radmila popovici

Posted in Uncategorized on martie 4, 2015 by Octavian Soviany

Viciul durerii
Poemele mai recente aleRadmilei Popovivi stau sub semnul unicatului, încearcă să vehiculeze cu senzaţii, percepţii şi cuvinte de unică folosinţă, iar o asemenea poetică implică o hiper-subiectivitate, o inflaţie a ego-ului care va percepe lumea din unghiurile cele mai insolite. Privite astfel, lucrurile posedă o ciudată agresivitate, sunt pachete de energie destructivă: cos nouă /nasturi care mă/ privesc fiecare /cu câți ochiare/în lumea lorexistă și chiori și/ si orbi și cu patru ochi/nu pentru că ar șticarte/ei mă privesc/de parcă ar vrea să/mă descoasă pe mine de/gândurile încâlcite/înnodate unele/putrezite rupte/ cu dinții (nu ai oricând/ un foarfece o lamă /la dispoziție) – (nouă nasturi). Poemele sale vpr etala in consecinta colectii de obiecte taioase sau ascuţite, de instrumente ale unei posbile agresiuni: când trei/se bat acul/câștigă sutăla sută coroana/și-o pune/pe I (el pescui). Această agresivitate este contagioasa i se transmite şi personajului liric, care se transformă într+o gură devoratoare, înzestrată cu colţi ascuţiţi, vorbirea devine onomatopeica, scrisul ca si citiul – o artă a tocării şi ciopârţirii, deasupra căreia planeayă energii sado-maso pline de stranietate: hau! hau! ce inimă bătătorită
trotuarul/au! ce haos în piatra/de sânge//ce-ți spun ochii mei/maidanezi/mai dă-ne zi/dă-ne noapte un os/de încredere o gurăde râs ha-ha!// mâinile sus nu clipi/țac-pac o fotografie/
unicat /de lipit pe stâlpi/pe garduri pe la cotituri//să știe ei cine/pe cine//hai! nu te opri/citește-mă/mărunt/ca un cuțit/pe scândura/de lemn/pătrunjelul (unicat) Poezia Radmilei Popovici transforându+se astfel pe nesimţite într-o fenomenologie sui-generis a durerii, a unei durerei care are ceva din farmecul tulbure al viciului şi (ca orice viciu) e creatoare de dependenţă : sub cearșaful cărnii /rearanjez/lamele dependența de// durere biciuiește mușchii țipă/in van oasele au însușit deja/detașarea nu-și schimbă/ poziția se consideră zidul/ chinezesc al trupului//vuietul din urechi/ se divide//guri mici îmi înghit setea/guri mari îmi ronțăie foamea
guri blege îmi salivează/în somn guri rele mă trec printer/dinți mă scuipă ca pe un sâmbure (guri) Ca şi în poemele mai vechi ale autoarei, există în aceste versuri, golaşe, severe, scrâjelite parcă pe un perete cu unghia, conştiinţa acută a unei teribile vulnerabilităţi: ușile noastre/toate cu lacăte de sus /până jos nu ne mai/apără //reptile trec prin/fisuri microscopice/e preling urcă pe noi//or doar măduvă/proaspătă /nu ne-a rămas/ niciun os neatins/ niciun dinte (maduva). Ego-u dobândeşte identitatea fiinţei absurd, care constata divortul dureros dintre lipsa de sens a existenţei şi nevoia noastră de sens: sunetul spiralat mă/ înconjoară mă înfașă/ca mama cântă cu mine/mai departe până/asurzește ultimul/ecou//nu va crește/ nu va îmbătrâni
niciodată cartea în care /am vrut să-mi neg/ntâmplarea /să-mi subliniez cu/indigo/absurditatea/ totală (indigo). Prin urmare viaţa stă în totalitate sub semnul hazardului, al lipsei de noimă, iar de sub superficial lucrurilor, din profunzimea ţesuturilor organice atinse de destrămare, apare umbra ameninţătoare a morţii: cum hazardul are/
oricând ceva de spus/sare primul/iritându-mi urechea/ cu mustața lui la fel/ de subțire ca linia vieții /din palma mea stângă/pentru care zice el/ e gata/să-și piardă definitiv/prețioasa reputație (regenerare).Acum în versurile poetei îşi fac apariţia mişcările de recul, reveriile claustrofile: „peste geam / culorile se șterg / una de alta // peste geam fumul / se vinde / la preț minim // peste geam / grohăitul flirtează / cu ciripitul // scutur insomniile // vă rog nu intrați // am spălat pe jos și / pe dinăuntru” („domestică” Pentru a devein suportabilă, existenţa trebuie să ia aspectul unui spectacol, cu măşti şi cu travestiuri sub care personajul liric îşi ascunde propria vulnerabilitate: buze roșu aprins gene/alse acid hialuronic ciorapi
sintetici frica e o tipă/modernă fumează/doar trei țigări/ la
asfințit se parfumează/după urechi/nu mă întrebați unde/
și cum am văzut-o ultima/oară avea cearcăne am salutat-o/
din fugă hei blondo te prinde/violetul (verde în wiki) Plasate sub semnul aşa-zisului simbolism muşcător (a se vedea imaginea lupului) ce exprimă angoasa timpului şi a morţii, spectacolele Radmilei Popovici se transforma în exerciţii de seducţie pe al căror parcurs extincţia se erotizează. iar a fi scris devine perfect sinonim cu a fi mort: când mă încui/în copacul meu/să-mi număr inelele/nimic nu mă mai/strânge nimic/nu mă roade nici chiar
pantofii roșii cu care/n-am sedus decât/o singură dată un lup/fără blană un drum/fără direcție și/poemul acesta (pantofii roşii) În acest context, moartea va purta masca mirelui tenebrous, iar corpul capată aspectul unei rochii de nunta maligne, e un instrument de maşinat moarte: ați uitat că durerea/ e un sac de box șut/șut iar șut și/time-out//răstignirea mi-e soră/de cruce mirele îmi coase/ rochia din celule albe/ și roșii (temelie). Personajul liric va trăi aşadar sentimentul înstrăinării de propriul său corp, de propriile sale mâini, trăire care – aşa cum arătau cândva teoreticienii textualismului – e legată de instaurarea impulsiei textuale, a dorinţei de a genera text: implor amprentele
să-mi sângereze /la orice cuvânt/scris tu care citești/chiar acum acest rând află/că mâinile cu care mângâi/înecații m-au trădat
//cum să mă acopăr/cu pietre pe timp de noapte/cine să mă apere în acest/ ultim război (matcă) Imaginea ghilotinei, cae trimite cu gândul către ritualul sanguinar al decapitării – cum ar fi zis Marin Mincu +machează metamorfoza femeii reale în femeie scrisă, trecerea de la corpul de carne şi sânge la cel de hârtie: „anumite cuvinte / se nasc / doar pentru / ghilotina buzelor / strâns lipite / aș vrea să / le guști sângele / cristalizat / îngenuncherea // să-mi spună obrazul / drept iartă-mă / stângul / te iert // atunci abia / vom stăpâni tot / cerul gurii” („sărut”). Această metamorfoză este echivalentul unei castrări simbolice, au loc repudierea trupului, ieşirea din femininate, instaurarea în asexualitatea textului şi odată cu ele, tăcerea vorbitoare a semnului scris: să privești/cu blândețe/sabia/retezându-ți
sânii/să-ți venerez/dubla decapitare/a feminității //să-i ceri
lui Isus/să-ți pună/de crăciun/podoabe spinii/și cuiele//să-ți aprinzi
ochii/de uscăciune//să-i lași/ă ardă până la/revedere//să taci
ca să te/audă (lapte praf). Tragismul unei asemenea viziuni este neîndoielnic, iar Radmila Popovici se dovedeşte încă o data o voce lirică de o profundă autenticitate.

masina timpului

Posted in Uncategorized on februarie 27, 2015 by Octavian Soviany

1.

Lichefiere în târziu şi în putred iubito
Aşa cum se scurg zoaiele cum chelesc împăraţii
Cum se desfac canceroşii la pantaloni
Cum bucata de zgârci putrezeşte în botul dulăului

Pasărea se numea Dimineaţă şi locuia în furuncule
Tigve sfărâmicioase seară mâncată de răgălii
Cu clopote de tifon cu obeliscuri leproase
Deţinem femeia mea obosită monopolul septicemiei

2.

Arcul sânului tău se descarcă în păsări

Îţi scriu cum aş scrie tratate de chirurgie

În Pădurea Arden buldozerul hăpăie inimi
Lângă acel cazinou ca o carte a junglei
Unde timpul plodeşte amoebe
Cu cocoloaşe de seu se hrăneşte
bărbatul prea copt
Cel al cărui contur se ia ca o mâzgă de pe
cearşaful murdar

Şi e şi mai puţin decât viaţa: mater adică materie

3.

În carnea unei stridii stătute
ETOILE DE MES YEUX
Sau în picioruşul unui gândac
ETOILE DE MES YEUX
O să-ţi arăt tinereţea părinţilor
Apoi bătrâneţea şi interminabila lor agonie
Îţi transmit complimentele chirurgului-şef
Ale asistenţei care îmbălsămează
Şi ale vânzătorului de sicrie pe coapsele tale
de culoarea şampaniei
Se zbate ceva foarte roşu şi flasc ca o bucată de
carne
Ca ntr-o seră cu asparaguşi împăraţi în formol
Bat la maşină depeşe du-te la morgă cesario

Pământ atins de calviţie neputinţa e galbenă

Noi am fost împăraţii mărăcinişului

4.

În caleştile lor purpurii treceau feeriile

VIOLA MIRANDA HELENA HERMIA
ROSALINDA

Zaruri de catifea vlăguite cuburi de radiu

Coapse de zinc peste care patinau feerii
În cămăşile lor negre de forţă
Patinau trandafirii borşiţi

E o columnă de fier o movilă de ipsos
O galeră cu oameni pleşuvi ce colindă oceanele

Ea şi-a lipit însă buzele de fructul bubos
Îşi închipuie Codrul Arden ca
Pe o molie uriaşă luminată de urletul
Obosit al supapelor acolo iubitule

Unde începe apocalipsul pe o movilă de ipsos

5.

I-am smuls dulăului bucata de carne şi am privit-o

Iată oasele păpuşarului: fosfor şi antimoniu
Purulentă maree împroşcă-mă tu care nu ştii greceşte
Mi se spune bărbatul prea copt – trec zilnic prin
grădina publică cu o ureche tăiată
într-o pungă de plastic
Cu un şobolan mort în buzunarul sacoului

HELENAHERMIAROSALINDA există
O floare păroasă pe masa chirurgului
Un lampadar oxidat pe coridoarele mănăstirii
Şi întoarcere nu există paie şi vreascuri
Întoarcere nu există
jugănarul de porci
are mâinile roşii

6.

Codrul Arden e un spaţiu mai mult fantomatic

O baracă de scânduri locuită de impostori

Unde marionete cu părul cărunt
Se împerechează în sunetul goarnelor
Unde canceroşii tuşesc înainte să moară
înainte să se desfacă la pantaloni
Deasupra preparatelor anatomice
noi vom trece iubito
Prin ficaţii chirciţi ai păpuşilor
O să gustăm din fiertura vampirilor
Şi vom picta pe fereasatra bordelului
semilune şi pălării
Vom desface din cocoloşul de staniol
Seul tău uscat hermia sexul tău
Uscat rosalinda
Iată viermele
iată vulturul
iată un maimuţoi masturbându-se
Iată tinereţea părinţilor
Iată apoi bătrâneţea şi interminabila lor agonie

simfonia pragheza (4)

Posted in Uncategorized on februarie 26, 2015 by Octavian Soviany

băiatul cu claxonul

(a) o secţiune prin paradis “La ora cinci
doamna marchiză
a început să chelească”
vertebre ca nişte
mosoare
îngerii suflă în becuri

xxx

Seara
pahar cu
vin negru
arhivarul avea
o cutie cu cărăbuşi

xxx

Nimeni nu
iubeşte pe nimeni
rai cuplărai
pâlpâie barierele coborâte
sângele meu
nu e bun de transfuzii
dragă barnaba

b. prevestirea apocalipsei Omul cu
laringele putred
creştea
gândaci uriaşi

ce-i de făcut
am făcut
multe lucruri murdare

mica iubita a
a arhivarului se preface
în şoarece şi
se ascunde pe fundul
unui container cu
thoriu

noi avem linguri
voi aveţi linguri

da va muri
dar nu înainte
de-a-şi mânca murdăriile

k vorbea singur

c. claxonul fermecat al băiatului Tu-tu
Katmandu

Un sicriu
plin de galoşi
pluteşte pe mare –
a scâncit franz

împăratul
e-n pielea goală

haşdoiesopatru
funcţionari în pufoaică

la ora asta
ţăcăne abacul
mai abitir
poate chiar îngerii

claxonaseră

semnul exterminării e
cartela de
telefon

pe noi ne
strâng
foarte tare
ciorapii

şi iarăşi
claxon cărţi
coropişniţe
el a halit-o pe ea
şalom şalom rabi

ŞI VA VENI REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

VOR VENI PRAFUL ŞI PULBEREA

PRAFUL ŞI PULBEREA

d. dezgheţarea banchizelor. solo de flaut Copiii sunt ca fumul şi ca piatra
Secretul simplităţii ei privesc
De parcă-un înger te-ar privi cu pieptul
În pălăria ta de om urât stă nţeleptul
Şi-n înţelept un cal pe cale de-a se naşte

Când treci trufaş prin bolgia a patra
Copacii mici de gumă se pleoştesc
Cenuşa însă spune: voi renaşte

Pământul fie un castron de terci
Sau un afiş murdar – murat de ploaie
Noi vom porni-o iarăşi cu traista după melci
– Omul urât a desenat o oaie

e. alămurile. final ŞI VA VENI
VA VENI
VA VENI
REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

simfonia pragheza (3)

Posted in Uncategorized on februarie 25, 2015 by Octavian Soviany

carnavalul la praga

Jos la subsol se trăieşte pe apucate

Noi citim dând din cap mica publicitate
Şi luna Nissan explodează în
unghiile noastre crăpate
Trăiască ţapul ispăşitor! Suburbiile petrec
Iar în râurile de jos
se oglindesc altele
Mâna teslarului dumică bucatele

Puterile jubilează în cepele cenuşii
Ale lalelelor zumzăie seara periferii
Şi zeppelinuri cu burta albă plutesc
Peste vechiul cartier evreiesc

CONSUMAŢI COCA COLA!

Muzica
e o bilă de ebonită rotindu-se lin în
vârful unei baghete sau
O meduză trandafirie
Într-o mică locantă de lângă fluviu
saxofoanele sângerează
Iar tobele bat melancolic şi sacadat
Cumpărăm de la bursa neagră gumă de
mestecat
Şi-n măsura de trei ba nu patru pătrimi
Ca două molii bezmetice printr-o
pâclă înecăcioasă plutim

Luna Nissan explodează într-o lume tehnicolor

De departe auzi zăngănitul monedelor
Introduse în automate – omul cu creierul amputat
Priveşte-n tăcere zvâcnetul imperceptibil al
unei vinişoare albastre
/e viaţa!/
Şi printr-o rarefiată
Atmosferă de clor
Un roşu vapor
/Care-i viaţa!/

Tu sub un boschet
De trandafiri te-ai pitit
MON P TIT BOURGEOIS
A LA TACHE HUMIDE (3)

În oraşul lui kafka luna nissan explodează
Ca o petardă eu fluier încetişor
Urmându-l pe regale carnavalului care
Scoate iepuri şi porumbei din pălăria lui tare

Îmbuibate cu barbiturice manechinele salivează

Flutură cancanistele
degajate
eterice
Cu crupele lor ca
nişte perne electrice

Câte un ciorap de mătase ne tragem pe
tigvele chele
Straşnic e să te plimbi seara pe picioroange să
intri prin cafenele
Noi suntem vezi bine urmaşii lui ponţiu pilat
Şi ieşim impecabili din maşina de apretat

Genunchii femeilor par manuale de cibernetică

Cât se poate de trist
Şi-a scos ghetele
/Pentru ora de introspecţie/
Franz fiul lui franz
Veşnicul anarhist

Pe când plini de antren
Eu golem tu golem

Mărşăluim prin clăbuc de săpun şi
plăcere
Cu câlţi şi talaş în loc de
viscere
Praga acum e o baie de
detergenţi

Pâş-pâş

Seringile iau singure sânge

Patru picioare păroase
Ies dintr-o roză cochilie
/Ăsta e carnavalul/
Şi un cal găbejit
Scuipă cu ură
Gulere de celuloid

Noi scuipăm în castronul cu terci

Ne-au învăţat să înghiţim sârme

În ceaiul călduţ
linguriţele se rotesc
De la stânga la dreapta
de la stânga la dreapta

Vântul ne umflă şi ne dezumflă
Cu pâine ne hrănim dimineaţa şi seara
Cu propria noastră duhoare ne săturăm
Zorii ne vor surprinde
Cotrobăind prin femei
Anonime ca scoicile
Multe aş avea să-i împărtăşesc vântului

Care trece ca un porumbel voiajor prin
camera cu narcotice
Draga mea dragă cu
acest scalpel
Îţi voi desface toracele
cât se poate de antiseptic
Spune autopsierul

Ne-au umplut buzunarele cu
funingine

Cinci degete – cinci
cartofi negri

iar luna răsărea dinspre hrad ca o ostie neagră

Cimitirul acela e pentru cîini darling
Încearcă la crematoriu

Stelele – inimi de turtă dulce

simfonia pragheza (2)

Posted in Uncategorized on februarie 24, 2015 by Octavian Soviany

plimbări prin oraşul lui kafka.

Plasticul învelit în os şi în carne
Epidermele noastre artificiale
Traversând carnavalul – dimineaţa cumpărăm sandviciuri
Salutăm institutul de medicină legală
Sticle cu sputa bolnavilor clămpănitul de fălci
Care la ora dejunului e muzica însăşi
Dau trăinicie iluziei: cum mai staţi cu varicele?

Combinezoane umflate de panică
Pleznesc ca păstăile-n hradčany
Igrasia a pătruns până şi
Sub vestoanele noastre kaki

NU AVEŢI NISCAIVA
SUFLETE MOARTE? (1)

Oraşul se scaldă într-o roşie rouă
Într-o sudoare de sânge
Afişe murdare! Necropsie! Şampanie!
Hemoglobina cântă în eprubete

Cu cotul ai strivit o gânganie
Înainte ca grav pe-ndelete
Să-ţi pipăi vertebrele cervicale
/Bulevardul e traversat de şarete/

Ploaia sfârâie pe o invizibilă plită
Şi lângă tartina cu unt tărtăcuţele năduşind
Acum într-o bucătărie aerisită
Zăngănesc linguriţele de argint

Strălucesc uniformele generalilor
mănuşile lor de mahon
Aventuri anodine te întâmpină la tot pasul
De-a lungul trotuarului vezi înşirându-se frizerii
Şi câinele tăcut îşi îngroapă bucata de zgârci
Tatăl nostru dacă eşti – eşti în muşiţă
Aici fiecare mănâncă pe fiecare

Poliţie secretă! Maşini de curăţat portocale!

Saltul să-l faci spre luminişuri mai virginale
/Dragostea femeii-automobil costă bani/
Spre un paris iacobin bântuit de nebunie şi foamete?

Zeiţa-Raţiune capul de ipsos rostogolindu-se
ca un
Număr de loterie câştigător
Despre sângele încă tânăr al europei
depunea mărturie
Despre tinereţea instrumentelor de supliciu
dar iată

Oraşul seamănă
Cu o cazemată
Şi burghezul mănâncă
Sticlă pisată

Sunt primele ore ale unei zile ploioase
lângă acest
Fluviu galben ca febra e cântecul obosit
al vitrinelor
Mărturisind neputinţa unei rase degenerate
Când un oraş întreg se trezeşte
Pentru micul dejun şi moarte
pentru registrul contabil şi moarte

/Şarpele de magneziu
iese din sexul
dansatoarei de strip-tease/

AH PE MALUL LEMANULUI sau
în oraşul lui kafka
AM ŞEZUT ŞI AM PLÂNS? (2)

Ploaia se scutură
Ca un pumn de monede
De pe orgolioase chelii
Autobuzele-aduc citadini pământii
Spune rabi

Într-o muscă de-ai locui?

Guri care-nghit şi fălci care mestecă

Ferestrele date cu var
Un bec anxios le populează în zori
Frizerul are labele roşii şi mari
Apără-i doamne pe-aceşti viermişori

Îngerii tăi în cuirase de piele
Părul lor dimineaţa buimac
Îl adună într-un coş de nuiele
Foarfecele face ţac-ţac

Gulerul cămăşii e-o rană

În camera sa de patru pe patru
omul fără memorie
Se depilează celebrând săpunurile de lux
şi cancerul gastric
Iar viaţa se ascunde în germenii cei mai
umili aminteşte-ţi
În coşul cu rumeguş al călăului revoluţia jubila
devorându-şi copiii
O şi fustele roşii ale femeilor care
dansau carmagnola
Mirosul aţâţător de femelă al parisului iacobin
bântuit de nebunie şi foamete

/Epigonul visează/
Adevăr grăiesc vouă
Oraşul se scaldă
Într-o roşie rouă

Să vorbim deci
De la egal la egal
Burghezul citeşte
Das Kapital

În mansardele lor ca nişte hangare
Jucându-se cu arşice de smoală
E de plâns doar vezica şi jalnica stare
A splinei în europa centrală

În costumu-i cafeniu de coleopteră
Îşi descoperă moartea de câine năuc
Noul iov cu garoafă la butonieră
Frumos sprijinindu-se de butuc

Pentru voi răstignitu-S-a hârâie difuzoarele
Vine o vreme
când varicele generalilor devin dureroase
Când se tocesc pumnalele regicizilor cu
ochi dilataţi de febră şi neputinţă
Când plouă
ca peste un creier
ars de cianură
în oraşul lui kafka

Aici fiecare mănâncă pe fiecare

Mulţimea vălurind ca o mare
Salută în voie moartea cotidiană
Pronunţându-şi ea singură actul de acuzare
/Viaţa s-a chircit în castană/

Mirosul trupului asudat suie la cer
Sângele ni l-am depus pe tejghea
Unii cer să fie narcotizaţi cu eter
Alţii mor simplu – ca şi cum ar scuipa

/Dumnezeu
E rotund
Ca un scut
Iar obielele
Dezertorilor
Put/

Dezhumând cefele de băcani ale regilor
piaţă a revoluţiei te salut

simfonia pragheza (1)

Posted in Uncategorized on februarie 23, 2015 by Octavian Soviany

butelia din mare

Inimă transatlantic trandafiriu
Luna ouând submersibile
În oraşul lui kafka cum un nap stacojiu

Fie turnătorii de litere
Ai oniriei – blânzi băutori de rachiu
Sau musca săltându-şi atentă elitrele

În oraşul lui kafka – ce eglogă frenetică
Pe care nici tonomatele n-o cunosc
/A omului cu laringele putred poetică/

Să inviţi scuipătoarea să miroasă a mosc
Şi cu sâmburele apos dintr-o poamă scheletică
Să cinsteşti năpârlirea faraonilor – pleosc!

Creierul mica amibă soarele luat
De chirurg între două tampoane de vată
Ca o turtă de seu s-a muiat

Şi-o ureche-n perete căscată
Terifiantul auz al omului social
Globulele roşii ni le numără dragă

Prin matusalemice-odăi de culcare
Unde leucocitele mai dihai viermuiesc
Dar cine va pescui butelia din mare?

Bunul contabil chesaro-crăiesc
Exapod /deci cu şase picioare/
Într-o carte de credit se-nchide firesc

Şi cum slăbiciune ne surâde famelic
Îi admirăm inelele de pe burtă
Acestui coleopter antebelic

Zoon politikon sigur exultă
Pavoazându-şi la baluri feeric
În oraşul golemului anatomia absurdă
Oraşul lui kafka şi-al golemului! Trec
Prin oniria noastră roboţi
Ai erei postindustriale – edec!

Sub tunsori indecente ca o presă de zloţi
/Dumneata mon ami eşti burghezul perfect
Spiritul locului aşadar să-l saluţi/

Lângă femei cu fesele vinete
Sirenele ţipă nu-i nimic de sperat
Savurăm un absint preparat de computere

În tactul charlestonului demodat
Micii pifani îşi leagănă leagănă şirele
/Fapt e că s-a-mbuibat şi-a crăpat/

Despre moartea de câine să glosezi aşadar
Generalii o mierlesc cu muzică militară
Alţii cu fundul lipit de cearşaful murdar

Lichefiindu-se faţade de ceară
Spre uşurarea omului de la bar
Automatele-şi pun o perucă de gală

Libarca – ea deţine un loc de onoare
La al tribunalului verdict epocal
Dar cine va pescui butelia din mare?

Omul-insectă în var în mortar
Îşi admiră pilozităţile axiale
Inventând conformismul social

La micul dejun – acest zilnic omagiu
Adus proteinei sintetice – da!
Molfăie fiecare un cartilagiu

În oraşul dement al lui k.
Adăstând într-o ploaie de franciu
Dar alţii cărămizi vor mânca

Astfel cel cu putredă gâtiţă
Vârât sub a limuzinelor carcasă perfectă
Îşi clădeşte muşuroiul de cârtiţă

Sau depănându-şi cantilena ineptă
În faţa unui soare cu târtiţă
A picioruşelor de insectă

Stelele-ascultă behăitul agonic
Al europei trandafiriu ca un nud
Mica ofelie din reactorul atomic

Şi iată un Dumnezeu clăpăug
Încuviinţând din capul său conic
Ale îngerilor bastoane de cauciuc

Inima apei încredinţându-şi-o
Ca pe-o albastră bancnotă – ce hai!
Dar butelia cine va pescui-o

Decent cu linguriţa de ceai
/Biscuitele nostru uscat dulcineo/
Sau o va sorbi grandilocvent printr-un pai?

Dar tu umflă-te lângă masa de spiritism
Cu vorbe decupate din almanah
Smulge-i amigdalele bătrânului anarhism

Şi cum libărcile pe o tablă de şah
Le vezi înşirate cu optimism
Despre moartea de câine să glosezi aşadar

NUMAIVREAUOXIGEN
NUMAIVREAU OXIGEN

insula fericitilor (11)

Posted in Uncategorized on februarie 13, 2015 by Octavian Soviany

Actul V
Au trecut foarte mulţi ani. Suntem pe punntea unei corăbii. În fund, roata timonei, de care stă sprijinit, cu spatele cptre public, cârmaciul. Undeva, într-un loc foarte vizibil, o cursă de şobolani pe care o cercerează Agenor. A îmbătrânit, e acum un bărbat în puterea vârstei, cu chipul inundat de o barbă sălbatică. Alături, Ulise, foarte bătrân, poartă un tricou marinăresc. I se văd braţele goale, pline de tatuaje. La una din mâini, ceva mai sus de încheietură, are o faşă murdară de sânge.
AGENOR: Nu s-a prins nimic, căpitane.
ULISE: Cel care m-a muşcat ieri de mână era aproape cât un viţel.
AGENOR: Am răscolit tot praful din cală, dar n-am găsit decât câteva căcăreze.
ULISE: Amarnice lighioane! Ai observat că de fiecare dată înainte de apariţia lor corabia începe să trepideze, ca şi cum ar vrea să se desfacă din încheieturi?
AGENOR: Habar n-am de unde răsar şi unde pot să dispară. (Pauză.) Nu ştiu dacă ţi-am spus: Hylas nu se poate ridica din hamac şi duhneşte a mortăciune.
ULISE: Cum? Şi Hylas? Abia l-am dus alaltăieri la grapă pe Marsias.
AGENOR: Oamenii din echipaj mor ca muştele, căpitane. Marea asta călâie, cu apele ei roşiatice, răspândeşte aburi otrăvitori. Năvoadele nu scot din valuri decât peşti sfârtecaţi cu intestinele putrede. Şi pe deasupra – şobolanii ale căror muşcături sunt aducătoare de moarte.
ULISE (Cercetând o hartă îngălbenită.): După harta asta, mai avem trei zile de drum.
AGENOR: Aşa spuneai şi ieri, şi alaltăieri.
ULISE: De ce nu mărturiseşti adevărul? Crezi că am îmbătrânit şi nu mai sunt bun să ţin compasul în mâini.
AGENOR : De asta făceam mai bine dacă rămâneam în Ithaca. Toţi te-au implorat, căpitane, până şi porcăresele, până şi fantomele peţitorilor.
ULISE: Să mor şi eu în patul de măslin al bunicului? Gândeşte-te, peste numai trei zile vom ajunge la pol.
AGENOR: Marinarii bătrâni spun că de acolo nu mai există întoarcere, ne vom ciocni de Muntele Morţilor, căpitane.
ULISE: Scorneli de-ale colportorilor de istorii.
AGENOR: Dacă vrei să-ţi spui capăt zilelor e mai simplu să te spânzuri de catargul cel mare.
ULISE: Unde e entuziasmul tău de odinioară? Ai început să îmbătrâneşti, Agenor.
(De undeva din culise se aud horcăiturile unui muribund.)
AGENOR: Sărmanul Hylas! Am văzut cu ochii mei: e plin pe tot trupul de muşcături din care au început să iasă nişte viermişori negri.
ULISE: Dacă n-ar exista suferinţa şi mai ales moartea am fi noi înşine nişte viermi.
AGENOR: Parcă niciodată n-ai vorbit cu atâta patimă, căpitane.
ULISE: Ţi se pare. Vorbesc pe tonul meu obişnuit.
AGENOR: Cred că ai fierbinţeală.
ULISE: Nu-ţi fie teamă, n-o să mor dintr-o muşcătură de şobolan. În noaptea asta îmi voi face culcuşul la piciorul catargului.
AGENOR: Voi veghea lângă tine.
ULISE: Nu. Îţi ordon să te duci la culcare.
AGENOR : Fii cu ochii în partu, simt în aer mirosul primejdiei.
ULISE : N-o să învăţ acum de la tine meşteşugul marinăriei.
AGENOR: Bine, bine, văd că eşti tare morocănos.
(Agenor iese. Ulise se aşază pe punte şi, cu mişcări foarte încete, îşi scoate luleaua. Momente de pauză prelungită. Ulise fumează.)
CÂRMACIUL: Luna bate în roşu.
ULISE: Ce spui?
CÂRMACIUL: Am spus că luna bate în roşu.
ULISE: Fleacuri, cârmaciule.
CÂRMACIUL: Adineauri mi s-a părut că desluşesc o mogâldeaţă neagră prin întuneric.
(Pauză prelungită.)
CÂRMACIUL: Când luna bate în roşu e semn de furtună.
ULISE: Dacă ar veni furtuna m-ar înţepa şalele.
CÂRMACIUL: Pe barba lui Poseidon, căpitane! Roata timoneu scârţâie a naufragiu.
ULISE: Scârţâie fiindcă e veche şi fiindcă ţie ţi s-au slăbănogit braţele.
CÂRMACIUL: Toate obiectele de pe vas sunt îmbibate de-o apă călâie şi roşiatică.
ULISE: Ce-i drept, zoaiele astea roşii au un efect deprimant până şi asupra lui Agenor.
CÂRMACIUL : Dacă te-ai urca pe catarg şi ai cerceta, ai vedea că velele au făcut viermi.
ULISE : Ce vrei, plutim cam de multişor.
(Altă pauză prelungită. Cârmaciul a încremenit la timonă. După un timp apare, furişându-se prin întuneric, Demodoc.)
DEMODOC: Nu puteai să ordoni să se dea la o parte butoaiele astea cu peşte sărat? Poftim, m-am împiedicat.
ULISE : Dar tu cine dracu mai eşti ?
DEMODOC: Nu mă cunoşti ? Demodoc – aedul lui Alcinou
ULISE : Așa vasăzică .
DEMODOC : Te prefaci că nu ştii ? Tu m-ai chemat.
ULISE: Uite că nu-mi amintesc şi pace.
DEMODOC : Făţarnicule ! Mai bine ai recunoaşte.
ULISE: Ce să recunosc, măi minciună sfruntată?
DEMODOC: Că te obsedează imaginea posterităţii despre modestele tale peripeţii. Ai ajuns la vorbele mele: fără ajutorul dezinteresat al aezilor ai fi rămas un ilustru necunoscut.
ULISE: Despre aceşti inspiraţi de Hermes am putea discuta în contradictoriu la infinit. (Lungă tăcere.) E aşa cum spui tu, Demodoc, eu te-am chemat.
DEMODOC: Dacă nu mă înșel, pe vremuri prezenţa mea nu-ţi făcea nici o plăcere.
ULISE: M-am gândit să te fac martorul ultimei mele călătorii.
DEMODOC: Aşadar te retragi? Iată în sfârşit o hotărâre plină de înţelepciune. Felicitări.
ULISE: Ce vrei să spui?
DEMODOC : Ne faci în continuare necazuri, Ulise, te porţi ca un aventurier. Ştii că au început să apară ediţii necenzurate din Odiseea? Că se compun despre tine operete şi cântece deochiate ?
ULISE : Iar te-ai înfuriat. Voi, cântăreţii din liră, sunteţi cei mai supărăcioşi indivizi pe care i-am întâlnit în călătoriile mele.
DEMODOC : Noi te-am scos din anonimat şi tu ne faci de ocară Antichitatea. (Ton acuzator paroxistic.) Am auzit că e unul care scrie o melodramă cu tine şi cu fiica lui Alcinou.
ULISE : Ce tot latri acolo, aedule? Constat că în dialectul minoic au pătrund foarte multe neologisme.
DEMODOC: Şi asta încă nu-i nimic, inconştientule ! Ai auzit tu vreodată de postmodernism?
ULISE : Pe barba lui Poseidon ! Nu vrei să revenim la terminologia homerică ?
DEMODOC: Acum, că ţi-a venit mintea la cap, pot să-ţi spun că postmodernismul ăsta e mai al dracului ca revoluţia bolşevică.
ULISE: Vezi că puntea-i cam şubredă, nu mai da aşa din picioare.
DEMODOC : Şi cu coaja asta de nucă ai pornit-o după cai verzi pe pereţi.
ULISE (Jignit.): Călătoria în care mă aflu înseamnă încununarea carierei mele, aedule. În trei zile voi ajunge la polul pământului, aşa că vezi ce scrii în terfeloagele tale nenorocite.
DEMODOC : Poftim, ce tâmpenie ! Procedezi cu obişbnuita ta nesăbuinţă, Ulise.
ULISE : Zău? Rostul vostru e să povestiţi întâmplările prin care trecem noi, marinarii, nu să judecaţi dacă procedăm cu înţelepciune sau nechibzuinţă.
DEMODOC: Află că această călătorie nu prezintă nici cel mai mic interes din punctul de vedere al unui aed.
ULISE: Ce vorbeşti, homericule minor! După ce aţi îndrugat atâtea parascovenii pe seama mea, aveţi obligaţia ca măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să spuneţi şi voi adevărul.
DEMODOC: Parasvovenii ? Ai răbdare să vezi ce vor scrie autorii de vodeviluri. (Pauză.) Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta cu nimic, poezia epică are reguli destul de stricte. Tu trebuie să fii un simbol al înţelepciunii, nu al nebuniei. Călătoria asta la pol e o demenţă curată.
ULISE: Nu-ţi mai da cu părerea în probleme de navigaţie, că habar n-ai de nimic. Ce te costă dacă mai adaugi un capitol sau două la cântările tale pline de născociri caraghioase? Uite, la urma urmei, mă mulţumesc şi cu câţiva hexametri.
DEMODOC: Pricepi foarte greu. Faptele tale nu-ţi mai aparţin, omule, sunt patrimoniul Antichităţii.
ULISE : Şi asta vă dă dreptul să mă calomniaţi ?
DEMODOC: Cine te calomniază? Numai noi avem grijă cu adevărat de imaginea ta, pe care tu însuţi o compromiţi prin tot felul de măgării. Dacă verei să ştii, persoana ta fizică nici măcar nu ne interesează.
ULISE: Fireşte. Doar chiar tu spuneai că nici nu exist în carne şi oase.
DEMODOC: Recunoaşte şi tu că eşti absolut incapabil să te ridici până la exigenţele eposului homeric.
ULISE: Prin urmare, acum, când sunt pe punctul de a ajunge la pol, mă izbesc de Poetica lui Aristotel şi de încăpăţânarea unui aed.
DEMODOC: Ţi-am spus, călătoria asta nu e câtuşi de puţin epică. Adresează-te eventual Societăţii de Geografie.
ULISE: Mai bine nu te chemam.
DEMODOC: Crezi că mie mi-a făcut vreo plăcere? Mi-ai scos peri albi cu faptele tale nesăbuite, n-ai stofă de personaj.
(Iese scandând impecabil “Menim aeide thea,,,”)
CÂRMACIUL: Căpitane, vântul a început să bată mai tărişor.
ULISE: Într-adevăr.
CÂRMACIUL: Nu dai ordin să coborâm velele?
ULISE: Nu.
(Iarăşi pauză prelungită. Apoi, ca nişte umbre, se desprind din întuneric domnişoarele de onoare ale prinţesei.)
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Ps! Domnule căpitan!
A DOUA: Marinarule!
A TREIA: Ulise!
ULISE (Mirat.): Pe barba lui Poseidon, am început să visez cu ochii deschişi.
A PATRA DOMNIŞOARĂ: Te prefaci că nu ne cunoşti?
A CINCEA: Admite şi dumneata că nu eşti din cale afară de primitor.
ULISE: Parcă pe tine te-am mai văzut undeva.
A CINCEA DOMNIŞOARĂ : Fireşte că m-ai văzut. Numele meu este Bacis.
ULISE: Bacis ? Nu-mi amintesc.
A PATRA DOMNIŞOARĂ : Noi suntem domnişoarele de onoare ale prinţesei.
ULISE : Care prinţesă ?
A PATRA DOMNIŞOARĂ : Aţi văzut, fetelor ? E un prefăcut şi jumătate.
A TREIA: Tu ne-ai chemat.
A CINCEA: Când ne-am văzut prima dată erai gol puşcă.
A DOUA : ŞI înghiţiseşi câteva pinte de apă sărată.
ULISE: Bine, să zicem. A fost o nebunie să vă aventuraţi până aici. Cârmaciul zice că o să vină furtuna.
A TREIA DOMNIŞOARĂ: Ia nu ne mai face morală.
A CINCEA: Eşti urâcios ca un dascăl de şcoală.
ULISE: Se poate. Din păcate, nu prea ştiu cum să mă port cu voi, e pentru prima dată când primesc la bord nişte persoane atât de simandicoase.
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Trebuia să te gândeşti de la început.
A DOUA: Noi, ca nişte persoane bine crescute, nu ţi-am putut refuza invitaţia.
ULISE: Nu vreţi să staţi jos? Pe colacul acela de funie se şade destul de comod.
PRIMA DOMNIŞOARĂ ( Se aşază şi îşi scoate caietul de schiţe.): Aş putea să schiţerz o marină, dar, ca de obicei, îmi lipseşte albastrul de Prusia. Nu. m-am hotărât, voi picta o natură moartă cu conopidă.
A DOUA: (Scoţând cythara.): Vrei să-ţi cânt ceva, căpitane? Din păcate, nu ştiu decât Valsul măgarilor.
A TREIA: Nu pescuim? Ulise, fii te rog bun şi împrumută-mi o undiţă.
A PATRA: Domnule căpitan, vreţi să jucăm dame?
A CINCEA: Mai bine ne-ai învăţa să ne căţărăm pe catargul cel mare.
ULISE : Pe catargul cel mare ? Cu neputinţă.
A PATRA DOMNIŞOARĂ: De ce?
ULISE: Lemnăria e putredă, iar velele au făcut viermi.
A CINCEA DOMNIŞOARĂ: Scârţ! Înainte de venireanoastră puteai să faci o curăţenie generală.
ULISE: Într-adevăr, corabia mea nu-i prea frumoasă.
A TREIA DOMNIŞOARĂ: Parcă ar fi o coajă de nucă. De asta naufragiezi aşa des.
A PATRA: Aiurea, prostuţo! Toţi lupii de mare adevăraţi călătoresc cu asemenea vechituri. Află că pricina este alta: beţia vitezei.
A CINCEA: Suratelor, ar mai exista o explicaţie: statul la cârmă în stare de ebrietate.
ULISE: Cu coaja asta de nucă voi fi peste trei zile la pol.
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Mai bine ai fi pornit în căutarea lânei de aur.
A DOUA: Numai la roata de tors îţi stă gândul, prostuţo.
A TREIA: Drumul spre pol nu trece oare pe lângă insula Naxos? Ar putea s-o ducă acasă pe Ariadna.
A PATRA: Ce vorbeşti, mititico? Să-şi otrăvească iar guvernanta cu praf de gândaci?
(Pauză prelungită.)
PRIMA DOMNIŞOARĂ: Nu ne întrebi ce mai face prinţesa?
ULISE : Într-adevăr, ce mai face micuţa prinţesă ?
A DOUA DOMNIŞOARĂ : N-ai nici o grijă, e pe aproape.
A TREIA: Crezi că ar fi acceptat să rămână în palatul lui Alcinou?
A PATRA: Desigur, mândria a împiedicat-o să se arate de la bun început.
A CINCEA:Bagă de seamă, prinţesa îţi pregăteşte o adevărată lovitură de teatru.
PRIMA: În curând o să fie aici.
A CINCEA: De asta spuneam că era bine dacă făceai o curăţenie generală.
A DOUA: I-am auzit paşii. Cred că e după colacul de funii, surato.
A TREIA: Ba după catarg, surdo. N-ai nici un pic de auz muzical.
A CINCEA : Acum trebuie să te leg la ochi cu eşarfa mea zmeurie.
A PATRA : O să jucaţi baba-oarba, poznaşule.
PRIMA: Ai înţeles? Când spun eu bâlbâbâc, porneşti în căutarea prinţesei, tăicuţule.
A DOUA: Şi dacă în locul prinţesei o să dea peste altă fecioară? Eu una n-am nici un chef să fiu strânsă în braţe de momâia asta bătrână.
A CINCEA (Legându-l pe Ulise la ochi.): Dacă ne ascundem în cala vaporului n-o să ne găsească niciodată, neghioabo.
ULISE : Băgaţi de seamă, cala e plină de şobolani.
A PATRA DOMNIŞOARĂ: Iar ai început cu morala?
A CINCEA: Ştim noi să ne ferim şi singure, căpitane.
A TREIA: Uite-l ce se mai umflă în pene. Parcă ar pleca militar.
A DOUA: Pe fecioria Dianei! L-aţi legat zdravăn la ochi?
A TREIA: Fii pe pace, micuţo, e orb ca o buturugă.
A PATRA: Atunci hai să ne ascundem.
A DOUA: Prinde-ne dacă poţi, marinarule!
A TREIA: Lupule de mare, pâs-pâs!
A CINCEA: Nu-i lup de mare, prostutţo, e un mişulică neputincios.
PRIMA: Atenţie! Unu-doi-trei – bâldâbâc!
A DOUA: Ieşi prin geamlâc!
A TREIA: Sâri peste parmalâc!
A PATRA: Pleacă îm hagealâc!
A CINCEA: Du-te la Isarlâc!
PRIMA: Ţelină!
A DOUA: Usturoi!
A TREIA: Conopidă!
A PATRA: Leuştean!
A CINCEA: Scufundare plăcută, domnule căpitan!
(Domnişoarele de onoare fug în toate părţile, dispărând în întuneric. Un timp Ulise încearcă să le urmărească cu mişcările nesigure ale unui orb. Tăcere apăsătoare.)
ULISE: Hei, nu mai e nimeni aici? Unde eşti, Bacis?
(O siluetă albă se desprinde din întuneric. E Nausicaa.)
NAUSICAA: Bine te-am găsit, căpitane.
ULISE: Tu eşti, prinţesă? Ai cam întârziat.
NAUSICAA: Ba dimpotrivă, vin tocmai la timp.
ULISE: Prinţesa e tot mai tânără şi tot mai frumoasă.
NAUSICAA: Ce-ai păţit la mînă, Ulise?
ULISE : Fleacuri! O simplă muşcătură de şobolan.
NAUSICAA : După plecarea ta s-a stricat mai întâi pianina mecanică, apoi ceasul lui Alcinou.
ULISE : Ar trenui ca supuşii tatîlui tău să termine cu idolatria şi să se apuce temeinic de meşteşuguri..
NAUSICAA : Ne-a mers prost, căpitane, am avut secetă, inundaţii, o epidemie de varicelă.
ULISE : Nici eu nu am cu ce să mă laud. Peţitorii mi-au dărâmat pivele de ulei şi au transformat fabrica de conserve în sală de biliard. Penelopa era tot mai cicălitoare, iar Telemac tot mai impertinent. Ce vrei, citiseră şi ei Odiseea.
NAUSICAA : Eu am crezut că o să te-ntorci în Insula Fericiţilor. Alcinou îţi păstrase postul de mare ceasornicar, în ciuda opoziţiei înverşunate a mătuşicii Arete.
ULISE: Noi, marinarii, nu prea obişnuim să naufragiem de două ori în acelaşi loc.
NAUSICAA: M-am gândit mult la tine, Ulise.
ULISE: Iar acum ai ajuns în urma lui Demodoc şi a domnişoarelor de onoare. (Pauză.) Şi eu m-am gândit uneori la prinţesă în nopţile lungi petrecute lângă roata timonei.
NAUSICAA: Vrei puţină tartă cu frişcă?
ULISE (Dispreţuitor.): Tartă cu frişcă? Poate prinţesa n-a aflat încă, prietenul ei, marinarul, o să ajungă peste trei zile la pol.
NAUSICAA: Nu peste trei zile, acum. Felicitări, Ulise, eşti în sfârşit un erou.
ULISE: Marinarii bătrâni spun că de acolo nu mai există întoarcere.
NAUSICAA: Nu-ţi fie teamă.
ULISE: O să mă doară?
NAUSICAA: Nu. Durează foarte puţin.
(Pauză prelungită. Rafale de vânt puternice zguduie corabia.)
ULISE: Avea dreptate cârmaciul. Începe furtuna.
NAUSICAA: N-ai trecut tu prin atâtea furtuni?
ULISE: Ar trebui să dau ordin să se dea jos velele.
NAUSICAA: Mai bine te-ai pregăti să-ţi primeşti oaspeţii, căpitane. Alcinou şi regina vor să te vadă.
ULISE: Cum? Sunt şi ei aici?
NAUSICAA: Doar în trecere. Îţi promit că nu vor zăbovi mult.
(În scenă e împins Alcinou, aşezat într-un scaun cu rotile. Lângă el, în picioare, regina. Acum e o bătrână scheletică şi cu lornionul la ochi. Vântul îi împăştie părul cărunt despletit.)
REGINA: Tu ai mai fost pe vreo corabie, Alcinou? Te întreb pentru că nu ştiu care-i babordul şi care tribordul.
ULISE: Fiţi bine veniţi, Majestăţile Voastre.
REGINA: Unde-i bompresul, Alcinou? Vreau să mă sprijin de bompres. (Privind prin lornion) Superbă furtună !
ULISE : Tocmai bună ca să ne ducem la fund. (Pauză.) Ce mai faci, Alcinou ?
ALCINOU : Ascoli – Catanzaro : zero la zero, pronostic ics. Tot n-aţi reparat cursa de şobolani?
(Din nou o rafală de vânt zguduie corabia.)
REGINA: Alcinou, vezi nuanţa aceea rară de ultramarin?
ALCINOU: Lazio – Roma: Zero la patru, pronostic doi.
(Rafale de vânt. Catargul se prăbuşeşte.)
ULISE: Ne ducem la fund! Hei, Agenor!
CÂRMACIUL: Am uitat să-ţi spun, căpitane, Agenor a murit acum o jumătate de oră. (Se întoarce cu faţa. E Elpenor.)
ULISE: Cum? Tu, Elpenor?
ELPENOR: Nu-ţi fie teamă, ţin zdravăn timona.
ULISE: Mi se pare că aţipisem. Unde-i prinţesa.?
NAUSICAA: Sunt aici, aşază-te lângă mine.
ULISE: Nu vezi că ne scufundăm?
NAUSICAA: Ai încredere în cârmaci, căpitane.
ULISE: Ehei, blestemata asta de mare!
NAUSICAA (Luându-i capul pe genunchi, foarte încet.): Dincolo de Maleea şi de Cythera, cale cam de douăzile, trăiesc lotofagii, un neam ciudat de oameni ce se hrănesc cu o floare.
ULISE: Da, da, parcă am auzit.
NAUSICAA: O altă ţară ciudată e ţata ciclopilor, nişte oameni trufaşi care nu-şi îngrijesc ogoarele şi locuiesc în peşteri. (Pauză.) Îl mai ţii minte pe Polifem?
ULISE: Pe Polifem? Nu.
NAUSICAA: Încă şi mai departe, la sute şi sute de leghe, se întinde ţara Eoliei.
ULISE: Orşova staţionează.
NAUSICAA (Foarte încet şi foarte evocator, între cântec de leagăn şi bocet.): Domniţă, ori că eşti zeiţă, ori că eşti doar o fecioară de rând, eu te rog în genunchi…
ULISE: E-ne fa-ce ca-ca, Ri-ca fa-ce pi-pi.
NAUSICAA:…de eşti una dintre zeiţele din slavă, în frumuseţea şi în portul făpturii tale eu o văd pe Artemis, fiica lui Zeus.
(Ulise adoarme. Pauză prelungită.)
ELPENOR: A adormit. (Pauză.) Somn lin, căpitane.
Cortina

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 326 other followers

%d bloggers like this: