apollinaire – traducerea mea

Posted in Uncategorized on octombrie 30, 2018 by Octavian Soviany

Tâlharul

CORUL

Tâlharule străine cu mâna nedibace

De ce n-ai cerut fructe ţi le-am fi dat în dar

Dar pentru că-i fu foame  şi-i surghiunit încoace

Pentru că-i bun şi plânge iertaţi-l aşadar

TÂLHARUL

Mărturisesc aşa e v-am tâlhărit de roade

Dar n-am mimat sughiunul când am venit la voi

M-aştept la nişte cazne dar cazne moderate

Nedrepte de dau cele furate înapoi

BĂTRÂNUL:

Născut ca Afrodita doar dintr-a mării undă

Să fii supus de vreme ce eşti frumos la chip

Sunt gata înţelepţii socratic să-ţi răspundă

Vei zice de iubire dar ei de foame zic

CORUL

Tâlharule străine bolnav cum nu se cade

Un sfinx îţi fuse tatăl iar muma-ţi noaptea stând

Să farmece lumina-n Zacinth şi în Ciclade

Te prefăcuseşi numai dar nu erai flămând

TÂLHARUL

Voi proprietari de fructe nu-mi luaţi în dodii furtul

O mamă ţi-aud glasul e-un cântec funerar

De vreme ce în fine pubera şi adultul

În fiecare noapte se pot iubi măcar

 

Se rotunjeau asemeni cu sufletele poame

Fructe de pin migdale avea ca un covor

Grădina-vă marină unde-mi lăsat-am  rame

Si cu cuţitu-mi punic sub piersic la picior

 

Lămâi precum uleiul şi numai bunătate

Aveau lămâii-n floare dar păsări fără saţ

Făcură răni cu pliscul în rodiile-vă toate

Si-aproape toţi smochinii păreau că-s spintecaţi

ACTORUL

El a intrat în sala taman unde apare

Incestul dintre soare si beznă pus în fresc

Stai jos s-auzi mai bine-a ligurelor cântare

Ce lidiene goale din harfă-o însoţesc

 

Pe chipuri măşti de teatru purtau însă bărbaţii

Iar la femei în salbe părând că trage greu

Se aninase-o piatră culeasă  din ficaţii

Unui cocoş tanagric şi toţi grăiau chaldeu

 

Vântoasele afară băteau a întomnare

Convivii erau cupluri de-amanţi blajini spunând

Tîlharule de fructe îţi dăruim iertare

Ia sarea-ne şi pâinea cum zice la orând

 

Prea fadă e fiertura ce-ţi şade înainte

Dar în burdufuri vinul nu e atât de fad

Sau poate-n băşcălie pofteşti niscaiva linte

Gogoşi cu flori umplute ce-n miere s-au muiat

 

Îi spuse o femeie Tu nu invoci pe nime’

Crezi dară în hazardul clepsidrelor şi-atât

Ştii poate legea noastră ca oamenii mai bine

Vrei oare talismanul pe care-l am la gât

 

Priveşte-mă tâlhare cu ochii tăi de aur

Cu nuci a lui desagă s-o umpleţi îndestul

El este mult mai nobil decît delfin şi taur

Păun pitagoreic şi viperă-mascul

 

Au cine eşti străine adus de vânturi scite

Ca tine mulţi veniră pe mare şi uscat

Venită şi plecară apoi pe nesimţite

Şiruri de ochi pe care un fulger i-a speriat

CORUL

Un bâlbâit pe frunte c-un dublu jet de flamă

Mâna un neam la fire semeţ cum altul nu-i

Că prepeliţe multe avea la prânz şi mană

Şi ca un ochi  sta marea deschisă-n faţa lui

 

Purtau în păr bentiţe cei duşi să cate apă

Când albe şi când negre drept talisman al lor

Si-i atrăgea-n răstimpuri a buhelor ocheadă

Pe toţi căutătorii-aceştia de comori

 

Insecta cea flecară poetule barbare

Purces-a ca să moară în chipul cel mai pur

In selba  îndrăgită nespus de  gemmipare

Unde -şi strângeau puterea broscoii din azur

 

Treceau sub curcubee alaiuri triumfale

Cu purtători nevolnici de lauri ofiliţi

Cu idolii-n sudoare şi turmele de miale

Răţoii şi păunii de-angoasă răguşiţi

 

Vădanele în frunte sugeau din struguri stropii

Slăveau  fără de voie triunghiul isoscel

Închipuit pe mantii de-agrafe episcopii

Pe Pallas pe cea neagră dar mândră după fel

 

Prinseseră călării s-azvârle în mulţime

La urne cu cenuşă mărunte cât un boţ

Puseserăm deoparte săruturi florentine

Dar tu-n grădina noastră venişi în chip de hoţ

 

Au secta ta adoră divinităţi obscene

Pe Belfegor tăcerea lumina din senin

A şerpilor iubire cu-ncolăciri viclene

ACTORUL

Iar hoţul cel de fructe strigat-a că-i creştin

CORUL

Or zăngăni şiraguri şi măştile-or să cadă

Fugi pleacă decât focul e umbra mai ceva

Tâlharul cel din stânga-n vântoasa agitată

De tine o să râdă de parc-ar necheza

FEMEIA :

Priveşte-mă tâlhare cu ochii tăi de aur

Cu nuci a lui desagă s-o umpleţi îndestul

El este mult mai nobil decît delfin şi taur

Păun pitagoreic şi viperă-mascul.

CORUL

Ah ! ah ! noi toată noaptea vom scutura din sistru

Cîntările ligure păreau a ne-ocroti

De nu eşti cel din dreapta tâlhare eşti sinistru

Precum o presimţire sau ca o pată gri

 

De vreme ce-absolutul pogoară e-o dovadă

Că dublu înainte alese-a se tripla

Mărturisim ne mişcă un pântec plin de roadă

Asietatea astfel putând-o contesta

 

Vezi noi avem în oale umide flori morale

Sunt ale noastre toate tu n-ai nimic te du

Ascultă  vântul are sonorităţi plagale

Ia-ţi arcul şi vânează un unicorn un gnu

 

E umbra-ţi echivocă al cărnii tale doliu

E  neagră şi umană ca noi la umbră eşti

Te du amurgul are-o sclipire de ivoriu

Niciunul ah niciunul nu-ţi credem în poveşti

 

Bogat în strălucire şi farmec un pantaur

Să fi avut el glasul şi fusta lui Orfeu

Femeile în noapte s-ar fi făcut că-s tauri

Parcă-ar  fost aievea l-ar fi iubit mereu

 

Era frumos şi palid precum un rege antic

Să fi avut el glasul şi fusta lui Orfeu

Si piatra din ficaţii cocoşului tanagric

Nu trestile nu lucrul acela trist şi greu

 

De ce n-a mers la curte la craiul din Edesse

Mag slab putea-n eteruri sui privirea sa

Mag pal putea iubirea să-şi dea la poetese

Mag drept putea aşijderi pe demoni a-i cruţa

 

Te du credul departe alături de-a ta umbră

Triada e masculă tu eşti virgin şi pal

Înşelător e tactul vederea-n schimb prelungă

N-ai niciun semn tâlhare ai semnul crucii doar

 

 

Reclame

apollinaire – traducerea mea

Posted in Uncategorized on octombrie 24, 2018 by Octavian Soviany

Cântarea celui rău-iubit

                                                 Lui Paul Léautaud

 

M-am pus la Londra pe cântare

                                                                                                                              Pe când nu cunoşteam deloc

Că dragostea –mi ar semănare

                                                                                                                             Cu Phoenixul pierind în foc

                                                                                                                             Ce naşte iar după ce moare

 

La Londra seara prin mulţime

Un biet hoinar aidóma cu

Iubirea mea cătă la mine

Şi uitătura-i mă făcu

Să  plec privirea de ruşine

 

Şi-n timp ce fluiera mulcóm

El îl urmam prin pâcla sură

Pe nişte străzi cu parapon

Ce Marea Roşă îmi părură

Precum pe Moise Faraon

 

În valul cel de cărămidă

De n-am iubit adevărat

Să pier îs rege va sa zică

Şi-s soaţa-i cei de l-au urmat

Tu fuseşi dragostea-mi unícă

 

Apoi pe-o stradă ce cotea

Cu mii de focuri pe faţade

Prin ceaţa care sângera

Unde plângeau nişte faţade

O damă ce îi semăna

 

Şi-avea privirile-i sfruntate

Ieşea din crâşmă beată cui

Purtând pe gât ca el stigmate

Şi dintr-o dat’ recunoscui

Toată-a iubirii falsitate

 

Când Odiseu la vremea sa

A  fost să se întoarcă-acasă

Bătrânu-i câine-l mai ştia

Iar soaţa lui ce sta să ţeasă

Din zi în zi îl aştepta

 

Pe-al Sakuntalei soţ odată

De biruinţele-i sătul

Îl aştepta soţia iată

Lângă gazela-i un mascul

De aşteptare-mpalidată

 

Şi-n gând pe regi i-am pizmuit

Când falsu-amor şi cea de care

Încă mă simt simt îndragostit

Ciocnindu-şi umbra trădătoare

Nefericiră-mă cumplit

 

Aş vrea să nu-mi aduc aminte

Stăpânii peste-mpărăţii

Pentru sărutul ei fierbinte

Ar fi toţi gata a muri

Şi gata umbrele a-şi vinde

 

Destul am stat la hibernat

Topească Paştii-n clipa asta

O inimă ce-a îngheţat

Ca mucenicii din Sevasta

Cât timp am fost martirizat

 

Memorie tu vas cu fală

Destul destul am navigat

Pe-o mare rece şi amară

Destul destul am divagat

Din zori în faptul trist de seară

 

Adio- amor te-am confundat

Cu o femeie-n noaptea vană

Cu cea de care fui lăsat

Mai an în ţara alemană

Şi nu-mi mai este dat s-o cat.

 

Lactee! Soră luminoasă

Cu apele din Cannaan

Şi trupurile de frumoasă

Noi morţii te urmăm  avan

Înot spre altă nebuloasă.

 

Cândva ţin minte pare-mi-se

Era în zorii-unui april

O vreme bună pentru vise

Cântam de-amor cu glas viril

Iubirii anul îi venise

 

AUBADĂ CÂNTATĂ ANUL TRECUT LA LAETARE

 

E primăvara hai te duce

Prin codrul proaspăt înverzit

Găini clocesc pe sub uluce

E ceru-n zori trandafirit

Amorul vrea a te seduce

 

Sunt Mart şi Venus iar aci

Şi se sărută pasămite

Cu guri nebune-n tufării

Unde sub roze-mbobocite

Dansează zei trandafirii

 

Hai dragostea-mi este regină

Peste aceste ierburi noi

Natura-i mândră şi senină

Pan suflă-n fluiera-i divină

Şi-a dat amorul în broscoi

 

Mulţi zei de-atunci  au tot murit

Iar sălciile fac jelanii

Şi Pan şi Christ s-au săvârşit

Şi-amorul miaună motanii

Eu la Paris – nefericit

 

Eu ce făcut-am- cantilene

Pentru regine şi-am scornit

Anume-un imn pentru murene

Cântarea celui rău-iubit

Şi cântece despre sirene

 

Amor e mort mă ia cu ger

Şi chip cioplit îmi fac eu mie

Căci nu o pot uita  defel

Şi cum a lui Mausol soţie

Eu încă îi rămân fidel

 

Precum copacului plăpândă

O viţă câinele la om

Precum cazacii stând la pândă

Beţivi şi puşi pe jaf la Don

La stepă şi la Cartea Sfântă

 

Al Semilunei jug purtaţi

Ce-l cercetează astrologii

Ca pe sultan să m-ascultaţi

Cazacii mei o zaporojii

Poporul meu de turmentaţi

 

Să fiţi voi slugile-mi fidele

Sultanul le-a trimis răvaş

Dar ei au râs de toate cele

Şi datu-i-au răspuns iabraş

La flacăra unei candéle

 

RĂSPUNSUL DAT DE CAZACII ZAPOROJENI SULTANULUI DIN CONSTANTINOPOL

Decât Baraba mai spurcat

Cornut ca dracii ciumăfaie

Satan de-ai fi încornorat

Nutrit cu scârbe şi noroaie

Noi nu-ţi luăm parte la sabat

 

Cadavru putred la osânză

Ce porţi făcut din ochi un şnur

Drept zestre cu ţepuşa strânsă

Născuşi taman  băşit pe cur

Când o durea pe mă-ta-n rânză

 

Tu al Podoliei gealat

Iubit de zgaibe şi buboaie

Găoz de iapă rât imat

Păstrează-ţi pentru doftoroaie

Întreg avutul necurat

 

Lactee! Soră luminoasă

Cu apele din Canaan

Şi trupurile de frumoasă

Noi morţii te urmăm  avan

Înot spre altă nebuloasă.

 

Cu ochii unei curviştini

Şi mândră-n felul unei pume

Amor săruru-ţi florentin

Avea în el amărăciune

Şi ne-a pus piedici la destin

 

Părea privirea-i să desfaşe

O trenă numai stele grea

Sirene-n ochi avea zăcaşe

Şi crud sărutu-ne făcea

Să plângă  zânele nănaşe

 

Dar tot o  mai aştept spăşit

Cu inimă cu suflet iată

Pe Podul Bunului Venit

Şi dacă-ar reveni vreodată

I-aş spune Da sunt mulţumit

 

Mi-s inima şi capul vide

Din ele ceru-i scurs de tot

Butoaiele-mi de Danaide

A fi ferice cum să pot

Ca un copil care candid e

 

Nu vreau să uit nu niciodat’

Columba-mi unica mea radă

Ah trandafir exfoliat

Şi insula-mi îndepărtată

Palmierul meu cel parfumat

 

Satiri şi phoenicşi altele cele

Nebune focuri egipani

Destine bune sau mişele

În ştreang ca la Calais taman

La holocaustu-ţi durere

 

Durere ce ne-mparţi în doi

Licorna şi cu capricornul

Cu trup cu sufletu-mi vâlvoi

De tine fug o rug ce ornu-l

Toţi aştrii florile în toi

 

Zeiţă tu nefericire

Cu ochi de fildeş chip pălit

Au jertfele-ţi de ani de zile

Zadarnic să tot fi jelit

A crede-n tine-i peste fire.

 

Şi tu ce mă urmezi cu  greu

Şi iei măsura pentru mine

La cât pământ am dreptul eu

Şi  cât pământ mi se cuvine

O umbră şarpe vechi al meu

 

La soare fiindcă-ţi cade bine

Te-am dus ţii minte după frig

O soaţa mea eu ţin la tine

A mea eşti nefiind nimic

Şi eşti în doliu după mine

 

Îs moarte iarna şi-a ei nea

Toţi stupi-i albi sunt arşi de soare

Iar în grădină şi-n vâlcea

Zic păsările o cântare

Fac primăverii temenea.

 

Mor veşnicele-argyraspide

Zale-argintate se topesc

Fug detroforele livide

De primavăra ce-o slăvesc

Calicii cu priviri umide.

 

Dar mie inima mi-e grea

Ca un şezut de damaschină

Iubitu-te-am prea mult cândva

Şi nu mi-e jalea mai puţină

Sunţ şapte spade partea mea

 

Li-i lama din melancolie

Călitu-le-a durerea-n foc

Le am am inimă folie

Tu mi-a pătruns în nenoroc

Nu uit nu uit pentru vecie.

 

CELE ŞAPTE SPADE

Întâia-i toată din argint

Şi poartă numele Pâline

E lama-i cerul fulguind

Iar soarta ei de ghibelină

O făuri Vulcan murind

 

A doua s-ar numi Noubosse

La nunţi de zei stă ohoho

Un curcubeu ce tot voios e

Ucise trei’j de Bé-Rieux

Şi-i darul zânei Carabosse

 

A treia-n bleu-uI feminin

Ascunde-o sculă bărbătească

II zice Lul de Faintenin

Şi-o are-n grija-i piticească

Un Hermes Ernest fără cin                                                   

 

A patra este Malourène

Un fluviu verde-daurit

Iar seara-n el nişte sirene

Îşi scaldă trupul multiubit

Şi-n bărci se cântă cantilene

 

A cincea este Sainte Fambeau

Precum un fus de tot încântul

Ca un cipreş lângă-un cavou

Jelit de cele patru vânturi

Iar noptea arde un halou

 

A şasea s-a călit din glorii

E-amicul blând la mâini ce va

Să ne despartă când vin zorii

Adio iată calea ta

Cântau cocoşii vestitorii

 

A şaptea-i veştedă-n sfârşit

Femeie roză pe murite

Mulţam iar ultimul venit

Iubirii uşa i-o închide

Nu nu eu nu te-am întâlnit

 

Lactee! Soră luminoasă

Cu apele din Canaan

Şi trupurile de frumoasă

Noi morţii te urmăm  avan

Înot spre altă nebuloasă

 

Ai întâmplării demoni roi

Urmând o muzică cerească

Fac să danseze-n pas vioi

Întreaga rasă omenească

Ce dă pe pantă înapoi

 

Destine veşnic sigilate

Monarhi cuprinşi de nebunii

Şi precum stele tremurate

În patul vostru din pustii

Vedem femei falsificate

 

Luitpoid bătrânul suveran

Pe două ţări peste delicii

Suspină după ele-n van

Când scot un scapăr licuricii

Muscuţele lui Sfântu’ Ioan.

 

Lângă-un castel cu foişoare

A cărui castelană nu-i

Pe lacul alb bătut de boare

E-o lebădă plutind hai-hui

E o sirenă care moare

 

Monarhu-acelei monarhii

S-a înecat în lac odată

Dar mai pe urmă reveni

La ţărm cu gura larg cascată

Şi prinse cerul a-l privi

 

O soare liră care arde

Dă-mi foc la mână vină-un vis

Melodios şi jalnic foarte

Eu umblu iama prin Paris

Şi nu sunt pregătit de moarte

 

Aici duminica-i regină

Dă Orga Barbariei zvon

Prin curţi sărace în lumină

Iar florile de la balcon

Ca turnul Pisei se înclină

 

Seri bete de atâta gin

Parisul tot electrizat e

Cu focuri verzi tramvaie vin

Cântându-şi tare spre faţade

A lor folie de maşini

 

Şi –n cafeneaua  afumată

Încep să geamă de amor

Ţiganii chelnerimea toată

Sifoane-n răguşeala lor

Tu tu ce te-am iubit odată

 

Eu ce făcut-am- cantilene

Pentru regine şi-am scornit

Anume-un imn pentru murene

Cântarea celui rău-iubit

Şi cântece despre sirene

inca o traducere…

Posted in Uncategorized on octombrie 2, 2018 by Octavian Soviany

Paul Valéry

Studiu pentru Narcis

Fântâna mea, fântână cu apa răcoroasă,

Cu fiarele eşti blândă, cu oamenii miloasă,

Cu cei orbiţi de sine, ce morţii îi meneşti,

E totul vis în tine, tu sora sorţii eşti.

De cum în amintire viitorul se transformă

Începi să te asemeni cu faţa-i fără formă,

Iar cerul te răpeşte din somnul tău tăcut,

Dar tu rămâi curată, oricâte ai văzut,

O undă, peste care trecură anii-n ciurde.

Şi totuşi cunoscut-ai făpturi atât de multe:

Flori, anotimpuri, trupuri dedate la amor.

E-o nimfă-ntotdeauna acolo în izvor,

Iar viaţa ei se trage din tot ce-i vine-aproape

Hrăneşte-nţelepciunea din  patul ei de ape,

Dă codrilor splendoarea luminii sale reci

Şi ceea ce cunoaşte,cunoaşte pentru veci.

Prezenţă calmă, apă ce-n tine ţii ascunse

Comori întunecate de fabule şi frunze,

Atâtea păsări moarte ce-ţi cad la fund, tăcut,

Inele vechi ce-n unda-ţi pe vremuri s-au pierdut,

Tu te-ntristezi în tine de pierderile toate,

Dar pe a feţei tale solemnă puritate

Iubirea trece iute. Când frunzele se duc

Din fiecare parte şi plâng şi gem şi  fug,

Tu vezi aşijderi chinul, iubirea delirantă,

Amantul care-o strânge în braţe pe amantă

Şi sufletu-i ucide. Iar tu prea bine ştii

Ce dulci fiori el poate cu mâna lui stârni

În părul ei dând iama şi, plină de mistere,

Pe ceafa ei ascunsă simţindu-se-n putere,

Lăsându-se pe umeri, vorbind al cărnii grai.

Atunci nu mai văd ochii eterurile, vai,

Doar sângele ce-n pleoape le fierbe şi roşeşte,

Iar sângele acela lumina le-o răpeşte,

Se strâng în braţe tare, genunchii li se frâng

Şi gem… Aud pământul chemându-i foarte blând,

Se clatină, se luptă, sunt gură lângă gură

Şi îndrăznesc să-şi cate-un culcuş pe glia pură,

Închipuind acolo, în timp ce fac amor,

Un monstru-n agonie din trupurile lor,

Crezând că îşi pot soarbe şi sufletele-n fine.

Dar tu cunoşti, fântână, ca oamenii mai bine,

Asemenea dulci clipe ce-amare sunt la rod.

Când inima şi carnea s-au liniştit de tot,

Şi când  se stinge focul aprins de voluptate

Tu vezi cum se preschimbă iubirea-n răutate,

Şi, sub minciuni pe care abia le cred şi ei,

Vezi răul ce plăcerea îl lasă-n urma ei.

O, unda mea, ce-aceeaşi şi alta eşti la fire

Pe-aceşti nebuni, ce-n  vremuri credeau a se iubire,

Îi va aduce vremea să plângă-n preajma ta,

În urma amintirii păşind abia-abia,

Pe malu-ţi slăbiciunea şi jalea să şi-o geamă

Sub cerul ce le face în suflete o rană,

Străpunşi ca de-un străfulger, în jurul lor cătând

Al zilelor ferice de-odiniori mormânt.

“Era aici o pace cum nu se poate spune”

“Iubeai cipreşu-acela în vremurile bune”

“Se respira odată de-aici a mării boare”

Vai, prinse amărăciune şi-a rozei răsuflare

Ce-n vânt se risipeşte şi pare-se că doar

Mirosul frunzei moarte e mai puţin amar.

 

Respiră vântul, nu ştiu pe unde să se-abată.

Le şovăie piciorul prin ziua disperată,

Se duc fără de ţintă, iar paşii lor, dând sârg

Sunt parcă nişte gânduri lipsite de-orice tâlc.

Şi mâna le ezită-ntre-alint şi crimă-acum,

Dar inima, ce-i frântă la orice cot de drum,

Mai luptă şi mai poartă într-însa nişte jinduri,

În timp ce mintea umblă târâș prin labirinturi

Menite pentru ceia ce soarele-l hulesc.

A lor singurătate, cu care păcălesc

Absenţa şi o umplu, îşi are-n somn un geamăn.

Şi-aud de pretutindeni o voce fără seamăn.

Nimic nu-I poate smulge din visurile lor,

Lumina nu le vine, nici ea, în ajutor,

Şi cum se duc prin aur cu ochii lor, neplânşii,

Plânsorile vărsate în beznele dintr-înşii

Le sunt mai dragi ca ziua bogată-n strălucit

Şi –n trupul lor ce-amorul atât l-a chinuit

Şi-n care e un suflet cuprins de tulburare

Arde-un sărut de taină ce-I umple de turbare…

Dar eu, Narcis, iubite, eu nu mă las furat

Decât de-a mea esenţă

Iar ceilalţi sunt cu toţii numai ceva ciudat,

Ei sunt doar aparenţă.

O trupul meu, eşti darul din toate mai de preţ,

Cu farmecele tale doar tu, doar tu mă-mbeţi!

Ce idol, plin de aur  mai sfânt e decât tine,

Slăvit de o pădure ce-n cinga-i, strânse, ţine

Atâtea zarişti pline de păsări şi senin?

Decât favoarea apei ce dar e mai divin,

Când la lăsat de seară undirea-i albăstrie

Mi-arată nurii mândri doar mie şi doar mie?

Uniţi întru lumina ce vine în şuvoi,

Să facem schimb de graţii, o apă, amândoi!

Copil iscat din duhu-mi, născut de-a undei rouă,

Eu te salut, oglindă,ce lumea-mparţi în două,

Şi-ţi sorb uşor răcoarea, privind cu ochii mei

Dorinţa ce-şi încearcă puterea-asupra ei.

Aş vrea a te atinge, cu mâinile, tiptil,

Dar eşti inviolabil, fiind aşa fragil.

Căci eşti numai lumină, plăpândă jumătate

Ce-n loc să-mi fii amantul, îmi eşti amicul poate.

Vai nimfa, nimfa însăşi, ne-a despărţit, chiar ea!

Ce oare îmi rămâne să sper din partea ta?

Primejdii dulci aşteaptă să le-ncercăm pe rând

Să te cuprinzi în braţe, în  braţe să mă strâng,

Să ne întindem mâna, cu palmele deschise

Şi liniştile noastre să facă schimb de vise,

Aceeaşi noapte ochii să ni-i închidă lin

Tu să suspini în undă, atunci când eu suspin

Şi-o inimă să bată şi-n pieptu-mi şi în unde.

Hai, rupe cu tăcerea, încearcă a-mi răspunde

Narcis frumos, ce chipul şi nurii mi-ai răpit,

Şi de-a fântânei nimfă eşti pururi ocrotit.

hugo – traducerea mea

Posted in Uncategorized on septembrie 30, 2018 by Octavian Soviany

Conştiinţa

Când, conducându-şi fiii cu  strai croit din piele,

Prin mijlocul tempestei, cuprins de gânduri rele,

Caín fugea de Domnul, întunecat, zburlit

Odată cu amurgul, ajunse în sfârşit

La poala unui munte, pe-un capăt de câmpie.

Copiii rupţi de trudă, sărmana lui soţie,

I-au spus „Să punem capul şi să dormim puţin”.

Dar nu putea să doarmă de multe nopţi Caín

Şi, ridicându-şi capul, spre bolţile funebre,

Văzu cum se deschide un ochi printre tenebre

Şi îl privește ţintă din bezne pe fugar.

“Va trebui – îşi spuse Caín –  să mergem iar!”

Cu ochii plini de spaimă privind spre zarea largă,

Şi şi-a trezit copiii spunându-le să meargă.

Aşa trecură zile în număr de treizeci.

Fugarul păşea palid, avea obrajii reci

Şi nu privea în urmă, privea numai în zare.

Ajunseră în fine pe-un ţărmure de mare,

Prin locurile unde va fi Assur apoi.

“Să ne oprim – le spuse – aici e pentru noi,

Am străbătut pământul de-acum până la capăt.”

Dar ridicându-şi ochii spre cerurile-n scapăt

Văzu acolo ochiul privindu-l ţintă iarăşi.

Atunci, cuprins de groază, strigă către tovarăşi:

“Ascundeţi-mă iute!” Şi tremura ca laşii,

Cu chipul său sălbatic înspăimântând urmaşii.

Apoi i-a spus lui Jabel, ai cărui fii-n ciopor

Străbat întreg deşertul cu corturile lor

„Întinde-ţi iute cortul! Ascunde-mă! Mi-e groază!”

Şi se întinse cortul. Iar fiii-au stat de pază.

Şi Ţila cea bălaie, nepoata ce-l veghea,

L-a întrebat în șoaptă: „Acum mai vezi ceva?”

Frumoasă precum zorii când ziua izbucneşte,

Iar Cain îi răspunse: “Văd ochiul. Mă priveşte.”

Atunci Jubal ce-i tatăl acelora ce ştiu

Din trâmbiţe şi tobe să facă mare chiu

Strigă: „Să nu ai teamă! Pot face parapete!”

Şi înălţa în jurul lui Cain un perete,

Dar moşu-i scoase-un strigăt: „Îl văd! E tot iabraş!”

Întră în vorbă Enoch:  “Să facem un oraş,

Cu metereze mândre, cu murii plini de fală,

În stare să reziste la orişice năvală

Şi te-om închide bine-ntre zidurile-i tari!”

Iar  Tubalcain, cela ce-i tată la fierari,

Făcu-o  cetate mare, cumplită, nefirească.

În vremea asta fraţii-i porneau să-i războiască

Pe ai lui Seth şi Enos copii şi-n turba lor

Să-i scoată-n grabă ochii la orice trecător,

Iar noaptea să-şi azvârle săgeţile în stele.

Granitul ţinea locul fâșiilor de piele,

Iar pietrele din ziduri prin fiare s-au legat.

Se-asemăna oraşul cu un oraş din iad.

Făcea imensa-i umbra câmpia să-mbezneze,

Erau mai mari ca munţii-ale sale metereze,

Şi-avea gravat pe poartă cuvânt de blestem greu :

„Aici nu are voie să intre Dumnezeu”.

Când în sfârşit zidirea cetății fu gătată

În turnul cel mai tare îl puseră pe tată

Dar chipul lui şi-acolo rămase abătut.

Şi întrebat de Ţila: “Mai e? A dispărut? ”

Răspunse: “E acolo. Vreau sub pământ mai bine

Să nu mai ştie nimeni în groapa mea de mine,

Să nu mă vadă nimeni acolo în sfârşit.”

Deci îi săpară-o groapă. Fu Cain mulțumit

Şi-a coborât el singur sub bolta ceea sumbră,

Dar, când a dat să şadă în jilţul său din umbră

Şi poarta subteranei în urmă-i s-a închis,

Era acolo ochiul. Cumplit şi larg deschis.

lamartine – traducerea mea

Posted in Uncategorized on septembrie 28, 2018 by Octavian Soviany

Nemurirea

Ah, soarele e gata din zori încă-a apune,

Pe frunţile-ne pale abia dacă mai pune

O rază tremurată, luptând cu-al nopţii crug.

Şi umbra creşte, toate se şterg şi toate fug.

 

Un altul să-se-nfrice de groaza nopţii vaste,

Un altul să se-nspaime văzând aşa prăpaste,

Un altul să asculte, adânc cutremurat,

Cântarea ce-o au  morţii anume de cântat,

Suspinul unui frate purces spre veşnicie,

Suspinele iubitei, intrată-n agonie,

Şi clopotul ce-anunţă, cu glasu-i răguşit,

Că a plecat din lume un alt nefericit.

 

Eu te salut, o moarte! Tu ne slobozi de rele!

De-aceea nu mi-e frică în visurile mele

De chipul tău ce-mi pare senin, nu încruntat,

Cu-o spadă ucigaşă n-ai braţul înarmat,

Iar fruntea nu ţi-e crudă, privirea-ţi nu-i perfidă

În ajutorul nostru de Domnul eşti menită,

Tu nu distrugi, tu numai slobozi, iar mâna ta,

În care duci o torţă, -i făcută-a libera.

Când ochiu-mi  oboseşte şi ziua n-o îndură,

Tu vii şi-mi verşi sub pleoape o zi cu mult mai pură

Şi, dând nădejdii mele un sprijin şi-un temei,

Faci să apară-o lume mai bună-n ochii mei.

 

Hai vino şi sfărâmă-mi cătuşele carnale,

Descuie-mi închisoarea, dă-mi aripile tale!

Ajută să-mi iau zborul spre-acel necunoscut

Ce-mi este deopotrivă sfârşit şi început!

 

Îndură-te, o moarte, de biata-mi neştiinţă!

Eu mor şi nu ştiu încă de ce am luat fiinţă.

În van te-ntreb, o suflet captiv în mine, vai,

Până să-mi dai suflare ce ceruri locuiai?

Ce forţe te-aruncară-n făptura mea fragilă?

Ce mână te închise-ntr-o temniţă de-argilă?

Prin ce ascunse noduri, prin ce secret raport,

Mi-e corpul prins de tine, iar tu-mi eşti prins de corp?

Ce zi o să-I sfărâme materiei zăvorul?

Spre ce palat de taină eşti gata să-ţi iei zborul?

Uitat-ai totul oare? Şi-n zboru-ţi temerar,

În lumea ta cea nouă uita-vei totul iar?

Vei duce şi acolo o viaţă pământească?

Sau reîntors la Domnul, în patria-ţi cerească,

Şi dezlegat acolo de ale firii legi

O să-şi recapeţi dreptul de-a dăinui în veci?

Aceasta mi-e nădejdea din zi în zi sporită,

O tu, pe care-n vremuri numitu-te-am iubită,

Ah, doar cu ea putut-am privi fără fiori

Cum pier de pe obrajii-ţi culori după culori,

Şi doar cu ea putut-am, iubito, mai ales,

Deşi bătut de gânduri, să îţi zâmbesc ades,

Iar când ne-am luat adio, adio pe vecie,

În loc să plâng de jale, plângeam de bucurie.

 

“Iluzii!” – strigă ceata lui Epicur zevzecă

Sau cei a căror mână natura o disecă

Şi după ce scalpelul în voie şi-l cutreier,

Văd spiritul cum doarme într-un crâmpei de creier.

“Nebunule – spun dânşii – în jurul tău priveşte,

Cum încolţeşte totul şi totul veştejeşte,

Cum toate au un termen şi nasc spre a muri,

Se ofileşte floarea, îngălbenesc câmpii,

Iar cedrii îşi apleacă coroanele semeţe

Şi cad în şi ei cu vremea, striviţi de bătrâneţe.

Iar  mările odată vor deveni pustiu,

Până şi cerul prinde-a păli într-un târziu,

Iar soarele, ce-odată se va preface-n sloi,

Păşeşte către moarte, aşijderea cu voi,

El, care încă arde şi e în raze darnic,

Dar va veni şi ziua când l-om căta zadarnic.

Căci toate nasc în fire şi mor într-o clipită,

Din secole rămâne doar pulbere sleită,

Şi poţi vedea cum timpul, care ne ține-n jug,

Preschimbă orice lucru în propriul său coşciug.

 

Dar omul? Omul oare? Sublimă nebunie!

Vârât într-o gropană, el crede c-o să-nvie,

Şi, -n timp ce timpu-l poartă către neant cu spor,

Socoate că e veşnic, deşi e pieritor”

 

O, înţelepţi ai lumii, un altul vă asculte!

Raţiunea noastră-i slabă, nu ştie foarte multe,

Iar taina mare-a lumii tot taină i-a rămas,

Dar când raţiunea tace, instinctul prinde glas.

Iar eu, când desluşi-voi pe bolţile-nstelate

Cum astrele din ruta lor prind a se abate,

Ciocnindu-se de-a valma acolo în eter,

Iar haosul începe să guverneze-n cer,

Când o să-aud pământul cum cere îndurare

Şi o să-l văd prin spaţiu umblând la întâmplare,

Departe de toţi sorii, firav ca un atom,

Şi îngânând un bocet lugubru pentru om

Şi  când, ca ultim martor al clipelor funebre,

Înconjurat de moarte, de haos, de tenebre,

Voi fi de-acuma singur, fără pământ, nici cer,

Fiinţă-ndurătoare, în tine o să sper

Şi sigur că vin zorii, având nădejdea-n piept

În lumile distruse voi sta să te aştept.

 

Prin locurile blânde – îţi aminteşti şi tu? –

În care din priviri doar iubirea-ne născu,

Ba-n vârful unui munte cu crestele semeţe,

Ba lângă-un lac cu apa umbrită de tristeţe,

Departe de toţi ceilalţi, purtaţi de-un dor himeric,

Ne scufundam de mână domol  în întuneric.

Din munte-un văl de umbră se cobora atunci.

Prindea să se-mbezneze pe şesuri şi pe lunci,

Dar în curând în taină adâncă şi-n tăcere

Se arătau pe ceruri cortegii de sidere

Ce îmbrăcau ţinutul în molcome lucori

Şi aşterneau pe lucruri un fel de voal uşor.

La fel ca în biserici, atunci când piere-o zi

Şi razele de seară sunt tot mai cenuşii,

Iar candela, vărsându-şi luminile ei, blândă

Biserica o umple de-o zi parcă mai sfântă.

 

Cuprinsă de beţie, tu îţi mutai pe rând,

Privirea ba la ceruri, ba iar către pământ.

“O zeu ascuns, natura – spuneai – îţi este templu.

Cu spiritul şi ochii te ştiu şi te contemplu,

Desăvârşirii tale, ce nu e de rostit,

Îi este-oglindă lumea, ea-i chipu-ţi zugrăvit,

Şi frumuseţea este surâsul tău, socot,

Iar inima şi duhul te-adoră peste tot.

Etern, Atotputernic şi Bun ţi se tot spune,

Dar fiinţa ta întreagă nu-ncape într-un nume,

Iar spiritul, stând faţă cu marile-ţi mistere,

Te celebrează veşnic, dar numai prin tăcere.

Şi totuşi acest  spirit umil e hărăzit

Spre tine să se-nalţe în zbor necontenit;

El simte că  iubirea-i chemarea lui firească,

E dornic de iubire şi vrea să te cunoască.”

 

Aşa spuneai. Pe urmă, unindu-ne-n suspine,

Îngenuncheam în faţa făpturii lui divine,

Recunoscându-i mâna într-al naturii croi.

Iar zorile şi-amurgul îl proslăveau cu noi,

În timp ce ochii noştri călătoreau hai-hui

De la pământul nostru la cerurile lui.

 

Ah, dacă-n clipa aceea, când sufletul voia

Să spargă pieptul care ostatic îl ţinea

Supremul ce în cer e slăvit şi adorat

Făcând pe voia noastră ne-ar fi eliberat,

Iar sufletele noastre, ca luate de furtună,

Ar fi trecut a lumii frontieră împreună,

Precum a zilei rază, asalt dând nesfârşirii

Purtate sus în slavă de aripa iubirii.

Şi ajungând la Domnul mai mare decât regii

S-ar fi unit, iubito, la sânu-i pe toţi vecii!

Ne înşelarăm oare? Neantului meniţi,

Către neant ne ducem cu paşi împleticiţi?

Întocmai ca şi trupul, ce-i pieritor din fire.

Şi sufletu-n gropană-i menit a putrezire,

Se face iar ţărână sau cade în risipă

Întocmai ca un sunet ce ţine doar o clipă?

Când ultimul adio a fost deja rostit

Nimic nu mai rămâne din tot ce ai iubit?

Făptura dragă piere, se duce oareunde?

Tu singură, Elvira, mi-ai mai putea răspunde.

verlaine – confesiuni (II)

Posted in Uncategorized on iulie 2, 2018 by Octavian Soviany

Pentru că am pornit-o pe Via Dolorosa a celor mai intime mărturisiri şi voi continua şi de acum înainte cu aceeaşi sinceritate de om cinstit, haideţi să vorbim despre poate singurul meu viciu de neiertat dintr-o sumedenie de altele mai mărunte: furia, nebunia de a bea!

La început am băut mult când mergeam la unchiul meu din Fampoux, un sat mare de lângă Arras, ajuns celebru după un teribil accident de cale ferată ( Hugo vobea despre “Fampoux-ul unei conştiinţe”), am băut tot felul de specialităţi locale, cu nume dialectale şi amuzante (breune, chcl’blinque, g’nief), dar grele chiar şi pentru un stomac de douăzeci de ani, şi mai cu seamă dăunătoare pentru o minte care era deja şi aşa destul de zburătăcitoare.

Prima dată  când am băut trebuie să fi avut şaptesprezece sau optsprezece ani.  Cunoşteam în  consecinţă femeia şi pot să vă asigur că am onorat-o pe această sfântă cum trebuie.

Nu mai aveam aşadar acel exces de reţineri  copilăreşti pe care regret – de altfel zadarnic – că le-am pierdut apoi în totalitate – deşi sănătatea  îmi dădea semnele ei de avertizare, dar mă tem că îi vorbea unui surd.

Şi deşi uneori mai tachinam fetele de prin părţile locului, ba chiar apucam să le răstorn prin hambare sau prin căpiţe, îi dădeam mai ales înainte cu băutura, sub pretextul că asta mă ajută să urinez. Nu aveam pe vremea aceea nici dureri de cap, nici nu mi se întâmpla să vomit.

Încercam să mă stăpânesc, dar nu atât de vitejeşte pe cât s-ar fi cuvenit.

Îmi dau seama acum că în ardoarea şi în (poate) entuziasmul  de a vorbi despre micul meu păcat (mic oare într-adevăr?) am uitat o mulţime de lucruri cel puţin la fel de importante ca şi cele de care m-am ocupat până  aici.

Mai întâi am publicat Poemele saturniene, la Alphonse  Lemerre care tocmai îi succedase lui Percepied, un editor de cărţi religioase, la care Lemerre se îngrijise, ca un om intelligent ce era şi cum a rămas şi până   acum, să editeze, în condiţii excepţionale, operele complete ale Pleiadei franceze din secolul al XVI-lea.

Acestui volum, despre care am vorbit îndeajuns, i-au urmat Serbările galante, mai bine primite, şi Cântecul bun, despre care o să vă spun în treacăt câte ceva, înainte de a reveni, printr-un ocol poate prea lung, dar cât se poate de logic, la incorigila mea – spun unii – beţivănie.

Printre cei mai buni prieteni ai mei se număra şi Charles Sivry, bărbatul fermecător şi compozitorul atât de talentat, pe care îl socoteam destinat să ia locul regretatului Emmanuel Chabrier şi treceam ades pe la el, să-l scot seara la un aperitiv.

Într-o zi, când tocmai ne pregăteam să ieşim, am văzut intrând în camera lui, după ciocănitul de rigoare, o fată foarte tânără, în rochie verde cu gri, o brunetă foarte drăguţă.

Temperamentul meu furtunos m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea numaidecât şi aşa a fost scris Cântecul bun.

O, cum spune  Victor Hugo, într-un vers căruia i-a mai regăsit de atunci doar rareori echivalentul viu şi încărcat de fiori: “Scrisori de-amor candide, compuse în junie…”

Căci trebuie să ştiţi, dragi tineri care apreciaţi ceea ce scriu, că acest volumaş,  pe care îl îndrăgesc şi acum cel mai mult din toată sărmana mea operă, s-a  alcătuit oarecum prin corespondenţă, în timp ce ea petrecea o vilegiatură în Normandia, iar eu eram reţinut la Paris de slujba mea de la primărie.

Din ziua aceea a început ceea ce se numeşte de obicei “o nouă eră” a vieţii mele. Conduita mea, purtările pe care le-am avut după ce am împlinit douăzeci de ani (atunci trecusem puţin de douăzeci şi cinci) şi care fuseseră nestăpânite,aproape dezmăţate, au încercat “să se pună în regulă”, ca să vorbim la modul burghez: mă gândeam, cum eram încă tânăr, să iau totul de la început,  să pun capăt tuturor exceselor, să isprăvesc  cu băutura şi cu femeile, s-o apuc dacă nu pe calea înţelepciunii atunci măcar pe calea moderaţiei, în numele unei posibile şi probabile fericiri sau cel  puţin mulţumiri conjugale.

Dar pentru a vă face să înţelegeţi aşa cum se cuvine această perioadă, atât de importantă, a tinereţii mele, trebuie să revenim încă o data în urmă, după care aceste notiţe vor ajunge cât mai repede la epoca de acum, care este – sper, sau mă tem, ori şi una şi alta – ultima din acea suită de întîmplări nefericite care a fost – şi continua să fie – viaţa mea.

Două mari nenorociri trecuseră peste mine în urmă cu cinci, respectiv şase ani. Ca urmare a unei căzături pe  scară, tatăl meu căpătase atunci o boală a măduvei spinării care se manifesta prin atacuri epileptiforme considerate grave de medici, atacuri din ce în ce mai frecvente şi urmate de stări de prostraţie, iar, spre sfârşit, de momente intermitente când se întorcea la vârsta copilăriei, însoţite de tulburări de vorbire şi de accidente ataxice dintre cele mai alarmante şi mai penibile, spre tristeţea mea şi a mamei.

Spre a sfârşi cu această amintire atât de vie, deşi e veche de treizeci şi mai bine de ani, voi spune doar că l-am pierdut pe tata la 30 decembrie 1865. Dacă dau şi acest amănunt, care poate să parcă excesiv de exact într-o scriere de o asemenea natură este pentru că data morţii lui mi-a dat o grijă în plus, căci a trebuit să-l îngrop în ziua de întâi ianuarie.  Toate aceste demersuri, care s-au  desfăşurat  în contrast cu festivităţile şi bucuria acelei zile stupide, mi-au rămas în memorie ca una dintre sarcinile cele mai odioase şi  ca una din îndatoririle  cele mai dureroase pe care le-am avut de îndeplinit.

Adăugaţi la aceasta că, pe deasupra, avusesem în ajun o discuţie înverşunată  la Statul Major al garnizoanei în legătură cu pichetul de onoare datorat gradului şi decoraţiilor tatălui meu. Cum a  doua zi era sărbătoare mi s-a mi s-a spus că nu mi se putea pune la dispoziţie niciun pichet, dar că, dacă voiam, ar putea fi solicitat unul din partea Gărzii Naţionale. Auzind aceasta, în pofida tristeţii de care eram năpădit, m-a umflat râsul şi am insistat atât de mult cu cererea mea cât se poate de justificată, ajutat şi de un vechi camarad al tatălui meu, care venise cu mine, încât până la urmă dorinţa mi-a fost împlinită. Dar toate aceste chinezării m-au enervat peste măsură şi îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri de starea de iritare care, din cauza tuturor acestor împrejurări, se amesteca în ziua aceea cu bucuria stupidă a gloatei în sărbătoare, cu doliul, cu supărarea şi cu tristeţea unui fiu deznădăjduit.

Căci îl iubisem din toată inima pe tata, care fusese atât de bun cu mine! Iată doar un singur exemplu, dintre o mie: de-a lungul celor opt ani pe care i-am petrecut la pensionul L…  n-a fost zi în care n-a venit să mă vadă, aducându-mi de fiecare dată câte ceva bun, până şi – atunci când le venea sezonul şi deoarece ştia că le adoram – câteva păstăi de fasole verde într-un pahar cu ulei şi oţet, iar în serile de joi se grăbea să dea la bucătărie pentru masa mea de a doua zi (mâncarea era cam slăbuţă la pension) vreun cotlet straşnic sau vreunul dintre acele rumsteak, care ar fi stârnit cu siguranţă invidia Albionului. Ah, bietul tata!

Verişoara mea Eliza, care se măritase cu câţiva ani în urmă, undeva în nord, aproape de Douai, suferea de ceva timp de urmările unei naşteri dificile, iar medicul ei – Dumnezeu să-l ierte! – a tratat-o printre altele cu morfină, care pe vremea aceea nu se administra prin injecţii subcutanate, ci era înghiţită. Verişoara mea, care simţea o mare uşurare după fiecare linguriţă, a sfârşit, aşa cum se întâmplă cu toţi bolnavii ce se obişnuiesc cu drogul acesta, prin a-I prinde gustul şi a depăşit atât de mult dozele – deja prea îndrăzneţe – recomandate de medicul de ţară care o îngrijea încât într-o zi, când stăteau la masă, la desert, iar ea tocmai îi cânta ceva soţului său cu vocea ei drăgălaşă, a scos un strigăt puternic şi a căzut într-o sincopă îngrozitoare.

În urma unei telegrame primite de la soţul Elisei, mama a alergat acolo numaidecât şi am rămas singur acasă, de unde plecam la biroul meu de la Prefectură (căci eram de câţiva ani funcţionarul acestei instituţii). O femeie de serviciu venea în fiecare dimineaţă, îşi făcea treaba şi pleca apoi odată cu mine după ce îmi încălzea supa. După orele de birou, cinam într-o cârciumă din cartierul Montmartre. Au trecut două zile oribile de anxietate, după care o telegramă mă înştiinţa să alerg la Elisa cât mai repede cu putinţă. Am luat imediat o trăsură care m-a dus în mai puţin de douăzeci de minute la primărie, unde am solicitat două zile de concediu, pe care şeful meu mi le-a acordat nu fără să bombăne şi fără să-mi ceară cu insistenţă să mă reîntorc neapărat la capătul timpului convenit : “Înţelegeţi, e vorba despre împrumuturile oraşului, avem lucrări cu totul special” şi bla-bla-bla. “Pe de altă parte este şi în interesul dumneavoastră, căci, cu ocazia asta, se acordă gratificaţii foarte serioase”.

Puţin îmi pasă de toate împrumuturile, lucrările special şi gratificaţiile şi, oprind trăsura, m-am dus acasă, mi-am făcut în mare grabă valiza şi am luat expresul pentru V…, gara cea mai apropiată de satul unde locuia sărmana mea verişoară.

Am ajuns acolo pe o vreme cumplită de februarie, cu ploaie dezlănţuită şi cu un vânt rece şi furios, într-o mână cu valiza, iar în cealaltă cu o umbrelă pe care, din pricina uraganului n-o puteam folosi decât drept baston. De altfel n-aveam de stricat altceva decât o pălărie înaltă, înfundată până la urechi, şi ce mai contau noroiul şi ploaia – v-aş întreba – de vreme ce nu eram îmbrăcat ca un prinţ? M-am înfundat aşadar voiniceşte în lumina tulbure a zorilor şi în noroiul unui drum lung de trei leghe bune.

Închipuiţi-vă singuri în ce  stare  a spiritului – nu, mai degrabă a inimii – am dus la bun sfârşit  acest groaznic pelerinaj. Am ajuns în sfârşit – ud ca o supă – de ploaie, de sudoare, de lacrimi, căci ce mai nelinişte mă încercase tot drumul întrebându-mă dacă o voi mai prinde în viaţă – la marginea satului, unde am auzit mai întâi, o bătaie de clopot, apoi două, apoi trei, apoi o întreagă tânguire de înmormântare. Înnebunit, am intrat într-o cârciumă de la marginea drumului:

-Ah, iată-vă, domnule Verlaine!

-Şi doamna D…?

-Tocmai se pregătesc s-o îngroape…

N-am mai zăbovit nicio clipă, am plătit şi m-am năpustit spre casa de unde trebuia să pornească alaiul. Vărul meu prin alianţă, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, mi s-a aruncat în braţe şi ne-am îmbrăţişat îndelung. Înfăţişarea mamei îţi stârnea milă. O iubise pe Elisa ca pe copilul ei. Aceasta era fata unei surori adorate, care murise de tânăra, iar fiica ei fusese adoptată şi crescută de părinţii mei, departe de tatăl ei, un om de treabă, însă beţiv, care rămăsese cu fiul său, nimeni altul decât vânătorul de la Vincennes, despre care a fost vorba în primele capitol ale acestor confesiuni şi care mă condusese pe vremuri, dându-mi pe drum tot felul de sfaturi, la pensionul L…

Am intrat în salonul unde era expus sicriul. L-am stropit cu apă sfinţită şi am ieşit clătinându-mă.

În momentul acela, în curtea fabricii (vărul meu era “zăhărar” cum se spunea prin părţile locului) au început cântările religioase. Era prea târziu ca să mă mai schimb, aşa că am urmat-o murdar de noroi şi aburind ca un câine plouat, prin aversa ce a durat toată ziua, pe verişoara mea, care era purtată de opt femei bătrâne, înfăşurate în nişte lungi mantii negre, cu capişoane enorme, parcă monastice, rotunde şi largi trase pe frunţile lor încreţite de o tristeţe neafectată, căci o iubiseră sincer pe Elisa – atât de milostivă cu cei săraci – în timp ce, acre şi răguşite, vocile unor cantori obişnuiţi mai mult cu muncile câmpului decât cu litaniile intonau De Profundis-ul.

În cele două zile care au urmat n-am mâncat nimic, doar am băut.

gabriela creţan

Posted in Uncategorized on iunie 28, 2018 by Octavian Soviany

Optând pentru poemul de factură vizionară, în care pulsează sevele romantismului tenebros, Gabriela Creţan proiectează în Mic tratat despre arta trădării veritabile ceremonii scripturale, puse sub tutela titanului sau a geniului, pentru care faptul poetizării constituie un mijloc de a neutraliza puterile plutoniciene prin magia actului textual: „văd imprudenta-i mână care scrie/linsă de fulgere/şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă/străvezind hârtia/în vreme ce toţi mesagerii iadului/îl cotropesc şi-i urlă-n spate/declansând fulguraţii de cifre stacojii,/un păienjeniş inextricabil de litere/diavoleşti/gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului/iscodind/parcimonia principiilor,omologarea în Unu” (Neconsolatul Prinţ). Căci viziunile autoarei aduc revelaţia unui univers coşmaresc, dominat de imaginea, malefică prin excelenţă, a oglinzii, care generează imagini răsturnate ale ordinii cosmice,. introducând peste tot dizarmonia, legată de prezenţa partenerului infernal: „Palidă umbră, hialină carnaţie,/Domnul cu oglinda roşie cunoscut dintr-un vis/şi eu, emul al jocului său derizoriu./Cum pluteşte pe apele vaste, prin pâcla de sulf/infamanta licoare ce fulgeră brusc/grupul înfricoşat al discipolilor.//Pe apele vaste cineva mă caută,/mă strigă pe nume, cu dragoste,/rumoarea abia desluşită ca o ceartă a sferelor/înăbuşind subteranul vacarm,/sunetul slab care pâlpâie stins./Eu sunt aici, orbecăind pe Căile sângelui/în lupanarele morţii” (Domnul cu oglinda roşie). În acelaşi timp, oglinda constituie instrumentul dedublării, al derealizării eului torturat de coşmaruri care au ca fundal terifiante muzee ale oglinzilor, străbătute de golemuri şi marionete, ce poartă aceeaşi amprentă a simulacrului diavolesc: „Trăiesc timpul rece al înţelepciunii/zile şi nopţi respirând pe aceeaşi neîndurată elipsă/(în camera de alături cineva ţipă în vis,/aici un arsenal de oglinzi mă falsifică,)/Trăiesc zilele înţelepciunii. Ale întunecării./Ale cenuşii. Un irevocabil pustiu de imagini/dezarticulate. Un teatru de umbre” (Zile şi nopţi). Alteori onirismul tulbure din viziunile Gabrielei Creţan se cristalizează în elegii ale căderii, pe parcursul cărora actantul liric, înconjurat de o întreagă sarabandă de umbre şi travestiuri, trăieşte drama ucenicului părăsit de maestru sau desfăşoară pantomime parodice ale actului scriptural: „Doamne, singură stau în aşternutul gol şi umil/ca urma lăsată de piciorul săracului/Zgâriind pe pereţi un text lacunar/tablele legii după o interpolare târzie;/îmi sfâşii cearşaful şi strig din rărunchi/de profundis clamavi/ şi chem făclierii,/dar nimeni nu se naşte, toţi/şi-au luat tălpăşiţa/chiar şi măscăriciul de înger m-a părăsit./Doar tu mi-ai rămas, histrionule trist,/incoruptibil martir cu o mie de măşti/sub care nimic nu se ascunde” (Miserere). În paralelel cu asemenea stări de anxietate, eul liric va simţi însă, ca o consecinţă a condiţiei sale de homo duplex, orientat atât spre zonele înalte de spiritualitate cât şi spre filoanele obscure ale demoniacului, fascinaţia disoluţiei în profunzimile unei materii thanatizate, imaginând ritualuri erotice care cultivă o morbideţe estetizantă, împinsă până la rafinament: „Îmi spui parabole despre otrăvitori/în timp ce îmi torni în ureche invincibile fraze, şoapte adulterine/şi numai roşul fenician al buzelor tale sfâşie cerurile/ca o trompetă luminoasă” (Muzică de trompetă). Mişcarea, de balet nupţial şi de dans macabru totodată a unor asemenea poetizări culminează odată cu momentul smulgerii măştilor care aduce duhoarea pucioaselor infernale, constituind o iniţiere în misterele vacuităţii desfăşurată sub patronajul unui guru malefic: „de ce ţi-ai aruncat scufia şi zorzoanele,/domnule măscărici,/şi veselia fardată luată cu împrumut,/ce fumuri te ameţesc în noaptea asta ilustrissime,/ce litere chaldeene joacă aproape de obrazul tău/ca un roi de fluturi în penumbra de mătase şi ambră?//Cine sunteţi dumneavoastră, domnule scamator,/o fantomă de carton şi paie, un înger poleit,/inclement/sau numai un abil jucător de zaruri?//şi tu, messere, de unde soseşti/atât de târziu la burlesca adunare/cu gura sfâşiată de un rictus tragic/ca o tremurătoare, îndepărtată efigie?” (În splendidă izolare).

Reversul unor asemena fastuoase puneri în scenă baroce îl va constitui însă în cartea Gabrielei Creţan descoperirea resurselor acide ale grotescului, în spiritul ironiei romantice poeta transformându-şi propriile fantasmagorii în obiectul deriziunii sarcastice, o deriziune care se naşte din revelaţia golului pe care îl disimulează procesiunile de fiinţe demonice din ciclul Domnul cu oglinda roşie. Astfel încât autoarea compune acum „arte ale râsului”, îşi descoperă gustul pentru farsa care e în acelaşi timp ontologică şi textuală, experimentează putinţa nimicirii lucifericului prin deriziune: „în mare grabă deci, iubite lector,/comiliton şi frate de lapte fiindu-ne,/îţi încredinţez acest pergament/îmbibat cu Aqua Toffana,/cerber şi eunuc să îi fii până când/otrava începându-şi lucrarea/cu-o roşie spumă pe gură/vei pătrunde apostazia, a comediei/artă proscrisă” (Laudă râsului). Rîsul se asociază alteori cu un veritabil patos osiriac,cu o agresivitate ce se exercită asupra textului şi a lumii, supuse în egală măsură segmentării şi dezarticulării, aşa că poemul se converteşte, ca în ciclul Histrioni şi chirurgi, într-o „lecţie de anatomie”, care secţionează ţesuturile aparenţei seducătoare, exhibându-i, cu histrionică impudoare, încărcătura de vid: „E poate noaptea Naşterii imperiale/sau a unei crime sadice/când îi vom sfărâma ţeasta fragilă/de progenitură paria, de seducător/care ne pierde minţile, /ca pe un ovum diabolicum/dar gura lui ne va surâde oare/printre mici spasme, trandafir/devorator cu înveninat caliciu/cu sexul virginal/care spre profanare se desface//când îi vom goli toracele de inimă/de viscere/noi, chirurgi şi truveri,/îndurerate ecorşee/şi-i vom înfăşura în  pânză/obrazul ambiguu deposedat de măşti/obrazul de pe care chipul a fost/jupuit odată cu ele” (Chirurgi şi truveri). Locul fantasmelor demonice va fi luat, în acest context, de imaginea divinităţii justiţiare, care proiectează lumina severă a Judecăţii, textele Gabrielei Creţan căpătând astfel caracterul unor panorame eschatologice, dominate de epifanii ale  focului, ce se identifică cu substanţa mâniei divine şi de simbolistica prafului, aparţinându-i unei lumi decosmicizate, desfăcute în particulele sale elementare: „îmi amintesc: diaspora discipolilor din Collegium Lucis,/luna în creştere tulburând umorile negre,/idioţia lor sacră//Un vânt care bate, o năpraznă care arde/fărâmiţând manuscrisul/De innumerabilibus, immenso et infigurabili/hărţi ale pulberii prefăcute în pulberi” (De innumerabilis, immenso et infigurabili).

Această disponibilitate pentru spectacularul apocaliptic va fi dezvoltată până la ultimele ei consecinţe în volumul Comedii nupţiale, unde Gabriela Creţan cultivă poemul oracular, căruia ştie să-i infuzeze ceva din patosul vituperant al profeţilor biblici pe linia imprecaţiei sarcastice şi a comediei. Elaborând eposul „vârstei de fier” poeta va fixa, prin urmare, cu un vitriolant simţ al grotescului, tribulaţiile „omului-pântece”, articulând cântări ale unei visceralităţi hiperbolice, care îşi converteşte turpitudinile crepusculare în liturghie satanică: „Comedie pe fundal negru, summa theologiae/despre mâncări, despre alte alea şi ducă-se pe pustii/despre întunecare.//despre extazul foamei nupţiale, consumat în trapeză, pe inima goală/unde ei crâmpoţind buturi grase şi turme/salivează ejaculează juisează/se acuplează cu pulpa de porc întărâtaţi de mâncarea/făgăduind voluptăţi/se îngreunează cu ea, o ciupesc indecent şi o scarpină,/o pătrund, o gândesc,/lasă o dâră perlată pe tavă, în spasmul digestiei/mistic” (Comedie nupţială). Un duh de rebeliune metafizică planează peste aceste poetizări ce se transformă aproape pe nesimţite în diatribe la adresa unei divinităţi cu facies porcin, căzută ea însăşi în infernul corporalităţii abjecte:”…albeşte de groază înăuntru/în cazne, fermecător fermecat,/suculentă ciozvârtă sub roţile marilor astre//care pun în mişcare, pe pământ şi în cer,/copioasă comedia/ce-ţi umple cu zel maţul gros şi tot nu Te satură” (Comedie nupţială). Alteori Gabriela Creţan operează „rescrieri ale textelor sacre, supuse „măcinişului” (adică deconstrucţiei), care conduc spre percepţia difuză a Logosului/Cuvântului întrupat, prezent în mijlocul pantomimelor sanguinare şi spre conversiunea „cântăreţei din flaut” – ce intonează cântecul disoluţiei şi acompaniază toutbillon-ul vedeniilor apocaliptice – în mireasă divină: „Şi el neîndrăznind s-o atingă, Străinul/intrat fără veste în casa/care răsuna prelung ca un clopot…//la nunta din Cana Galileii eran cântăreaţa din flaut/doar pentru el am dansat, ispitindu-l/cu sărăcia mea lucie/crudă şi castă,/inviolabilă. Ademenindu-l/cu frigul meu virtual/nerelevat.//Ne-am privit prin paharele înalte o oră întreagă/recunoscându-ne unul pe altul/per speculum in/aenigmate.//de atunci în poem se frământă/un adevăr sângeros cu ochi şi sprâncene/şi-n pântecu-mi suplu, sub văşuri,/îi creşte luna” (Nunta din Cana). Nuntirea cu Logosul nu e însă lipsită de ambiguităţi; ea e o „luare în posesie”, provocând veritabile transe scripturale, în urma cărora personajul liric ajunge la conştiinţa textului (opus simbolurilor, întotdeauna „transparente” şi conectate la metafizic) care funcţionează ca o maşină ce generează la nesfârşit substitute fantomatice ale sensului, poemul „vizionar” devenind astfel un semnificant autonom, spectacol pur al propriei sale produceri: „…flancat de figuri zoomorfe, mă apăr/de păsări, plângând/deasupra filei curate (astăzi neprihănite de verbe)/ca un bou înjunghiat,/creionul meu e un falus puternic/care le străpunge şi le fecundează/iar ele leapădă iute-n cuptorul încins al pustiei/ouă rotunde şi grele, cât piatra de moară, din care ies grabnic vulturi, acvile, ereţi, /împănaţi în armuri de oţel, leviţi nemâncaţi,/draconizii creditori/încercuindu-mă tot mai strâns, nemişcată, cu chip omenesc” (Amiază cu păsări). Astfel încât, născându-se iniţial dintr-o uriaşă nevoie de puritate, din replierile unei sensibilităţi ulcerate de materialismul grosier al lumii actuale, textele Gabrielei Creţan vor sfârşi astfel prin a vorbi lumbajul opac al poeziei contemporane (care a trecut de la poetica simbolului la aceea a semnului), aceea „limbă întortocheată care constituie (aşa cum ştim de la Hesiod) vorbirea „oamenilor de fier”. Comediile nupţiale focalizându-se aşadar asupra cuvântului perceput ca un instrument prin excelenţă demonic ce tinde să aducă lumea la numitorul comun al nebuniei universale şi – în consecinţă – ca un instrument al atomizării crepusculare. Iar nunta cu Verbul nu va întârzia să-şi dezvăluie, dintr-o asemenea perspectivă, încărcătura secretă de tenebros, convertindu-se finalmente în „comedie”. O „comedie” ce transcrie, cu accente de parodie sinistră, neputinţa conştiinţei întunecate a lui Homo apocalipticus de a discerne între esenţă şi aparenţă, fascinaţia scriiturii opace înscriindu-se astfel în scenariul unei enorme farse gnoseologice. Trecerea în text nu reprezintă însă la Gabriela Creţan decât un moment pasager; ea îi va aduce eului scripturant conştiinţa propriei sale vulnerabilităţi în faţa lucifericului. Iar personajul liric îşi va redobândi acum caratele de nobleţe tocmai prin capacitatea lui de a se autodiscredita şi va impune totodată un nou traiect al poetizării care se preface acum în invectivă exorcizantă ce încearcă (oarecum în manieră argheziană) să-şi interiorizeze valenţele demoniace ale limbajului şi să nimicească răul prin articularea lui în rostire. Actul poetic plasându-se, de aceea, sub semnul emblematic al focului purificator care distruge în totalitate tot ce-i corupt, asigurând, în felul acesta, premisele unei resurecţii: „astăzi sunt rea, Ionatane, ca un copil maculat de viol/fără vină şi totuşi corupt/care-şi rupe placenta şi pleacă îngropându-se-n ceţuri/fii deci cu grijă: focul aprins de poem se întinde/din ochii mei se desfac zece falange/cu unghii prelungi, ascuţite/contaminează-te/sau obrazul frumos ţi-l fereşte în lături” (Ionatan). Forţa acestei poezii născându-se din patosul cu totul neobişnuit al discursului, care îmbină energiile nimicitoare ale sarcasmului cu modulaţiile rapsodice ale poetului orfic, imnul şi diatriba, ca şi prin vizionarismul dominat de reprezentările bestiarului apocaliptic, care te trimit cu gândul (păstrând fireşte proporţiile) spre William Blake sau Lautréamont.

 

%d blogeri au apreciat asta: