faustin

Posted in Uncategorized on Noiembrie 25, 2016 by Octavian Soviany

-Pe seama averii mele s-au spus vrute şi nevrute – istorisi mai departe acesta. E adevărat că am agonisit, e adevărat că am făcut poate şi lucruri nu tocmai cinstite, dar o parte însemnată a capitalului care mi-a permis să mă lansez în afaceri la începutul anilor ’90 a fost rodul unei întâmplări stranii, pe care n-am povestit-o până acum niciodată şi despre care n-aş dori să se scrie în jurnalul lui Radu Rogalski.

-Rămâne de văzut – chicoti jurnalistul.

-Pe la mijlocul anilor şaptezeci reuşisem să-mi cumpăr o garsonieră în Dristor. Într-un bloc liniştit, locuit aproape în totalitate de cupluri de pensionari. Ajunsesem director la o făbricuţă de jucării, aveam un salariu destul de frumos, dar trăiam cumpătat, nu mi-am cumpărat niciodată un frigider, căci mâncam la o cantină din oraş, unde preţurile erau rezonabile, nu mi-am cumpărat nici televizor, pentru că moştenisem de la părinţi un aparat vechi de radio, aveam două costume, şase cămăşi, o pereche de pantofi şi o pereche de ghete. Nu aveam nicio carte, deşi îmi plăcea să citesc, cărţile se puteau împrumuta de la bibliotecă. Nu mergeam nici la teatru, nici la cinematograf. Mă simţeam mulţumit cu această viaţă, care multora li s-ar fi părut exagerat de austeră, iar în carnetele mele de economii se adunaseră sume relativ importante, care aveau să se dubleze curând, graţie acelei întâmplări neobişnuite, de care pomeneam adineauri.

-Probabil iar spiritele! – surâse profesorul Pius.

-Dacă au fost spiritele la mijloc – îşi strâmbă gura uriaşă a zâmbet Leonida Lascaris – au fost nişte spirite cumsecade.

-Există tot felul de spirite – spuse profesorul Faustin.

-Unele dintre ele pot să ucidă – şopti Adelaida Beiu.

-Vreau să aud mai departe povestea! – făcu glasul senzual al actriţei.

-De câţiva ani începusem să joc cu înverşunare la loto, în speranţa că voi obţine un mare câştig. Jucam mereu aceleaşi numele şi chiar câştigasem, în mai multe rânduri, nişte sume neînsemnate. Deşi îmi place să mă laud că nu am niciun viciu,  devenisem dependent de biletul de loterie şi aşteptam ziua extragerilor cu nerăbdarea unui îndrăgostit. Iar în tutungeria din cartier, de unde îmi luam de obicei bietul de loto, am făcut într-o zi o cunoştinţă ciudată. Era un bărbat slab, mic de stat, care îmi semăna enorm la înfăţişare. Aceleaşi urechi mari, acelaşi nas coroiat, aceleaşi buze decolorate şi foarte subţiri. Era îmbrăcat într-un costum destul de uzat, dar extrem de curat, pantofii ieftini pe care îi purta erau perfect lustruiţi. Spre deosebire de mine, necunoscutul avea însă un început pronunţat de chelie. Ne-am uitat unul la altul nedumeriţi. Ne privea cu mirare şi tutungioaica.

-Ţi-ai întâlnit dublul! –exclamă Titus Ciumara.

-Un Leonida Lascaris în dublu exemplar! Nu e oare prea mult? – mârâi prozatorul.

-Nu-mi place  să leg noi cunoştinţe şi nu intru în vorbă cu necunoscuţii, dar între mine şi bărbatul acela părea să funcţioneze nu ştiu ce legătură ocultă, căci am început să vorbim. Venise şi el să-şi cumpere un bilet de loterie, căci juca cu regularitate, săptămână de săptămână. Mi-a spus că se numeşte Marius Dogaru şi este contabil la fabrica de medicamente. Am ieşit împreună din tutungerie, iar proaspăta mea cunoştinţă m-a invitat la o bere. Am acceptat: nu mai intrasem într-un restaurant de la moartea părinţilor, pe care îi însoţeam uneori la o friptură şi la câteva halbe. Din nefericire, ei erau nişte oameni cheltuitori, n-au agonisit nimic toată viaţa şi am moştenit de la dânşii doar nişte mobile veche şi aparatul de radio. Am intrat în restaurantul cel mai apropiat, care se nimerise să fie o bodegă de cartier ieftină şi soioasă, iar Marius Dogaru a comandat două sticle de bere şi câte doi mici. Ni s-au dezlegat limbile şi nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că ne potriveam foarte bine şi la gusturi şi obiceiuri. Dogaru locuia şi el singur într-o garsonieră, la câteva blocuri distanţă de mine. Sora lui venea o dată pe săptămână să-i gătească şi să facă puţină curăţenie. Mi-a mărturisit că nu e deloc pretenţios la mâncare. Dimineaţa – un ceai. La prânz – un castron mare de ciorbă, în care avea grijă să pună bucăţele de pâine. Seara – puţină brânză,  măsline, câteva felii de parizer, o roşie sau un castravete. De două ori pe lună îşi permitea un prânz mai îmbelşugat la un restaurant, stropit şi cu o sticlă de vin. Era convins că mâncarea prea multă moleşeşte şi afectează inteligenţa. Din păcate, nu reuşise să se lase de viciul fumatului, dar fuma cu economie: cumpăra ţigările cele mai ieftine, pe care le tăia în două cu o lamă de ras, iar zece jumătăţi de ţigară pe zi îi ajungeau de fiecare data cu prisosinţă. Mi s-a părut un om cu scaun la cap şi dacă ar fi fost femeie, aş fi cerut-o cu siguranţă în căsătorie.

-Sufletul dumitale geamăn! – zâmbi Daria Maru.

-Ne-am împrietenit repede şi am început să ne vizităm, sau mai exact am început să-l vizitez eu, căci el îmi întorcea foarte rar vizitele. Garsoniera lui era modest mobilată. O dormeză, o masă, un şifonier, o mica etajeră cu câteva cărţi de contabilitate. Dar şi un televizor nou-nouţ, pe care îl primise cadou doar cu câteva săptămâni în urmă de la sora lui. Urmăream programul împreună, mai ales sâmbătă seara, căci ne plăcea la amândoi Tele-Enciclopedia. Eu aduceam două sticle de bere, iar el punea pe masă câteva felii subţiri de salam, sau o cutie de sardele pe care o împărţeam pe din două. Am început să ieşim de două ori pe lună la restaurant, mâncam un grătar sau un şniţel şi goleam o sticlă de vin la trei-sferturi. În câteva rânduri am fost împreună la un cinematograf de cartier, unde biletele erau ieftine, iar filmele bune.

-Ca doi proaspeţi însurăţei! – râse Lazăr Săvoiu.

-Cred că, în afară de profesorul Faustin, cu care ne ştim încă din prima mea tinereţe, Marius Dogaru a fost singurul meu prieten. Din păcate, prietenia noastră n-a durat decât ceva mai mult de un an. Marius a făcut o formă galopantă de cancer care l-a dat gata în câteva săptămâni. Ştia că n-are nicio şansă de vindecare şi şi-a aşteptat sfârşitul cu resemnare şi înţelepciune. Mi-a lăsat televizorul lui, pe care îl mai păstrez şi acum, deşi nu mai funcţionează de multă vreme. A fost îngropat la Bellu, într-un cavou de familie, căci părinţii şi bunicii lui au fost oameni cu stare, iar la înmormântarea lui mi s-a întâmplat, pentru prima şi ultima oară în viaţa mea, să vărs câteva lacrimi.

-Înduioşătoare poveste! – exclamă Radu Rogalski. Ar face senzaţie în ziar. Leonida Lascaris plângând!

-Partea senzaţională vine abia de acum înainte – îşi schimonosi iarăşi gura a zâmbet omul de afaceri. Trecuseră patruzeci de zile de la moartea lui Marius şi am fost invitat de sora lui la masa de pomenire. Se pare că femeia nu semăna la fire cu fratele ei, căci a făcut risipă de mâncare şi băutură. N-a fost lume prea multă, doar câteva rude, veri şi mătuşi, deoarece defunctul nu avusese alţi prieteni în afară de mine. Cred că în ziua aceea am cam întrecut măsura la mâncare şi băutură. Am plecat de la parastas cu stomacul îngreunat şi cu limba împleticită. Ajuns acasă, m-am trântit în pat şi am adormit aproape instantaneu. L-am visat pe Marius Dogaru. Cobora de la volanul unui automobil, purta un costum elegant, aşa cum nu purtase niciodată în viaţă, avea o figură destinsă şi satisfăcută şi mi-a spus că tocmai câştigase la loterie. L-am întrebat ce numere a jucat. Atunci şi-a desfăcut palma şi a întins-o spre mine. În podul palmei avea trei numere însemnate  cu roşu. Le ţin minte şi acum: 81, 30, 59.

Am jucat numerele acelea la loto timp de trei săptămâni. A treia oară am obţinut câştigul cel mare, care mi-a dublat economiile de până atunci. De asta, deşi nu sunt un om credincios, intru adesea la biserica din cartierul meu şi aprind o lumânare pentru sufletul lui Marius Dogaru.

Leonida Lascaris tăcu. Pius Brânzeica tocmai se pregătea să spună ceva, când  s-a auzit o bubuitură năpraznică.  Am încremenit toţi. Iar părintele Andreicuţ, trezit probabil din somn, s-a ridicat greoi în picioare şi a început să cânte ,,Veşnica pomenire’’.

Cerberul cu trei capete se prăbuşise de pe soclul lui negru de marmură.

Acum părintele Andreicuţ nu mai cânta. Tremurând ca un epileptic, cu ochii ieşiţi din orbite, începu să strige. Am recunoscut blestemele Sfântului Vasile:

-,,Te blestem pe tine, începătorul răutaţilor şi al hulei, căpetenia împotrivirii şi urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine, cel aruncat din lumina cea de sus şi surpat pentru mândrie în întunericul adâncului. Te blestem pe tine şi pe toată puterea cea căzută ce a urmat voinţa ta. Te blestem pe tine, duh necurat, cu Dumnezeu Savaot şi cu toată oastea îngerilor lui Dumnezeu, Adonai, Eloi, Dumnezeul cel atotputernic; ieşi şi te departează de la robul lui Dumnezeu, Faustin . Te blestem pe tine cu Dumnezeu, Care prin cuvânt toate le-a zidit şi cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui cel Unul-Nascut, Care, mai înainte de veci, în chip de negrăit si fără patimă, S-a născut dintr-însul;  Te blestem pe tine cu Cel ce S-a botezat în Iordan şi ne-a dat nouă în apă, prin har, chipul nestricăciunii. Te blestem pe tine cu Cel ce a certat vântul şi a liniştit viforul mării; Care a izgonit cetele diavolilor; Cel ce prin tină a dat vedere ochilor lipsiţi de lumină ai celui orb din naştere şi a înnoit zidirea cea veche a neamului nostru şi celor muţi le-a dat grai şi toată omenirea a întocmit-o să nu mai fie cucerită de moarte.’’

-Spune-i să isprăvească, profesore Faustin! –zise Daria Maru, care se albise la faţă.

Faustin ridică a neputinţă din umeri. Valul de frig pătrunsese iarăşi în cameră şi ne luase graiul la toţi.

-,,Teme-te, fugi, pleacă, departează-te, diavole necurate şi spurcate –striga mai departe părintele Andreicuţ – cel de sub pământ, din adânc, înselătorule, cel fără de chip, cel văzut pentru neruşinare, nevăzut pentru făţărie, oriunde eşti sau unde mergi, de eşti însuşi Beelzebul, sau de te arăţi ca cel ce scutură, ca şarpele, sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul, ori ca bărbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasăre, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care înfricoşezi cu năvălirea, sau sfâşii, sau unelteşti rele, în somn greu, sau în boală, sau în neputinţă, sau porneşti spre râs, sau aduci lacrimi de dezmierdări; ori eşti desfrânat, ori rău mirositor, ori poftitor, ori făcător de desfătare, ori fermecător, ori îndemnător spre dragoste necurată, ori ghicitor în stele, ori şezi în casă, ori eşti fără de ruşine, ori iubitor de vrajbă, ori fără astâmpăr; sau te schimbi cu luna, sau te întorci dupa un oarecare timp, sau vii dimineaţa, sau la amiază, sau la miezul nopţii, sau în orice vreme, sau la revărsatul zorilor, sau din întamplare te-ai întâlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste; sau eşti din mare, sau din râu, sau din pământ, sau din fântână, sau din dărâmături, sau din groapă; sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe uscat, sau din necurăţie; sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din pasăre, sau din tunet, sau din acoperamântul băii, sau din scăldătoare de ape, sau din mormânt idolesc; sau de unde ştim, sau de unde nu ştim, cunoscut ori necunoscut, sau din vreun loc nebănuit, pieri si te departează, ruşinează-te de chipul cel zidit şi infrumuseţat de mâna lui Dumnezeu. Teme-te de asemănarea lui Dumnezeu celui întrupat şi să nu te ascunzi în robul lui Dumnezeu, Faustin, ca toiag de fier şi cuptor de foc şi iadul şi scrâşnirea dinţilor te aşteaptă, ca răsplatire pentru neascultare. Teme-te, taci, fugi, să nu te întorci, nici să te ascunzi cu vreo altă viclenie de duhuri necurate, ci du-te în pământ fără de apă, pustiu, nelucrat, unde om nu locuieşte, ci este cercetat numai de Dumnezeu!’’

-Taci, idiotule! – răcni Lazăr Săvoiu

Ca trezit din somn, părintele Andreicuţ tăcu, se uită în jur nedumerit şi întrebă pe un tot potolit;

-Şi mortul, tată?

faustin

Posted in Uncategorized on Noiembrie 24, 2016 by Octavian Soviany

-Nu mi-e ruşine să mărturisesc – îşi începu povestea Leonida Lascaris – că, din copilărie şi până acum, singura mea pasiune au fost banii. Părinţii mei nu erau nişte oameni prea înstăriţi şi, deşi nu trăiau în mizerie, se confruntau adesea cu lipsuri ce se simţeau şi pe pielea mea de copil. Când mă scoteau uneori, în serile de duminică, la o scurtă plimbare pe Calea Victorie, mă uitam cu  jind la vitrinele luminate, în care se răsfăţau tot felul de lucruri scumpe, pe a căror  măsură nu erau banii puţini ai părinţilor mei, priveam cu invidie la forfota automobilelor şi la trecătorii frumos îmbrăcaţi, la perechile elegante care intrau sau ieşeau de la Capşa, aşa că am înţeles încă de copil că singurul lucru important în lumea asta e banul. Mi-am dorit să am bani şi am avut în cele din urmă. Când eram la şcoala primară, în loc să-mi cheltuiesc puţinii bani de buzunar pe care îi căpătăm pe o acadea, pe o îngheţată sau pe un bilet de cinematograf, aşa cum făceau toţi puştii de seama mea, îi împrumutam cu dobândă colegilor mei de clasă, care au luat curând cunoştinţă că la mine se poate găsi o mica sumă oricând şi mi-au devenit muşterii credincioşi. Visul meu era pe vremea aceea să adun o sută de lei. De aceea îmi refuzam orice plăcere, orice distracţie. Îmi amintesc că aproape de şcoala la care învăţam era un chioşc unde se vindeau gogoşi calde. Treceam pe acolo în fiecare zi şi îmi lăsa gura apă. Uneori eram gata să scot un leu din buzunar şi să-mi cumpăr şi eu o gogoaşă, dar ceva parcă îmi ţinea mâna în loc. Strângeam din dinţi şi treceam mai departe. Şi mai erau şi afişele ispititoare ale cinematografelor din cartier, în faţa cărora zăboveam minute întregi, fără să mă îndur însă să-mi risipesc bănuţii pe un bilet. Filmele, oricum, le auzeam povestite de colegii mei, cărora le finanţam uneori, desigur contra dobândă, expediţiile cinematografice.

-Aveai de copil simţul afacerilor – spuse ironic Radu Rogalski.

-Aşa se fac banii! – mârâi Lazăr Săvoiu.

-În felul dumitale ai fost un erou – zise Ieronim Baiulescu.

-În cele din urmă – îşi continua istorisirea Leonida Lascaris – am reuşit să adun, din bancnote mărunte şi chiar din monede de cincizeci de bani, suta de lei. După mai multe încercări nereuşite, am putut să-mi schimb, într-o tutungerie, mormanul de mărunţiş pe o hârtie nou-nouţă, albastră şi mare, cu chipul lui Nicolae Bălcescu. Zile la rând m-am uitat ca hipnotizat la hârtia aceea. Nu mai ţinusem până atunci niciodată în mână o bancnotă de o sută de lei. Şi o dobândisem prin propriile mele mijloace! Puţini îmi păsa că băieţii din clasă mă dispreţuiau şi mă porecliseră Capitalistul.

-O sută de lei era pe vremea aceea o sumă frumuşică! – făcu Ieronim Baiulescu

-Şi ce ai făcut cu ea în cele din urmă? – întrebă Daria Maru.

-Câte n-aş fi putut să fac! – spuse Leonida Lascaris. Dar când o vedeam atât de albastră, atât de nouă şi de strălucitoare, nu mă lăsa inima s-o cheltuiesc cu niciun preţ. Am ţinut-o o vreme între filele unei cărţi. Seara o scoteam de acolo şi o mângâiam uşor cu vârful degetelor, având grijă să nu-i provoc nici cea mai mică stricăciune. Cred că asta a fost prima mea experienţă erotică. Apoi am început să mă neliniştesc. Dacă în lipsa mea o va găsi cineva? Îmi era frică să o port tot timpul cu mine, aş fi putut să o stric. În cele din urmă, cu inima strânsă, fiindcă-mi era nespus de greu să mă despart de ea, am depus-o la casa de economii. Existau pe atunci carnetele de economii pentru elevi, care ar fi fost bine să se păstreze până în ziua de astăzi. Am observat că tinerii de acum sunt foarte cheltuitori.

-Dumneata crezi că o să-ţi iei avuţia pe lumea cealaltă? – întrebă răutăcios Lazăr Săvoiu. Şi mi se pare că n-ai niciun moştenitor…

-Nu aşa trebuie să vedem lucrurile – spuse profesorul Faustin. Prietenul Leonida nu priveşte banii din perspectiva valorii lor de întrebuinţare. E, dacă vreţi, o pasiune de colecţionar. Leonida Lascaris colecţionează bani, aşa cum alţii colecţionează timbre, ilustrate, şerveţele sau cutii de chibrituri.

-Am continuat să agonisesc şi după aceea – îşi urmă înainte omul de afaceri povestea. Am agonisit toată viaţa. N-am fost tocmai un Hagi-Tudose, dar am trait cumpătat şi am evitat cheltuielile inutile. Nu mi-am întemeiat o familie, pentru că ştiam că va fi greu să găsesc o femeie  care să-mi împărtăsească concepţiile de viaţă.

-Cine ştie? –murmură Daria Maru.

-Mi-am rezolvat în tinereţe problemele hormonale, atâtea câte au fost, cu ajutorul  femeilor ieftine, al acelor femei care nu pretind mai mult de o friptură şi de o sticlă de vin.

-Nu-mi vine să cred că ai avut şi dumneata probleme hormonale! – râse Lazăr Săvoiu.

Într-adevăr, era greu să ţi-l imaginezi pe Leonida Lascaris făcând dragoste cu o femeie.

faustin

Posted in Uncategorized on Noiembrie 23, 2016 by Octavian Soviany

-Magie africană! – exclamă profesorul Faustin.

-Da, am citit şi eu destule despre isprăvile vracilor africani –zise Pius Brânzeica. Se spune că pot să readucă morţii la viaţă şi să distrugă conştiinţa unui individ cu scopul de a-l transforma într-o unealtă docilă.

-Toţi am auzit despre zombies – făcu Titus Ciumara.

-Poveşti! – chicoti Lăzar Săvoiu.

-Poveşti? – interveni Ieronim Baiulescu. Radu Rogalski a simţit pe pielea lui că nu sunt tocmai poveşti. Şi eu sunt convins că n-a fost lucru curat cu finala aceea.

Atunci se făcu auzită din nou vocea groasă a Colonelului, care prinsese iarăşi poftă de vorbă:

-Îmi daţi voie să spun şi eu ceva?

-Vorbeşte, Colonele! – veni îndemnul amfitrionului.

-Mie povestea doamnei Daria Maru despre fiul care şi-a sugrumat mama mi-a adus aminte de cazul Veroiu. Într-o vreme s-a vorbit mult despre el. Cunoaşteţi probabil povestea.

-Aşteptăm să ne-o spui dumneata – surâse Daria Maru.

-E vorba despre o crimă celebră. Victima se numea Maria Veroiu. Toate astea s-au petrecut acum patruzeci şi mai bine de ani. N-am participat direct la anchetă, dar am fost de faţă la procesul ucigaşului, unde s-au spus şi unele dintre acele lucruri ciudate, care sunt atât de pe placul unora dintre dumneavoastră.

-Povesteşte odată, Colonele, nu ne mai fierbe! – zise Radu Rogalski.

-Maria Veroiu era o femeie de vreo patruzeci de ani. Trăia în oraşul B., unde tocmai fusesem adus ca proaspăt ofiţer de securitate. Locuia într-o mică vilă, destul de izolată, aflată la picioarele unui deal căruia i se zicea Dealul Ţiganilor. La proces nu s-au spus lucruri prea bune despre Maria Veroiu. Vecinii erau veşnic iritaţi de petrecerile zgomotoase care aveau loc cam odată odată pe săptămână în apartamentul femeii unde – potrivit unor zvonuri – ar fi funcţionat şi o casă de toleranţă clandestină. Oricum, Maria primea numeroşi vizitatori de sex masculin şi – deşi avea un salariu modest, căci era casieriţă la unul dintre cinematografele din oraş – reuşea să trăiască pe picior mare, sfidându-şi vecinele cu toaletele ei elegante, cu ţigările sale americane şi cu sacoşele ei de cumpărături, din care nu lipseau niciodată salamul de Sibiu şi sticla de whisky. Tudor, unicul fiu al Mariei Veroiu, un tânăr de douăzeci şi doi de ani, cuminte şi liniştit, pasionat cititor de romane poliţiste, plecase de acasă de câtăva vreme, locuia într-un cămin de nefamilişti şi îşi vizita foarte rar mama, care într-o zi a dispărut fără urmă.

La sesizarea colegilor ei de serviciu, miliţia a deschis o anchetă. Apartamentul femeii era încuiat, vecinii afirmau că nu o mai văzuseră de câteva zile. Tudor Veroiu le-a declarat anchetatorilor că nu ştie nimic, dar că e foarte posibil ca Maria să se distreze undeva pe litoral, în compania ultimului ei adorator. După  felul în care vorbea despre ea, era clar că tânărul nu-şi prea avea la inimă mama. Cercetările înaintau anevoie, femeia era dispărută deja de vreo câteva săptămâni, când, dintr-o dată, lucrurile au început să se limpezească, datorită uneia dintre acele întâmplări inexplicabile despre care am tot vorbit în noaptea aceasta.

-Oare spiritelor le place să facă uneori şi pe detectivii? – zâmbi Pius Brânzeica.

-Spiritele comit câteodată şi crime – se auzi pe neaşteptate glasul domnişoarei Adelaida.

-Sper că n-ai de gând, Colonele, să ne povesteşti despre o crimă comisă de spirite – zise sarcastic Lazăr Săvoiu.

-Nu ştiu ce amestec au avut spiritele în povestea asta, dar am văzut atât de multe de-a lungul carierei mele încât am ajuns să nu mă mai mir de nimic şi să fiu convins că se pot întâmpla fapte dintre cele mai incredibile, care intră în contradicţie cu toate datele experienenţei şi cu toate legile logicii. Trebuie să ştiţi că Maria Veroiu avea un vechi prieten, pe Laurenţiu Tomescu, cu care întreţinea o relaţie constantă de aproape douăzeci de ani. Dacă alţi bărbaţi veneau şi plecau din viaţa ei, Laurenţiu rămânea amantul de inimă, cel căreia femeia îi purta se pare o afecţiune reală. Nu mai e cazul să vă spun că acesta a fost foarte afectat de dispariţia ei, a început chiar propria sa anchetă, care n-a reuşit să descopere însă mai mult decât cea a miliţiei. Până când, într-o noapte, Laurenţiu Veroiu a visat-o pe Maria Veroiu. Era foarte palidă, foarte slabă, aproape scheletică, avea pe ea doar un furou negru, ce-i dezvelea coapsele, care nu erau acum mai groase decât un braţ de bărbat şi i-a cerut amantului ei să cumpere două lumânări şi s-o caute aproape de casă.

Laurenţiu Tomescu a ascultat-o. A cumpărat două lumânări şi a început să cerceteze atent locurile învecinate cu locuinţa  Mariei. A urcat şi pe Dealul Ţiganilor, cautând un loc unde cele două lumânări i-ar putea fi de folos. Deodată a zărit intrarea într-o mica grotă ce servise de adăpost în timpul războiului. Fără să şovăie a aprins lumânările şi a intrat. A ajuns până în fundul grotei, unde i s-a părut că desluşeşte, la lumina sărăca a lumânărilor, nişte picioare. Se simţea o duhoare puternică. S-a aplecat. Pe pietrişul din peşteră zăcea într-adevăr cadavrul Mariei Veroiu. Intrase deja în descompunere şi avea faţa roasă de şobolani. Nu purta pe ea decât un furou negru.

-Oribil! – exclamă Maia Cantuniary.

-Şi a mai declarat, mai întâi la miliţie, apoi la proces Laurenţiu Tomescu – îşi continuă Colonelul istorisirea, că la ieşirea din grotă l-a zărit aşezat sub un copac pe Tudor Veroiu care privea cu atenţie în direcţia peşterii. Când l-a văzut, la rândul lui, pe Tomescu ieşind de de acolo, s-a ridicat brusc şi a luat-o la fugă, de parcă i s-ar fi arătat cine ştie ce vedenie înfricoşătoare.

Cercetările miliţiei au stabilit că femeia fusese violată, lovită în cap cu un obiect greu şi apoi sugrumată. Crima fusese comisă în apartamentul ei, unde au fost descoperite pe parchet nişte urme de sânge, iar mobilul ei nu părea a fi jaful, căci într-un sertar a fost găsită o sumă mare de bani, iar caseta cu bijuterii a Mariei părea neatinsă. S-au avut în vedere câţiva suspecţi, dintre care nu lipseau vecinii invidioşi, foştii şi actualii curtezani ai victimei, n-a lipsit o vreme nici Laurenţiu Tomescu, a cărui poveste li se părea anchetatorilor cam trasă de păr. Dar principalele bănuieli ale maiorului Bârsan, care conducea ancheta, s-au îndreptat către Tudor Veroiu. Acesta susţinea că nu mai fusese pe Dealul Ţiganilor din copilărie şi că nu-şi mai văzuse mama de câteva luni. În timpul interogatoriilor dădea însă semne puternice de nervozitate şi fuma ţigară după ţigară. Nu ştia că de la locul crimei fuseseră prelevate nişte urme de scrum care coincideau cu cel al ţigărilor pe care le fuma Tudor. S-a aflat apoi că tânărul figura în evidenţa spitalului de psihiatrie din localitate şi că suferea de o boală psihică, ce putea provoca uneori accese de agresivitate. În camera lui de la cămin a fost descoperită o colecţie impresionantă de cărţi poliţiste, în care unele pasaje, acelea în care erau descrise acte de violenţă, erau subliniate cu roşu. Dovezile începeau să se adune şi, strâns tot mai tare cu uşa de maiorul Bârsan, Tudor Veroiu a cedat psihic şi a mărturisit tot.  După o ceartă violentă, îşi lovise mama în cap cu un scaun, o violase şi apoi o strânsese de gât. Avusese grijă să şteargă toate urmele şi să nu lase la locul faptei nicio amprentă. Mobilul crimei a fost gelozia: întreţinea de la doisprezece ani o relaţie incestuoasă cu Maria Veroiu.

-Urâtă poveste! – exclamă Titus Ciumara.

-Poliţiştii se întâlnesc aproape zi de zi cu asemenea lucruri murdare – glăsui Colonelul. De aceea, odată cu trecerea timpului, mulţi dintre ei se înrăiesc, îşi pierd încrederea în oameni şi devin mizantropi.

-Şi ce s-a mai întâmplat cu Tudor Veroiu? – vru să ştie Daria Mria.

-A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani – răspunse Colonelul. A reuşit să se sinucidă în închisoare, înghiţindu-şi ţintele de la bocanci.

-Dumneavoastră chiar credeţi în bazaconia aia cu visul? – întrebă sarcastic Lazăr Săvoiu.

-E neîndoielnic că există vise premonitorii – spuse profesorul Faustin.

-Existenţa lor nu e pusă la îndoială nici măcar de psihologi – adăugă Pius Brânzeica – chiar dacă datele de care dispunem până în prezent nu le pot explica.

-Dacă tot v-aţi apucat să povestiţi despre vise – interveni pe neaşteptate Leonida Lascaris, care îşi folosise până atunci gura aproape în exclusivitate ca să se îndestuleze – cred că o să vă spun şi eu o poveste. Vă rog doar să mă ascultaţi cu îngăduinţă, căci eu nu am, ca dumneavoastră, daruri de povestitor.

-O să ne spui în sfârşit cum ai câştigat prima dumitale sută de lei? – surâse Radu Rogalski.

-O să vă spun poate şi asta – veni răspunsul omului de afaceri – chiar dacă n-are nicio legătură cu povestea pe care am de gând să v-o istorisesc.

-Te ascultăm, Leonida – făcu profesorul Faustin.

faustin

Posted in Uncategorized on Noiembrie 22, 2016 by Octavian Soviany

Părinţii mei erau muncitori la Republica. Am fost patru fraţi, iar eu eram cel mai mic şi mai rău dintre ei. Dacă fraţii mei mai mari s-au dovedit nişte copii ascultători, care îşi vedeau de carte şi de învăţătură – au ajuns de altfel toţi trei oameni cu facultate – eu le-am făcut multe necazuri părinţilor în copilărie. Eram bătăuşul cartierului, aveam note proaste la şcoală, iar pe la doisprezece ani mă înhăitasem cu o bandă de ţigănuşi şi am început să deprind meşteşugul  hoţiei de buzunare. Starostele nostru era o namilă de ţigan poreclit Chiorul, fiindcă îşi pierduse un ochi într-o încăierare cu cuţitele din Vitan. Lui trebuia să-i dăm toată prada pe care izbuteam să o încropim după ce, cu inima cât un purice, trudiserăm o zi întreagă prin tramvaie, autobuze sau prin marile magazine bucureştene. N-am fi îndrăznit să-l înşelăm cu niciun bănuţ, deoarece Chiorul era iute la mânie şi gata să scoată cuţitul ori de câte ori socotea că i s-au călcat bătăturile. Nouă nu ne lasă decât de o sticlă de rachiul ieftin şi de nişte pachete de ţigări, iar uneori ne poftea la el acasă, unde ne ospăta cu câte o friptură şi câteva pahare de vin. După o asemenea şcoală, la paisprezece ani mă puteam socoti bărbat în toată puterea cuvântului. Fumam două pachete de ţigări pe zi, beam de stingeam, snopisem în bătaie toată ţigănimea de seama mea a cartierului, iar legătura trupească dintre bărbat şi femeie nu mai avea pentru mine nici un secret. Tot pe atunci, m-am răzvrătit împotriva Chiorului şi l-am doborât cu câţiva pumni în ficat, făcându-l să-mi ştie de frică, pentru că eram tânăr şi viguros ca un taur, iar el începuse să dea semne de bătrâneţe. Socoteam că venise momentul să am propria-mi bandă.

-Ce trecut glorios! – spuse zâmbind Daria Maru.

-Probabil că, dacă n-ar fi fost boxul, aş fi ajuns un borfaş şi n-aş fi avut niciodată onoarea să stau la masă cu dumneavoastră. Boxul a făcut din mine om, lui îi datorez tot, el m-a ajutat să-mi disciplinez firea violentă şi arţăgoasă şi a făcut ca numele meu să apară în toate ziarele şi să fie cunoscut până şi de gospodinele care n-au văzut în viaţa lor o gala de box.

Reuşisem să termin cu chiu cu vai opt clase şi să intru la o şcoală profesională. Eram la începutul primului an, când un anunţ afişat la poarta şcolii aducea la cunoştinţa doritorilor că băieţii care vor să facă box se pot prezenta a doua zi la o mica sală de pe Dudeşti, în vederea unei selecţii. M-am prezentat într-o doară şi am fost selecţionat, iar de atunci viaţa mea s-a schimbat cu trei sute şaizeci de grade. Am îndrăgit de la început acest sport, care nu presupune, aşa cum cred neiniţiaţii, doar nişte pumni viguroşi şi o bărbie rezistentă la lovituri. Boxul, domnilor, e o artă care se cere însuşită cu răbdare şi perseverenţă, cu preţul unor numeroase ore de antrenament şi a unei vieţi foarte disciplinate. Am abandonat prieteşugul cu borfaşii cartierului, nu m-am mai atins de ţigări şi de băutură şi am început să mă antrenez cu înverşunare. Eram cel mai sârguincios dintre băieţii din grupa mea. Cuvintele de laudă ale antrenorului, care îmi prevedea un viitor strălucit, în loc să mă facă să mă umflu în pene şi să mă culc pe o ureche, îmi stârneau şi mai tare ambiţia, iar rezultatele n-au întîrziat să apără. La şaisprezece ani eram campion republican de juniori. La douăzeci – obţineam prin k.o. un titlu european. Apoi a urmat altul. Începusem să mă gândesc la o medalie olimpică. Se apropia olimpiada de la Montreal şi eram considerat unul din principalii favoriţi ai categoriei mele.

-Îţi cunosc pe de rost cariera şi am fost unul dintre admiratorii dumitale cei mai entuziaşti – zise Ieronim Baiulescu.

-Arătai minunat pe vremea aceea – zâmbi Daria Maru. Rareori mi-a fost dat să văd un corp bărbătesc mai bine făcut. Îţi urmăream şi eu toate meciurile la televizor, dar nu pentru că m-ar fi interest boxul…

-Aveam pe atunci douăzeci şi şase de ani, o vârstă ideală pentru marile performanţe în sport – continua Radu Rogalski – şi mă puteam considera un om împlinit. Eram la apogeul carierei mele sportive, îmi întemeiasem o familie, terminasem liceul la fără frecvenţă şi eram student în ultimul an la facultatea de educaţie fizică. Părinţii mei, care la un moment dat se gândiseră serios să mă interneze într-o şcoală de reeducare, puteau în sfârşit răsufla uşuraţi: din ruşinea familiei devenisem mândria acesteia. Nu-mi mai  lipsea decât medalia olimpică, pe care am  reuşit s-o câştig în cele din urmă, chiar dacă n-a fost din metalul cel mai strălucitor.

-Am urmărit cu sufletul la gură finala aceea – spuse Ieronim Baiulescu – şi încă mi-o amintesc foarte bine. Ai pierdut pe muche de cuţit, iar cubanezul a fost puţin favorizat de arbitri. Nu se arătase cu nimic mai bun decât dumneata.

-Mai erau câteva luni până la olimpiadă, iar în Polonia urma să aibă loc un mare turneu preolimpic. Plecam drept principal favorit, cu atât mai mult cu cât pugiliştii din Cuba anunţaseră că nu vor participa. Până în finală am bătut tot. Dar acolo m-am împotmolit într-un chip atât de ciudat încât, chiar dacă nu sunt o fire predispusă spre superstiţii, înclin să cred că n-a fost lucru tocmai curat la mijloc.

-Oare spiritele intervin şi într-un domeniu atât de profan cum e sportul, profesore Faustin? – întrebă ironic Lazăr Săvoiu.

-Aversarul meu din finală urma să fie un tânăr boxer african, care nu participase până atunci la niciun turneu din Europa. Trecuse surprinzător de toţi adversarii de până atunci obţinând chiar două victorii prin k.o. Din puţinele informaţii pe care antrenorul meu izbutise să le adune, am aflat că era campionul ţării sale la semi-mijlocie, şi că fusese câştigătorul câtorva turnee de pe continentul său. Dar cum Africa – după cum probabil cunoaşte Ieronim Baiulescu – nu prea conta pe vremea aceea în box, nu existau motive de îngrijorare. Eram în mare formă şi nu prea vedeam cum un puşti lipsit de experienţa marilor competiţii ar putea să-mi creeze probleme. Antrenorul mi-a recomandat să fiu totuşi prudent: asemenea necunoscuţi se pot dovedi uneori foarte imprevizibili.

Înaintea meciului am fost vizitat la vestiar de adversarul meu şi de antrenorul acestuia – aşa cum se mai obişnuieşte câteodată, chiar dacă nu face parte din protocolul obişnuit al competiţiilor – pentru o strângere de mână şi câteva fraze  de convenienţă. Şi trebuie să vă spun că antrenorul acela avea o înfăţişare extrem de ciudată. Foarte înalt, foare slab, cu părul alb tuns perie şi cu nişte sprâncene la fel de albe şi foarte stufoase, cu o faţă uscată şi străbătută de o mulţime de riduri care îmi dădea impresia unei persoane neobişnuit de în vârstă pentru a mai sta la colţul ringului. Când mi-a strâns mâna, mi s-a părut că simt ceva ca un fel de curent electric de slabă intensitate străbătându-mi degetele, palma şi braţul.

Am dominat clar primele două reprize şi chiar am reuşit să-mi dobor la podea adversarul. Deşi era puternic şi rezistent, dar înzestrat cu o tehnică destul de rudimentară, loviturile sale mergeau mai mult în gol. Aşteptam cu încredere ultimua rundă. În pauza dinainte, antrenorul îmi mai recomandă odată să fiu prudent şi să nu caut cu orice preţ lovitura desisivă. Pentru că, oricum, conduceam detaşat la puncte, tactica cea mai potrivită acum era un joc de apărare foarte atent, căci probabil adversarul va încerca să recupereze pe ultima sută de metri ceva din terenul pierdut. În colţul său, acesta discuta cu înfrigurare cu antrenorul său, care părea foarte agitat, gesticula violent, iar într-un moment când arbitrul de ring era întors cu spatele, m-am pomenit că-l văd scuipând de trei ori în direcţia mea.

A început şi ultima repriză. Am încercat să urmez indicaţiile antrenorului, dar în jocul meu nu se mai lega nimic. Simţeam o moleşeală ciudată în braţe şi în picioare, mişcările mele deveniseră dintr-o dată stângace, eschivele – întârziate, iar africanul venea peste mine cu tot mai multă înverşunare şi începuse să lovească în plin. O directă în bărbie m-a îndoit. Am încercat să ripostez cu unul din cunoscutele mele croşeuri necruţătoare care trântiseră la podea atâţia adversari, dar lovitura s-a dus în gol. Aveam impresia că am uitat să boxez, îmi simţeam corpul secătuit până şi de ultima picătură de energie, mă mişcam în ring ca un om beat şi auzeam ca prin vis îndemnurile antrenorului care îmi cerea să ies din nou la atac. Pe la mijocul reprizei n-am mai fost în stare să opun nicio rezistenţă, iar un upercut în ficat m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa. A fost singura înfrângere prin k.o. din întreaga mea carieră.

faustin

Posted in Uncategorized on Noiembrie 15, 2016 by Octavian Soviany

Şi tot cam pe vremea aceea lui Gyurka i s-a întâmplat, spre necazul maică-sii, să se îndrăgostească. La o petrecere dată de unul dintre tovarăşii săi de birt a cunoscut o fată ce a izbutit să-i răscolească simţurile, care până atunci se arătaseră surprinzător de amorţite. Zsuzsa era o tânără cam urâţică la chip, măruntă, dar foarte bine făcută. Născută dintr-o familie săracă lipită pământului, într-un sat pierdut în inima secuimii, venise la oraş cu gând de căpătuială. Fiindcă era ageră la minte şi iscusită la socoteli, a fost primită ca vânzătoare într-o dugheană de mărunţişuri din centrul oraşului. Cei care o văzuseră în tinereţe spuneau că avea părul roşcat, ochii verzi, faţa foarte albă şi pătată pe ici pe colo de ceva pistrui.

După petrecerea despre care vorbeam şi unde nu îndrăznise decât să schimbe câteva cuvinte cu fata, Gyurka a început să dea tărcoale dughenei de mărunţişuri şi, prefăcându-se că se uită în vitrină, să tragă cu ochii la Zsuzsa. Abia după cîteva zile, luându-şi inima în dinţi, a îndrăznit să intre, sub un pretext oarecare în prăvălie. Apoi a început s-o facă tot mai des, câteodată chiar de mai multe ori pe zi. Din privirile lui focoase, mica vânzătoare a înţeles tot şi a început să-l încurajeze, fiindcă Gyurka era arătos, dar mai cu seamă bogat, iar flăcăul a reuşit cu încetul să-şi învingă timiditatea. Cei doi au început să iasă împreună. Zsuzsa s-a pomenit potopită cu cadouri costistoare, răsfăţată ca o prinţesă şi invitată în restaurantele scumpe din centru, căci prin grija maică-sii, buzunarele lui Gyurka nu erau goale niciodată. Iar după ce l-a perpelit vreme de câteva săptămâni, într-o bună zi l-a condus în cămăruţa ei şi i-a arătat ce ascunde femeia sub pântece.

Într-un oraş mic ca acela, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, iar bârfele înregistrează toate evenimentele, n-a trebuit mult până ca mama lui Gyurka să afle de noua slăbiciune a feciorului ei. Altele erau planurile ei de viitor! Băiatul trebuie să se însoare cât mai curând cu o fată energică şi avută, să ajungă gospodar la casa lui, să ducă mai departe şi să sporească agoniselile ei de o viaţă. Şi iată că, în loc să asculte de mama lui, care îi dorea numai binele, Gyurka se încurcase cu această străină calică şi dornică de căpătuire! Au început rugăminţile, ameninţările cu dezmoştenirea, au dispărut banii de buzunar, dar flăcăul se arăta încăpăţânat ca un catâr şi susţinea sus şi tare că are de gând să se însoare cu Zsuzsa. Prin nu se ştie ce mister al minţii şi al inimii omeneşti, tânărul cel molâu de până atunci se prefăcuse peste noapte într-un bărbat în toată puterea cuvântului. Bătrâna era disperată şi convinsă în sinea ei că Zsuzsa îi făcuse băiatului ei niscaiva farmece. Acum acesta îşi petrecea mai toată ziua în prăvălia de mărunţişuri, iar acasă apărea tot mai rar. Maică-sa îl vedea prin vitrină, aşezat în spatele tejghelei, alături de vânzătoarea cea pistruiată, pe care o sorbea din ochi, iar atunci când nu era nimeni în magazin, se apuca s-o pipăie lacom. Uneori bătrâna nu se putea stăpâni şi ciocănea cu bastonul în vitrină, ba, într-un rând, a băgat capul pe uşă şi a început să-l cheme acasă pe Gyurka, cu vorbe tânguitoare şi lacrimi în ochi. Flăcăul însă nici n-a băgat-o în seamă.

Pentru nebunia lui nu mai exista decât un singur leac.

În locul unde se termina marginea aceea de oraş, pierzându-se în pădure, se înălţa o căsuţă de lemn acoperită cu paie, pe unde localnicii nu prea obişnuiau să se abată. Rareori câte o femeie bine îmbrobodită, se întîmpla să împingă, după ce arunca o privire iscoditoare în jur, spre a se convinge că nu e văzută de nimeni, portiţa de şipci. Căci acolo hălăduia o ţigancă bătrână despre care se spunea că ştie să lege şi să dezlege, să descânte de dragoste şi de neputinţa bărbatului, să citească viitorul, să vindece vătămătura de oase, dar mai ales (lucru care era spus numai pe şoptite şi cu fiori de spaimă în glas) să înfăptuiască farmecul de moarte, pe care nu-l cunosc decât bozgonitoarele ce s-au împreunat într-o noapte de sâmbătă cu un ţap negru, care se ştie că e diavolul însuşi.

Spre căsuţa aceea şi-a îndreptat paşii într-o seară mama lui Gyurka. Ţiganca i-a ascultat necazul, a clătinat de câteva ori din cap, apoi i-a cerut să-i aducă o găină neagră, douăzeci şi patru de lumânări şi o bucăţică de ostie tăvălită prin scârnă.

Nu la mult timp după aceea, Zsuzsa a fost lovită de o trăsură şi a murit peste câteva zile.

Gyurka s-a întors de la înmormântare cu ochii tulburi şi cu privirile rătăcite. A dat-o la o parte cu un gest brutal pe maică-sa, care se grăbea să-l îmbrăţişeze şi s-a închis în camera lui, de unde n-a mai ieşit vreme de câteva săptămâni decât ca să-şi facă nevoile. Apoi, într-o bună zi, au apărut primele semne vădite de nebunie: gol-puşcă flăcăul a luat-o la fugă pe uliţele din apropiere, cu ochii holbaţi şi cu spume la gură, şi a fost nevoie de patru bărbaţi voinici care să-l lege, să-l urce într-o căruţă şi să-l ducă acasă la maică-sa. Aceasta l-a purtat un timp pe la doctori şi pe la vrăjitoare, dar nebunia lui se dovedea fără leac şi îi întuneca tot mai tare raţiunea, până a ajuns omul sălbatic pe care l-a văzut bunica mea în copilărie.

A sfârşit-o într-un ospiciu, după ce, reuşind să evadeze din temniţa lui prin nu se ştie ce întâmplare, şi-a sugrumat mama.

-Forţele de reacţiune! – spuse profesorul Faustin, după ce actriţa tăcu. Orice rău pe care îl săvârşim se întoarce împotriva noastră. Mai devreme sau mai târziu, în viaţa asta sau într-una din vieţile viitoare. Natura tinde totdeauna spre un echilibru perfect.

-Bătaia lui Dumnezeu, tată – bâigui părintele Andreicuţ, care se pare că ascultase atent povestea Dariei Maru.

-Bazaconii! – spuse dispreţuitor Lazăr Săvoiu. Oricine poate fi lovit de o trăsură, fără ca pentru asta să fie nevoie de farmece. Cât despre flăcău, mi s-a părut cam ciudăţel de la început şi nu e poate de mirare că a înnebunit într-o bună zi.

-Într-adevăr – zise Pius Brînzeica – după ştiinţa mea, asemenea comportamente sunt de obicei rezultatul unor tare din naştere şi rareori pot pot fi puse pe seama unei boli psihice dobândite. Prin nu se ştie ce mister al naturii, unii dintre noi se nasc cu nişte particularităţi fizice sau psihice proprii fraţilor noştri mai mari – animalele.

-Atavismele! – făcu Titus Ciumara. În satul părinţilor mei trăia o bătrână ciudată şi cam ocolită de lume, despre care se spunea că se avea bine cu necuratul. După ce a murit, când femeile au dezbrăcat-o ca s-o îmbăieze potrivit rânduielilor, au descoperit că avea o coadă de câţiva centimetri.

-Semn de la diavolul, tată! – murmură părintele Andreicuţ.

-Văd că nu prea credeţi în farmece – surâse profesorul Faustin.

-Ba eu unul cred – spuse Radu Rogalski, care de un timp căzuse pe gânduri şi asculta, cu sprâncenele încruntate, discuţia de la masă. Am păţit-o pe pielea mea. Dacă vreţi, o să vă povestesc.

-Sigur că vrem – zise Maia Cantuniary.

Atunci fostul campion european îşi drese glasul cu o înghiţitură de vin şi începu să istorisească.

 

faustin

Posted in Uncategorized on Noiembrie 14, 2016 by Octavian Soviany

Probabil că disputa despre coincidenţe dintre profesorul Faustin şi Pius Brânzeica ar fi mers înainte, dacă Aglăiţa n-ar fi început să ne aştearnă pe masă faimoasele sale sarmale, cu aburul lor ispititor, care ne-a deschis apetitul. Apărură şi sticlele cu vin franţuzesc.

Am început să mâncăm. Leonida Lascaris înghiţea hulpav, deşi, cât timp ceilalţi stătuseră la poveşti, înfulecase tot timpul din gustările amfitrionului şi era de mirare cum de în omul acela mărunt şi aproape scheletic putea să încapă atâta mâncare. Pictorul Ieronim nu mânca, degusta, cu plăcerea gurmandului rafinat, iar pe figura lui prietenoasă şi jovială apăruse o expresie de satisfacţie. Daria Maru mânca parcă în silă şi-şi lăsă la sfârşit în farfurie mai bine de jumătate din porţie. Titus Ciumara părea cu gândurile în altă parte, mânuind cuţitul şi furculiţa parcă doar în virtutea unui automatism. Pius Brânzeica ciupea cu furculiţa, distrat, câteva fire de varză de pe marginea farfuriei. Lângă el, părintele Andreicuţ molfăiă între buzele lui îngălbenite de bătrâneţe o coajă de pâine. Colonelul mânca încet şi temeinic, iar Maia Cantuniary ciugulea ca o păsărică. Lazăr Săvoiu mânuia tacâmurile cu mişcări nervoase şi repezite, înghiţea pe nemestecate şi după ce şi-a terminat porţia primul, a băut unul după altul, două pahare de vin. Radu Rokalski înfuleca. Se trezise din starea ei letargică şi Adelaida Beiu şi începuse să mănânce, cu nişte gesturi lente de somnambulă, care îţi lăsau impresia că mănâncă în somn. În capul mesei, profesorul Faustin se ospăta cu solemnitate, de parcă ar fi savârşit cine ştie ce liturghie misterioasă.

Iar Cerberul negru de marmură ne privea de sus cu ochii săi orbi, părând adevăratul amfitrion al ospăţului.

Vinul franţuzesc al lui Fautin a făcut să prindem din nou sămânţă de vorbă.

-Delicioase sarmale! – vorbi primul  Ieronim Baiulescu.

-Aglăiţa le descântă de azi-dimineaţă – veni răspunsul lui Faustin.

-Nu ştiam că sarmalele se fac cu descântece – surâse Pius Brânzeica.

-Nu toate – ţinu să precizeze amfitrionul. Nu v-am spus niciodată până acum că Aglăiţa e puţin vrăjitoare, aşa cum au fost şi mama şi bunica ei?

-Vrei să ne sperii, profesore? – făcu Daria Maru.

-Câtuşi de puţin – răspunse profesorul Faustin. Pentru nişte oameni lipsiţi de prejudecăţi, magia e o ştiinţă ca oricare alta. Şi aş îndrăzni să spun, cu riscul de a-l supăra pe prietenul Pius, la fel de exactă ca matematica.

-Nu ştiu ce să cred despre puterea farmecelor – zise actriţa. Oare Aglăiţa ştie să farmece şi de dragoste?

-Poate că ştie – vorbi iarăşi amfitrionul. Dar o femeie frumoasă ca dumneata n-are nevoie de farmece ca să atragă bărbaţii.

-Daria e ea însăşi un farmec – glăsui, cu vocea lui onctuoasă de abate catolic,Titus Ciumara.

-Dacă o să fiţi cuminţi şi n-o să mă întrerupeţi – surâse actriţa – poate o să vă spun şi eu o poveste cu farmece.

-Abia aşteptăm – zise profesorul Faustin.

-Vrei să ne povesteşti prin ce farmece reuşeşti să arăţi şi acum ca la treizeci de ani? – întrebă Titus Ciumara.

-Nu, povestea aceea o păstrez doar pentru mine. Vouă o să vă povestesc o istorie veche, nu chiar aşa de veche totuşi ca aceea a Maiei, pe care am auzit-o de la bunica mea.

După ce-I îngădui lui Titus Ciumara să-I toarne un pahar de vin în care îşi muie uşor buzele, Daria începu să istorisească:

-Dacă am o fire atât de focoasă şi dacă pe seama pasiunilor mele s-au născut atâtea legende, asta se întâmplă probabil şi pentru că prin vinele mele curge şi ceva sânge unguresc. Bunica mea dinspre mama s-a născut la marginea unui orăşel din secuime. Era o minunată povestitoare şi m-a desfătat în copilărie cu poveştile sale. Dar nu cu basmele ce li se spun de obicei copiilor, ci cu amintirile ei, din care, dacă aş avea darul scrisului, ca domnul Săvoiu, aş putea să alcătuiesc romane întregi. Toate cele ce urmează să povestesc s-au petrecut cândva înainte de 1900 – bunica era născută în 1888 – la o margine de imperiu habsburgic unde nu pătrunseseră încă binefacerile civilizaţiei, iar oamenii erau încă primitivi şi superstiţioşi.  Mi-a povestit că n-a avut jucării niciodată, se juca în praf şi noroi cu copiii de prin vecinătăţi, iar una dintre distracţiile lor preferate era să caşte ochii la Gyurka, omul sălbatic. Acesta era unicul fiu al unei văduve înstărite şi înnebunise în nişte împrejurări despre care o să vă povestesc mai târziu.  Mama lui nu se îndurase să-l interneze într-un ospiciu. Îl ţinea acasă, într-o camera mereu ferecată şi cu ferestrele zăbrelite, căci nebunul avea un comportament imprevizibil şi era uneori cuprins pe neaşteptate de nişte atacuri îngrozitoare de violenţă. Când fereastra camerei în care era încuiat se întâmpla să fie deschisă, Gyurka putea fi văzut în toată mizeria şi nenorocirea lui, dar oamenii locului se obişnuiseră de mult cu prezenţa sa, iar omul sălbatic nu mai inspira nici compasiune, nici curiozitate. Singurii care se mai arătau curioşi să-l vadă erau copiii, care îl priveau cu un amestec de frică şi fascinaţie. Boala lui era veche de vreo treizeci de ani şi se instalase progresiv, agravându-se tot mai mult pe măsură ce Gyurka îmbătrânea. Pe vremea când bunica era fetiţă, acesta trebuie să fi avut către cincizeci de ani. Era un bărbat înalt şi mătăhălos, cu corpul acoperit aproape în întregime de un păr negru şi des. De câţiva ani nu mai îngăduia să fie îmbrăcat, tuns sau spălat şi îşi făcea nevoile în camera în care era închis. În zilele când era liniştit stătea uneori la fereastră, sprijinindu-se de zăbrele şi privind către stradă cu nişte ochi tulburi şi cenuşii, din care dispăruse orice licărire de inteligenţă, în timp ce din colţul buzelor i se prelingea un firicel de salivă. De cele mai multe ori însă stătea culcat pe duşumea, într-o stare de apatie totală sau se târa în patru labe prin cameră, scoţând nişte sunete ciudate, care nu semănau cu niciun grai omenesc. Singura persoană pe care o îngăduia în preajma lui era o rudă îndepărtată, un bătrân cam sărac cu duhul care îi aducea cele de trebuinţă traiului şi îi curăţa odaia de murdării. Faţă de mama lui manifesta o ostilitate neobişnuită şi se spunea că ar fi încercat chiar – cu nişte ani în urmă – să o sugrume.

Pe mama lui Gyurka bunica şi-o amintea ca pe o bătrână măruntă de stat, cu un nas coroiat şi o bărbie ascuţită de vrăjitoare. Umbla sprijinită într-un baston, căci avea o infirmitate la un picior şi îi ieşise faima unei femei rele. Vecinii o cam ocoleau, pentru că era ursuză, cârcotaşă şi pusă mereu pe sfadă. Agonisitoare ca o furnică– avea vreo treizeci de iugăre de pământ şi o moară – trăia totuşi foarte modest, iar despre zgârcenia ei circulau o sumedenie de poveşti. Rămăsese văduvă încă din tinereţe, pe când Gyurka abia învăţase să meargă şi să vorbească, şi nu s-a mai recăsătorit niciodată, deşi nu i-au lipsit pretendenţii. Dacă ea se mulţumea cu o ciorbă lungă şi cu o tocană de cartofi, dacă purta ani ani la rând aceleaşi câteva rochii şi aceleaşi încălţări, pe băiat l-a crescut ca pe o odraslă de grof.  Gyurka avea haine frumoase, avea jucării – aşa cum nu mai avea niciun copil de la marginea aceea de lume – , iar din farfuria lui nu lipseau niciodată pâinea cu unt, tocăniţa de pui sau friptura de gâscă. A încercat să-l dea şi pe la ceva şcoli, dar flăcăul s-a dovedit greu de cap, leneş şi pus mai mult pe joacă decât pe învăţătură. Văzând că nu-l poate face, după visul ei, doctor sau avocat, femeia a încercat să scoată din el măcar un bun gospodar, în stare să-i chivernisească agoniseala, dar Gyurka nu dovedea mai multă aplecare spre muncă decât spre învăţătură. Pe la douăzeci de ani, era un flăcău arătos, dar foarte posac, care tăia frunza la câini în ograda maică-sii şi prinsese o oarecare slăbiciune pentru birturi şi jocul de cărţi.

Atunci femeia s-a gândit să-l însoare şi nu peste mult i-a găsit şi o mireasă potrivită într-un sat din apropiere, numai că băiatul  nici nu vroia să audă de însurătoare înainte să-şi facă armata.

valeriu mircea popa

Posted in Uncategorized on Noiembrie 13, 2016 by Octavian Soviany

Adeseori, poemele lui Valeriu Mircea Popa se nasc din capriciile unei memorii parcă ușor obosite, cu imponderabile „schimbări de culoare”, dar și de temperatură, astfel încât ele dobândesc aerul unor „vorbiri la trecut”, iar „carcera spațială” din volumul Camera de subsol poate lua alteori forma neliniștitoare a trecutului  ”carceral”, a golului dintre „plecare” și „ajungere”: „ca să construiești o punte/între malurile  prăpastiei/ai nevoie de cel puțin două pietre//una care pleacă/și cealaltă care ajunge/ceva nu tocmai solid/și care-și schimbă mereu culoarea/cum ar fi o memorie/sau un cameleon//fiecare în spate/cu propria cruce de apă” (o punte). Viața interioară și procesele, mereu șerpuitoare, mereu insidioase, ale memoriei, stau sub semnul unui dinamism absolut, se destramă și se reașează la nesfârșit, iar „imaginația materială” a poetului e dominată, în consecință, de prezența acvaticului, cu aspectele sale aurorale, dar și cu cele „thanatice”, cu rădăcini mai îndepărtate în apele bacoviene: „iartă-mă/n-am vrut să te înghit/însă pur și simplu se cuvenea/ca măcar unul dintre noi să supraviețuiască/mărturisea apa//în timpul visului/cred că-i părea rău” (fără titlu). În acest univers, unde toate trăirile stau la timpul trecut, privirea devine ea însăși o anexă a memoriei, e un „relicvar” care percepe spectrul „de după violet” și ”dinainte de roșu”, adică ”aversul” realului, care ar constitui, în viziunea lui Valeriu Mircea Popa, adevărata sursă a poeziei: „dacă înconjori cu degetul/de trei ori/un cub de zahăr/o sa înceapă iarăși ploaia//și sumedenie de cifre/nu vor mai fi povestite//rămâne însă privirea//un relicvariu sferic/topindu-se în cuprindere//după violet//și înainte de roșu”. (privirea). Pentru ca această privire care se deschide asupra nevăzutului  să devină cu adevărat funcțională este nevoie însă de o încetinire a ritmurilor vitale până la starea de „aproape mort”, dar și de o știință a tăcerilor apăsătoare și pline de tâlc, unde s-a acumulat un potențial uriaș de energii magice: „un blid de lăcuste prăjite costă ceva mai puțin/decât o porție de stridii//așa că diseară o să mâncăm spanac//răspundeam eu/cel aproape mort//apoi tăceam amândoi/până ce apa începea să fiarbă/ în paharul de hârtie” (paharul de hârtie). Acum anecdota personală ia aspectul unei autobiografii fabuloase, iar personajul liric se proclamă urmașul unor cadavre „aproape vii”, care și-au compensat deficitul de vitalitate prin excesul de costumație și de ornament: „nopțile rămân frumoase/dar zilele nu fac doi bani//și bunicul doarme//adică stă cu ochii închiși/în fotoliu/și navighează pe Internet//coiful cu țepușă de alamă/și panaș/cum purtau toți cei din garda regală/îi atârnă puțin într-o parte/seamănă oarecum cu Bismarck” (bunicul era un colonel mort). Marginalitatea pe care și-o revendică eul poetic nu este nicidecum astfel una socială, ca la autorii grupului 2000, ci existențială, de vreme ce constă într-un  exercițiu ascetic, voit sau impus, iar actantul liric se transformă într-un soi de damnat sau de ales, căruia i se refuză aproape total existența: „nimic nu-ți aparține/cu desăvârșire/asta era legea/nici măcar o femeie foarte tânără/și aproape goală/un fel de plantă cu aripi/în brațele tale/dar tu nici măcar nu exiști/șoptește ea printre lacrimi/două sau trei sau cel mult patru zile/în fiecare lună/spălându-și cu apă și cu nisip/vioara ei roșie” (o vioară roșie). Viața se reduce astfel la capacitatea de a percepe lucrurile cu o acuitate vizuală neobișnuită ( distanța în timp sporește  această acuitate până aproape de halucinant),  iar fiecare privire, care descompune și realcătuiește la nesfârșit pânza realului, pare preludiul unei iluminări amînate mereu, căci poezia lui Valeriu Mircea Popa nu-și revendică rostirea metafizicului. ci se oprește la semnele acestuia, pe care le descoperă în cotidian sau în propria-i biografie, făcându-le încă și mai pertinente prin asamblarea lor în structuri și configurații pliine de insolit. Acum „metoda” sa se va apropia mai mult de a plasticianului decât de a poetului: el elaborează „desene pe asfalt”. „tatuaje”, „schițe de portret” sau „graffitti”, care au aerul „picturilor metafizice”, culminând în compoziția amplă, care ridică biografismul la dimensiunile istoriei exemplare, ca în acest superb poem dedicat Marianei Marin: „cu melancolie/prin Rusia/mestecenii își legănau vodca/de-a lungul stepelor//n-am fost niciodată/acolo//dar țin minte prea bine/cum eram teribil de singur/într-un tren hodorogit/și vodca era copilul mestecenilor/copilul pierdut/ce trebuia legănat toată noaptea/printre stepe/pînă la capătul Rusiei/oricum pînă ce mai rămânea în compartiment/doar scheletul de sticlă/dinafara trupului/privindu/te cu niște ochi nevinovați de mari/și aici/și dincolo/deja nicăieri” (copilul mestecenilor). Și mai trebuie spus că în asamblarea acestor imagini  poetul dovedește o migală și o îndemânare de bătrân bijutier; el crede încă în lucrul bine și pe îndelete făcut cu ceva din ingenuitatea meșterilor medievali, are orgoliul de a confecționa „unicate” cu stranii irizări de argintărie și, într-un cuvânt, are „stil”.

%d blogeri au apreciat asta: