burgheze în care trăieşte şi care îi asigură o bună şi frumoasă retribuţie, cu condiţia să nu iasă din cercul magic al culturii. Şi nu e întâmpător că cei care s-au interesat de avangardă au fost tocmai burghezii. Vedeţi clasele proletare admirându-l pe Kandinsky, ascultând Schönberg sau citindu-l pe Butor? Şi nu e întâmplător că se încearcă deshumarea, ca a unuia dintre micii zei penaţi ai avangardei, a arhiburghezului milionar Roussel[i].

Dacă burghezul se complace atât de bine în tovărăşia avangardei este pentru că aceasta  corespunde exact cu una din categoriile lui de gândire cele mai evidente: categoria modernităţii. Aceasta face parte, desigur, din constelaţia progresului – cine este pentru progres este pentru modernitate – şi cine reprezintă modernitatea mai bine decât avangarda? Această confuzie de termeni este semnificativă deja în ceea ce priveşte unitatea valorilor. Artiştii revoluţionari se califică ei înşişi ca fiind de avangardă. Dar aceasta nu are sens decât dacă cred şi ei în progres. Şi burghezul exprimă aceeaşi credinţă în preferinţa lui pentru modern. Aceasta pare să intre în contradicţie cu caracterul imobil şi reacţionar care i se atribuie. Dar aici ne înşelăm. Burghezul nu crede în valorile trecutului, nu are decât un dispreţ suveran, pentru modurile de viaţă, de structură de guvernământ, de producţie, ba chiar şi de artă ale trecutului. Nu-i plac niciodată lucrurile prăfuite. Iar cuvântul său de ordine permanent este ”Trebuie să aparţii timpului tău.” El nu crede în importanţa trecutului, nu vrea să-l reînvie, nimeni nu este mai sigur decât el de superioritatea lucrurilor care se înfăptuiesc astăzi. Dar nu trebuie să piardă nimic. Să nu uităm că burghezul căştigă din toate mâinile. Îl doare inima să lase deoparte fie şi un ac. Trecutul poate să conserve, în cele din urmă, anumite valori,  trebuie să fie păstrat ca orice posesie, ca orice patrimoniu, transformându-l pentru a-l face modern. Căci valorile sunt modernitatea. Nu voi relua, după atâţia alţii, analiza modernităţii (mai întâi H. Lefèvre, apoi E. Morin şi revista Arguments). Pentru a-i arăta raporturile cu burghezia, e suficient să menţionez că întrebuinţarea termenului s-a generalizat abia odată cu aceasta (în ciuda gâlcevii dintre Antici şi Moderni, iar aceştia se recrutau de altfel dintr-o clasă burgheză aflată la începuturile ei), că ea a calificat epoca progresului ştiinţific şi tehnic ca pe una modernă şi că ea a inventat Modern Style. Aici s-a ivit fără o îndoială şi o dificultate pentru burghez de a fi pentru avangardă, deoarece aceasta este modernă, ea exprimându-se constant împotriva Modern-Style-ului. Da această neînţelegere era superficială în raport cu acordul profund pe care îl exprimau cele două noţiuni. Modernitatea a devenit o dată cu burghezul valoarea de judecată absolută. Artiştii şi intelectualii au făcut pasul fără ezitare.

Să nu obiectăm că în această descriere îi atribui burghezului o inteligenţă superioară, o subtilitate de manevră, o capacitate tactică pe care nu le-a avut. Desigur, sunt de acord. Dar e cât se poate de evident că ceea ce a descris ca un proces social al grupului burghez n-a fost o creaţie intelectuală, calculată, voluntară, rodul unei meditaţii conştiente asupra artei  şi a rolului intelectualilor. Niciun burghez desemnat nominal n-a vrut toate acestea în calitate de individ. Dar acest grup cuceritor, puternic înarmat, a ştiut în mod spontan să-i atribuie un mod de a fi fiecărei părţi a societăţii şi să netralizeze ce i se părea stânjenitor. Am arătat rădăcinile perfect spontane şi raţionale în acelaşi timp ale acestei atitudini non-voluntare, în funcţie de rolul pe care îl juca burghezia. Nu este mai  nevorosimil de a vorbi despre capcana deschisă de ea lumii intelectuale decât de exemplu despre funcţia revoluţionară a clasei proletare. Aceste două daturi se situează la acelaşi nivel al analizei sociologice.

[i]

%d blogeri au apreciat asta: