atila racz

Posted in Uncategorized on martie 30, 2015 by Octavian Soviany

UN POET PUTERNIC ŞI VIU

Poezia constituie pentru ,,dublinezul’’ Atila Racz un fel de artă a rememorării, o tentativă mereu eşuată de reanimare a trecutului mortificat, plasat sub semnul dezolant al asfaltului şi un panaceu al singurătăţii. Rostirea poetului e prin excelenţă monologică, e o vorbire ,,între patru pereţi” care şi-a pierdut dimensiunile communicative, devenind sinonimul perfect al tăcerii: ,calci pe osele ieșite din beton /ca iarba/calci pe trupul tatălui pe sânii mamei/ pe genunchii iubitelor ieșite noaptea să-și spele părul/cu murmurul apei/să-și spele trupul cu luna descompusă/în rouă//și totul se petrece aici/într-o cameră’’ (tăceri).Erosul e perceput, la rându-i restrospetiv, iar autorul inventariază acum nostalgic absenţe, evocând ,,mese ale umbrelor’’, carnaţii de abur şi fum şi, în cele din urmă, epifanii ale vidului: ,, iar ploile veneau cu tine//și versul scris pe trenul ruginiu/pe băncile ce cuprindeau aleea/ca niște degete de pianist//pe fustă ți se decojeau copacii/și frigul alb din ochii unui porumbel /pe sâni/când ploile veneau cu tine/și nopțile se dezbrăcau de plâns//te așteptam în fiecare gară/și-n fiecare noapte spânzurată de salcâmi/cu luna ce-mi ieșea din ochi să te privească/și ploaia te torcea în râu// dar cum//de ce te învelesc în fum’’ (ploi dublineze 2). În consecinţă, femeia nu va mai fi decât pretextul actului scriptural, act neîndielnic sanguinar, asociat în imaginarul lui Atila Racz cu toată recuzita unui ritual de sacrificiu, de vreme ce a (de)scrie înseamnă şi a ucide puţin, a transforma, ca într-o operaţiune alchimică, corpul de carne şi sânge într-un corp de hârtie: ,, așa cum ucigașul își pregătește uneltele//cu sânge rece//așa cum în tăcere/n șoaptă/își pregătește uneltele//cum le privește muchiile/strălucitoare/ascuțite de moarte//așa cum ucigașul încearcă/acea crimă perfectă//poemul//nescris încă/nescris încă (poemul). Aşa se face că prezenţele feminine care străbat, într-un fel de plutire fantomatică, poemele lui Atila Racz au aproape întotdeauna ceva neliniştitor, declanşează reverii suicidale (de vreme ce un text nu poate exista decât în măsura în care îşi anihilează propriul autor), sunt proiecţii antropomorfe ale extincţie, dorinţa de a scrie arătându-se în cele din urmă tot una cu dorinţa de moarte: ,,ea/stă pe scaunul negru și privește în mine/din colțul nopții dimineața/trupul înghețat al toamnei calcă în odaia proaspăt tencuită/cum umbra cuminte a călugăriței pe ziduri/nu închide ochii/irlandeza născută în pub cu o pasăre zburându-i sub coaste/mă trece prin sâni mă golește de îngeri//plouă tăios iar lumina neagră a mâinilor ascunde fericiri închipuite/fără de mine fără voia mea ziu se adânceste în noapte/moale ca un vierme pufos strivit sub călcâie/și nu pot să ard mă dezbrac de mine gol pușcă/o iubesc fir-ar ca un șacal/dar a venit ziua când trebuie să-mi spăl mâinile/mă așez sub laț încercând plăcerea spânzuratului din iubire’’. În felul acesta, erosul dobândeşte tot mai evident dimensiunea thanatosului, iat ritualul erotic se transformă, tot mai evident în ceremonial de înmormântare: ,,cum să o dezbrac/să/să o fericesc//tristeţea/mă atinge tristeţea dulce precum gura ibovnicei/trăiesc şi mă vând/anxietatea îmbracă ziua de astăzi/ ninge prin mine/iar ochii-mi îngheaţă într-o iluzie//mă înghesui în pământul din care am venit. Există în versurile acestui poet anxios o nevoie perpetuă de căldură şi apropiere, reverie ale intimităţii, ce au însă aerul retro al fotografiilor îngălbenite şi sunt ameninţate de atotprezenţa frigului şi a zăpezilor funerare care răcesc ţesuturile şi glacifică sentimentele. Momentele de extaz se risipesc aproape instantaneu şi, din spatele lor işi fac apariţia aspectele neliniştitoare ale existenţei, mormintele şi cadavrele: ,, e primăvară mi-a spus/dar nu te bucura/încep să se vadă cadavrele/din îngeri ies morții/și/trebuie să adunăm/din sărăcia noastră cârpe/să punem sperietori/printre frunzele de măr/printre cireșii ieșiți din livadă singuratici/trebuie să punem sperietori/în locul nostru/altfel o să zică lumea/că suntem doar morminte/așa simplu/o să spună măi morților/măi morților/ măi morților’’ (nostalgii). Este lesne de constatat că, în acest context, substitut al prezenţei umane, sperietoarea constituie o metaforă în registru grotesc, a cuplului de hârtie şi de cerneală, rezultat odată cu trecerea vieţii în text, o metaforă esenţialmente ambiguă, căci arta (de)scrierii presupune, pe de o parte anihilarea omului ,,viu”, transformarea lui într-un ,,personaj textual” (cum îi plăcea să spună lui Marin Mincu), dar, pe de altă parte, ea posedă proprietatea miraculoasă de ,,a speria moartea”, astfel încât actul scrierii se metamorfozează într-un paradoxal suicid, ce are ca miză tocmai supravieţuirea. E un fel de a muri pentru viaţă şi în numele ei – experienţă în care poetul se angajează plenar, iar adevărata lui femeie este când moartea (moartea paradoxală de care vorbisem anterior), când poezia, cuvinte care, în imaginarul lui Atila Racz par a fi perfect sinonime. Avem de a face cu un poet puternic şi viu, care merită toată consideraţia noastră.

octavian mihalcea

Posted in Uncategorized on martie 29, 2015 by Octavian Soviany

Vizionarism şi inginerie de text

Poemele lui Octavian Mihalcea (Epicriza, Societatea Scriitorilor Militari, 2011) sunt construite cu rigoarea şi spiritul de disciplină ale unui geometru. În aceste texte, retorica şi-a frânt gâtul iremediabil, ele sunt concise, aproape eliptice, au ceva din severitatea vechilor desene rupestre, iar actul scriptural devine o operaţiune aritmetică, tutelată (cum s-ar putea altminteri?) de un zeu al numerelor şi al numărătorii: Îţi doreşti altceva, poate o mare de nămol verde?/Pietre iodate zburdă prin apă. Ajutor pentru oamenii orbi./Zmeul – sămânţa norilor. De la o vreme, vântul urmăreşte linia/nisipului.Vede lumina stelelor prăbuşite pe maluri stinse./Malul nostru are lumină. Sonor aparte. Împărţirea corpului/pe verticală aminteşte că oasele se mai şi rup. Bucuria/întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărale căruiând (zeu numărând). Specialitatea poetului par să fie peisajele cosmice, reduse la liniile lor esenţiale, în care predomină materiile elementare – piatra, apa, nisipul, dar şi iluminările a la Rimbaud, lipsite însă de luxurianţă şi policromie, austere ca nişte gravuri, poate cu ecouri din Virgil Mazilescu, capabile de a exprima tensiuni inefabile printr-un joc bine condus de linii şi forme: Pe cine mai bucură târziul? Să nu mai spui nimănui,pe/lemnul crăpatei mese, cum pictează crengile ronde, gemene,/născute dintr-o viitoare poză iertată. Castelul trăieşte/în Malta regretelor. Pictezi cu negru crengi ronde. (Malta regretelor).Un fel de ,,vizionarism bine temperat’’ rămâne cheia de boltă a acestor poeme; deşi preocupat să sondeze, asemenea suprarealiştilor, zonele obscure ale subconştientului, autorul repudiază dicteul, în cele din urmă prolix şi amorf, căruia îi preferă construcţia adesea geometrizantă, din care este îndepărtată, parcă cu vârful unui scalpel, orice formaţiune celulară suspectă, iar textul se naşte mereu din aglutinări bizare de imagini şi de cuvinte, între care există mai curând disonanţe decât armonie: Sentimente descompuse încearcă întoarcerea. Parfum sau/ lipsa parfumului. Buze subţiri, crăpate vara. Soarele lumilor/trecute alunecă pe acea pantă, de toţi ştiută.Somn fără vise. /Urcat într-o celulă, visez că sunt strivit de o mare maşinărie/sărutată.Povestind sunt aproape de idea locului, de limfele/ascunse. Pe ţărm aşteaptă ochii neudaţi (Soarele unei lumi). În consecinţă, poemele lui Octavian Mihalcea au aerul unui mozaic între ale cărui piese nu există o potrivire perfecta, intervin rupturi de ordin semantic, sincope, elipse, iar lirismul (atât cât e, căci poetul nu este, nici pe departe, un confesiv) se naşte aici nu pur şi simplu dintr-o trăire, şi din trăirea actului de a scrie/rosti ca atare, poezia devine metapoezie, poemul – lecţie de poetică, inspiraţia – inginerie de text, în timp ce criza (care tine de ulceraţiile fibrei vital-sufleteşti) se transformă în epicriză, adică într-o insuficienţă a limbajului de a articula de-nerostitul, cel care se identifică, în cele din urmă, cu poezia însăşi. Astfel încât discursul, deloc obişnuit, deloc banal, al autorului e generat de intersectarea a două tradiţii poetice: una mai veche, cea a suprarealismului, care poate coborî până la Rimbaud, alta, de data mai recentă, cea a textualismului sau a unei poezii a poeziei, caracteristică neo-avangardei postbelice. Prin urmare prezenţa în acest discurs a unei întregi mitologii a textului (în accepţiunea lui tel-quelistă) şi a inscripţionării nu este câtuşi de puţin surprinzătoare; poetul invocă astfel labirinturile ca figuri care trimit cu gându spre partea de ilizibilitate a artefactului scriptural, instrumentele de supliciu ( care evocă faimoasa moarte în text) sau petele sanguinare, ce ilustrează legea necruţătoare a textualizării, aşa cu o definea cândva Marin Mincu: un text nu poate exista decât în măsura în care îşi anihilează propriul autor, orice scriiturăpe deplin autentică fiind una cu sânge: Coborârea în pântecele cuvintelor ce nu s-au mai spus /demult, ca sângele sfinţit sub ochii toleranţi ai bibiliotecilor/ îngropate.Jocul cinstei nu mai contează. Lada de zestre /vrea să te-nghită sentimental, picătură cu picătură. Gâtul/preţiosului odor sculptat la începutul unuia dintre secole va/ fi retezat cu ghilotina lacrimii calculate. Într-un plan totul e/ bine. Cărţile se îndoaie, plutesc, iar se îndoaie. Sunt cele mai/ profitabile cărţi. Între părăsiri şi interziceri rămâne aerul tare/ al labirintului, aşteptând lanţul. Urmă şi floare de roşu pe/ timp de iarnă.(urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă). Intersectarea acestor două linii poetice îi conferă individualitate poeziei lui Octavian Mihalcea, care în Epicriza se doreşte (şi adesea reuşeşte să fie) un laborios explorator de teritorii, dacă nu în totalitate virgine, atunci cel puţin nu îndeajuns cercetate.Iar poemele sale , nu foarte prietenoase, situate la jumătatea drumului dintre vizionarismul bine temperat şi ingineria de text posedă o incontestabilă originalitate .

radmila popovici

Posted in Uncategorized on martie 4, 2015 by Octavian Soviany

Viciul durerii
Poemele mai recente aleRadmilei Popovivi stau sub semnul unicatului, încearcă să vehiculeze cu senzaţii, percepţii şi cuvinte de unică folosinţă, iar o asemenea poetică implică o hiper-subiectivitate, o inflaţie a ego-ului care va percepe lumea din unghiurile cele mai insolite. Privite astfel, lucrurile posedă o ciudată agresivitate, sunt pachete de energie destructivă: cos nouă /nasturi care mă/ privesc fiecare /cu câți ochiare/în lumea lorexistă și chiori și/ si orbi și cu patru ochi/nu pentru că ar șticarte/ei mă privesc/de parcă ar vrea să/mă descoasă pe mine de/gândurile încâlcite/înnodate unele/putrezite rupte/ cu dinții (nu ai oricând/ un foarfece o lamă /la dispoziție) – (nouă nasturi). Poemele sale vpr etala in consecinta colectii de obiecte taioase sau ascuţite, de instrumente ale unei posbile agresiuni: când trei/se bat acul/câștigă sutăla sută coroana/și-o pune/pe I (el pescui). Această agresivitate este contagioasa i se transmite şi personajului liric, care se transformă într+o gură devoratoare, înzestrată cu colţi ascuţiţi, vorbirea devine onomatopeica, scrisul ca si citiul – o artă a tocării şi ciopârţirii, deasupra căreia planeayă energii sado-maso pline de stranietate: hau! hau! ce inimă bătătorită
trotuarul/au! ce haos în piatra/de sânge//ce-ți spun ochii mei/maidanezi/mai dă-ne zi/dă-ne noapte un os/de încredere o gurăde râs ha-ha!// mâinile sus nu clipi/țac-pac o fotografie/
unicat /de lipit pe stâlpi/pe garduri pe la cotituri//să știe ei cine/pe cine//hai! nu te opri/citește-mă/mărunt/ca un cuțit/pe scândura/de lemn/pătrunjelul (unicat) Poezia Radmilei Popovici transforându+se astfel pe nesimţite într-o fenomenologie sui-generis a durerii, a unei durerei care are ceva din farmecul tulbure al viciului şi (ca orice viciu) e creatoare de dependenţă : sub cearșaful cărnii /rearanjez/lamele dependența de// durere biciuiește mușchii țipă/in van oasele au însușit deja/detașarea nu-și schimbă/ poziția se consideră zidul/ chinezesc al trupului//vuietul din urechi/ se divide//guri mici îmi înghit setea/guri mari îmi ronțăie foamea
guri blege îmi salivează/în somn guri rele mă trec printer/dinți mă scuipă ca pe un sâmbure (guri) Ca şi în poemele mai vechi ale autoarei, există în aceste versuri, golaşe, severe, scrâjelite parcă pe un perete cu unghia, conştiinţa acută a unei teribile vulnerabilităţi: ușile noastre/toate cu lacăte de sus /până jos nu ne mai/apără //reptile trec prin/fisuri microscopice/e preling urcă pe noi//or doar măduvă/proaspătă /nu ne-a rămas/ niciun os neatins/ niciun dinte (maduva). Ego-u dobândeşte identitatea fiinţei absurd, care constata divortul dureros dintre lipsa de sens a existenţei şi nevoia noastră de sens: sunetul spiralat mă/ înconjoară mă înfașă/ca mama cântă cu mine/mai departe până/asurzește ultimul/ecou//nu va crește/ nu va îmbătrâni
niciodată cartea în care /am vrut să-mi neg/ntâmplarea /să-mi subliniez cu/indigo/absurditatea/ totală (indigo). Prin urmare viaţa stă în totalitate sub semnul hazardului, al lipsei de noimă, iar de sub superficial lucrurilor, din profunzimea ţesuturilor organice atinse de destrămare, apare umbra ameninţătoare a morţii: cum hazardul are/
oricând ceva de spus/sare primul/iritându-mi urechea/ cu mustața lui la fel/ de subțire ca linia vieții /din palma mea stângă/pentru care zice el/ e gata/să-și piardă definitiv/prețioasa reputație (regenerare).Acum în versurile poetei îşi fac apariţia mişcările de recul, reveriile claustrofile: „peste geam / culorile se șterg / una de alta // peste geam fumul / se vinde / la preț minim // peste geam / grohăitul flirtează / cu ciripitul // scutur insomniile // vă rog nu intrați // am spălat pe jos și / pe dinăuntru” („domestică” Pentru a devein suportabilă, existenţa trebuie să ia aspectul unui spectacol, cu măşti şi cu travestiuri sub care personajul liric îşi ascunde propria vulnerabilitate: buze roșu aprins gene/alse acid hialuronic ciorapi
sintetici frica e o tipă/modernă fumează/doar trei țigări/ la
asfințit se parfumează/după urechi/nu mă întrebați unde/
și cum am văzut-o ultima/oară avea cearcăne am salutat-o/
din fugă hei blondo te prinde/violetul (verde în wiki) Plasate sub semnul aşa-zisului simbolism muşcător (a se vedea imaginea lupului) ce exprimă angoasa timpului şi a morţii, spectacolele Radmilei Popovici se transforma în exerciţii de seducţie pe al căror parcurs extincţia se erotizează. iar a fi scris devine perfect sinonim cu a fi mort: când mă încui/în copacul meu/să-mi număr inelele/nimic nu mă mai/strânge nimic/nu mă roade nici chiar
pantofii roșii cu care/n-am sedus decât/o singură dată un lup/fără blană un drum/fără direcție și/poemul acesta (pantofii roşii) În acest context, moartea va purta masca mirelui tenebrous, iar corpul capată aspectul unei rochii de nunta maligne, e un instrument de maşinat moarte: ați uitat că durerea/ e un sac de box șut/șut iar șut și/time-out//răstignirea mi-e soră/de cruce mirele îmi coase/ rochia din celule albe/ și roșii (temelie). Personajul liric va trăi aşadar sentimentul înstrăinării de propriul său corp, de propriile sale mâini, trăire care – aşa cum arătau cândva teoreticienii textualismului – e legată de instaurarea impulsiei textuale, a dorinţei de a genera text: implor amprentele
să-mi sângereze /la orice cuvânt/scris tu care citești/chiar acum acest rând află/că mâinile cu care mângâi/înecații m-au trădat
//cum să mă acopăr/cu pietre pe timp de noapte/cine să mă apere în acest/ ultim război (matcă) Imaginea ghilotinei, cae trimite cu gândul către ritualul sanguinar al decapitării – cum ar fi zis Marin Mincu +machează metamorfoza femeii reale în femeie scrisă, trecerea de la corpul de carne şi sânge la cel de hârtie: „anumite cuvinte / se nasc / doar pentru / ghilotina buzelor / strâns lipite / aș vrea să / le guști sângele / cristalizat / îngenuncherea // să-mi spună obrazul / drept iartă-mă / stângul / te iert // atunci abia / vom stăpâni tot / cerul gurii” („sărut”). Această metamorfoză este echivalentul unei castrări simbolice, au loc repudierea trupului, ieşirea din femininate, instaurarea în asexualitatea textului şi odată cu ele, tăcerea vorbitoare a semnului scris: să privești/cu blândețe/sabia/retezându-ți
sânii/să-ți venerez/dubla decapitare/a feminității //să-i ceri
lui Isus/să-ți pună/de crăciun/podoabe spinii/și cuiele//să-ți aprinzi
ochii/de uscăciune//să-i lași/ă ardă până la/revedere//să taci
ca să te/audă (lapte praf). Tragismul unei asemenea viziuni este neîndoielnic, iar Radmila Popovici se dovedeşte încă o data o voce lirică de o profundă autenticitate.

masina timpului

Posted in Uncategorized on februarie 27, 2015 by Octavian Soviany

1.

Lichefiere în târziu şi în putred iubito
Aşa cum se scurg zoaiele cum chelesc împăraţii
Cum se desfac canceroşii la pantaloni
Cum bucata de zgârci putrezeşte în botul dulăului

Pasărea se numea Dimineaţă şi locuia în furuncule
Tigve sfărâmicioase seară mâncată de răgălii
Cu clopote de tifon cu obeliscuri leproase
Deţinem femeia mea obosită monopolul septicemiei

2.

Arcul sânului tău se descarcă în păsări

Îţi scriu cum aş scrie tratate de chirurgie

În Pădurea Arden buldozerul hăpăie inimi
Lângă acel cazinou ca o carte a junglei
Unde timpul plodeşte amoebe
Cu cocoloaşe de seu se hrăneşte
bărbatul prea copt
Cel al cărui contur se ia ca o mâzgă de pe
cearşaful murdar

Şi e şi mai puţin decât viaţa: mater adică materie

3.

În carnea unei stridii stătute
ETOILE DE MES YEUX
Sau în picioruşul unui gândac
ETOILE DE MES YEUX
O să-ţi arăt tinereţea părinţilor
Apoi bătrâneţea şi interminabila lor agonie
Îţi transmit complimentele chirurgului-şef
Ale asistenţei care îmbălsămează
Şi ale vânzătorului de sicrie pe coapsele tale
de culoarea şampaniei
Se zbate ceva foarte roşu şi flasc ca o bucată de
carne
Ca ntr-o seră cu asparaguşi împăraţi în formol
Bat la maşină depeşe du-te la morgă cesario

Pământ atins de calviţie neputinţa e galbenă

Noi am fost împăraţii mărăcinişului

4.

În caleştile lor purpurii treceau feeriile

VIOLA MIRANDA HELENA HERMIA
ROSALINDA

Zaruri de catifea vlăguite cuburi de radiu

Coapse de zinc peste care patinau feerii
În cămăşile lor negre de forţă
Patinau trandafirii borşiţi

E o columnă de fier o movilă de ipsos
O galeră cu oameni pleşuvi ce colindă oceanele

Ea şi-a lipit însă buzele de fructul bubos
Îşi închipuie Codrul Arden ca
Pe o molie uriaşă luminată de urletul
Obosit al supapelor acolo iubitule

Unde începe apocalipsul pe o movilă de ipsos

5.

I-am smuls dulăului bucata de carne şi am privit-o

Iată oasele păpuşarului: fosfor şi antimoniu
Purulentă maree împroşcă-mă tu care nu ştii greceşte
Mi se spune bărbatul prea copt – trec zilnic prin
grădina publică cu o ureche tăiată
într-o pungă de plastic
Cu un şobolan mort în buzunarul sacoului

HELENAHERMIAROSALINDA există
O floare păroasă pe masa chirurgului
Un lampadar oxidat pe coridoarele mănăstirii
Şi întoarcere nu există paie şi vreascuri
Întoarcere nu există
jugănarul de porci
are mâinile roşii

6.

Codrul Arden e un spaţiu mai mult fantomatic

O baracă de scânduri locuită de impostori

Unde marionete cu părul cărunt
Se împerechează în sunetul goarnelor
Unde canceroşii tuşesc înainte să moară
înainte să se desfacă la pantaloni
Deasupra preparatelor anatomice
noi vom trece iubito
Prin ficaţii chirciţi ai păpuşilor
O să gustăm din fiertura vampirilor
Şi vom picta pe fereasatra bordelului
semilune şi pălării
Vom desface din cocoloşul de staniol
Seul tău uscat hermia sexul tău
Uscat rosalinda
Iată viermele
iată vulturul
iată un maimuţoi masturbându-se
Iată tinereţea părinţilor
Iată apoi bătrâneţea şi interminabila lor agonie

simfonia pragheza (4)

Posted in Uncategorized on februarie 26, 2015 by Octavian Soviany

băiatul cu claxonul

(a) o secţiune prin paradis “La ora cinci
doamna marchiză
a început să chelească”
vertebre ca nişte
mosoare
îngerii suflă în becuri

xxx

Seara
pahar cu
vin negru
arhivarul avea
o cutie cu cărăbuşi

xxx

Nimeni nu
iubeşte pe nimeni
rai cuplărai
pâlpâie barierele coborâte
sângele meu
nu e bun de transfuzii
dragă barnaba

b. prevestirea apocalipsei Omul cu
laringele putred
creştea
gândaci uriaşi

ce-i de făcut
am făcut
multe lucruri murdare

mica iubita a
a arhivarului se preface
în şoarece şi
se ascunde pe fundul
unui container cu
thoriu

noi avem linguri
voi aveţi linguri

da va muri
dar nu înainte
de-a-şi mânca murdăriile

k vorbea singur

c. claxonul fermecat al băiatului Tu-tu
Katmandu

Un sicriu
plin de galoşi
pluteşte pe mare –
a scâncit franz

împăratul
e-n pielea goală

haşdoiesopatru
funcţionari în pufoaică

la ora asta
ţăcăne abacul
mai abitir
poate chiar îngerii

claxonaseră

semnul exterminării e
cartela de
telefon

pe noi ne
strâng
foarte tare
ciorapii

şi iarăşi
claxon cărţi
coropişniţe
el a halit-o pe ea
şalom şalom rabi

ŞI VA VENI REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

VOR VENI PRAFUL ŞI PULBEREA

PRAFUL ŞI PULBEREA

d. dezgheţarea banchizelor. solo de flaut Copiii sunt ca fumul şi ca piatra
Secretul simplităţii ei privesc
De parcă-un înger te-ar privi cu pieptul
În pălăria ta de om urât stă nţeleptul
Şi-n înţelept un cal pe cale de-a se naşte

Când treci trufaş prin bolgia a patra
Copacii mici de gumă se pleoştesc
Cenuşa însă spune: voi renaşte

Pământul fie un castron de terci
Sau un afiş murdar – murat de ploaie
Noi vom porni-o iarăşi cu traista după melci
– Omul urât a desenat o oaie

e. alămurile. final ŞI VA VENI
VA VENI
VA VENI
REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

simfonia pragheza (3)

Posted in Uncategorized on februarie 25, 2015 by Octavian Soviany

carnavalul la praga

Jos la subsol se trăieşte pe apucate

Noi citim dând din cap mica publicitate
Şi luna Nissan explodează în
unghiile noastre crăpate
Trăiască ţapul ispăşitor! Suburbiile petrec
Iar în râurile de jos
se oglindesc altele
Mâna teslarului dumică bucatele

Puterile jubilează în cepele cenuşii
Ale lalelelor zumzăie seara periferii
Şi zeppelinuri cu burta albă plutesc
Peste vechiul cartier evreiesc

CONSUMAŢI COCA COLA!

Muzica
e o bilă de ebonită rotindu-se lin în
vârful unei baghete sau
O meduză trandafirie
Într-o mică locantă de lângă fluviu
saxofoanele sângerează
Iar tobele bat melancolic şi sacadat
Cumpărăm de la bursa neagră gumă de
mestecat
Şi-n măsura de trei ba nu patru pătrimi
Ca două molii bezmetice printr-o
pâclă înecăcioasă plutim

Luna Nissan explodează într-o lume tehnicolor

De departe auzi zăngănitul monedelor
Introduse în automate – omul cu creierul amputat
Priveşte-n tăcere zvâcnetul imperceptibil al
unei vinişoare albastre
/e viaţa!/
Şi printr-o rarefiată
Atmosferă de clor
Un roşu vapor
/Care-i viaţa!/

Tu sub un boschet
De trandafiri te-ai pitit
MON P TIT BOURGEOIS
A LA TACHE HUMIDE (3)

În oraşul lui kafka luna nissan explodează
Ca o petardă eu fluier încetişor
Urmându-l pe regale carnavalului care
Scoate iepuri şi porumbei din pălăria lui tare

Îmbuibate cu barbiturice manechinele salivează

Flutură cancanistele
degajate
eterice
Cu crupele lor ca
nişte perne electrice

Câte un ciorap de mătase ne tragem pe
tigvele chele
Straşnic e să te plimbi seara pe picioroange să
intri prin cafenele
Noi suntem vezi bine urmaşii lui ponţiu pilat
Şi ieşim impecabili din maşina de apretat

Genunchii femeilor par manuale de cibernetică

Cât se poate de trist
Şi-a scos ghetele
/Pentru ora de introspecţie/
Franz fiul lui franz
Veşnicul anarhist

Pe când plini de antren
Eu golem tu golem

Mărşăluim prin clăbuc de săpun şi
plăcere
Cu câlţi şi talaş în loc de
viscere
Praga acum e o baie de
detergenţi

Pâş-pâş

Seringile iau singure sânge

Patru picioare păroase
Ies dintr-o roză cochilie
/Ăsta e carnavalul/
Şi un cal găbejit
Scuipă cu ură
Gulere de celuloid

Noi scuipăm în castronul cu terci

Ne-au învăţat să înghiţim sârme

În ceaiul călduţ
linguriţele se rotesc
De la stânga la dreapta
de la stânga la dreapta

Vântul ne umflă şi ne dezumflă
Cu pâine ne hrănim dimineaţa şi seara
Cu propria noastră duhoare ne săturăm
Zorii ne vor surprinde
Cotrobăind prin femei
Anonime ca scoicile
Multe aş avea să-i împărtăşesc vântului

Care trece ca un porumbel voiajor prin
camera cu narcotice
Draga mea dragă cu
acest scalpel
Îţi voi desface toracele
cât se poate de antiseptic
Spune autopsierul

Ne-au umplut buzunarele cu
funingine

Cinci degete – cinci
cartofi negri

iar luna răsărea dinspre hrad ca o ostie neagră

Cimitirul acela e pentru cîini darling
Încearcă la crematoriu

Stelele – inimi de turtă dulce

simfonia pragheza (2)

Posted in Uncategorized on februarie 24, 2015 by Octavian Soviany

plimbări prin oraşul lui kafka.

Plasticul învelit în os şi în carne
Epidermele noastre artificiale
Traversând carnavalul – dimineaţa cumpărăm sandviciuri
Salutăm institutul de medicină legală
Sticle cu sputa bolnavilor clămpănitul de fălci
Care la ora dejunului e muzica însăşi
Dau trăinicie iluziei: cum mai staţi cu varicele?

Combinezoane umflate de panică
Pleznesc ca păstăile-n hradčany
Igrasia a pătruns până şi
Sub vestoanele noastre kaki

NU AVEŢI NISCAIVA
SUFLETE MOARTE? (1)

Oraşul se scaldă într-o roşie rouă
Într-o sudoare de sânge
Afişe murdare! Necropsie! Şampanie!
Hemoglobina cântă în eprubete

Cu cotul ai strivit o gânganie
Înainte ca grav pe-ndelete
Să-ţi pipăi vertebrele cervicale
/Bulevardul e traversat de şarete/

Ploaia sfârâie pe o invizibilă plită
Şi lângă tartina cu unt tărtăcuţele năduşind
Acum într-o bucătărie aerisită
Zăngănesc linguriţele de argint

Strălucesc uniformele generalilor
mănuşile lor de mahon
Aventuri anodine te întâmpină la tot pasul
De-a lungul trotuarului vezi înşirându-se frizerii
Şi câinele tăcut îşi îngroapă bucata de zgârci
Tatăl nostru dacă eşti – eşti în muşiţă
Aici fiecare mănâncă pe fiecare

Poliţie secretă! Maşini de curăţat portocale!

Saltul să-l faci spre luminişuri mai virginale
/Dragostea femeii-automobil costă bani/
Spre un paris iacobin bântuit de nebunie şi foamete?

Zeiţa-Raţiune capul de ipsos rostogolindu-se
ca un
Număr de loterie câştigător
Despre sângele încă tânăr al europei
depunea mărturie
Despre tinereţea instrumentelor de supliciu
dar iată

Oraşul seamănă
Cu o cazemată
Şi burghezul mănâncă
Sticlă pisată

Sunt primele ore ale unei zile ploioase
lângă acest
Fluviu galben ca febra e cântecul obosit
al vitrinelor
Mărturisind neputinţa unei rase degenerate
Când un oraş întreg se trezeşte
Pentru micul dejun şi moarte
pentru registrul contabil şi moarte

/Şarpele de magneziu
iese din sexul
dansatoarei de strip-tease/

AH PE MALUL LEMANULUI sau
în oraşul lui kafka
AM ŞEZUT ŞI AM PLÂNS? (2)

Ploaia se scutură
Ca un pumn de monede
De pe orgolioase chelii
Autobuzele-aduc citadini pământii
Spune rabi

Într-o muscă de-ai locui?

Guri care-nghit şi fălci care mestecă

Ferestrele date cu var
Un bec anxios le populează în zori
Frizerul are labele roşii şi mari
Apără-i doamne pe-aceşti viermişori

Îngerii tăi în cuirase de piele
Părul lor dimineaţa buimac
Îl adună într-un coş de nuiele
Foarfecele face ţac-ţac

Gulerul cămăşii e-o rană

În camera sa de patru pe patru
omul fără memorie
Se depilează celebrând săpunurile de lux
şi cancerul gastric
Iar viaţa se ascunde în germenii cei mai
umili aminteşte-ţi
În coşul cu rumeguş al călăului revoluţia jubila
devorându-şi copiii
O şi fustele roşii ale femeilor care
dansau carmagnola
Mirosul aţâţător de femelă al parisului iacobin
bântuit de nebunie şi foamete

/Epigonul visează/
Adevăr grăiesc vouă
Oraşul se scaldă
Într-o roşie rouă

Să vorbim deci
De la egal la egal
Burghezul citeşte
Das Kapital

În mansardele lor ca nişte hangare
Jucându-se cu arşice de smoală
E de plâns doar vezica şi jalnica stare
A splinei în europa centrală

În costumu-i cafeniu de coleopteră
Îşi descoperă moartea de câine năuc
Noul iov cu garoafă la butonieră
Frumos sprijinindu-se de butuc

Pentru voi răstignitu-S-a hârâie difuzoarele
Vine o vreme
când varicele generalilor devin dureroase
Când se tocesc pumnalele regicizilor cu
ochi dilataţi de febră şi neputinţă
Când plouă
ca peste un creier
ars de cianură
în oraşul lui kafka

Aici fiecare mănâncă pe fiecare

Mulţimea vălurind ca o mare
Salută în voie moartea cotidiană
Pronunţându-şi ea singură actul de acuzare
/Viaţa s-a chircit în castană/

Mirosul trupului asudat suie la cer
Sângele ni l-am depus pe tejghea
Unii cer să fie narcotizaţi cu eter
Alţii mor simplu – ca şi cum ar scuipa

/Dumnezeu
E rotund
Ca un scut
Iar obielele
Dezertorilor
Put/

Dezhumând cefele de băcani ale regilor
piaţă a revoluţiei te salut

Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 336 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: