verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on mai 18, 2019 by Octavian Soviany

XIII

Şi, după ce ducându-mă acasă şi încercând să par calm, deşi eram de-a dreptul nebun, am îmbrăţişat-o pe mama, căci nu mă sustrăgeam niciodată acestei datorii, şi am cinat la repezeală, am părăsit cu o grabă pe care ea trebuie s-o fi pus pe seama bucuriei că aceea era ultima seară de dinaintea celei care avea să-mi aducă bucuria supremă şi am alergat într-o suflare spre paradisul meu pe care îl socoteam pierdut.

Acolo, aşteptând-o pe „domnişoara” să coboare, am încercat să-mi iau o mină cât mai potrivită şi, tuşind discret în căuşul palmei, să-mi dreg glasul pe potriva situaţiei. Am crezut că reuşisem, cel puţin în parte, dar, de îndată ce a apărut Ea, întregul meu eşafodaj de calm şi de sânge rece s-a năruit sub tumultul unei emoţii fără pereche care a făcut ca discursul pe care îl pregătisem să fie fărâmiţat de exclamaţii ilogice şi de cvasi-suspine. Povestea mea, relatată în felul acela, a zăpăcit-o la început, m-a pus s-o repet de mai multe ori, iar concluzia ei, după ce am simţit că  îmi împărtăşea temerile, care deveneau tot mai evidente pe măsură ce, tot repetată, istorisirea mea începea să se limpezească, şi pe care de altfel nu izbutea să şi le ascundă, a fost doar un murmur slab, care m-a izbit drept în sufletul tulburat de stări de spirit contradictorii.

-E imposibil! E cu totul imposibil!

Da, era imposibil, dar totuşi… şi i-am arătat un ziar pe care îl cumpărasem în drum.

Atunci i-au dat lacrimile, şi văzând-o aşa, am început să plâng şi eu. Am fost cuprins de o puternică exaltare, şi, doar după nenumărate lamentaţii, ale mele şi ale ei, căzând în genunchi şi înfundându-mi aproape capul în poalele hainei sale de casă albe şi simple care îi înălţa puţin talia şi îi angeliza oarecum corpul care vădea o uşoară tendinţă de îngrăşare, am îndrăznit  să-i dau de înţeles, luîndu-mi o mulţime de precauţiuni (dar poate că din seara sărutului dat pe gură era mai lămurită asupra celor celor la care va trbui să se aştepte odată căsătorită) că ar fi crud, inuman din partea ei şi păgubos pentru amândoi deopotrivă, indiferent de ce se va întâmpla, chiar şi dacă a doua zi ni se va refuza, în virtutea decretului imperial, să fim declaraţi căsătoriţi, să nu-mi acorde, înainte de plecarea mea la regiment, tot ce-i voi cere, fie şi acel lucru la care făcusem aluzie în ultimele versuri pe care i le oferisem. Ea mi-a promis tot ce doream şi, cum ştiam că îşi ţine întotdeauna cuvântul, m-am ridicat mai ferm, mai hotărât, am redevenit eu însumi şi, după ce i-am sărutat mânuţa puţin febrilă, am plecat de acolo într-o stare confuză, bucuros şi necăjit în acelaşi timp, dar, una peste alta, îmi era bine.

Noapte calmă, somn fără vise; trezire matinală, mai curând bucuroasă. În definitiv, nutream o speranţă încântătoare, inima şi simţurile mele se bucurau de o certitudine. Va fi bine, oricum! Căci dacă eram îndrăgostit, acum, când îndrăgostitul putea conta pe împlinirea dorinţelor sale concrete, eram totuşi şi patriot şi „să mor pentru patrie”, cu o dragoste satisfăcută în minte şi sânge, mi se părea chiar un lucru bun şi frumos.

Am ajuns cu mama în rue Nicolet pe la ora unu, înainte ca trei trăsuri de piaţă să vină după „nunta” alcătuită din cei patru martori ai noştri, printre care se numărau, alături de un medic militar, vechi prieten de familie şi un savant de la Institut, regretatul meu Léon Valade şi dl. Paul Foucher, cumnatul lui Victor Hugo şi poate omul cel mai miop din Franţa, care, după ce i-am fost prezentat de viitoarea mea soacră, când ieşeam de la concertul Pasdeloup nu reţinuse din toată înfăţişarea mea decât un singur detaliu, despre care le spunea tuturor celor pe care îi socotea interesaţi: „L-am văzut mai zilele trecute pe logodnicul domnişorei M. E de necrezut ce păr poate avea omul ăsta.” Or, încă de vremea ceea începuse să capete contur, şi încă binişor, chelia desăvârşită care mă deosebeşte astăzi de câţiva dintre contemporanii mei, chiar şi dintre cei mai favorizaţi de natură în această privinţă. În aşteptarea puţin numeroşilor invitaţi  (având în vedere războiul şi noutăţile din ce în ce mai proaste), printre care dl. Camille Pelletan, un vechi camarad, pe atunci poet şi chiar autor al unei comedii în versuri pe care ar fi trebuit cu sigranţă s-o tipărească, deoarece, ca şi micile sale poeme, pe care le citea cu plăcere apropiaţilor , trăda o anume influenţă a lui Banville, dar şi o certă originalitate. Viaţa, care este aşa de barocă, a făcut din acest fantezist amabil, spontan, strengar şi copilăros la începuturile sale, un om politic pe care unii, dintre aceia ce, fără a păgubi pe nimeni, s-ar putea instala în fruntea imbecililor reportajului parlamentar, l-au transformat, folosindu-se de tot felul de piese, într-un Bau-bau sau un diavol care iese zburlit dintr-o cutie cu arc, pe care îl ştie chipurile toată lumea şi pe care nimeni nu l- văzut vreodată.

Logodnica mea a coborât toată îmbujorată sub lungu-i voal alb. Nu mai păstra nicio urmă a recentei sale convalescenţe şi devenise poate, ea, miniona de odinioară, puţin mai robustă. M-a salutat cu o privire în care se putea citi asigurarea, minunata asigurare din ajun, şi hotărârea de a-şi respecta promisiunea pe care mi-o făcuse. Îndrăzneala ei m-a făcut încă şi mai cutezător şi pe mine şi i-am strâns cu puterea pe care ţi-o dă jurământul mâna, de asemenea fermă. Încântat, am escaladat aproape cu un picior de cuceritor scara celei de a doua trăsuri în care se instalaseră trei dintre martorii noştri, printre care şi dl. Paul Foucher, ce termina de rostit tocmai în momentul acela o frază care spunea că voi avea foarte mult noroc dacă vom fi scutiţi de conjugo, adică de rigorile decretului din ajun.

Ceremonia, totdeauna puţin ridicolă, a cununiei civile, capătase parcă un aer de solemnitate şi mai pronunţat de acea nelinişte pe care o împărtăşeam toţi în mai mare sau mai mică măsură, a început cu lecturi şi a continuat cu semnături ce parcă nu se mai isprăveau niciodată. După care primarul arondismentului, care se deranjeze în persoană, deoarece socrul meu era nu ştiu ce mare legumă, consilier cantonal sau aşa ceva,  a început să enunţe la repezeală articolele din Cod care se refereau la împrejurarea de faţă şi ne-a pus în cele din urmă întrebarea care constituia punctul culminant al acestei ceremonii:

-O luaţi în căsătorie de bună voie şi nesilit pe domnişoara cutare? De bună voie şi neslită de nimeni îl luaţi în căsătorie pe domnul…?

Am răspuns amândoi „da”, vă încredinţez de asta, aşa cum se cuvenea, „tare şi răspicat”.

Cununia religioasă, care s-a desfăşurat peste un sfert de oră la biserica Notre-Dame de Clignancourt, ne-a lăsat indiferenţi, chiar şi pe „soţia mea”, care, în ciuda lustrului pe care convenienţele sociale îl impuneau în vremurile acelea revolute, nu era mai credincioasă decât mine sau decât părinţii ei.

Şi Dumnezeu? Aşa sunt timpurile, nu se mai gândeşte nimeni la el.

Singura notă particulară, dar plăcută, a acestei din urmă ceremonii a fost prezenţa în sacristie a domnişoarei Louise Michel, care îşi câştiga traiul pe vreamea aceea dând lecţii particulare, iar soţia mea se numărase printre elevele ei. N-a îndrăznit – mi-a mărturist după aceea, dezvăluindu-şi prezenţa  acolo, căci eu n-o cunoşteam după înfăţişare – să mă abordeze pentru a mă felicita potrivit obiceiului, dar i-a dat soţiei mele câteva versuri în care ne îndemna să fim buni cetăţeni şi să ne punem pe procreat, ca să aducem pe lume şi alţii. O inimă mare, naivă, prea bună, dar mare cu adevărat, în ciuda atâtor frumoase greşeli!

Şi dă-i bici apoi, vizitiu, pentru dejunul sărbătoresc  din rue Nicolet, pentru ceaiul şi pianul de până la ora zece, şi în sfârşit, pentru noaptea de nuntă!

 

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on mai 15, 2019 by Octavian Soviany

XIII

În ciuda reproşurilor  pe care mi le făceam în sinea mea (căci la bun s-o alarmez pe copila aceea, poate fără niciun motiv?), n-am putut să-i împărtăşesc lui Mathilde, în seara zilei următoare, de-a lungul unei discuţii înflăcărate, sumbrele mele presimţiri, cărora ea le-a răspuns într-o manieră care mă întrista şi mă încânta totodată. Totuşi, pentru a îndepărta de noi aceste gânduri întunecate, şi eu şi ea ne-am ocupat de cele mai mărunte detalii ale ceremoniei care urma să aibă loc peste câteva zile. Croitoreasa ei trebuie să fi asudat din greu, iar eu nu-i lăsam nici un moment de răgaz croitorului meu. În acelaşi timp, eu o iscodeam cu discreţie pe viitoarea mea soţie, cu care mă plimbam, sub egida mamei sale, în zilele de odihnă – da, de o bună bucată de vreme, căci îmi amintesc  ca acum că în anul acela am văzut ultimele măşti de carnaval serioase (un boeuf gras şi un chie-en-lit) pe o grindină memorabilă în această glacială (sau toridă) Place de la Concorde – o iscodeam aşadar – cum am zis – cu discreţie pe viitoarea mea soţie în legătură cu cadourile pe care ar fi binevoit sa le primească în modestul coş de nuntă pe care i-l destinam, cu regretul că acesta nu putea să fie unul cel puţin regesc, iar opririle noastre la vitrinele bijutierilor şi ale magazinelor de lenjerie fină erau nenumărate.

Toate ne mergeau deci foarte bine şi, cu două zile înainte de ziua binecuvântată, dimineaţa mi-a putut admira trezirea voioasă din somn, mersul vesel la birou, după ce i-am dat un sărut drăgăstos mamei,  îngrijorată şi din cauza veştilor despre război şi a felului în care vor influenţa acestea deliberările Camerei, dar încântată de buna mea dispoziţie de moment, şi, în sfârşit, zelul administrativ, obiect al unei admiraţii neliniştite din partea colegilor mei, care nu mă văzuseră niciodată atât de harnic, şi a şefilor mei, care erau efectiv uluiţi.

Da, totul mergea de minune, când, pe la sfârşitul zilei de birou, cam la patru jumătate sau cinci, în lumina fadă a încăperi cu pereţii ticsiţi până la refuz de dosare pline de hârtii, în care ne aflam patru inşi adăpostiţi în spatele unor paravane şi aşezaţi la nişte birouri, supraîncărcate la rândul lor cu alte hârtii în dezordine, cu călimări grele  cu grămezi ciufulite de bolduri, condamnaţi să înnegrim nişte foi albe, care aveau imprimate nişte anteturi, mereu cu aceleaşi formule, mandat de plată trimestrială etc. şi mereu cu aceleaşi nume: Guglielmini, Belloir şi tutti quanti, l-am văzut intrând, palid, dărâmat, de nerecunoscut, pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, L. de R., un tânăr cu o inimă debordantă, pe care l-ai fi putut crede exaltarea în persoană, ce mi-a spus brusc că metresa lui tocmai murise la naştere, că are de gând să se sinucidă, mi-a arătat, în sprijinul afirmaţiei sale, un revolver încărcat şi mi-a pus în mână un plic destul de greu, pe care nu trebuia să-l desfac – a ţinut să adauge – decât după moartea lui, apoi, mai înainte ca eu, stupefiat, să-l pot reţine, măcar pentru câteva explicaţii, care poate că i-ar fi schimbat intenţiile, a luat-o la fugă pe coridoare şi scări, observând că pornisem deja în urmărirea lui încercând să-l abat de la gândul îngrozitor al sinuciderii, să-l dezarmez, dacă era posibil, şi să-l reţin la mine, chiar şi cu forţa, dacă era nevoie.

Habar n-aveam unde locuia. Presupunând că mi-o lăsase în scrisoarea pe care tocmai mi-o dăduse, am desfăcut-o, dar plicul nu conţinea decât un testament în care R. mă însărcina să veghez asupra copilului a cărui naştere o costase viaţa pe sărmana femeie căreia nefericitul meu prieten voia să-i păşească pe urme. De adresă nici pomeneală. Abia a doua zi, după micul dejun, când mă pregăteam să merg la birou, am primit o telegramă semnată de R.  în care eram rugat să mă duc degrabă la Passy, strada cutare, numărul cutare. Tulburat,  plin de groază, dar dar cu marea speranţă, pe care de altfel o socoteam himerică, că nefericitul mă chema dorind să mă revadă şi să-şi aline disperarea cramponându-se de fidela mea prietenie, i-am scris un bilet şefului meu şi am luat neîntârziat o trăsură.

În ajun fusesem găsit în rue Nicolet oarecum răvăşit şi-mi fuseseră adresate – o, dar pe ce ton afectuos – câteva reproşuri. Am socotit să trebuie să mă disculp punând figura posomorâtă pe care o afişam pe seama unei oboseli crâncene, datorate muncii excesive de la birou, blestematul de birou, de unde nu voiau să-mi dea, înainte de cununie, nici măcar două sau trei zile de concediu, oferindu-mi doar patruzeci de ore nenorocite de relaş după ziua căsătoriei.

Când am ajuns la Passy , l-am găsit pe L. de R., întins în pat, îmbrăcat de sus până jos, cu fruntea străpunsă de un glonte. O, capul acela, care fusese atât de frumos, cu paloarea lui plină de căldură şi cu lungile-i plete romantice, capul acela nefericit, era acum vânăt, cu ochii încă plângători sub pleoapele pe jumătate deschise, cu gura strâmbătă într-o parte de o grimasă şi dându-i la iveală dinţii , deschisă pentru o dureroasă suflare din urmă.

A trebuit să mă pun numaidecât la dispoziţia mamei sale, care nu mă cunoştea decât din spusele fiului ei şi pe care cumplita stupoare, în mai mare măsură decât uriaşa ei disperare – un fiu unic, care îi fusese nespus de drag şi care îi răspunsese cu aceeaşi iubire – o făcea incapabilă – îndurerată şi parcă jignită de  această moarte a cărei cauză fusese o necunoscută – să se ocupe de toate acele lucruri jalnice pe care le presupune un deces şi mai ales unul socotit ilegal. O anchetă, formală, dar totuşi sâcâitoare, a medicului de la primărie, „subordonat unor ordine speciale”, o vizită, încă şi mai ofensatoare, a secretarului domnului comisar de poliţie al cartierului, declaraţii, martori de audiat, căci Parisului nu-i place să contrasemneze decesul unui om care s-a săturat de viaţa asta de aici.

Mai mult decâr atât, mama, bună catolică, m-a însărcinat să-l conving pe preotul din Passy ca trupul neferecitului ei fiu să fie dus în biserică. Am găsit de altfel în persoana acestui cleric un om foarte afectat de cele întâmplate şi extrem de mişcat de demersul meu, care, după ce, aşa cum i se părea că o cere vârsta mea şi sinceritatea emoţiei pe care o manifestam, mi-a ţinut o mică predică, declarând sau mai degrabă lăsându-mă să înţeleg că aş fi un necredincios, mi-a acordat favoarea unui ceremonii funebre de trei ore pentru a doua zi.

A doua zi, aşadar chiar în ajunul căsătoriei mele – de data aceasta, cu o seară înainte, am explicat în rue Nicolet motivul atitudinii mele neobişnuite, care nu mi-a fost luat în nume de rău, ba dimpotrivă – şi după ce am trimis un nou bilet la birou precum şi câteva invitaţii la ceremonie, am asistat, însoţit (deşi le scrisesem la mulţi) doar de Anatole France, care îmi era demult şi avea să-mi fie totdeauna un prieten apropiat, la scurtele rugăciuni de după amiază şi la cuvântul de rămas bun adresat celui ce nu s-a mai simţit în stare să se înfrunte cu viaţa asta cumplită.

Incidentul care urmează arată mai bine decât orice analiză psihologică starea de surecitare în care m-am întors la Paris.

Adevărul tocmai explodase în piaţa Vendôme. După ştirea falsă despre victoria lui Mac Mahon, care făcuse, cu două zile înainte, să fie pavoazate la nebunie ferestrele din cartierul –vai! – tocmai al Bursei, venise vestea triplei înfrângeri şi a retragerii „în perfectă ordine” a armatei Rinului. În aer plutea o ameninţătoare şi – aşa cum se va vedea – absurdă stare de nervozitate. Ziarele erau smulse din mâinile vânzătorilor. Am cumpărat unul şi, aruncându-mi ochii peste el, starea de spirit febrilă în care mă găseam din ajun a devenit paroxistică şi nici nu mă instalem bine pe terasa de la Café Madrid, unde am găsit câţiva cunoscuţi, literaţi şi (nu li se spunea încă aşa) politicieni când, la trecerea unui regiment care intona Marseieza, un formidabil strigăt de „Trăiască Republica!” izbucni din toate piepturile, sau aproape din toate, căci, cum mă ridicasem şi mă apropiasem de marginea trotuarului, ca să-mi fac atitudinea cât mai vizibilă – credeţi-mă, doar din instinct şi nu sperând, după iminenta instaurare a „Glorioasei”,  într-o subprefectură – un domn cu pălărie rotundă şi cu aerul unui unui negustor de bumbac în delir m-a apostrofat: „Trebuie să strigi să trăiască, Franţa, cetăţene! Într-o asemenea zi nu mai există partide, nu mai există drapele etc.!” şi pentru a-mi demonstra adevărul spuselor sale, mă arătă cu degetul unor agenţi care se apropiară şi puseră mâna pe mine. Atunci, în timp ce eu gesticulam ca un nebun, proclamându-mi încă o dată şi încă o dată din  toate puterile şi vă rog să mă credeţi că şi din toată inima ataşamentul pentru republică, camarazii de pe terasă şi câţiva inşi din public, mă smulseră din mâinile agenţilor, care de altfel nu mă ţineau cu foarte multă convingere, astel că, în ovaţiile mulţimii, am reuşit să fug prin pasajul. Bună afacere! Ce frumoase veşti despre mine  s-ar fi putut auzi în seara aceea în rue Nicolet! Şi epuizat, mort de sete, cu ţinuta într-o dezordine care reclama un pic de atenţie acordată cravatei şi altor accesorii, am intrat la Café du Mulhouse, care pe urmă s-a transformat în restaurant, iar pe locul ei (inclusiv al grădinii) se va instala mai târziu muzeul Grévin. Acolo am comandat ultimul absint, pe care ar fi trebuit să-l fi băut de multă, de nu îndestul de multă vreme, şi ziarul de seară cel mai bine informat  care era timpul acela La Patrie, în forma patriarhală şi îndesată pe care – să fi fost oare bine? – a pierdut-o de atunci. Primul lucru care mi-a izbit ochii şi pe care îl reproduc  aici aproape textual, în toată cruzimea lui înspăimântătoare a fost următorul: „Eugenia, regentă, celor de faţă şi celor care vor veni, salutare! Promulgăm, după consultarea guvernului, votul Corpului Legislativ şi adoptat de senat, articol unic: „Toţi bărbaţii necăsătoriţi, din clasele 1844 şi 1845 care nu fac parte din contingent, sunt chemaţi sub drapel.”

Asta era! Căsătoria mea nu mai avea să aibă loc!

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on mai 14, 2019 by Octavian Soviany

XII

E de înţeles că n-o să mă întind mult asupra acestui mic episod, despre care nu vorbesc aici decât  pentru că el a reprezentat un bun, un foarte bun prilej de a mă deturna oarecum de la o situaţie  ca să zic aşa fără ieşire, ţinând cont de starea mea, asupra căreia se abătuseră, ca într-un joc al închipuirii, nişte evenimente cumplit de reale.

Marchiza M., pe care o cunoscusem la Nina şi care era ea însăşi o femeie remarcabilă  prin  darurile minţii şi ale simţirii,fiind în tinereţe prietena şi oarecum discipola lui Alexandre Dumas-Tatăl, ne-a invitat, pe Sivry, pe soţia, pe sora lui cea mai mică şi pe mine, să petrecem câteva zile la castelul M., în apropiere de Argentan. Un loc cât de poate de agreabil, în mijlocul unei câmpii plăcute cu păduri şi cu ape. Nu mai vorbesc despre cidrul bun şi tare, oricum nu mai mult decât despre vecinii neplăcuţi şi procesomani sau despre faimoasele curse hipice, care n-au fost decât distracţiile exterioare ale acestei scurte, dar pentru mine totuşi prea lungi vilegiaturi, de-a lungul căreia amabila noastră amfitrioana  ne-a oferit numeroase plimbări cu trăsura, mese improvizate, delicioase atât în privinţa veseliei cât şi a părţii lor subtanţiale, precum şi anecdote nespus de picante, pe care era în stare să le povestească la nesfârşit, în cea mai captivantă manieră cu putinţă.

Da, era prea lung acest totuşi atât de încântător popas la câmpie  pentru nerăbdarea mea de logodnic, pentru neliniştile mele de eventual guard mobil dintre cei mai patrioţi, pentru înflăcărarea mea de îndrăgostit dintre cei mai impetuoşi de pe faţa pământului, pentru mine şi toate ale mele. În fiecare zi primeam şi trimiteam scrisori care nu se mai isprăveau. Şi tocmai asemenea momente intercalam în proza mea stufoasă şi debordantă anumite „cântece bune” care nu urmau să facă parte din volumaşul care era deja la editor, sobre siete llaves, gata să apară exact în ziua când prinţul Galaor urma să primească mâna dulcii sale martire.

Iată de altfel, inedite cu totul, unele dintre aceste mici poeme, cu siguranţă puţin prea pipărate totuşi pentru a constitui un cadou de logodnă, dar potrivite şi în notă congruetă cu o nuntă care urma să se consume nu peste mult. Mi-am schimbat „maniera” de atunci. Dar asta nu are nicio importanţă, încerc o plăcere pe care n-o pot rosti în cuvinte ori de câte ori regăsesc după atâţia ani, în pulberea scuturată la sânge a sertarelor mele care n-au rămas niciodată prea multă vreme aceleaşi şi printre ruinele memoriei mele, asemenea epave rămase după un mare naufragiu al hârtiilor şi al amintirilor:

Iubita mea neprihănită,

Aştept de-atâta timp, iabraş,

Ca fericirea mea timidă

Să-şi ia plăcerea drept părtaş,

 

Să  vină clipa aşteptată,

Când  mâna mea, precum pe-o za,

Veni-va rochia să-ţi scoată

Şi lenjul fin care-i sub ea,

 

Să  strălucească în spledoare

(Doar lampa lumina-va lin)

Nevinovatu-ţi trup spre care

Târâş dorinţele îmi vin

 

Şi-n noaptea ceea nupţială

Să tot sărut necontenit

Carnea-ţi virgină-odinioară

Şi-acuma gata de nuntit

 

O să te-nvăţ atâta numa’

Cât trebuie să ştii când eu

În clipa asta de acuma

Te strâng în braţele-mi de zeu

 

Iar trupul tău care vibrează

Asemenea zăpezii-i-i

Şi (două arcuri) se-ncordează

Sânii-ţi cu vene albăstrii

 

Cât despre gura- ţi, desfăcută,

Ea stă, ca roza, s-o sărut,

Dar jos, sub a cămăşii cută,

Îmboboceşte alt sărut,

 

Iar şcolariţa de-altădată

(Am pentru asta mărturii)

Va fi curând bacalaureată

În iscusinţa de-a iubi.

 

Spui că vei face un copil,

Dar nu ştii-ntreaga partitură;

Sărutul, sigur, e util

Atunci când este dat pe gură

Pentru a face un copil,

 

Dar nu ajunge-un sărutat

Şi-i trebuinţă (lumea ştie)

Pentru copil, neapărat,

Să-mi fi de-a binelea soţie,

Iar eu să-arăt că mi-s bărbat

 

I-am scris aşadar de la M. aceste „versuleţe” dintre care ultimele două, văzute acum, după douăzeci şi patru de ani, au (în paranteză fie spus) o construcţie mai mult decât contestabilă, dar nu aveam atunci în minte decât un unic scop, acela de a-mi pregăti o noapte de nuntă fără oprelişti şi totuşi delicată, cât mai puţin penibilă, în fapt, pentru cei doi interesaţi de asta. Dar i le-oi fi trimis chiar în forma asta? Aici memoria mea nu e sigură, e foarte posibil să le mai fi îndulcit pe ici pe colo, dar nu în părţile esenţiale. Ele erau bune să ridice niscaiva voaluri, dar câte alte măsuri de prudenţă, mai viclene sau mai de bună credinţă nu erau trebuincioase în aceste manevre şi mai ales în cele care aveau să urmeze, dacă lucrurile o vor permite.

În sfârşit, a venit şi ziua întoarecerii, cea a cununie se apropia cu repeziciune. Dar, Doamne-Dumnezeule, câte aventuri (şi încă ce aventuri!) aveau să se mai interpună între cupa aceea divină şi  sărmanele mele  buzele uscate, care aşteptau şi tot aşteptau fără încetare. Da, nişte aventuri cu neputinţă de închipuit, într-un interval de timp atât, atât de scurt.

Căci era săptămâna momentului celui mare. Evenimentele înaintaseră şi înaintau cu paşi de uriaş. N-am văzut, de-a lungul liniei trenului local care ne readucea la Paris, până şi-n gările cele mai mici, decât rezervişti care se strângeau. Nu se mai vorbea decât despre războiul care începea aşa prost, despre trădări (deja!) etc.  Dacă ţineţi seama şi de cele pe care le-am spus mai înainte, e uşor de ghicit ce simţeam ca îndrăgostit şi ca eventual… guard mobil atunci când am coborât pe peronul trist al gării Montparnasse. (Cred că aţi remarcat că toate peroanele gărilor pariziene sunt triste, chiar şi atunci când nu ai de suferit – era situaţia noastă – neplăcerile taxei de peron.). Ceva de o tristeţe nedefinită plana,ca un crep de doliu în amurgul roşu şi negru al al unei seri de august înăbuşitoare şi pline de ameninţări, încărcată cu miresme jilave şi cu electricitate. Mulţimea, care de obicei se mişca nepăsătoare şi mai curând veselă la ora aceea  prin apropiere, staţiona acum în faţa chioşcurilor de ziare, iar din trăsura care ne-a dus pe Malul Drept am putut zări gesturi mânioase, degete ridicate ameninţător, capete care se clătinau. Fama cea cu o sută de guri îşi amuţise deocamdată miile de glasuri tânguitoare mai mult sau mai puţin sincere, care răspândeau veştile bune sau proaste, toate alarmante de altfel, mai ales pentru mine. Of, asta ar mai lipsi!

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on februarie 18, 2019 by Octavian Soviany

XI

Dovedind un tact minunat , înţelegând just ceea ce socotea că e din partea mea o dovadă de delicateţe, bănuind că sufăr pentru că nu o pot întâlni pe fiica ei între patru ochi (pentru îndrăgostiţii în suferinţă „iarăşi” oare nu înseamnă  în cele din urmă „mereu”?), doamna M. s-a gândit la un expedient– dacă mă pot folosi de un asemenea cuvânt atunci când e vorba de un lucru de o gentileţe atât de subtilă –poate fără egal şi probabil şi fără precedent în privinţă subînţelesurilor lui pline de castitate. Ea s-a prefăcut că nu s-a însănătoşit încă pe deplin, şi-a convins soţul să-şi continue rolul de infirmier ocazional şi l-a lămurit – jur că pe drept cuvânt – în privinţa respectului pe care i-l purtam tinerei care în curând avea să devină soţia mea cea iubită cu patimă. Aşa încât părea verosimil  ca ea să aibă mare nevoie de prezenţa soţului său.

Prin urmare, întâlnirile mele cu Mathilde – îi dădusem deja acest nume „carolingian” şi, după ce, şovăind puţin, tremurând aproape, i-am strecurat în mână, retrăgându-mă apoi repede, foarte repede,  un madrigal al cărui in coda venenum era „că vă ador, că te ador”, începusem s-o tutuiesc când întâmplarea făcea să ne găsim singuri, iar ea a sfârşit prin a mă tutui la rândul său – prin urmare, aşa cum spuneam, întâlnirile noastre aveau loc, aproape fără excepţie, într-un salonaş de la parter, foarte strâmt, foarte intim, foarte ticsit cu mobilă, oarecum prea rococo, cu o lustră graţioasă aninată de un tavan de indiană înstelată, dar salvat de oroarea de a părea un budoar tocmai de tavanul acela, foarte înalt, şi de o fereastră dintre cele mai mari, care îi dădeau un aer intim şi familial, ce te îndemna parcă să te porţi cuviincios.

Astfel încât aceste întâlniri, care în cazul altora ar fi putut să se corupă şi să degenereze, în  cazul nostru au rămas nevinovate, chiar dacă deveneau tot mai pline de pasiune şi mai pasionante. Făceam amândoi proiecte: unde ne vom stabili, cum ne vom mobila casa. Ce fel de apartament ar fi preferat: unul jos, cu puţine scări de urcat, sau unul înalt şi luminos? Era limpede că îi plăcea, fără discuţie, cel luminos! Nici vorbă nu putea fi de un antresol sumbru, nici chiar de un apartament întunecos de la primul etaj! De asemenea, pentru că mica soţie „econoamă” şi „prevăzătoare” îşi făcea simţită din când în când prezenţa drăgălaş de prozaică, vorbeam despre cele mai bune preţuri, oprindu-ne la o mulţime de amănunte amuzante. Ne interesa mai ales chestiunea mobilatului. O dată a venit vorba de paturi. Ea voia neapărat două: unul de palisandru, pentru mine, sever, foarte simplu, de bun gust etc., altul, pentru ea, tapisat cu mătase albastră sau trandafirie. Al meu instalat într-un cabinet de lucru cu gravuri din secolul al XVIII-leaşi cu bronzuri japoneze, al ei – înconjurat de o mulţime de console din lemn de trandafir. Singurul lucru pe care l-am reţinut din această flecăreală a fost că, după gustul ei, în căminul nostru vor exista două paturi şi aş fi protestat împotriva unei asemenea erezii (am fost întotdeauna duşmanul camerelor nupţiale din fantasmagoriile şmechere ale lui Crébillon-Fiul nu mai puţin decât al celor funebru de formaliste de la vechea Curte a Spaniei) dacă nu mi-aş fi amintit de sfânta ignoranţă a copilăroasei mele interlocutoare cu glasul gânguritor.

Totul, în afară de „mai binele” la care visam şi care, în cazul nostru, avea să fie „mai răul”, mergea aşadar bine; ea punându-şi în aceste întâlniri întreaga inimă feciorelnică, eu – toată discreţia de care eram în stare precum şi un soi de veneraţie amoroasă. Am spus „de care eram în stare”, căci mi se întâmpla uneori, mai ales spre sfârşit, să simt că nu mă mai pot purta cu atâta bun simţ şi atât de… raţional. În asemenea momente, mă retrăgeam brusc, sub un pretext mai bun sau mai rău, cu o repeziciune care stârnea mirare şi mi se reproşa după aceea. Într-o zi, când mi s-a întâmplat asta, în loc s-o sărut pe frunte, aşa cum mi se îngăduia de câteva seri, buzele mele s-au îndreptat fără nicio premeditare spre buzele ei, care, în suprema lor candoare, i-au răspuns sărutului meu, parcă hoţesc.

Îmi amintesc apoi că peste vreo două seri de la acea întâmplare a vorbit o dată despre haine de nou născut, scutece, leagăne şi nume de botez de  ambele sexe… Eram  vrăjit, dar şi un pic mirat. Oare ce naiba avea în cap? Şi nişte hm-uri pline de subînţeles începură să mi se perinde prin minte, când ea îmi spuse, în chip de concluzie: „Căci vom avea un copil”. Ce puteam să-i răspund unei asemenea naivităţi preconjugale? „Sper că da, şi chiar mai mulţi.” Atunci, împrumutând, desigur fără să bănuiască, celebra aserţiune a atât de amuzantului Piron, ea spuse pe un ton imperturbabil: „Nu e nicio îndoială , vom avea  unul cu siguranţă”. Şi, deoarece rămăsesem stupefiat de această fantasmagorie abracadabrescă, a continuat: „Am întrebat-o ieri pe mama cum se fac copiii, iar ea mi-a spus că asta se întâmplă atunci când un  bărbat te sărută întâmplător pe gură. Vezi bine că…”

Iar eu, de atunci, văzând această inocenţă pe care o ştiam de necontestat şi a cărei prospeţime mi-a rămas pentru totdeauna în suflet ca savoarea unui fruct bătut de vânt care îţi rămâne pentru multă vreme în gură, am profitat pe prilej şi am strigat: „Aşa e! Mama ta are dreptate!” (Cât de dulce şi de crudă în acellaşi timp mi se părea această tutuire!) „Iată un motiv ca să ne iubim încă şi mai mult!” Şi, convinşi amândoi că din momentul acela nu mai exista nici o primejdie, am început să ne îmbrăţişăm din toate braţele şi să ne sărutăm din toată gura. După care, făcându-mă din proprie iniţiativă un Iosif sau un Hipolit, de data aceasta – trebuie să recunosc – gata de a cădea în ispită, fugeam de acolo ca un asasin ce-şi lasă cuţitul să cadă, ca un hoţ ce se sperie de propria-i încercare de furt şi o ia la sănătoasa cu mâinile goale, dar cu inima totuşi fericită.

Timpul trecea şi ne puteam gândi deja că Ziua mult aşteptată o să vină în cele din urmă prin august. Dar afară începuseră să circule zvonuri neliniştitoare. Pacea din Europa părea compromisă. Prostiile împăratului şi înşelăciunile josnice ale regaliştilor se părea că trebuiau, ca de obicei, plătite cu sânge. Au fost mobilizate ultimul şi penultimul contingent de tineri, iar garda mobilă, abia adunată, echipată numai pe jumătate şi încă neînarmată, făcea în tabăra de la Châlons instrucţie cu bastoane. Or, eu făceam parte, cel puţin pe hârtie, din ultima clasă a celor care trebuiau înrolaţi în această nouă miliţie. Clasa mea nu fusese chemată încă sub arme, dar era vorba ca faptul să intre în atenţia corpului legislativ. Naiba să le ia de corp legislativ şi de gardă mobilă şi de război şi de regele Prusiei şi de împărat şi de prinţ de Hohenzollern care îşi dăduseră parcă mâna cu toţii şi aveau aerul că ameninţă, de data asta legal, strict, într-o manieră mai puţin teribilă oarecum decât împrejurările prin care tocmai trecusem cu bine, fericirea mea atât de apropiată.

Iar dragostea mea era încă şi mai exasperată: oare ce lucru mişelesc şi murdar săvârşisem?

Din fericire, a survenit atunci o diversiune, sub forma unei mici călătorii de agrement.

verlaine – confesiuni (trad o.s.)

Posted in Uncategorized on februarie 11, 2019 by Octavian Soviany

X

Am împrăştiat, în diversele mele cărţi în care am vorbit despre tot şi despre toţi, suficiente detalii despre Parnasul contemporan, despre frumoasele sale strădanii şi despre succesul său final, ca şi despre dragii săi luptători dintre care cei mai mulţi au rămas pentru totdeauna prietenii mei, decişi să-şi păstreze poziţia cucerită şi să combată ripostele unui inamic multiform : prostul-gust, platitudinea sau extravaganţa. E inutil aşadar să revenim asupra acelor timpuri eroice, dar, repet, e bine să precizez care era poziţia mea în mijlocul acestor tovarăşi de luptă care combăteau sub acelaşi drapel ca şi mine.

Ajunseserăm aproape toţi la o anumită notorietate, iar unii din noi chiar la glorie: Copée cu Intimităţile lui, care au apărut în acelaşi timp cu Serbările mele galante, dar mai ales cu Trecătorul, care a făcut să fie auzită pentru prima dată pe scenă limba reînnoită adusă de noi, Sully Prudhomme, sever şi blând în acelaşi timp, marcat încă din acele zile îndepărtate cu semnul cel bun al academismului autentic şi necesar. Alţii luptau cu demnitate în mijlocul câmpiei. Dierx şi ale sale Buze închise, care veneau după Poezii şi poeme, încă şi mai desăvârşite, marcându-i cu măreţie apogeul, pe care volumul anterior îl făgăduise şi îşi ţinuse făgăduiala. Valade şi Mérat, fraţii, de acum separaţi, dar legaţi încă sufleteşte, care după ce dăduseră duo-ul primăvăratic din Aprilie, mai, iunie, cântau acum fiecare cu propria voce, unul celebrând Himerele, idealul şi Idolul său femeia, celălalt suspinând la flaut în La jumătatea urcuşului delicioase egloge, străbătute adesea de o melancolie profundă. Heredia cu sonetele sale care îl făceau fără egal în cultivarea acestei forme, pe care o prefera, chiar dacă putea mânui epopeea încă şi mai superb; în sfârşit, Mendès, exuberant, entuziast dar ştiind deja să-şi domine, să-şi guverneze gândirea şi forma şi devenind, prin spiritul său seducător, dar imperios de propagandă, ceva ca un fel de maestru, rămânând totuşi bunul şi fraternul lor camarad, al acelor spirite tinere, ele însele exuberante şi entuziaste.

Ne reuneam sâmbăta la Leconte de Lisle, joia la Banville, petrecându-se în întregime serile cu discuţii despre artă şi poezie pe care spiritul caustic al celui dintâi le pigmenta într-o manieră truculentă şi neobişnuită, în timp ce ironia glumeaţă a celuilalt maestru le condimenta cu multă delicateţe. Mulţi dintre noi o frecventam pe admirabila Nina, despre care am mai vorbit pe ici pe colo, dar insuficient: o natură artistică pe care focul său lăuntric a devorat-o prematur. Cros şi Villiers de L’Isle-Adam, două genii copleşite de timpuriu de fatalitatea glorioasei lor superiorităţi chiar şi asupra elitelor, se numărau printre obişnuiţii acestor nopţi care răsunau de poezie şi muzică.

Încetasem totuşi să-i mai văd, după ce luasem hotărârea să mă căsătoresc, pe cei mai mulţi dintre aceşti tovarăşi care-mi erau totuşi atât de dragi. Tot timpul meu, toată inima precum şi cea mai mare parte din inima mea erau hărăzite cartierului Montmartre şi încântătoarelor mele vizite de seară.

Într-o seară când m-am înfăţişat acolo, bucuros ca de obicei, aducând în buzunar, pentru a le strecura în taină în mâna celei care avea toate drepturile asupra lor, câteva mici bucăţi în versuri, compuse la slujbă, între două clasificări de documente administrative, de care mă sinchiseam încă şi mai puţin decât de muştele care zburătăceau prin birou, simboluri fugare ale „rimei necapturate” şi, de asemenea, ale judecăţii, care nu-mi revenea decât în prezenţa reală a celei pe care o vedeam pretutindeni şi căreia îi dusesem dorul timp de atâţia ani amărâţi, dezolanţi, mizerabili, ani de singurătate în mijlocul adunărilor vesele, de văduvie în mijlocul fetelor de doi bani, ani de tristeţe în mijlocul serbărilor cu belşug de băutură şi de carne nesăţioasă… Aşadar într-o seară când m-am înfăţişat acolo bucuros ca de obicei, chiar şi mai bucuros, fiindcă tocmai făcusem, la primăriile şi bisericile de care aparţineam, demersurile trebuincioase pentru ca, începând de a doua zi, anunţul civil şi religios al căsătoriei noastre să fie făcut public, am fost întâmpinat de servitoarea care mi-a spus încet: „Domnişoara Mathilde se simte foarte rău. Cred că n-o s-o puteţi vedea astăzi.” Am intrat şi am stat de vorbă cu tatăl ei, care mi-a  spus aproape aceleaşi cuvinte şi a urcat ca să ceară noutăţi de la doamna M. Aceasta mi-a strigat de la capătul de sus al scării: „Haideţi, veniţi. Vizita dumneavoastră o să îi facă bine.”

Era pentru prima dată că intram în cămăruţa aceea albă şi albastră în întregime, unde stătea la pat logodnica mea. Aici am remarcat înainte de toate o fotografie a mea, pusă în rama de scoici a unui mic agheasmatar de pe perete – o fotografie pe care i-o trimisesem iubitei mele în timpul şederii sale la ţară – şi am fost nespus de mişcat; dar abia mi-am stăpânit lacrimile când am privit-o pe bolnavă şi când mâna mea i-a strâns mica mână fierbinte; faţa ei drăgălaşă, alb-trandafirie, era toată pătată cu un roşu violaceu, iar un început de umflătura îi tumefia obrajii scăldaţi în sudoare. Gura ei –  vai, din păcate decolorată! – surâdea însă, iar ochii ei atât de sinceri şi de frumoşi, pe care îi ascuţea în clipa aceea un fulger de febră, îmi spuneau lucruri pe care vocea ei stinsă abia putea să le exprime.

-Nu-i nimic. Nu vă fie frică. Apropo, apar mâine anunţurile? Da? Cu atât mai bine! Eu sunt puţin obosită, doctorul mi-a spus să încerc să dorm, n-am putut toată ziua, dar acum, că v-am văzut şi v-am vorbit, sunt atât de mulţumită încât o să aţipesc gândindu-mă la dumneavoastră. Pe mâine.

A doua zi era duminică. Eram liber toată ziua şi toată seara. În timp ce mă conducea, tatăl ei mi-a spus că se temea să nu fie vorba de variolă. Oamenii de vârsta mea îşi amintesc că o epidemie bântuia pe atunci prin Paris şi avea să persiste până după război şi după Comună. E lesne de înţeles cât eram de neliniştit şi de grăbit să plec, imediat după micul dejun, după ce i-am spus mamei că n-o să vin la prânz, deoarece am fost invitat să prânzesc în oraş, căci nu voiam s-o alarmez inutil, în rue Nicolet, după noutăţi.

Variola se declarase şi începuse delirul.

Abia aşteptam să urc să în camera bolnavei şi tot mama ei – o femeie demnă şi de inimă, căreia îi păstrez un adevărat cult – a fost cea care m-a condus acolo. Tatăl nu era de acord: uşa nu trebuia deschisă prea des şi apoi, cine ştie, poate că boala era molipsitoare.

Nu  era de glumă, ce naiba, cu această obiecţie, dar era formală, şi când împreună cu altele, mai serioase, a mai fost temperată prin nenumărate precauţiuni care au fost luate pentru a mi se permite să mă opresc în vârful picioarelor, la o uşă masivă, abia întredeschise de o mână tremurătoare şi să privesc din prag în camera ei, am trăit una din clipele mele de neuitat.  Dar cu oricâtă prudenţă s-ar fi produs această semi-intruziune, bolnava şi-a dat seama de ea şi, cu o voce slabă, atât de slabă încât era nevoie de întreaga intuiţie a unui tată, a unei mame şi a unui îndrăgostit, nu pentru a o desluşi, ci pentru a o percepe, a spus:

-Intraţi, Paul, şi nu vă fie frică. Ştiu că sunt foarte urâtă în momentul acesta, căci am reuşit să ghicesc de ce boală sufăr. Staţi liniştit, o să fac tot ce mi se va cere şi n-o să mă mai scarpin. Dar mi se pare că asta se ia şi n-aş vrea să vă apropiaţi.

Întrucât am protestat politicos şi cu o convingere care-mi izvora din inimă împotriva severităţii acestei porunci mult prea afectuoase, ea a adăugat, cu un surâs fermecător, făcând aluzie la corespondenţa noastră de mai de mult:

-Asta e ultima încercare a prinţului Galaor. Şi a conchis:

-Fiţi cuminte şi o să mă vindec degrabă, special pentru dumneavoastră. Veniţi doar în fiecare zi după noutăţi… şi continuaţi să-mi faceţi versuri. Vedeţi de altfel că vă am tot timpul alături de mine.

Şi îmi arătă fotografia despre care am vorbit.

M-am retras la un semn al părinţilor. Momentul ei de luciditate încetase şi, în timp ce închideam uşa cu grijă, i-am auzit vocea slăbită îngânând un cântecel, de parcă ar fi gângurit.

Durerii mele reale, caste, ca toate durerile reale, morale sau fizice, i se adăuga, trebuie să mărturisesc, un fel de dezamăgire bicisnică, care aproape că mă făcea să roşesc şi pe care mintea nu pregeta s-o condamne, o dezamăgire aş putea spune de natură carnală. Aşadar căsătoria mea era amânată, iată, până la calendele greceşti. Îmi era ciudă că trebuia să mă stăpânesc, să ajunez atâta timp şi mă simţeam ca unul care parcă s-ar ruşina să găsească numele care i se cuvenea dat unui asemenea post, unei asemenea abstinenţe. Iar în ceea ce mă priveşte, eram – să mi se ierte expresia vulgară cu care caracterizez acest sentiment vulgar – precum cineva căruia i s-a promis mai mult unt decât pâine şi în cele din urmă nu capătă nici pâine, nici unt.

Dar această supărare grosolană, mai curând animalică, ca să n-o spunem pe ocolite, a trecut repede şi i-a lăsat loc unei nelinişti justificate legate de felul în care se va termina boala şi unei „amare şi fade” angoase  că trebui să-i suport iarăşi absenţa, iar de data aceasta poate ca pe un preludiu al… Dumnezeule! Dacă aş fi avut credinţă, măcar credinţa mea slabă de acum, ce m-aş mai fi rugat, ce aş mai fi depus votto-uri în capelele speciale şi în toate sanctuarele pariziene care mi s-ar fi recomandat.

Chiar dacă n-a fost solicitat, miracolul s-a produs totuşi şi spre mijlocul lunii a început convalescenţa, cu atâta vigoare încât după zece zile în care am trecut zilnic de mai multe ori prin rue Nicolet (mai întâi de dimineaţă, apoi după ce ieşeam de la birou, alegându-mi cel mai lung drum către casă, şi în sfârşit seara, pentru a primi veşti din ce în ce mai bune) mi-am putut relua „curtea” aproape de acolo de unde o lăsasem în aparenţă, deşi în realitate sentimentele înaintaseră mult, atât în inima celei dragi cât şi în inima mea. Aşa cum îmi promisese, fusese cuminte, nu se mai scărpinase şi o îngrijiseră admirabil  prietenii mei, doctorii Antoine Cros, fratele poetului şi al sculptorului, şi Paulthier, un tânăr tot numai ştiinţă şi devotament, care a avut parte de o moarte mizerabilă, din cauza unei erori fatale, în cumplita represiune din mai 1871. Părinţii o vegheaseră, de asemenea, pe rând, având grijă ca atunci când se plângea de mâncărimi insuportabile, s-o ungă pe faţă cu cold cream şi cu apă de nalbă. Aşa că arăta la fel ca înainte, doar că mersul ei era puţin mai obosit, iar faţa, puţin slăbită, căpătase o culoare ceva mai vie, iar aceste schimbări aveau şi ele farmecul lor. S-a decis să amânăm cununia pentru prima jumătate a lui iulie, asta prin mai, pentru ca apoi, în ultima săptămână din iunie, cu puţin de data fixată, ziua cea mult sperată să trebuiască amânată din nou. Mama începuse să aibă dureri de cap şi de rinichi simptomatice. Cumplita epidemie n-o ocolise nici pe ea şi a trebuit să treacă prin acelaşi tratament sever ca şi fiica ei.

O iubeam mult pe doamna M. şi i-am mărturisit-o mereu, atât cât a fost în viaţă, dar şi după moartea ei. Se poate vedea din aceste versuri inedite pe care i le-am consacrat la ultimul 2 noiembrie.

Doamnei Marie M…

Eraţi atât de blândă, eraţi atât de bună,

Voi singură în stare, în zile de furtună,

Să potoliţi mânia şi râca dintre noi.

Eram scutiţi de multe dacă-ascultam de voi,

 

De multe şi urâte, apoi, în ora vană

Când până şi speranţa era doar o capcană,

Iar timpul devenise cumplit de fioros

V-aţi hotărât să duceţi un trai mai omenos

Decât războiul crâncen şi pacea cea păzită

Cu armele pe urmă. Fiţi aşadar iubită.

O, voi, a cărei moarte pică atât de prost!

Au cine ştie? Poate acolo de-aţi fi fost

A  voastră toleranţă,  a voastră-nţelepciune

Şi buna-vă voinţă ne-ar fi-nvăţat anume

Să mai uităm de vrajbe, să fim mai iertători

Şi toate-ar fi fost bune, cu Domnul martor lor,

Dar Domnul nu a vrut-o şi nu a fost să fie.

De ce? Dormiţi în pace sub piatra cenuşie,

Mereu la datorie, cu zâmbetu-vă grav,

Dormiţi dar lin, în ziua când paşii mei bolnavi

Nu pot a vă aduce la cruce o cunună,

O, voi, atât de blândă, o voi atât de bună.

Suflet fermecător, artistă înnăscută şi de talent, excelentă muziciană, avea gusturi alese, era inteligentă şi (aşa cum se va vedea) devotată celor pe care îi iubea.

I s-au dat îngrijirile cele mai atente de la început, aceeaşi medici care o îngrijiseră pe fiică s-au ocupat şi de mamă şi, dacă aş fi putut, pentru că, repet, eram un nefericit de necredincios, câte rugăciuni n-aş fi înălţat către cerul pe care îl ofensasem de atâtea ori şi aveam s-o fac şi de atunci înainte şi pe care urma să-l implor pentru grijile mele doar după ce voi primi nişte lecţii severe, să mă tem oare că-n van?

Şi de data asta miracolul pe care nu-l cerusem s-a împlinit. Doamna M. s-a vindecat repede.

Dar căsătoria mea a fost din nou amânată.

verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s,

Posted in Uncategorized on februarie 2, 2019 by Octavian Soviany

IX

Din momentul acela, în fiecare seară, cu foarte puţine excepţii, am făcut, vreme de trei sferturi bune de an, indiferent de ce vreme era, plimbarea aceea care mă purta dintr-un Montmartre în care mă logodisem înapoi într-un Batignolles care  devenise de atâta timp cartierul căminului meu părintesc. O afecţiune reciprocă – cred  (în ciuda viitorului nefericit în care s-a transformat acum trecutul de atunci)  că pot să mă exprim astfel –  precum şi gusturile noastre comune ne legau tot mai mult. Acum şi între familiile noastre se stabilise o anumită intimitate. Mergeam în fiecare duminică să cinez la familia M., unde mama era şi ea invitată ades. Cântecul bun era „în toiul său”, atât literal cât şi metaforic vorbind, şi această cărticică, atât de dragă, sporea zi de zi cu câteva versuri noi. Multe dintre acestea, aproape improvizate, le suprimasem înainte de a-i înmâna lui Alphonse Lemerre, care ajunsese deja celebrul editor din pasajul Choiseul, manuscrisul definitiv, iar acum îmi pare rău, judecând lucrurile dacă nu „la rece”, cum se spune de obicei, cel puţin, sub raport literar, mai de la distanţă, mai de la înălţime şi, dacă vreţi, chiar mai bine. Piesele sacrificate preţuiau tot atât cât şi celelalte şi am ajuns să mă întreb astăzi de unde a apărut acel ostracism… puritan poate, căci – din câte îmi amintesc nu versurile, pe care le-am uitat în totalitate, ci spiritul în care au fost scrise –  trebuie să mărturisesc că ele au fost şterse din hârtiile mele cu brutalitate şi cu pudoare (în fond e acelaşi lucru, căci, pudoarea, fiică a păcatului, păstrează  ceva din savoarea acrişoară a acestuia), întrucât vorbeau despre anumite bucurii care încă nu erau conjugale, din cauza… vivacităţii lor, o, atât de relative încât în privinţa ei n-ar fi mare lucru de spus.

Biete prime ofrande intelectuale şi inocente din ceea ce, vreme de luni şi luni de zile,îmi vor dărui din belşug, după cutare ceremonie ridicolă sau ignorată până atunci, Ziua Cerească şi urmarea ei…. imediată. Cu ce severitate nedreaptă au îndrăznit să vă lovească scrupulele mele de „viitor”, nişte scrupule cu totul noi, ivite pe neaşteptate, căci, în ce mă priveşte, mă dezobişnuisem de mult de asemenea apucături respectabile. Şi vai, nu aveam eu oare să intonez – după un lung răstimp de pocăinţă sinceră la picioarele lui Dumnezeu în care mai cred şi azi după puterile mele – nişte alte Cântece din care cea mai mică ipocrizie sau mai bine zis cea mică reţinere ai spune că e izgonită cu străşnicie şi în legătură cu care nu încerc nicio mustrare de cuget, ci dimpotrivă, ele îmi leagănă, pentru a le face să se trezească, încă şi mai arzătoare, încă şi mai sălbatice, toate dorinţele aproape în întregime carnale.

Timpul trecea nespus de încet, parcă pentru a-i face ciudă nerăbdării cu care aşteptam, din toate puterile minţii şi inimii mele, fericirea definitivă. După lunile cu ploaie şi cu ninsoare,când umblatul prin băltoace  nu era lipsit de un anume farmec aventurier (omul face ce poate; de altfel Aventura mă aştepta pretutindeni!) au venit aprilie şi primele zile de mai, cochete şi destul de răcoroase, care îmi cambrau sub dezmierdările lor înţepătoare bustul încă zvelt pe vremea aceea şi îmi puneau în mişcare încheieturile, pe atunci neobosite, ale picioarelor, mai cu seamă în vederea unor pelerinaje cum era acela în rue Nicolet.

Când a venit vara grea a lui 1870 – iată că am ajuns şi acolo cu povestea mea – cu serile ei nesfârşite şi cu furtunile sale frecvente, cu ocazia vizitelor mele de după-amiază a început, în sfârşit, să se aducă vorba şi despre date, iar mijlocul lui  iulie a fost stabilit în vederea fericitei ceremonii.

Se va-ntâmpla într-un senin de vară.

Un soare mare, strălucind din plin,

Va scoate, din mătase şi satin,

Întreaga-ţi frumuseţe la iveală.

………………………………………………

Iar către seară, uşurel, un vânt,

Se va juca cu voalu-ţi, pus pe rele.

Şi nişte ochi, de undeva din stele,

Vor contempla consorţii, surâzând.

Dar, de vreme ce tot m-am apucat să dau citate din mine însumi, cred că, înainte de a plonja în profunzimile ciudatei mele existenţe private, ar trebui să precizez care era situaţia literară în momentul acela. Poemele saturniene, contemporane cu Relicvarul, (cele două volume au apărut în aceeaşi zi a anului 1866) au avut parte, ca de altfel şi cartea bunului meu prieten, François Copée, de ecouri amestecate : destule reviste şi ziare, moarte de atunci, le-au acoperit, câteodată exagerat, cu elogii incompetente (cel puţin aşa mi se părea atunci şi mi se mai pare şi acum) sau le-au blamat fără discernământ şi mai ales fără bună credinţă. Pe de altă parte, publicaţiile oamenilor serioşi, Roqueplan, Yriarte şi tutti quanti, ne-au încurajat cu adevărat. Sainte-Beuve, de exemplu, s-a ostenit să-mi scrie în mai multe rânduri pe larg, dovadă că îl interesam, iar o vizită pe care i-am făcut-o în tovărăşia lui Copée s-a dovedit foarte interesantă.  Parcă îl văd şi acum, cu figura lui de pe care îngrăşarea venită odată cu vârsta alungase mai vechea lui urâţenie ; chel, ras, cu ochi mici, puţin chinezeşti, cu un rictus mai mult fin decât răutăcios, dar îndeajuns de răutăcios totuşi.  Calotă de catifea neagră, îmbrăcat în flanelă albă de sus până jos din cauza reumatismului (cu care, vai, aveam să fac cunoştinţă nu peste mult !) avea, în fotoliul său uriaş, aerul unui papă heteroclit. La toate acestea li se adăuga o melancolie latentă de seminarist mai curând jansenist şi de îndrăgostit retrospectiv, plin de amintiri ascunse cu grijă. În ochii mei era încă mai degrabă omul din Voluptate decât scriitorul atât de savuros, dar nu lipsit de dedesubturi ciudate din Zile de luni şi m-am apucat, în timp ce-i contemplam figura semi-voltairiană, semi-clericală, dar, înainte de toate şi în pofida a toate, poetică în felul său foarte personal, mai intimă şi mai penetrantă decât oricare alta, să-mi spun în gând, aflat în faţa celui care le făcuse pe vremuri, aceste versuri „libere”, atribuite unui băieţandru  aflat în situaţia unui  dublu exilat: atât de politica tatălui său, cât şi de starea lui precară de sănătate.

„O, Doamne, marea ţi-o mai cer

Şi culmea muntelui Saint-Pierre,

Pe mama mare, dragă mie,

Şi florile de iasomie”

Vorbea cu o voce a cărei intonaţie îmi scapă acum, dar care, din câte pot să-mi amintesc după atâta timp şi după ce – vă rog să reţineţi – am auzit-o o singură dată, era mai degrabă limpede decât puternică, măsurată, mai curând bine cântărită decât lentă în sensul concret al cuvântului. Ne-a spus o mulţime de lucruri încântătore, într-o limbă curgătoare şi pitorească, ca un pârâiaş care se strecoară printre ierburi şi pietricele, a depănat amintiri, dar fără să abuzeze de anecdote. Ne-a vorbit despre Hugo cu o rezervă admirativă, pe care autorul  în mare măsură al Pedepselor decât al Luminilor şi umbrelor nu o împărtăşea faţă de acela al Consolărilor, aşa cum am putut să-mi dau seama mai târziu, după multe discuţii pe care sărmanul de mine le-am avut cu marele om.

Cât despre noi şi volumele noastre de debut, ne-a felicitat cu amabilitate, nu foarte părinteşte, ci mai degrabă avuncular (paternitatea acestui cuvânt nu-mi aparţine). Criticele sale binevoitoare s-au referit de preferinţă la abuzul meu de cuvinte mari începeau cu K, Y şi Ҫ – vestigiu al lecturilor mele de tânăr nu îndeajuns de copt din Leconte de Lisle. Totuşi, în ciuda abundenţei de Tchandra şi de Ҫurya, pe care o găsea exagerată, aşa cum o găsesc astăzi şi eu, i-a plăcut bucata Ҫavitry:

Întocmai ca Çavitrî să stăm în nepăsare,

Având însă, ca dânsa, în noi un ţel sublim.

Uşor-uşor discuţia s-a bătut spre viaţa privată (nici nu se putea altfel cu Joseph Delorme) şi pentru că i-am vorbit despre proiectele mele de căsătorie, Saint-Beuve a conchis fără entuziasm, dar cred că şi fără causticitate :

-E de văzut, e de văzut.

verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s.

Posted in Uncategorized on ianuarie 29, 2019 by Octavian Soviany

VIII

Cumplit e să te afli departe de cel drag!

În  fraze şi cuvinte încerci să afli leac

Iar în întreg noianul de gânduri încâlcite

Ceva ce să va-ntreme, speranţe obosite,

Şi dai doar de amaruri, şi dai doar de fadori.

 

Aşa despicam firul în patru, cuprins de melancolia de a mă afla departe de cea care îmi era dragă, căci o iubeam cu siguranţă, mai ales de când  aflasem  din scrisul său că mă agreează, lucru ţinut în secret numai faţă de … tatăl ei, o melancolie ce avea să se transforme mai târziu, spre necazul meu, pe care ea trebuia să-l ignore şi îl va ignora până la sfârşitul unei interminabile „curţi” care a durat aproape un an, într-o penibilă, agasantă aşteptare, agravată, aşa cum se va vedea mai încolo, de o mulţime de lucruri, care avea să mă facă să devin literalmente „de luni setos, cu ciudă de săptămâni de zile”.

 

Dar pentru moment nu aveam a mă plânge decât de „suferinţa dulce din amor”.

 

Bileţele schimbate prin intermediul bunului Sivry, misive inocente din partea logodnicei mele, pe care eu o priveam  ca atare, cele mai discrete şi mai delicate rânduri din partea mea, întreţineau, prin insinuări delicioase  „flacăra” ce avea apoi să se stingă, după „a vulturilor roşii gâlceavă-ngrozitoare”, mai întâi în funinginea unui proces de separaţie, apoi în noroiul unui divorţ. Dar să nu anticipăm toate aceste nenorociri!

 

Pentru moment eram aşadar aproape fericit; aşa îmi spunea această drăgălaşă corespondenţă, scrisă de o mână poate tremurătoare, cu scrisul său copilăresc şi stângaci, cu stilul său de o minunată simplitate, în care nu găseai nici o urmă, fie şi infinitezimală de preţiozităţi şi care ignora tot ce ar fi putut să fie o frază bine construită. Chiar drăguţele greşeli de franceză, chiar şi rarele şi admirabilele greşeli de ortografie dădeau un farmec  în plus acestui schimb aproape zilnic de scrisori care a durat aproape două luni ce mi s-au părut foarte lungi. Răspunsurile mele deveneau  din ce în ce, nu mai insistente, o zei din ceruri, ci mai cordiale, mai înflăcărate; în timp ce le scriam, simţeam nişte bucurii deja senzuale. Da, fremătam şi cu câtă voluptate! Un frison ca o febră amoroasă  sinceră îmi provoca nişte sărbători ale simţurilor poate caste încă, dar nu  fără anumite furnicături carnale, fără anumite ace, ce naiba!

 

De altfel, o ultimă scrisoare a

 

„Mâinii ei atât de mică

Încât nu-i soi de păsărea

Să-ncapă-acolo fără frică”

 

anunţa o foarte apropiată revenire la Paris. În rândurile sale, recomandările de „înţelepciune” şi de răbdare se amestecau în chip agreabil cu nişte calcule naive care încercau să demonstreze că ne potriveam din toate punctele de vedere: în privinţa vârstei, a gusturilor, a educaţiei, a bunelor noastre familii burgheze. Îmi cerea, cu o mică întorsătură romanescă, în limbajul ei, plin din belşug de un bun-simţ altfel decât acela obişnuit, să fac strădanii pentru a merita pe deplin viitoarea noastră fericire comună. Şi chiar îmi cita exemplul, pe care mi-l propunea drept model, al prinţului Galaor şi al încercărilor prin care trecuse acesta pentru frumoasa lui.

 

 

Ziua fericită şi atât de aşteptată în aşteptarea unei alteia, încă şi mai fericite, într-un viitor dezesperant de incert, numai Dumnezeu ştia pe atunci de câte ori amânate, ziua aceea, ultima zi, ziua – vreau să spun – a întoarcerii, a revederii, ziua despre care scrisesem  aceste două versuri pe care le-am trimis, cu o zi sau două înainte, împreună cu altele, celei căreia îi aparţineau de drept, ziua

 

„Când (unic dor, unică stea!)

O să-mi revăd logodnica”

 

ziua aceea de bucurie a venit în sfârşit. Întâlnirea nu urma să aibă loc decât seara după cină. Cât de lungă, deşi fastă, mi s-a părut ziua aceea divină şi infernală în acelaşi timp! De aceea, de cum s-a apropiat ora mult aşteptată, am început, pentru a-mi petrece timpul împotriva felului meu obişnuit de a fi, eu, cel atât de expeditiv în această privinţă, să mă îngrijesc de toaleta cu care aveam să mă prezint la întâlnire. De câte ori n-a trebuit biata mea mamă, poate surâzând, dar, dacă mă gândesc bine, în sinea ei probabil tulburată, puţin neliniştită de agitaţia mea, să-mi facă şi să-mi refacă nodul lavalierei, la modă atunci, să-mi perie şi răsperie redingota şi pardesiul şi să-mi netezească şi răsnetezească pălăria cilindru. Şi cu ce pas uşor şi serios (Mi-am uitat intenţionat acasă monoclul pătrat, făcut dintr-o sticlă obişnuită de geam. Această podoabă mi-a părut pentru prima dată inutilă, ba chiar un pic ridicolă.), cu ce alură plină de gravitate am parcurs interminabilul bulevard Clichy şi nu mai puţin interminabilul Rochechouart, am escaladat urcuşul abrupt  şi am coborât apoi panta străzii Ramey, pentru a sui în cele din urmă acea dulce Golgotă numită în limbajul vulgar strada Nicolet.

Am fost introdus în salonul unde doamna M. a coborât numaidecât şi m-a încurajat cu o strângere de mână cu adevărat cordială, urmată imediat de soţul ei, cu care am schimbat un salut cvasi-ceremonios. Începuserăm un fel de conversaţie (Oare călătoriseră bine? Cum se făcuseră pe acolo cerealele?) când şi –a făcut deodată apariţia domnişoara, pe care am văzut-o pentru prima dată atunci îmbrăcată „în rochia-i gri-verde, uşurică”.

Printr-un fenomen lesne de explicat, nu mai ţin minte niciun alt amănunt din toaleta pe care o purta în seara aceea. Mă uitam tot timpul la chipul şi la figura ei în general şi mi s-a părut aşa cum o ştiam: încântătoare, minionă. S-a aşezat, după care am strâns uşor sau mai degrabă am apăsat degetele fine ale mâinii ei drepte,în cadrul cercului pe care îl formam în jurul unei mari mese-gheridon, încărcate cu albume şi cu un vas de China cu flori care miroseau minunat.

Evident, existau în gesturile  şi în întreaga ei atitudine timiditate, multă timiditate şi o emoţie evidentă; în ce mă priveşte, cred că în momentele acelea nu aveam nici eu mai mult aplomb. Senzaţie răpitoare, prolog delicat, parcă supranatural, al celor mai intime apropieri. Ea îmi vorbea, eu îi răspundeam, totul era banal, răsnevinovat,  dacă mi se permite un asemenea barbarism, dar cu siguranţă încântător.

M-am retras peste o oră, după ce am cerut şi am obţinut permisiunea de a veni în vizită şi a doua zi, absolut cucerit de data aceasta.

%d blogeri au apreciat asta: