verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

Posted in Uncategorized on februarie 18, 2019 by Octavian Soviany

XI

Dovedind un tact minunat , înţelegând just ceea ce socotea că e din partea mea o dovadă de delicateţe, bănuind că sufăr pentru că nu o pot întâlni pe fiica ei între patru ochi (pentru îndrăgostiţii în suferinţă „iarăşi” oare nu înseamnă  în cele din urmă „mereu”?), doamna M. s-a gândit la un expedient– dacă mă pot folosi de un asemenea cuvânt atunci când e vorba de un lucru de o gentileţe atât de subtilă –poate fără egal şi probabil şi fără precedent în privinţă subînţelesurilor lui pline de castitate. Ea s-a prefăcut că nu s-a însănătoşit încă pe deplin, şi-a convins soţul să-şi continue rolul de infirmier ocazional şi l-a lămurit – jur că pe drept cuvânt – în privinţa respectului pe care i-l purtam tinerei care în curând avea să devină soţia mea cea iubită cu patimă. Aşa încât părea verosimil  ca ea să aibă mare nevoie de prezenţa soţului său.

Prin urmare, întâlnirile mele cu Mathilde – îi dădusem deja acest nume „carolingian” şi, după ce, şovăind puţin, tremurând aproape, i-am strecurat în mână, retrăgându-mă apoi repede, foarte repede,  un madrigal al cărui in coda venenum era „că vă ador, că te ador”, începusem s-o tutuiesc când întâmplarea făcea să ne găsim singuri, iar ea a sfârşit prin a mă tutui la rândul său – prin urmare, aşa cum spuneam, întâlnirile noastre aveau loc, aproape fără excepţie, într-un salonaş de la parter, foarte strâmt, foarte intim, foarte ticsit cu mobilă, oarecum prea rococo, cu o lustră graţioasă aninată de un tavan de indiană înstelată, dar salvat de oroarea de a părea un budoar tocmai de tavanul acela, foarte înalt, şi de o fereastră dintre cele mai mari, care îi dădeau un aer intim şi familial, ce te îndemna parcă să te porţi cuviincios.

Astfel încât aceste întâlniri, care în cazul altora ar fi putut să se corupă şi să degenereze, în  cazul nostru au rămas nevinovate, chiar dacă deveneau tot mai pline de pasiune şi mai pasionante. Făceam amândoi proiecte: unde ne vom stabili, cum ne vom mobila casa. Ce fel de apartament ar fi preferat: unul jos, cu puţine scări de urcat, sau unul înalt şi luminos? Era limpede că îi plăcea, fără discuţie, cel luminos! Nici vorbă nu putea fi de un antresol sumbru, nici chiar de un apartament întunecos de la primul etaj! De asemenea, pentru că mica soţie „econoamă” şi „prevăzătoare” îşi făcea simţită din când în când prezenţa drăgălaş de prozaică, vorbeam despre cele mai bune preţuri, oprindu-ne la o mulţime de amănunte amuzante. Ne interesa mai ales chestiunea mobilatului. O dată a venit vorba de paturi. Ea voia neapărat două: unul de palisandru, pentru mine, sever, foarte simplu, de bun gust etc., altul, pentru ea, tapisat cu mătase albastră sau trandafirie. Al meu instalat într-un cabinet de lucru cu gravuri din secolul al XVIII-leaşi cu bronzuri japoneze, al ei – înconjurat de o mulţime de console din lemn de trandafir. Singurul lucru pe care l-am reţinut din această flecăreală a fost că, după gustul ei, în căminul nostru vor exista două paturi şi aş fi protestat împotriva unei asemenea erezii (am fost întotdeauna duşmanul camerelor nupţiale din fantasmagoriile şmechere ale lui Crébillon-Fiul nu mai puţin decât al celor funebru de formaliste de la vechea Curte a Spaniei) dacă nu mi-aş fi amintit de sfânta ignoranţă a copilăroasei mele interlocutoare cu glasul gânguritor.

Totul, în afară de „mai binele” la care visam şi care, în cazul nostru, avea să fie „mai răul”, mergea aşadar bine; ea punându-şi în aceste întâlniri întreaga inimă feciorelnică, eu – toată discreţia de care eram în stare precum şi un soi de veneraţie amoroasă. Am spus „de care eram în stare”, căci mi se întâmpla uneori, mai ales spre sfârşit, să simt că nu mă mai pot purta cu atâta bun simţ şi atât de… raţional. În asemenea momente, mă retrăgeam brusc, sub un pretext mai bun sau mai rău, cu o repeziciune care stârnea mirare şi mi se reproşa după aceea. Într-o zi, când mi s-a întâmplat asta, în loc s-o sărut pe frunte, aşa cum mi se îngăduia de câteva seri, buzele mele s-au îndreptat fără nicio premeditare spre buzele ei, care, în suprema lor candoare, i-au răspuns sărutului meu, parcă hoţesc.

Îmi amintesc apoi că peste vreo două seri de la acea întâmplare a vorbit o dată despre haine de nou născut, scutece, leagăne şi nume de botez de  ambele sexe… Eram  vrăjit, dar şi un pic mirat. Oare ce naiba avea în cap? Şi nişte hm-uri pline de subînţeles începură să mi se perinde prin minte, când ea îmi spuse, în chip de concluzie: „Căci vom avea un copil”. Ce puteam să-i răspund unei asemenea naivităţi preconjugale? „Sper că da, şi chiar mai mulţi.” Atunci, împrumutând, desigur fără să bănuiască, celebra aserţiune a atât de amuzantului Piron, ea spuse pe un ton imperturbabil: „Nu e nicio îndoială , vom avea  unul cu siguranţă”. Şi, deoarece rămăsesem stupefiat de această fantasmagorie abracadabrescă, a continuat: „Am întrebat-o ieri pe mama cum se fac copiii, iar ea mi-a spus că asta se întâmplă atunci când un  bărbat te sărută întâmplător pe gură. Vezi bine că…”

Iar eu, de atunci, văzând această inocenţă pe care o ştiam de necontestat şi a cărei prospeţime mi-a rămas pentru totdeauna în suflet ca savoarea unui fruct bătut de vânt care îţi rămâne pentru multă vreme în gură, am profitat pe prilej şi am strigat: „Aşa e! Mama ta are dreptate!” (Cât de dulce şi de crudă în acellaşi timp mi se părea această tutuire!) „Iată un motiv ca să ne iubim încă şi mai mult!” Şi, convinşi amândoi că din momentul acela nu mai exista nici o primejdie, am început să ne îmbrăţişăm din toate braţele şi să ne sărutăm din toată gura. După care, făcându-mă din proprie iniţiativă un Iosif sau un Hipolit, de data aceasta – trebuie să recunosc – gata de a cădea în ispită, fugeam de acolo ca un asasin ce-şi lasă cuţitul să cadă, ca un hoţ ce se sperie de propria-i încercare de furt şi o ia la sănătoasa cu mâinile goale, dar cu inima totuşi fericită.

Timpul trecea şi ne puteam gândi deja că Ziua mult aşteptată o să vină în cele din urmă prin august. Dar afară începuseră să circule zvonuri neliniştitoare. Pacea din Europa părea compromisă. Prostiile împăratului şi înşelăciunile josnice ale regaliştilor se părea că trebuiau, ca de obicei, plătite cu sânge. Au fost mobilizate ultimul şi penultimul contingent de tineri, iar garda mobilă, abia adunată, echipată numai pe jumătate şi încă neînarmată, făcea în tabăra de la Châlons instrucţie cu bastoane. Or, eu făceam parte, cel puţin pe hârtie, din ultima clasă a celor care trebuiau înrolaţi în această nouă miliţie. Clasa mea nu fusese chemată încă sub arme, dar era vorba ca faptul să intre în atenţia corpului legislativ. Naiba să le ia de corp legislativ şi de gardă mobilă şi de război şi de regele Prusiei şi de împărat şi de prinţ de Hohenzollern care îşi dăduseră parcă mâna cu toţii şi aveau aerul că ameninţă, de data asta legal, strict, într-o manieră mai puţin teribilă oarecum decât împrejurările prin care tocmai trecusem cu bine, fericirea mea atât de apropiată.

Iar dragostea mea era încă şi mai exasperată: oare ce lucru mişelesc şi murdar săvârşisem?

Din fericire, a survenit atunci o diversiune, sub forma unei mici călătorii de agrement.

Reclame

verlaine – confesiuni (trad o.s.)

Posted in Uncategorized on februarie 11, 2019 by Octavian Soviany

X

Am împrăştiat, în diversele mele cărţi în care am vorbit despre tot şi despre toţi, suficiente detalii despre Parnasul contemporan, despre frumoasele sale strădanii şi despre succesul său final, ca şi despre dragii săi luptători dintre care cei mai mulţi au rămas pentru totdeauna prietenii mei, decişi să-şi păstreze poziţia cucerită şi să combată ripostele unui inamic multiform : prostul-gust, platitudinea sau extravaganţa. E inutil aşadar să revenim asupra acelor timpuri eroice, dar, repet, e bine să precizez care era poziţia mea în mijlocul acestor tovarăşi de luptă care combăteau sub acelaşi drapel ca şi mine.

Ajunseserăm aproape toţi la o anumită notorietate, iar unii din noi chiar la glorie: Copée cu Intimităţile lui, care au apărut în acelaşi timp cu Serbările mele galante, dar mai ales cu Trecătorul, care a făcut să fie auzită pentru prima dată pe scenă limba reînnoită adusă de noi, Sully Prudhomme, sever şi blând în acelaşi timp, marcat încă din acele zile îndepărtate cu semnul cel bun al academismului autentic şi necesar. Alţii luptau cu demnitate în mijlocul câmpiei. Dierx şi ale sale Buze închise, care veneau după Poezii şi poeme, încă şi mai desăvârşite, marcându-i cu măreţie apogeul, pe care volumul anterior îl făgăduise şi îşi ţinuse făgăduiala. Valade şi Mérat, fraţii, de acum separaţi, dar legaţi încă sufleteşte, care după ce dăduseră duo-ul primăvăratic din Aprilie, mai, iunie, cântau acum fiecare cu propria voce, unul celebrând Himerele, idealul şi Idolul său femeia, celălalt suspinând la flaut în La jumătatea urcuşului delicioase egloge, străbătute adesea de o melancolie profundă. Heredia cu sonetele sale care îl făceau fără egal în cultivarea acestei forme, pe care o prefera, chiar dacă putea mânui epopeea încă şi mai superb; în sfârşit, Mendès, exuberant, entuziast dar ştiind deja să-şi domine, să-şi guverneze gândirea şi forma şi devenind, prin spiritul său seducător, dar imperios de propagandă, ceva ca un fel de maestru, rămânând totuşi bunul şi fraternul lor camarad, al acelor spirite tinere, ele însele exuberante şi entuziaste.

Ne reuneam sâmbăta la Leconte de Lisle, joia la Banville, petrecându-se în întregime serile cu discuţii despre artă şi poezie pe care spiritul caustic al celui dintâi le pigmenta într-o manieră truculentă şi neobişnuită, în timp ce ironia glumeaţă a celuilalt maestru le condimenta cu multă delicateţe. Mulţi dintre noi o frecventam pe admirabila Nina, despre care am mai vorbit pe ici pe colo, dar insuficient: o natură artistică pe care focul său lăuntric a devorat-o prematur. Cros şi Villiers de L’Isle-Adam, două genii copleşite de timpuriu de fatalitatea glorioasei lor superiorităţi chiar şi asupra elitelor, se numărau printre obişnuiţii acestor nopţi care răsunau de poezie şi muzică.

Încetasem totuşi să-i mai văd, după ce luasem hotărârea să mă căsătoresc, pe cei mai mulţi dintre aceşti tovarăşi care-mi erau totuşi atât de dragi. Tot timpul meu, toată inima precum şi cea mai mare parte din inima mea erau hărăzite cartierului Montmartre şi încântătoarelor mele vizite de seară.

Într-o seară când m-am înfăţişat acolo, bucuros ca de obicei, aducând în buzunar, pentru a le strecura în taină în mâna celei care avea toate drepturile asupra lor, câteva mici bucăţi în versuri, compuse la slujbă, între două clasificări de documente administrative, de care mă sinchiseam încă şi mai puţin decât de muştele care zburătăceau prin birou, simboluri fugare ale „rimei necapturate” şi, de asemenea, ale judecăţii, care nu-mi revenea decât în prezenţa reală a celei pe care o vedeam pretutindeni şi căreia îi dusesem dorul timp de atâţia ani amărâţi, dezolanţi, mizerabili, ani de singurătate în mijlocul adunărilor vesele, de văduvie în mijlocul fetelor de doi bani, ani de tristeţe în mijlocul serbărilor cu belşug de băutură şi de carne nesăţioasă… Aşadar într-o seară când m-am înfăţişat acolo bucuros ca de obicei, chiar şi mai bucuros, fiindcă tocmai făcusem, la primăriile şi bisericile de care aparţineam, demersurile trebuincioase pentru ca, începând de a doua zi, anunţul civil şi religios al căsătoriei noastre să fie făcut public, am fost întâmpinat de servitoarea care mi-a spus încet: „Domnişoara Mathilde se simte foarte rău. Cred că n-o s-o puteţi vedea astăzi.” Am intrat şi am stat de vorbă cu tatăl ei, care mi-a  spus aproape aceleaşi cuvinte şi a urcat ca să ceară noutăţi de la doamna M. Aceasta mi-a strigat de la capătul de sus al scării: „Haideţi, veniţi. Vizita dumneavoastră o să îi facă bine.”

Era pentru prima dată că intram în cămăruţa aceea albă şi albastră în întregime, unde stătea la pat logodnica mea. Aici am remarcat înainte de toate o fotografie a mea, pusă în rama de scoici a unui mic agheasmatar de pe perete – o fotografie pe care i-o trimisesem iubitei mele în timpul şederii sale la ţară – şi am fost nespus de mişcat; dar abia mi-am stăpânit lacrimile când am privit-o pe bolnavă şi când mâna mea i-a strâns mica mână fierbinte; faţa ei drăgălaşă, alb-trandafirie, era toată pătată cu un roşu violaceu, iar un început de umflătura îi tumefia obrajii scăldaţi în sudoare. Gura ei –  vai, din păcate decolorată! – surâdea însă, iar ochii ei atât de sinceri şi de frumoşi, pe care îi ascuţea în clipa aceea un fulger de febră, îmi spuneau lucruri pe care vocea ei stinsă abia putea să le exprime.

-Nu-i nimic. Nu vă fie frică. Apropo, apar mâine anunţurile? Da? Cu atât mai bine! Eu sunt puţin obosită, doctorul mi-a spus să încerc să dorm, n-am putut toată ziua, dar acum, că v-am văzut şi v-am vorbit, sunt atât de mulţumită încât o să aţipesc gândindu-mă la dumneavoastră. Pe mâine.

A doua zi era duminică. Eram liber toată ziua şi toată seara. În timp ce mă conducea, tatăl ei mi-a spus că se temea să nu fie vorba de variolă. Oamenii de vârsta mea îşi amintesc că o epidemie bântuia pe atunci prin Paris şi avea să persiste până după război şi după Comună. E lesne de înţeles cât eram de neliniştit şi de grăbit să plec, imediat după micul dejun, după ce i-am spus mamei că n-o să vin la prânz, deoarece am fost invitat să prânzesc în oraş, căci nu voiam s-o alarmez inutil, în rue Nicolet, după noutăţi.

Variola se declarase şi începuse delirul.

Abia aşteptam să urc să în camera bolnavei şi tot mama ei – o femeie demnă şi de inimă, căreia îi păstrez un adevărat cult – a fost cea care m-a condus acolo. Tatăl nu era de acord: uşa nu trebuia deschisă prea des şi apoi, cine ştie, poate că boala era molipsitoare.

Nu  era de glumă, ce naiba, cu această obiecţie, dar era formală, şi când împreună cu altele, mai serioase, a mai fost temperată prin nenumărate precauţiuni care au fost luate pentru a mi se permite să mă opresc în vârful picioarelor, la o uşă masivă, abia întredeschise de o mână tremurătoare şi să privesc din prag în camera ei, am trăit una din clipele mele de neuitat.  Dar cu oricâtă prudenţă s-ar fi produs această semi-intruziune, bolnava şi-a dat seama de ea şi, cu o voce slabă, atât de slabă încât era nevoie de întreaga intuiţie a unui tată, a unei mame şi a unui îndrăgostit, nu pentru a o desluşi, ci pentru a o percepe, a spus:

-Intraţi, Paul, şi nu vă fie frică. Ştiu că sunt foarte urâtă în momentul acesta, căci am reuşit să ghicesc de ce boală sufăr. Staţi liniştit, o să fac tot ce mi se va cere şi n-o să mă mai scarpin. Dar mi se pare că asta se ia şi n-aş vrea să vă apropiaţi.

Întrucât am protestat politicos şi cu o convingere care-mi izvora din inimă împotriva severităţii acestei porunci mult prea afectuoase, ea a adăugat, cu un surâs fermecător, făcând aluzie la corespondenţa noastră de mai de mult:

-Asta e ultima încercare a prinţului Galaor. Şi a conchis:

-Fiţi cuminte şi o să mă vindec degrabă, special pentru dumneavoastră. Veniţi doar în fiecare zi după noutăţi… şi continuaţi să-mi faceţi versuri. Vedeţi de altfel că vă am tot timpul alături de mine.

Şi îmi arătă fotografia despre care am vorbit.

M-am retras la un semn al părinţilor. Momentul ei de luciditate încetase şi, în timp ce închideam uşa cu grijă, i-am auzit vocea slăbită îngânând un cântecel, de parcă ar fi gângurit.

Durerii mele reale, caste, ca toate durerile reale, morale sau fizice, i se adăuga, trebuie să mărturisesc, un fel de dezamăgire bicisnică, care aproape că mă făcea să roşesc şi pe care mintea nu pregeta s-o condamne, o dezamăgire aş putea spune de natură carnală. Aşadar căsătoria mea era amânată, iată, până la calendele greceşti. Îmi era ciudă că trebuia să mă stăpânesc, să ajunez atâta timp şi mă simţeam ca unul care parcă s-ar ruşina să găsească numele care i se cuvenea dat unui asemenea post, unei asemenea abstinenţe. Iar în ceea ce mă priveşte, eram – să mi se ierte expresia vulgară cu care caracterizez acest sentiment vulgar – precum cineva căruia i s-a promis mai mult unt decât pâine şi în cele din urmă nu capătă nici pâine, nici unt.

Dar această supărare grosolană, mai curând animalică, ca să n-o spunem pe ocolite, a trecut repede şi i-a lăsat loc unei nelinişti justificate legate de felul în care se va termina boala şi unei „amare şi fade” angoase  că trebui să-i suport iarăşi absenţa, iar de data aceasta poate ca pe un preludiu al… Dumnezeule! Dacă aş fi avut credinţă, măcar credinţa mea slabă de acum, ce m-aş mai fi rugat, ce aş mai fi depus votto-uri în capelele speciale şi în toate sanctuarele pariziene care mi s-ar fi recomandat.

Chiar dacă n-a fost solicitat, miracolul s-a produs totuşi şi spre mijlocul lunii a început convalescenţa, cu atâta vigoare încât după zece zile în care am trecut zilnic de mai multe ori prin rue Nicolet (mai întâi de dimineaţă, apoi după ce ieşeam de la birou, alegându-mi cel mai lung drum către casă, şi în sfârşit seara, pentru a primi veşti din ce în ce mai bune) mi-am putut relua „curtea” aproape de acolo de unde o lăsasem în aparenţă, deşi în realitate sentimentele înaintaseră mult, atât în inima celei dragi cât şi în inima mea. Aşa cum îmi promisese, fusese cuminte, nu se mai scărpinase şi o îngrijiseră admirabil  prietenii mei, doctorii Antoine Cros, fratele poetului şi al sculptorului, şi Paulthier, un tânăr tot numai ştiinţă şi devotament, care a avut parte de o moarte mizerabilă, din cauza unei erori fatale, în cumplita represiune din mai 1871. Părinţii o vegheaseră, de asemenea, pe rând, având grijă ca atunci când se plângea de mâncărimi insuportabile, s-o ungă pe faţă cu cold cream şi cu apă de nalbă. Aşa că arăta la fel ca înainte, doar că mersul ei era puţin mai obosit, iar faţa, puţin slăbită, căpătase o culoare ceva mai vie, iar aceste schimbări aveau şi ele farmecul lor. S-a decis să amânăm cununia pentru prima jumătate a lui iulie, asta prin mai, pentru ca apoi, în ultima săptămână din iunie, cu puţin de data fixată, ziua cea mult sperată să trebuiască amânată din nou. Mama începuse să aibă dureri de cap şi de rinichi simptomatice. Cumplita epidemie n-o ocolise nici pe ea şi a trebuit să treacă prin acelaşi tratament sever ca şi fiica ei.

O iubeam mult pe doamna M. şi i-am mărturisit-o mereu, atât cât a fost în viaţă, dar şi după moartea ei. Se poate vedea din aceste versuri inedite pe care i le-am consacrat la ultimul 2 noiembrie.

Doamnei Marie M…

Eraţi atât de blândă, eraţi atât de bună,

Voi singură în stare, în zile de furtună,

Să potoliţi mânia şi râca dintre noi.

Eram scutiţi de multe dacă-ascultam de voi,

 

De multe şi urâte, apoi, în ora vană

Când până şi speranţa era doar o capcană,

Iar timpul devenise cumplit de fioros

V-aţi hotărât să duceţi un trai mai omenos

Decât războiul crâncen şi pacea cea păzită

Cu armele pe urmă. Fiţi aşadar iubită.

O, voi, a cărei moarte pică atât de prost!

Au cine ştie? Poate acolo de-aţi fi fost

A  voastră toleranţă,  a voastră-nţelepciune

Şi buna-vă voinţă ne-ar fi-nvăţat anume

Să mai uităm de vrajbe, să fim mai iertători

Şi toate-ar fi fost bune, cu Domnul martor lor,

Dar Domnul nu a vrut-o şi nu a fost să fie.

De ce? Dormiţi în pace sub piatra cenuşie,

Mereu la datorie, cu zâmbetu-vă grav,

Dormiţi dar lin, în ziua când paşii mei bolnavi

Nu pot a vă aduce la cruce o cunună,

O, voi, atât de blândă, o voi atât de bună.

Suflet fermecător, artistă înnăscută şi de talent, excelentă muziciană, avea gusturi alese, era inteligentă şi (aşa cum se va vedea) devotată celor pe care îi iubea.

I s-au dat îngrijirile cele mai atente de la început, aceeaşi medici care o îngrijiseră pe fiică s-au ocupat şi de mamă şi, dacă aş fi putut, pentru că, repet, eram un nefericit de necredincios, câte rugăciuni n-aş fi înălţat către cerul pe care îl ofensasem de atâtea ori şi aveam s-o fac şi de atunci înainte şi pe care urma să-l implor pentru grijile mele doar după ce voi primi nişte lecţii severe, să mă tem oare că-n van?

Şi de data asta miracolul pe care nu-l cerusem s-a împlinit. Doamna M. s-a vindecat repede.

Dar căsătoria mea a fost din nou amânată.

verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s,

Posted in Uncategorized on februarie 2, 2019 by Octavian Soviany

IX

Din momentul acela, în fiecare seară, cu foarte puţine excepţii, am făcut, vreme de trei sferturi bune de an, indiferent de ce vreme era, plimbarea aceea care mă purta dintr-un Montmartre în care mă logodisem înapoi într-un Batignolles care  devenise de atâta timp cartierul căminului meu părintesc. O afecţiune reciprocă – cred  (în ciuda viitorului nefericit în care s-a transformat acum trecutul de atunci)  că pot să mă exprim astfel –  precum şi gusturile noastre comune ne legau tot mai mult. Acum şi între familiile noastre se stabilise o anumită intimitate. Mergeam în fiecare duminică să cinez la familia M., unde mama era şi ea invitată ades. Cântecul bun era „în toiul său”, atât literal cât şi metaforic vorbind, şi această cărticică, atât de dragă, sporea zi de zi cu câteva versuri noi. Multe dintre acestea, aproape improvizate, le suprimasem înainte de a-i înmâna lui Alphonse Lemerre, care ajunsese deja celebrul editor din pasajul Choiseul, manuscrisul definitiv, iar acum îmi pare rău, judecând lucrurile dacă nu „la rece”, cum se spune de obicei, cel puţin, sub raport literar, mai de la distanţă, mai de la înălţime şi, dacă vreţi, chiar mai bine. Piesele sacrificate preţuiau tot atât cât şi celelalte şi am ajuns să mă întreb astăzi de unde a apărut acel ostracism… puritan poate, căci – din câte îmi amintesc nu versurile, pe care le-am uitat în totalitate, ci spiritul în care au fost scrise –  trebuie să mărturisesc că ele au fost şterse din hârtiile mele cu brutalitate şi cu pudoare (în fond e acelaşi lucru, căci, pudoarea, fiică a păcatului, păstrează  ceva din savoarea acrişoară a acestuia), întrucât vorbeau despre anumite bucurii care încă nu erau conjugale, din cauza… vivacităţii lor, o, atât de relative încât în privinţa ei n-ar fi mare lucru de spus.

Biete prime ofrande intelectuale şi inocente din ceea ce, vreme de luni şi luni de zile,îmi vor dărui din belşug, după cutare ceremonie ridicolă sau ignorată până atunci, Ziua Cerească şi urmarea ei…. imediată. Cu ce severitate nedreaptă au îndrăznit să vă lovească scrupulele mele de „viitor”, nişte scrupule cu totul noi, ivite pe neaşteptate, căci, în ce mă priveşte, mă dezobişnuisem de mult de asemenea apucături respectabile. Şi vai, nu aveam eu oare să intonez – după un lung răstimp de pocăinţă sinceră la picioarele lui Dumnezeu în care mai cred şi azi după puterile mele – nişte alte Cântece din care cea mai mică ipocrizie sau mai bine zis cea mică reţinere ai spune că e izgonită cu străşnicie şi în legătură cu care nu încerc nicio mustrare de cuget, ci dimpotrivă, ele îmi leagănă, pentru a le face să se trezească, încă şi mai arzătoare, încă şi mai sălbatice, toate dorinţele aproape în întregime carnale.

Timpul trecea nespus de încet, parcă pentru a-i face ciudă nerăbdării cu care aşteptam, din toate puterile minţii şi inimii mele, fericirea definitivă. După lunile cu ploaie şi cu ninsoare,când umblatul prin băltoace  nu era lipsit de un anume farmec aventurier (omul face ce poate; de altfel Aventura mă aştepta pretutindeni!) au venit aprilie şi primele zile de mai, cochete şi destul de răcoroase, care îmi cambrau sub dezmierdările lor înţepătoare bustul încă zvelt pe vremea aceea şi îmi puneau în mişcare încheieturile, pe atunci neobosite, ale picioarelor, mai cu seamă în vederea unor pelerinaje cum era acela în rue Nicolet.

Când a venit vara grea a lui 1870 – iată că am ajuns şi acolo cu povestea mea – cu serile ei nesfârşite şi cu furtunile sale frecvente, cu ocazia vizitelor mele de după-amiază a început, în sfârşit, să se aducă vorba şi despre date, iar mijlocul lui  iulie a fost stabilit în vederea fericitei ceremonii.

Se va-ntâmpla într-un senin de vară.

Un soare mare, strălucind din plin,

Va scoate, din mătase şi satin,

Întreaga-ţi frumuseţe la iveală.

………………………………………………

Iar către seară, uşurel, un vânt,

Se va juca cu voalu-ţi, pus pe rele.

Şi nişte ochi, de undeva din stele,

Vor contempla consorţii, surâzând.

Dar, de vreme ce tot m-am apucat să dau citate din mine însumi, cred că, înainte de a plonja în profunzimile ciudatei mele existenţe private, ar trebui să precizez care era situaţia literară în momentul acela. Poemele saturniene, contemporane cu Relicvarul, (cele două volume au apărut în aceeaşi zi a anului 1866) au avut parte, ca de altfel şi cartea bunului meu prieten, François Copée, de ecouri amestecate : destule reviste şi ziare, moarte de atunci, le-au acoperit, câteodată exagerat, cu elogii incompetente (cel puţin aşa mi se părea atunci şi mi se mai pare şi acum) sau le-au blamat fără discernământ şi mai ales fără bună credinţă. Pe de altă parte, publicaţiile oamenilor serioşi, Roqueplan, Yriarte şi tutti quanti, ne-au încurajat cu adevărat. Sainte-Beuve, de exemplu, s-a ostenit să-mi scrie în mai multe rânduri pe larg, dovadă că îl interesam, iar o vizită pe care i-am făcut-o în tovărăşia lui Copée s-a dovedit foarte interesantă.  Parcă îl văd şi acum, cu figura lui de pe care îngrăşarea venită odată cu vârsta alungase mai vechea lui urâţenie ; chel, ras, cu ochi mici, puţin chinezeşti, cu un rictus mai mult fin decât răutăcios, dar îndeajuns de răutăcios totuşi.  Calotă de catifea neagră, îmbrăcat în flanelă albă de sus până jos din cauza reumatismului (cu care, vai, aveam să fac cunoştinţă nu peste mult !) avea, în fotoliul său uriaş, aerul unui papă heteroclit. La toate acestea li se adăuga o melancolie latentă de seminarist mai curând jansenist şi de îndrăgostit retrospectiv, plin de amintiri ascunse cu grijă. În ochii mei era încă mai degrabă omul din Voluptate decât scriitorul atât de savuros, dar nu lipsit de dedesubturi ciudate din Zile de luni şi m-am apucat, în timp ce-i contemplam figura semi-voltairiană, semi-clericală, dar, înainte de toate şi în pofida a toate, poetică în felul său foarte personal, mai intimă şi mai penetrantă decât oricare alta, să-mi spun în gând, aflat în faţa celui care le făcuse pe vremuri, aceste versuri „libere”, atribuite unui băieţandru  aflat în situaţia unui  dublu exilat: atât de politica tatălui său, cât şi de starea lui precară de sănătate.

„O, Doamne, marea ţi-o mai cer

Şi culmea muntelui Saint-Pierre,

Pe mama mare, dragă mie,

Şi florile de iasomie”

Vorbea cu o voce a cărei intonaţie îmi scapă acum, dar care, din câte pot să-mi amintesc după atâta timp şi după ce – vă rog să reţineţi – am auzit-o o singură dată, era mai degrabă limpede decât puternică, măsurată, mai curând bine cântărită decât lentă în sensul concret al cuvântului. Ne-a spus o mulţime de lucruri încântătore, într-o limbă curgătoare şi pitorească, ca un pârâiaş care se strecoară printre ierburi şi pietricele, a depănat amintiri, dar fără să abuzeze de anecdote. Ne-a vorbit despre Hugo cu o rezervă admirativă, pe care autorul  în mare măsură al Pedepselor decât al Luminilor şi umbrelor nu o împărtăşea faţă de acela al Consolărilor, aşa cum am putut să-mi dau seama mai târziu, după multe discuţii pe care sărmanul de mine le-am avut cu marele om.

Cât despre noi şi volumele noastre de debut, ne-a felicitat cu amabilitate, nu foarte părinteşte, ci mai degrabă avuncular (paternitatea acestui cuvânt nu-mi aparţine). Criticele sale binevoitoare s-au referit de preferinţă la abuzul meu de cuvinte mari începeau cu K, Y şi Ҫ – vestigiu al lecturilor mele de tânăr nu îndeajuns de copt din Leconte de Lisle. Totuşi, în ciuda abundenţei de Tchandra şi de Ҫurya, pe care o găsea exagerată, aşa cum o găsesc astăzi şi eu, i-a plăcut bucata Ҫavitry:

Întocmai ca Çavitrî să stăm în nepăsare,

Având însă, ca dânsa, în noi un ţel sublim.

Uşor-uşor discuţia s-a bătut spre viaţa privată (nici nu se putea altfel cu Joseph Delorme) şi pentru că i-am vorbit despre proiectele mele de căsătorie, Saint-Beuve a conchis fără entuziasm, dar cred că şi fără causticitate :

-E de văzut, e de văzut.

verlaine – confesiuni (II) – trad. o.s.

Posted in Uncategorized on ianuarie 29, 2019 by Octavian Soviany

VIII

Cumplit e să te afli departe de cel drag!

În  fraze şi cuvinte încerci să afli leac

Iar în întreg noianul de gânduri încâlcite

Ceva ce să va-ntreme, speranţe obosite,

Şi dai doar de amaruri, şi dai doar de fadori.

 

Aşa despicam firul în patru, cuprins de melancolia de a mă afla departe de cea care îmi era dragă, căci o iubeam cu siguranţă, mai ales de când  aflasem  din scrisul său că mă agreează, lucru ţinut în secret numai faţă de … tatăl ei, o melancolie ce avea să se transforme mai târziu, spre necazul meu, pe care ea trebuia să-l ignore şi îl va ignora până la sfârşitul unei interminabile „curţi” care a durat aproape un an, într-o penibilă, agasantă aşteptare, agravată, aşa cum se va vedea mai încolo, de o mulţime de lucruri, care avea să mă facă să devin literalmente „de luni setos, cu ciudă de săptămâni de zile”.

 

Dar pentru moment nu aveam a mă plânge decât de „suferinţa dulce din amor”.

 

Bileţele schimbate prin intermediul bunului Sivry, misive inocente din partea logodnicei mele, pe care eu o priveam  ca atare, cele mai discrete şi mai delicate rânduri din partea mea, întreţineau, prin insinuări delicioase  „flacăra” ce avea apoi să se stingă, după „a vulturilor roşii gâlceavă-ngrozitoare”, mai întâi în funinginea unui proces de separaţie, apoi în noroiul unui divorţ. Dar să nu anticipăm toate aceste nenorociri!

 

Pentru moment eram aşadar aproape fericit; aşa îmi spunea această drăgălaşă corespondenţă, scrisă de o mână poate tremurătoare, cu scrisul său copilăresc şi stângaci, cu stilul său de o minunată simplitate, în care nu găseai nici o urmă, fie şi infinitezimală de preţiozităţi şi care ignora tot ce ar fi putut să fie o frază bine construită. Chiar drăguţele greşeli de franceză, chiar şi rarele şi admirabilele greşeli de ortografie dădeau un farmec  în plus acestui schimb aproape zilnic de scrisori care a durat aproape două luni ce mi s-au părut foarte lungi. Răspunsurile mele deveneau  din ce în ce, nu mai insistente, o zei din ceruri, ci mai cordiale, mai înflăcărate; în timp ce le scriam, simţeam nişte bucurii deja senzuale. Da, fremătam şi cu câtă voluptate! Un frison ca o febră amoroasă  sinceră îmi provoca nişte sărbători ale simţurilor poate caste încă, dar nu  fără anumite furnicături carnale, fără anumite ace, ce naiba!

 

De altfel, o ultimă scrisoare a

 

„Mâinii ei atât de mică

Încât nu-i soi de păsărea

Să-ncapă-acolo fără frică”

 

anunţa o foarte apropiată revenire la Paris. În rândurile sale, recomandările de „înţelepciune” şi de răbdare se amestecau în chip agreabil cu nişte calcule naive care încercau să demonstreze că ne potriveam din toate punctele de vedere: în privinţa vârstei, a gusturilor, a educaţiei, a bunelor noastre familii burgheze. Îmi cerea, cu o mică întorsătură romanescă, în limbajul ei, plin din belşug de un bun-simţ altfel decât acela obişnuit, să fac strădanii pentru a merita pe deplin viitoarea noastră fericire comună. Şi chiar îmi cita exemplul, pe care mi-l propunea drept model, al prinţului Galaor şi al încercărilor prin care trecuse acesta pentru frumoasa lui.

 

 

Ziua fericită şi atât de aşteptată în aşteptarea unei alteia, încă şi mai fericite, într-un viitor dezesperant de incert, numai Dumnezeu ştia pe atunci de câte ori amânate, ziua aceea, ultima zi, ziua – vreau să spun – a întoarcerii, a revederii, ziua despre care scrisesem  aceste două versuri pe care le-am trimis, cu o zi sau două înainte, împreună cu altele, celei căreia îi aparţineau de drept, ziua

 

„Când (unic dor, unică stea!)

O să-mi revăd logodnica”

 

ziua aceea de bucurie a venit în sfârşit. Întâlnirea nu urma să aibă loc decât seara după cină. Cât de lungă, deşi fastă, mi s-a părut ziua aceea divină şi infernală în acelaşi timp! De aceea, de cum s-a apropiat ora mult aşteptată, am început, pentru a-mi petrece timpul împotriva felului meu obişnuit de a fi, eu, cel atât de expeditiv în această privinţă, să mă îngrijesc de toaleta cu care aveam să mă prezint la întâlnire. De câte ori n-a trebuit biata mea mamă, poate surâzând, dar, dacă mă gândesc bine, în sinea ei probabil tulburată, puţin neliniştită de agitaţia mea, să-mi facă şi să-mi refacă nodul lavalierei, la modă atunci, să-mi perie şi răsperie redingota şi pardesiul şi să-mi netezească şi răsnetezească pălăria cilindru. Şi cu ce pas uşor şi serios (Mi-am uitat intenţionat acasă monoclul pătrat, făcut dintr-o sticlă obişnuită de geam. Această podoabă mi-a părut pentru prima dată inutilă, ba chiar un pic ridicolă.), cu ce alură plină de gravitate am parcurs interminabilul bulevard Clichy şi nu mai puţin interminabilul Rochechouart, am escaladat urcuşul abrupt  şi am coborât apoi panta străzii Ramey, pentru a sui în cele din urmă acea dulce Golgotă numită în limbajul vulgar strada Nicolet.

Am fost introdus în salonul unde doamna M. a coborât numaidecât şi m-a încurajat cu o strângere de mână cu adevărat cordială, urmată imediat de soţul ei, cu care am schimbat un salut cvasi-ceremonios. Începuserăm un fel de conversaţie (Oare călătoriseră bine? Cum se făcuseră pe acolo cerealele?) când şi –a făcut deodată apariţia domnişoara, pe care am văzut-o pentru prima dată atunci îmbrăcată „în rochia-i gri-verde, uşurică”.

Printr-un fenomen lesne de explicat, nu mai ţin minte niciun alt amănunt din toaleta pe care o purta în seara aceea. Mă uitam tot timpul la chipul şi la figura ei în general şi mi s-a părut aşa cum o ştiam: încântătoare, minionă. S-a aşezat, după care am strâns uşor sau mai degrabă am apăsat degetele fine ale mâinii ei drepte,în cadrul cercului pe care îl formam în jurul unei mari mese-gheridon, încărcate cu albume şi cu un vas de China cu flori care miroseau minunat.

Evident, existau în gesturile  şi în întreaga ei atitudine timiditate, multă timiditate şi o emoţie evidentă; în ce mă priveşte, cred că în momentele acelea nu aveam nici eu mai mult aplomb. Senzaţie răpitoare, prolog delicat, parcă supranatural, al celor mai intime apropieri. Ea îmi vorbea, eu îi răspundeam, totul era banal, răsnevinovat,  dacă mi se permite un asemenea barbarism, dar cu siguranţă încântător.

M-am retras peste o oră, după ce am cerut şi am obţinut permisiunea de a veni în vizită şi a doua zi, absolut cucerit de data aceasta.

verlaine – confesiuni (II)

Posted in Uncategorized on ianuarie 25, 2019 by Octavian Soviany

VII

Pentru ce? Ei, zei preabuni, pentru ce dacă nu pentru ajunarea întreruptă, pentru plictiseala aceea salvatoare, aruncată în  cele patru vânturi ale beţiei şi destrăbălării, mai mult din prostie decât din perversitate. Şi toate – pentru a ajunge la ce? Nici măcar la antrenul de odinioară (iată că în viaţa mea apăruse deja un odinioară!), nici măcar la acea dorinţă de-a o lua de la capăt pe care o are până la urmă orice beţiv şi orice alergător, doar la o cotcodăceală demoralizată, doar la greaţa împinsă ad vomitum.

Atunci, fără să stau nicio clipă pe gânduri, fără să mă mai întreb ce aveam de făcut, i-am scris lui Sivry o scrisoare în care, împotriva oricăror reguli, împotriva protocolului privat pe care îl impune viaţa de societate, i-am cerut mâna surorii sale.

Scrisoarea odată încheiată, m-am îmbrăcat în grabă şi am alergat într-un suflet la poştă. Era prea devreme. Biroul era închis. Din fericire, aveam nişte timbre în portmoneu şi, cu o mână febrilă, dar hotărâtă în acelaşi timp, am aruncat scrisoarea în cutie . După care, am alergat acasă, parcă şi mai grăbit decât alergasem adineauri la poştă, ca şi cum m-aş fi temut să nu-mi regret hotărârea precipitată. Dar n-am simţit nicio părere de rău şi, cu inima uşoară, palpitând tot de un fel de febră plăcută, m-am culcat din nou şi am dormit până la prânz, când am fost trezit ca să merg la masă.

Au trecut două, trei zile, ucigătoare, aproape eterne, la capătul cărora a venit o scrisoare de la Sivry, care îmi dădea de veste, că la fel ca şi mine, apucase taurul de coarne, că, impresionat de caracterul neaşteptat şi de tonul gentil al misivei mele, i-a vorbit despre ea mai întâi surorii sale, apoi mamei lui, care a socotit de cuviinţă să i se adreseze numaidecât domnului MM, soţul ei de al doilea  (Voi vorbi poate la locul şi momentul potrivit despre aceste două personaje, care nu semănau deloc unul cu celălalt şi care au avut o înrâurire atât de mare asupra destinului meu.) Binecuvântata scrisoare a lui Sivry îmi mai spunea că puteam să nădăjduiesc şi îmi cerea să mai stau un timp la ţară, unde va veni să mă întâlnească, dacă n-am nimic împotrivă, peste câteva zile. O să ne întoarcem împreună la Paris, unde aveam să vedem cum stau lucrurile şi să facem toate cele trebuincioase.

Era divin, idila mea începea să mă fure! Şi din momentul acela am conceput planul Cântecului bun (dacă nu cumva cuvântul plan vi se pare prea ambiţios, fiind vorba de o lucrare atât de subţire) pe care, din tot bagajul destul de voluminos al versurilor mele, îl prefer pentru că e atât de sincer, conceput cu atâta iubire, atâta dulceaţă şi curăţenie şi scris cu atâta simplitate.

E-o dimineaţă calmă, c-un soare încă moale,

Ce poleieşte grâne şi umede secare.

Încă răcoarea nopţii-n azur o poţi simţi…

 

Aşa se deschidea acel volum subţirel, care urma să apară peste un an, tocmai în timpul războiului şi despre care Victor Hugo avea să-mi spună la întoarcerea lui în Franţa că e  „ca o floare în mijlocul unui obuz”. Nu ştiu dacă este adevărat, dar întotdeauna am avut o anumită predilecţie pentru această biată cărticică, în care vorbeşte o inimă purificată în întregime.

 

Sivry şi-a ţinut promisiunea şi am  avut plăcerea să-l întâmpin în mica gară, aşezată doar la un  kilometru de Fampoux. Îmi aducea veşti bune, întunecate însă, vai, de anunţul că, peste puţin timp  întreaga familie avea să plece pentru aproape două luni în Normandia. Respectiv domnul şi doamna M., fiica lor mai mare, cea despre care este vorba aici, precum şi o altă fiică, în vârstă de doar zece ani. Dar a subliniat buna primire a cererii de către mama şi fata ei. Cât despre tată, el conta prea puţin, chiar dacă ar fi putut să ne încurce socotelile, de vreme ce bietul om  murise de mult şi sufletul lui era acum în mâna lui Dumnezeu. Am petrecut o săptămână plăcută alături de Sivry sub acoperişul modest al unchiului meu. În duminica următoare, cu prilejul liturghiei celei mari, prietenul meu s-a aşezat la armoniu şi a uimit, dacă nu cumva chiar a scandalizat puţin urechile rustice ale auditoriului, cu nişte cântări liturgice împrumutate parcă din operele lui Wagner. Dar toate au un sfârşit, Sivry trebuia să se întoarcă în capitală, pe mine mă reclama slujba de la birou, aşa că am plecat amândoi, luând-o cu noi şi pe mama, spre eternul Paris.

 

Mama, care consimţise la planurile mele, ridicând totuşi anumite rezerve în legătură cu pripeala cu care luasem o decizie aşa importantă, era de fapt bucuroasă să vadă – aşa cum spunea ea – că m-am făcut în sfârşit serios. Căci nu mai beam, sau,cel puţin, nu mă mai îmbătam. Mergeam la birou cu asiduitate şi mă întorceam devreme acasă seară de seară. Mi se întâmpla chiar să-mi petrec seara jucând cărţi cu mama, ştiind că asta îi face plăcere; alteori o însoţeam la nişte serate burgheze unde nu străluceam câtuşi de puţin prin conversaţia mea sclipitoare, care de altfel mă tem că n-ar fi fost foarte gustată în acele medii drăguţ de bătrânicioase, dar încă în stare să ţină pasul cu viaţa de societate. O ceaşcă de ceai şi câteva fursecuri completau aceste mici sărbători, de unde ne întorceam pe la miezul nopţii sau imediat după aceea în apartamentul  din rue Ecluse, acolo în Batignolles, unde locuiam, pe legea mea, de la venirea noastră la Paris, în 1851.

 

Era încântător, dar timpul  trecea totuşi foarte încet. E adevărat că lucram în fiecare zi la volumul meu, compus din poezii scurte, pe  care Sivry avea grijă să le facă să ajungă la sora lui. Absenţa rămânea însă absenţă.

 

verlaine – Confesiuni (II) – traducerea mea

Posted in Uncategorized on ianuarie 22, 2019 by Octavian Soviany

VI

Peste puţin timp, am plecat cu mama la unchiul de care am mai vorbit, la ţară, undeva pe lângă Arras; acolo în pacea şi liniştea câmpurilor,  în puţina singurătate de care m-am bucurat, în ciuda câtorva partide de pescuit şi de vânătoare şi a numeroaselor invitaţii la masă în satele din vecinătate unde aveam rubedenii, am început să mă plictisesc oarecum. Plictisul, chiar dacă nu e poate sfetnicul cel mai bun,îţi poate da câteodată un îndemn folositor. Mai întâi domoleşte simţurile, iar doar bunul Dumnezeu sau mai curând diavolul ştiu câtă nevoie aveau şi mă tem că ale mele  încă mai au – bestie bătrână ce sunt ! – să fie potolite. Apoi e savoarea lui, care, în momentele bune dintre atâtea sferturi de oră pierdute, capătă o amărăciune plăcută, se acidulează cu un strop de spirit critic, sau, mai bine zis, cu o rece şi prin urmare răcoritoare clarviziune, care îţi face bine, chiar dacă e moralizatoare şi îţi provoacă o suferinţă ce se cuvine însă bine primită.

Suferinţa mea venea instinctiv din nevoia, care căpăta uneori ascuţimea unei dorinţe, de a-mi „schimba viaţa”, aşa cum spune amuzanta eroină a lui Hugo. Nu mă despărţisem, fireşte, de amintirile vieţii pariziene, mă însoţeau băutura şi fetele, acea odoare puternică a dezordinii şi a viciului, care îi tortura pe cei dintâi sfinţi până şi în afundul austerelor deşerturi ale Tebaidei şi mi-ar fi fost foarte greu – mă gândeam sau mai degrabă simţeam – să o rup cu toate aceste delicii, să nu mai cunosc niciodată savoarea buzelor, a sânilor, a cărnii în întregul ei, la aţâţarea, la excitarea acelor perverse, savante şi cu siguranţă de neuitat mângâieri dăruite de atâtea femei, pentru a nu vorbi decât despre acest deliciu.

Deliciu! Şi cât de adevărat este acest cuvânt, cel puţin în ceea ce mă priveşte, deşi simţeam încă de pe atunci oroarea, în deplinul înţeles al cuvântului, a unor asemenea amoruri, ca şi întregul lor caracter criminal, chiar dacă nu-l înţelegeam în felul unui burghez. Femeile la care puteam îndrăzni să aspir, atât din cauza iremediabilei mele timidităţi cât şi a sărăciei buzunarelor mele, mă îmbătau realmente – puteţi crede una ca asta? Le aveam în sânge, pielea mea o căuta pe lor, pe a lor, aşa cum am spus. Îmi închipui că dacă o regină, o împărăteasă sau pur şi simplu o femeie căsătorită, o femeie cinstită, aşa cum se spune în mod obişnuit, ar fi venit să mi se ofere, aş fi rugat-o să mă lase în pace. Şi iată totuşi că o anumită oboseală, un fel de stare de saţ începea să mă cuprindă şi să mă invadeze; era o adevărată „stare de spirit” bolnavă sau aş spune mai degrabă bolnăvicioasă, ceva de felul unor semne deocamdată vagi, dar cât se poate de simptomatice, ale unei indigestii morale.

Asta era starea mea interioară, când, într-o dimineaţă, mi-a dat prin gând să mă duc în oraş. Exista o cale ferată, dar am preferat să urmez apa canalizată a Scarpei, pe care a celebrat-o în versurile ei marea poetă Desbordes-Valmore. Pe mal erau ba fel de fel de semănături : de cereale, de ovăz,de orz, de secară, de nutreţuri pentru iernat,  ba mlaştini nesfârşite şi aproape fără fund în care dormeau ştiucile şi înotau ţiparii printre tulpinile nuferilor şi lăncile săbiuţelor. Drumul  era umbrit de plopi negri şi de sălcii albe, străjuit de ierburi înalte şi cenuşii, un drum cu adevărat încântător în mijlocul acestui ţinut cu relief mai curând neted.  De o parte şi de alta a apei vedeai destule,  totuşi nu foarte multe, sate cu hanuri bune, văruite în alb, cu perdele de bumbac la ferestre, cu dale albe şi cărămizii, unde o hangiţă care de cele mai multe ori era planturoasă, roşcată şi roză vorbea în dialect.

Apropiindu-te de Arras intrai în satul Blagny, de fapt o periferie ceva mai întinsă, unde ieşea vara garnizoana oraşului, şi celebră, cu bogăţia ei de arbori şi de grădini, pentru că fusese aleasă ca loc de întâlnire de Les Rosati, o societate uşor academică  şi discret bahică, din care au făcut parte, printre alte celebrităţi, cei doi Robespierre şi Carnot cel bătrân. Intrarea în oraşul propriu era pe atunci deosebit de pitorească (spun pe atunci, pentru că de o bună bucată de timp se pare că a fost demolată acea „piaţă fortificată”, cum o caracteriza domnul Perruchon); cu vreo jumătate de kilometru înainte de a ocoli meterezul, pentru a se vărsa într-un mare bazin, numit – oare de ce? – ţărm, Scarpa se împodobeşte cu o vegetaţie subacvatică, fantastică în felul oriental, frumoasă în felul celor o mie şi una de nopţi atunci când e luminată de soare şi care, în zilele cu cer mohorât, capătă o întunecime aproape, dacă nu pe de-a-ntregul, neliniştitoare. O pădure scufundată, cu bucurii nebuneşti şi cu tristeţi duse până în pragul terorii.

În ziua de care vorbeam am intrat în aproape toate cafenelele din Arras, care sunt numeroase, apoi am bântuit prin câteva, opt sau zece cel mult, din cârciumile fostei capitale a Artoisului, care sunt fără de număr. Rezultatul: o beţie care avea să se isprăvească într-o casă de fete şi să se stingă numaidecât în  „valuri de voluptate”.

M-am întors în satul meu cu un tren de la miezul nopţii, iar a doua zi m-am trezit cu o durere de cap şi cu o greaţă morală şi nu numai,  care mi s-au părut o pedeapsă. Dar o pedeapsă pentru ce?

verlaine – confesiuni (II)

Posted in Uncategorized on ianuarie 21, 2019 by Octavian Soviany

V

Nu mă aşteptam pentru nimic în lume la întrarea în odăiţa în care tocmai se trezea viitorul meu cumnat – admirabilul muzician mai mult de geniu decât de talent Charles de Sivry – nu mă aşteptam într-adevăr câtuşi de puţin, după trei ciocănituri la uşă, la intrarea în cameră a surorii lui, sau mai exact a surorii lui după mamă, născută dintr-o a doua căsătorie. Era pe la ora cinci seara, chiar în momentul în  care noctambulul meu prieten începea să se gândească  să se ridice din pat, iar eu mă pregăteam să mă duc, după o discuţie legată, dacă nu mă înşel, de o oarecare operetă pe care urma s-o scriem în colaborare, să-l aştept într-o cafenea din vecinătate pentru aperitiv, când, aşa cum spuneam, ea a intrat fără zgomot, apoi a dat să se retragă, când Sivry i-a spus ceva de felul :

-Rămâi. Domnul e un poet, este Verlaine, ştii foarte bine.

-O, îmi plac foarte mult poeţii, domnule.

Acestea au fost primele cuvinte ale acelei guri pe care urma s-o aud de atâtea ori spunând da, apoi nu, fără a mai ţine seama de multe lucruri, mai întâi plăcute, apoi neplăcute.

Îi plăceau mult poeţii, cel puţin aşa susţinea. Ce-i puteam răspunde ? Nimic, evident. Aşa că m-am mărginit să înclin uşor capul, în semn de recunoştinţă.

Apoi discuţia a luat-o în direcţia pe care o anunţase propoziţia rostită de ea, a fost purtată politicos, dar fără complimentări de prost gust.

-Fratele meu mi-a vorbit adesea despre dumneavoastră şi m-a îndemnat să vă citesc versurile, care sunt poate puţin prea…  tari pentru mine, dar totuşi îmi plac foarte mult.

Sărmana copilă! Cred şi eu că versurile mele, Poemele saturniene, în care un Leconte de Lisle în maniera mea era agrementat cu un Baudelaire tot în maniera mea şi Serbările galante, care îşi justificau pe deplin titlul, puteau să-i pară cam tari, dacă era vorba să le pătrundă sau mai degrabă să le ghicească înţelesul. Totuşi, spărsese gheaţa în felul ăsta, aşa încât am putut s-o fac pentru prima oară să-mi audă vocea, care urma, la rândul său, să gângurească mai întâi, apoi să răsune mânioasă în urechile ei, totdeauna mirate, căci, pot s-o spun aici cu toată imparţialitatea pe care am dobândit-o după mai bine de douăzeci de ani, nefericita, cu viaţa ei atât de tristă şi de burgheză, nu m-a înţeles niciodată.

Şi i-am răspuns.

-Sunteţi într-adevăr foarte bună. Şi, ca şi cum în mine s-ar fi produs dintr-odată ceva neaşteptat, am ţinut să adaug:

-Sper să pot face în curând nişte versuri care să merite în mai mare măsură onoarea pe care aţi binevoit să le-o faceţi celor pe care le cunoaşteţi deja.

Pe urmă, după ce am mai schimbat nişte banalităţi despre ploaie şi vremea frumoasă, m-am retras, nu înainte de a-I reaminti lui Sivry de întâlnirea noastră de la Delta, plecând de acolo ca fermecat, după o strângere de mână dăruită prietenului şi alta, pe cât de afectuoasăera cu putinţă, dăruită… prietenei.

Prietenei, da; căci ce nume aş fi putut să-I dau celei care-mi inspirase deodată o bucurie calmă şi revărsase spre mine o prospeţime bine-mirositoare de simplitate şi inocenţă? Şi am început să despic firul în patru, tot umblând fără nicio ţintă precisă, în timp ce animalul din mine se îndrepta spre îngrozitoarea licoare verde. Nu era oare o întâmplare fericită (căci nu mai credeam în Dumnezeu de o bună bucată de timp), o întâmplare nesperată şi de nesperat să-mi iasă în cale această tânără dulce, pe drumul rău pe care o apucasem şi care simţeam că mă va pierde fără o asemenea făptură care simboliza, aproape logic,  în faţa ochilor mei vestejiţi deja pentru că apucaseră să vadă lucruri nu dintre cele mai bune, dar totuşi încă pătrunzători, acel ceva aproape impalpabil, care nu poate fi găsit decât în Femeia dorită mai mult de inimă şi de spirit decât de simţurile, în fond atât de puţin pretenţioase, în Tânăra Fată învăluită în aureola trandafirie a misterioasei sale candori ? Candoare misterioasă şi neliniştitoare, dar neliniştindu-te într-un fel anume fermecător şi dându-ţi, în comparaţie cu falsul şi vinovatul  adăpost al libertinajului, cu toate tovărăşiile lui feminine şi masculine, un sentiment de adăpost autentic, prin efortul constant al unei conştiinţe curate şi al unei voinţe care ştie ce vrea şi ce poate.

Aceste consideraţii frumoase n-au avut, fireşte, nici o urmare practică pentru moment. Totuşi, în acel sfârşit de după-amiază, aşezat la masă în faţa jurnalelor ilustrate, care au fost şi sunt încă şi în prezent lectura mea favorită şi spre marea mirare a bunului Sivry, puţin obişnuit cu asemenea spectacole, n-am mai băut absint.

Absintul avea să-şi ia însă, ca toate virtuţile pe care le părăseşti, o revanşă necruţătoare.

 

%d blogeri au apreciat asta: