dumas – din ,,cele o mie una fatome” / traducerea mea

Posted in Uncategorized on iulie 29, 2016 by Octavian Soviany

Albert

La fel ca atunci când domnul Ledru și-a întrerupt pentru prima oară povestirea s-a făcut pentru un moment liniște.

              O liniște care a durat încă și mai mult decât prima dată, fiindcă simțeam că se apropie sfârșitul istorisirii, pe care domnul Ledru spunea că poate nu va avea destulă forță s-o isprăvească. El reîncepu totuși, aproape imediat:

-Trecuseră vreo trei luni de la seara aceea în care fusese vorba despre plecarea lui Solange și de atunci n-am mai vorbit niciodată de despărțire. Solange își dorise un apartament din strada Tarrane; i l-am cumpărat pe numele de Solange, nu-i știam nici un altul, așa cum nici ea nu mă știa decât ca Albert. Am ajutat-o să intre într-un institut de tinere fete, în calitate de pedagogă, asta ca s-o feresc și mai bine de cercetările poliției revoluționare, care devenise mai activă ca niciodată.

Zilele de duminică și de joi le petreceam împreună în micul apartament din strada Tarrane; de la fereastra dormitorului se vedea locul unde ne întâlniserăm pentru prima dată.

Zilnic primeam fiecare câte o scrisoare: ea pe numele de Solange, eu pe numele de Albert.

Aceste trei luni au fost cele mai fericite din viața mea.

Totuși n-am renunțat la ideea care-mi venise după ce am stat de vorbă cu valetul călăului  Cerusem și obținusem permisiunea să fac experiențe legate de persistența vieții după supliciu iar aceste experiențe mi-au demonstrat că durerea se face resimțită și după supliciu și trebuie să fie teribilă.

-Contest! strigă doctorul.

– Hai să vedem, continuă domnul Ledru. Conteșți că partea lovită de cuțit este partea cea mai sensibilă a corpului nostru, din cauza nervilor care sunt adunați acolo? Conteși că gâtul conține toți nervii membrelor superioare: simparicul, nervul axilar, phreniscus-ul și, în sfârșit, măduva spinării, din care pornesc nervii membrelor inferioare? Contești că ruperea sau secționarea coloanei vertebrale produc una dintre cele mai îngrozitoare dureri pe care o poate încerca o creatură umană?

-Fie, zise doctorul, dar durerea asta nu durează decât câteva secunde.

-Este exact ceea ce contest la rândul meu! strigă domnul Ledru cu o profundă convingere: și apoi, chiar dacă ar dura doar câteva secunde, în timpul acestor câteva secunde facultatea de a simți, personalitatea, eul rămân vii; capul aude, vede, simte și judecă separarea de trunchi și cine ar putea spune dacă durata scurtă a suferinței compensează oribila ei intensitate?

-Așadar, după părerea dumnavoastră, decretul Adunării Constituate care a înlocuit spânzurătoarea cu ghilotina a  fost o eroare și că e mai bine să fii spânzurat decât decapitat?

-Fără îndoială. Mulți dintre cei care s-au spânzurat sau au fost spânzurați au fosr readuși la viață.Ei bine, aceștia au putut să vorbească despre senzațiile pe care le-au încercat. Sunt cele ale unui atac fulgerător de apoplexie. Adică o senzație de somn profund, fără vreo durere particulară, fără vreun sentiment oarecare de angoasă, un fel de flacără care izbucnește dinaintea ochilor, și care puțin câte puțin devine albastră, apoi se transformă în obscuritate de indată ce se produce sincopa. Dumneata, doctore, știi mai bine ca oricine altcineva: omul căruia îi apeși creierul cu un deget, într-un loc de unde lipsește o bucățică de craniu nu simte nici o durere, adoarme Ei bine, același lucru se întâmplă și atunci când creierul este apăsat de o acumulare de sânge. Or, în cazul spânzuraților sângele se acumulează mai întâi pentru că el intră în creier prin arterele vertebrale care traversând canalele osoase ale gâtului nu pot fi comprimate, iar apoi pentru că, încercând să reflueze prin venele gâtului, el este oprit de legătura care strânge gâtul și,oadată cu el, venele.

-Fie, zise doctorul, dar haideți să ne întoarcem la experiențe. Abia aștept să ajungem la acel faimos cap vorbitor.

Mi s-a părut că aud cum domnului Ledru îi scapă un fel de suspin, dar fața îi era impasibilă. Se înnoptasede tot.

-Da, într-adevăr zise el, m=am îndepărtat de la subiect, să revenim la experiențe. Din nefericire, nu duceam lipsă de materiak, execuțiile erau în toiul lor, erau ghilotinate câte treizeci sau patruzeci de persoane pe zi și o mare cantitate de sânge era vărsată în Piața Revoluției, unde a trebuitsă de sape în jurul eșafodului o groapă adâncă de trei picioare.

Această groapă era acoperită cu scânduri. Odată o scândură a alunecat de sub picioarele unui copil de opt ani, care a căzut în groapa aceea oribilă și s-a înecat

Evident că mă feream să-i dezvălui lui Solange cu ce îmi ocupam timpul în zilele pe care nu le petreceam împreună Trebuie să mărturisesc că la început mi-a fost foarte silă de aceste sărmane rămășițe umane.și că mă temeam ca nu cumva experiențele mele să le sporească suferința provocată de supliciu: Dar în cele din urmă mi-am spus că studiul căruia mă consacrasem era în folosul societății, din moment ce, dacă voi reuși vreodată să-mi transmit convingerile unei adunpri de legiuitori, aș putea poate să fac abolită pedeapsa cu moartea.

nora 9

Posted in Uncategorized on iulie 28, 2016 by Octavian Soviany

Eleonora se trezeşte din somn la hărăitul strident al deşteptătorului

Este o fată înaltă şi mlădioasă, pe care n-are rost s-o descriem amănunţit. E suficient doar să spunem că a pus pe jăratic imaginaţia  băieţilor din cartier, dintre care unul, un june smead şi cam taciturn, căruia toţi îi spun Nino, i-a dedicat chiar câteva versuri stângace.

Acum eroina noastră e încă buimacă de somn. Mai întâi nu-şi aminteşte de ce a pus să sune deşteptătorul atât de devreme, apoi, dintr-odată, un fior rece îi străbate tot trupul. Astăzi are de susţinut prima probă a examenului de bacalaureat, proba de limba şi literatura română. Se smulge dintre cearşafuri, zăboveşte îndelung la baie, pe urmă încă şi mai îndelung în faţa oglintii. E mulţumită. Sarafanul negru i se mulează perfect pe corp, bluza albă e impecabil scrobită, arată grozav. N-a uitat, fireşte, de cordeluţă! Tovarăşa dirigintă le spusese doar cât se poate de limpede:  elevele care se vor prezenta fără cordeluţă pe cap nu vor fi primite în sălile de examen şi vor pierde bacalauretul.

După ce se asigură că ţinuta ei este în ordine, Eleonora pierde douăzeci de minute căutându-şi buletinul de identitate, pe care îl găseşte în cele din urmă strecurat între filele unei cărticele din vechea serie a ,,Femeilor celebre” – Marchiza de Brinvilliers, pe care a început-o aseară. Înainte să adoarmă a avut grijă să aşeze cărţulia pe noptieră cu coperta în jos. Era o copertă îngrozitoare: reprezenta un călău fioros, îmbrăcat în roşu, cu faţa ascunsă sub o cagulă de aceeaşi culoare, care tocmai se pregătea, cu ditamai paloşul, să reteze capul unei femei.

Înainte de a pleca la examen, trece puţin şi prin bucătărie,dar nici nu se gândeşte să se atingă de micul dejun, pe care mama avusese grijă să i-l pregătească înainte să plece la lucru. I se pare o frivolitate, aproape o crimă, să mănânci ceva înainte de proba la limba şi literatura română!

Şi în drum spre tramvai, Eleonora îşi recită în gând:

Limba noastră-i o comoară

  În adâncuri înfundată;

  Un şirag de piatră rară

  Pe moşie revărsată!

  Tramvaiul e arhiplin, ca de obicei, iar eroina noastră e strivită aproape între o femeie grasă, care are două sacoşe uriaşe, încarcate cu vinetevarzăceapăardeişicartofi şi un bărbat negricios, care miroase a transpiraţie şi mănâncă seminţe. Eleonora încearcă să se gândească la nişte subiecte posibile de examen, dar nu se poate concentra: la fiecare cotitură mai bruscă tramvaiul scrâşneşte din toate încheieturile, călătorii sunt azvârliţi unul în altul, se calcă pe picioare, îşi dau ghionturi involuntare, femeile scot ţipete ascuţite, copiii plâng, bărbaţii înjură de candelă şi grijanie.

În sfârşit, după o călătorie la sfârşitul căreia constată că i s-a descusut numărul matricol, pe care se grăbeşte să şi-l prindă cu nişte ace cu gămălie, Eleonora ajunge la poarta liceului. Intrarea e păzită de un grup agitat şi gălăgios de profesori, peste care tronează burdihanul fălos al tovarăşului director. Se verifică minuţios ţinuta elevilor, iar, când după îndelungi dezbateri şi parlamentări, se constată că totul este în ordine, directorul, care e proţăpit în poarta şcoli şi seamănă leit cu Alex Ştefănescu, îşi suge burta cu un oftat, lăsând un mic spaţiu de trecere. La intrarea în sala de examen urmează al doilea control: acum se cer la verificat buletinele. Şi după ce ochii de Cerber ai profesoarei de lucru de mână cercetează când candidaţii, ca şi cum nu i-ar cunoaşte de când erau în clasa a noua, când fotografiile din actele lor, aceştia sunt lăsaţi să intre în clasă, unde domneşte acum o linişte suspectă şi ameninţătoare.

Intră în clasă şi Eleonora, primeşte coli de scris, etichete şi se aşază, nu unde vrea, ci unde i se indică.

Tot ce învăţase i se învămăjeşte în cap şi are impresia că nu mai ştie nimic. Ar vrea să-i pice ceva uşor, de exemplu o poezie de Bolintineanu. Aceştiasunt poeţii ei preferaţi: Bolintineaunu, Alecsandri, Coşbuc, Odobescu…a, nu…ăsta n-a fost poet… ăsta e ăla cu Bărăganul. Eminescu nu-i place deloc, e prea filozofic şi a auzit că a suferit de o boală urâtă. Nu-i plac nici romanele pe care trebuie să le citească la şcoală: nu erau nici cu Mata Hari, nici cu marchiza de Brinvilliers .

Candidaţii şi-au scris  citeţ numele în colţul de sus al foilor de examen. În clasă e o linişte de mormânt. Nu se aude nicio şoaptă, nu foşneşte nicio hârtie. Deodată, în acordurile unui cântec revoluţionar, îşi fac solemn apariţia la catedră Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Daniel Cristea-Enache. Elevilor li se împart nişte hârtii pe care sunt scrise subiectele de examen.

Eleonora se uită stupefiată la hârtia din faţa ei:

EXAMENUL NAŢIONAL DE BACALAUREAT

SESIUNEA IUNIE

 

SUBIECTUL NR. 1

Se dă textul:

La nunta noastră a venit şi Terry, ţinea mult la Nino, nu ştiu dacă numai ca la un frate. De multe ori suntem atraşi de partenerii prietenilor noştri. Poate pentru că-i cunoaştem prin cineva apropiat, dacă un bărbat a fost ales, să zicem, de prietena mea,  are ceva în comun şi cu mine. E un transfer aici, cred că sesizezi, de cele mai multe ori se termină repede, pentru că atracţia a fost de fapt una prin comision şi poate de aceea prea comodă. Am făcut atunci o poznă de care ne tot amintim. Distrată cum sunt, mi-am uitat buletinul acasă. Terry mi-a venit în ajutor, a luat un taxi şi s-a întors cu buletinul la momentul potrivit. Pentru o minte cu puţină imaginaţie, întâmplarea asta putea fi interpretată ca un semn. Dar n-a fost. Am avut o căsnicie fericită. Terry s-a căsătorit la Biserica Zlătari, ştii pe unde vine, vizavi de CEC, pe Calea Victoriei. Pe atunci nu era încă membră de partid. Parcă o văd. Frumoasă ca o cadră în  rochia albă de dantelă, cu cununiţă de lăcrimioare pe fruntea umezită de emoţie. Era toată roz, emana toată căldură. Am gândit atunci ca un bărbat şi l-am invidiat p cel care-i stătea alături în faţa altarului (…)[1]. După căsătorie Terry a început să aibă casa deschisă. Îşi invita superiorii, l-a invitat şi pe director în câteva rânduri, scriitorii şi criticii literari erau nelipsiţi. Îşi făcea relaţii. Era un excelent manager pentru propria ei persoană. Singurul lucru care o stingherea era conversaţia soţului ei (…)[2]  .Deşi avea o casă impozantă, deşi era un medic apreciat, Terry se ruşina cu el în faţa acelor scriitori în lumea cărora voia să intre. Ei reprezentau de fapt mirajul, numai prin ei simţea că ar putea să-şi depăţească condiţia, dar o contrariau boema lor şi lipsa voinţei de a-şi fixa un ţel. Nu ştiu de fapt cum  puteţi trăi aşa după ureche (…)[3]. Toţi aveţi în voi o mare doză de histrionism. În felul ăsta nu ajungeţi nicăieri, decât cel mult la o reclamă suprarealistă, care dispare curând, înainte de a-şi făcut efectul. Eu cred că trebuie să-ţi priveşti viaţă în totalitate, cu toată răspunderea, să ai mereu controlul asupra ei. Să fii un om care ştie ce vrea. Ai să-mi spui că idealul meu e banal, dar eu n-am să sufăr niciodată de exaltări şi fanatisme mistice (…)[4]. Eu n-am să mă droghez niciodată.

                                                              (Nora Iuga – Sexagenara şi tânărul)

Cerinţe:

1 Scrie sinonime contextuale pentru partener şi  rânduri.

2 Explică rolul virgulei din enunţul: Frumoasă ca o cadră în  rochia albă de dantelă, cu cununiţă de lăcrimioare pe fruntea umezită de emoţie

3 Scrie două expresii/ locuţiuni cu verbul a lua.

4, Extrage un fragment din text  care se referă la cadrul spaţil sau temporal al acţiunii.

5 Indică două particularităţi ale instanţei narative.

6 Extrage din text o comparaţie şi o hiperbolă.

7 Motivează (4-6 rândur) întrebuinţarea în text a formelor verbale şi pronominale de persoana a doua.

8 Numeşte două trăsături morale ale persoajului Terry şi ilustrează-le prin citatul corespunzător.

9 Demonstrează (două argumente) în 8-10 rânduri fragmentul dat face parte dintr+o operă epică.

SUBIECTUL NR. 2

Scrie un eseu argumentativ de 20-25 de rânduri despre efectul nefast al consumului de droguri asupra tineretului din ţările capitaliste, plecând de la promisiunea tinerei revoluţionare din fragmentul dat: ,,Eu n-am să mă droghez niciodată’’

SUBIECTUL 3

Prezintă tema condiţiei femeii în cadrul societăţii socialiste multilateral dezvoltate, aşa cum apare aceasta într-o operă literară de Nora Iuga.

 

Eleonora se uita stupefiată la cele trei subiecte şi nu mai înţelege nimic. Oare se schimbase peste noapte programa de bacalaureat fără să fi anunţat în prealabil la radio şi la televizor? Şi de unde aăruse această scriitoare nouă, Nora iuga, de care ea, Eleonora, nu auzise în viaţa ei. Nora! Auzi ce mai nume! Ea ştia că pe o scriitoare adevărată se cuvine s-o cheme Matilda, Veronica, Natalia, Otilia, Hortensia, Angela, Buşulenga , Sau măcar Cugler-Poni, dar, în niciun caz, Nora!

Au trecut deja două ore şi pe jumătate şi pe fila albă din faţa Eleomorei tot nu scrie nimic. De încordare i-a căzut iarăşi pe undeva pe sub bancă numărul matricol cel buclucaş, dar eroina noastră nu îndrăzneşte să-l culeagă de jos: membrii comisiei de supraveghere ar putea crede că a luat de jos o fiţuică.

Deodată, preşedintele acesteia se ridică în picioare şi începe se se plimbe prin clasă. Ajunge şi în dreptul Eleonorei, pe care o întreabă cu o voce răstită:

-Tu se scrii aici?

– Nimic, reuşeşte să îngaime cu timidate eleva.

-Cum nimic? se burzuluieşte profesorul. Cum îndrăzneşti? Crezi că statul nostru e ogradă nepăzită şi sat fară câini? Ieşi afară! Eşti exmatriculată din toate liceele din România! Scoasă în afată legii! Alungată pentru totdeauna din toate literaturile!

Eleonora se apleacă, îşi ia în cele din urmă numărul matricol de sub bancă, îi înmânează preşedinteluii lucrarea ei de bacalaureat la limba română, în care nu scrisese nimic şi dă să iasă din clasă, dar tocmai atunci sună de câteva ori strident telefonul şi….Nora Iuga se trezeşte din somn. Visase iar ceva din copilărie.

[1] S-a eliminat din text: ,,pentru nopţile care aveau să urmeze’’. (n. ed,)

[2] A fost eliminat cuvântul ,,ginecologul’’ (n. ed.)

[3] S-a eliminat din text ,,acest carpe diem cu care vă lăudaţi voi, poeţii’’, probabil din cauza expresiei contra—revoluţionare carpe diem (n.ed.)

[4] S-a eliminat din text ,, şi erotice’’ (n. ed.)

 

 

nora 8

Posted in Uncategorized on iulie 27, 2016 by Octavian Soviany

 

Nu mi-o pot imagina  pe Nora Iuga, nici în ruptul capului,  căsătorită, şi totuşi….

,,Eram tânără – îşi începe Nora istorisirile despre viitorul ei soţ, poetul George Almosnino sau, dacă vreţi, Nino, în cartea de convorbiri 4 zile cu Nora, realizată de Angela Baciu – aveam 29 de ani, era prin 1960, primăvara, început de aprilie. Parcă a fost ieri. Cred că era chiar în 13 (!) pentru că peste zece zile a fost Sf. Gheorghe, ziua lui, şi ne-am permis să bem vin la o cârciumă în Tei, unde locuiam eu.Ne cunoscuserăm la o şdinţă de cenaclu, la Casa de Cultură Magda Isanos. L-am ascultat citind,mi-a plăcut, scria altfel decât se scria la noi pe atunci… citise poezie spaniolă şi sud americană. Chiar era sefard de adevăratelea! Îl adora pe Federico Garcia Lorca,citea mult, îi plăceau filosofii antici şi lucre pe un şantier de construcţii. Dumnezeule, cât era de sărac! (…) Un tânăr smead, palid,foarte slab, o faţă foarte prelungă, semăna cu personajele lui El Greco sau cu Gauguin. La crâşme ţiganii pe chemau la masa lor. Îi spuneau Don Pictor.(…) Pentru că tatăl lui fusese director la Telefoane, să fi fost prin 1956, făcuse şi 2 ani de puşcărie fiindcă ar fi trădat, chipurile, secretul de stat, Nino a fost dat afară din facultate înainte de examenul de diplomă. (…) A fost un coup de foudre, o atracţie instantanee. Parcă eram în Lady Chatterley: eu, Doamna şi el, Pădurarul. Din momentul în care ne-am cunoscut ne vedeam în fiecare zi, de obicei ne întâlneam seara. La aproape o săptămână s-a mutat la mine. Legătura mea cu Nino s-a bazat mai mult pe simţuri şi intuitive, culmea, mai puţin pe cuvinte, el eraun om foarte tăcut. Totdeauna am iubit numai ce-I neobişnuit! Şi el era din categoria neasemănătorilor. Nu avea prieteni, cum nici eu nu prea aveam, eram destul de retraşi, însă ne aveam unul pe celălalt şi ne ajungeam. (…) Duceam o viaţă fericită, în ciuda sărăciei. I-am spus să renunţe la şantier, să rămânăacasă isă se dedice scrisului. Numai eu eram angajată la Biblioteca Centrală de Stat. Evident că aveam un salariu foarte mic, cred că vreo 1000 de lei, asta era foarte puţin,opereche de cizme de piele  costa 900 de lei. Nu accepta să fie întreţinut şi a lucrat câţiva ani buni ca remizer la un stand stradal de cărţi. (…) Trăiam într-o casă sărăcăcioasă, îmi aduc aminte că iarna era foarte frig şi uneori dormeam îmbrăcaţi, dar ne era foarte bine! Nici măcar radio nu aveam, n-aveam nimic. Mergeam uneori pe Str. Inginerilor unde era un difuzor în piaţă şi ascultam acolo muzică,aveam noroc să scultăm mai mult Prokopiev şi Haciaturian decât muzică populară românească. Lascurt timp, chiar după un an de zile, am rămas însărcinată, niciodată nu am trait o fericire mai mare! (…) Ne-am cumpărat cel mai ieftin aparat de radio. Dansam zilnic singuri în camera noastră, pînă în ziua când m-am internat să nasc. Mă gândesc că poate de asta am făcut un balerin. Nu ne-am gândit nicio  clipă că n-o să avem ce să-I dăm de mâncare copilului. În viaţa noastră nu ne-am făcut niciodată calcule. Cât a trait el am fost săraci tot timpul şi tot timpul fericiţi, fiindcă nu ne-a interesat niciodată situaţia materială, nici politică’’. Cei doi mai aveau o pasiune comună – Rapidul: ,,Rapidul seamană cu noi. E artist. Idealist. Şi totdeauna în opoziţie. Şi acum comentez meciurile cu ăiatul meu şi mă bucur de câte ori câştigă Rapidul. Am o ţicneală (…): când joacă Rapidul iau poza lui Nino şi o aşez pe masă în faţa televizorului. (…) Îi spun: <<Nino, ai grijă să bage Pancu sau Herea gol, că tu poţi.>>[1] Şi de multe ori mi se îndeplineşte dorinţa. Am auzit că până şi Pancu a părăsit echipa…dar ţi-am spus că eu cred în miracole’’. Căsnicia lor a fost aproape perfectă, pentru că îi legau multe: ,, Caracterul. Bunătatea. Modestia. Poezia. Plăcerea trupului. Momentele lungi de tăcere în doi. Poate faptul cane-am respectat stările de singurătate, toanele, ciudăţeniile; ne completam prin neasemănare, el era foarte comod, eu într-o continua mişcare. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l pun să spele vasele sau să schimbe scutecele copilului. Probabil că trăiesc în Evul Mediu.dar bărbaţii iubesc şi azi mai mult femeile de genul meu decât amazoanele feministe… nu m-am simţit niciodată exploatată sau umilită. Nu-mi plac feministele, sunt cele mai antipatice creaturi. De aceea nemţii îşi iau soţii asiatice. (…) Oricum, eram nedespărţiţi, îmi arăta tot ce scria, îmi citea. Şi eu la fel, casa noastră era un fel de atelier de creaţie. Ne-am sprijinit mereu unul pe celălalt şi din cauza asta nu ne-am deranjat niciodată. (…) Ne respectam intimitatea, el stătea în fotoliul lui în sufragerie şi scria la masă, iar eu am scris întotdeauna la bucătărie. (…) Acum, de când Nino a plecat, m-am mutat în fotoliul lui, numai acolo pot să scriu, totul s-a schimbat după ce a plecat. Şi totuşi, marele meu urcuş a început după plecarea lui. Parcă ar fi plecat să-mi lase mie drumul liber’’.

 

Pe Nino nu l-am cunoscut niciodată în carne şi oase, dar mi-l pot imagina destul de uşor din relatările Norei.

,,Enigmatic şi taciturn”  (aşa cum l-a văzut Norman Manea), cu ochii lui de sefard melancolic, aşezat în fotoliul său verde, care era mult mai mult decât o mobilă oarecare, era un fel de amvon de pe care se săvârşeau misteriile poeziei, jucându-se tot timpul cu nişte beţişoare prin care probabil comunica cu cine ştie ce entităţi tainice, dispuse uneori să soptească în urechile muritorilor câte o frântură de vers.

Nu l-am întâlnit  niciodată în carne şi oase, dar l-am visat într-o noapte. Arăta exact aşa cum mi-l încipuiam, iar la despărţire mi-a dăruit două fiole în care se desluşea un lichid auriu, atrăgându-mi atenţia să am mare grijă de ele. Aceste minuscule recipient de sticlă, pe care le simt parcă şi acum între degete, conţineau aur alchimic.

Poezia i-am cunoscut-o târziu, după ce Nino plecase de mult să se aşeze într-un fotoliu mult mai verde decât cel de aici şi se bucura de ,,marea linişte’’ pe care o evocase în poemele sale. Am cunoscut-o tot graţie Norei, iar după lectură m-am simţit copleşit şi oarecum vinovat: iată încă un mare poet căruia i-am ignorant atâţia ani existenţa. Nu mă consola  faptul că nu eram singurul, căci destul de puţini erau cei care apucaseră să audă de George Almosnino. Poetul a trecut, prin viaţă şi prin literatură, cu o rară discreţie, îmbrăcat în tăcerea lui plină de tâlcuri,  ca într-o togă de filosof stoic, iar aurul alchimic l-a interesat mai mult decât gloria.

[1] Garantez că este aşa! Am fost de faţă….

nora 7

Posted in Uncategorized on iulie 23, 2016 by Octavian Soviany
 

      Harald şi luna verde (2014) este probabil cel mai puţin experimentalist dintre romanele Norei Iuga. Filonul epic devine mult mai palpabil, iar mediile de viaţă cele mai diverse sunt investigate cu o minuţiozitate venită pe filiera vechiului ,, realism’’. Sunt trecute în revistă pe rând lumea burgheziei bucureştene din interbelic, cercurile artistice ale epocii, satul săsesc transilvănean, lagărul de exterminare nazist, realităţile comuniste cu figurile lor emblematice: victimele terorii, activistul, torţionarul sau turnătorul. În paralel cu această acumulare de substanţă epică, elemental autobiografic, pagina de jurnal sau de memorial, fară să dispară cu desăvârşire, trec în planul al doilea. Ceea ce face ca Harald să nu mai fie un ,,cvasiroman’’ ci  roman în adevăratul  înţeles al cuvântului, chiar dacă nu respectă chiar toate rigorile şi dogmele genului. Păstrând însă din instrumentarul ,,cvasiromanului’’ capacitatea de a se metamorfoza în funcţie de unghiul şi distanţa de la care este privit. El poate fi citit, de aceea, în egală măsură ca roman social, roman de familie sau  roman de idei.  Astfel, din perspectiva lui Daniel Cristea-Enache, cartea Norei Iuga are drept pilon principal problema raportului dintre individ şi istorie.
      Comentatorul subliniază că ,,istoria (…) de o terifiantă agresivitate macro, spulberând cupluri şi familii, indivizi şi comunităţi, esteî în fond protagonistul romanului: un personaj instalat în centrul unor existenţe şi lăţindu-se, ca o tumoră, în tot corpul social. Modul în care prozatoarea o centralizează şi o fixează simbolic este de o mare inteligenţă artistică. Nora Iuga evită discursul referenţial şi retorica supraînaltată epic, digresiunile şi parantezele la care romancierii curajoşi erau obligaţi, înainte de 1990. În Harald şi luna verde nu avem un narator impersonal şi greu de tras la răspundere, ci eroi diferiţi,  are suportă şi suferă Istoria, fără distanţare. Ei trăiesc teroarea şi mizeria despre care noi doar vorbim – şi unul dintre meritele prozatoarei este acela de a fi creat, în mai multe rânduri, efectul de direct şi de nemijlocit al experienţei-limită’’.
     Un alt recenzent, George Neagoe, pune accentul pe tema maternităţii maligne, prezentă şi în Hai să furăm pepeni. ,.Romanul Norei Iuga, Harald şi luna verde (Ed. Polirom, 2014), – scrie acesta – este o delectare pentru cititorii de poveşti, de istorie si de tehnică literară. Textul bucură prin trecerea de la sinetezii la întimplări dispersate şi, apoi, la reconfigurarea epicului. Există o certă strategie a inmănunchierii. (…) Harald si luna verde este o carte de foarte bună factură, mai ales că are în centru o întrebare, cu răspuns incert, referitoare la caracterul nefast al maternităţii’’.

Puncte de vedere, fără doar şi poate, întemeiate.  Cu toate acestea, Harald rămâne mai ales un roman despre condiţia artistului. Căci, în articulaţiile sale esenţiale, cartea este povestea balerinului/maestrului de balet Leon Shallmon, pe care autoarea o ridică a dimensiunile exemplarităţii, transformând-o într-o meditaţie gravă despre destinul creatorului condamnat la suferinţă şi singurătate. Incapabil să iasă din labirinturile propriei sale interiorităţi, obsedat până la suferinţă de sine (aşa cum o sugerează metafora recurentă a centurii de castitate), incapabil să comunice şi să se comunice altfel decât prin intermediul artei sale, ostracizat de familie, trădat de discipoli, prigonit de nazişti şi supus  terorii comuniste, protagonistul romanului va fi deposedat apoi, în anii cumpliţi ai regimului bolşevic până şi de propria lui artă. Leon Shallmon este un soi de Adrian Leverkűhn fără diavol, căci pentru el diavolul sunt toţi ceilalţi, e alteritatea însăşi în ceea ce are ea strain şi înspăimântător. Ca şi personajul lui Thomas Mann, Leon e condamnat la o permanentă ,,castitate’’ a inimii, el nu poate iubi decât arta, cea care îl va trăda ultima, dar îl va trăda, lăsând în urma ei un teribil sentiment de inutilitate. Şi mai este Shallmon şi o ipostază a omului absurd, văzut în dimensiunea lui artistică, mereu torturat de ceea ce Camus numea divorţul dintre lipsa de sens a lucrurilor şi nevoia noastră de sens, un Sisif care nu are altă soluţie existeţială decât să-şi asume condiţia. Se pare că în viziunea  dezabuzată a scriitoarei, la fel ca şi cunoaşterea, la fel ca şi sexualitatea, arta este o cale care se înfundă, iar artistul un ocnaş al acesteia, căruia libertatea i se pare însă încă şi mai puţin dezirabilă decât ocna.

 

Prin cele cinci romane publicate până în prezent, Nora Iuga se impune astfel ca o prezenţă de mare originalitate a prozei europene actuale. Autoare dificil de citit, în ciuda aerului uneori jucăuş al prozelor sale, uneori mai gravă decât ar părea la prima vedere, experimentând mereu cu o infatigabilă vervă inventivă formule fără precedent în literatura română, ea contrariază cu fiecare carte critica de întâmpinare. Neiubită de oficialităţi, ocolită sistematic de autorii de istorii literare, ea este, în schimb copleşită cu superlative de critica din Germania. Iar faptul acesta nu trebuie să ne mire prea mult. Cu aerul ei de mare doamnă, nu doar a literaturii, cu oroarea ei faţă de gena noastră balcanică (odată îmi mărturisea că îl detestă pe Caragiale), cu refuzul ei constant de a participa la manifestările gregare ale literaţilor, Nora este o europeană pur sânge, care are prea puţine puncte de convergenţă cu complexata şi frustrata noastră literatură.

nora 6

Posted in Uncategorized on iulie 22, 2016 by Octavian Soviany

După vivisecţiile sângeroase din Lebăda cu două intrări, discursul romanesc al Norei Iuga se relaxează într-o oarecare măsură. Căci Lebăda e una din acele cărţi cardinale din cariera unui autor care nu se pot scrie decât o data, şi după ce ajuns cu această carte poate chiar dincolo de capătul nopţii, scriitoarei nu-i mai râmîne să se întoarcă în realitatea de zi cu zi şi să se reconecteze la pulsul actualităţii. Aşa se întâmplă în Hai să furăm pepeni (2009), roman ce porneşte de la o întâmplare reală şi intens mediatizată la vremea ei: povestea unei fetiţe violate şi însărcinate în luna a şasea. Acest fapt divers catalizează în personalitatea autoarei filoane de revoltă neactualizate până atunci, ,,Nora cea cuminte’’ se converteşte într-o ,,revoluţionară’’ care poate să deconcerteze prin radicalism. Autoarea mărturisea de altfel într-un interviu acordat Elenei Vlădăreanu: ,, Cazul a fost doar un pretext. El mi-a dat prilejul sa scot la iveala revolta mea impotriva societatii care este atit de incuiata, de pudibonda si de incapatinata sa nu cumva sa isi arate partile ascunse ale trupului’’.Şi, în acelaşi interviu, mai spunea Nora Iuga: ,, Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimata de aceasta fraza (n.r. „Vreau sa inteleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar.“). Cred ca violul este o pornire absolut naturala, dictata de instinct; actul in sine are o foarte larga gama de manifestare, fiindca exista si viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. Poate’’. Percepută simplist şi unilateral, cartea a stârnit reacţiile înverşunate ale pudibonzilor de tot felul, care, aşa cum prea bine ştim, se arată iritaţi de orice discuţie mai liberă despre sexualitate, Nora a fost copleşită cu epitetele cele mai jignitoare, iar romanul – considerat drept expresia unui pansexualism sans ravage în numele căruia sunt contestate toate tabuurile sexuale. Este de fapt o dovadă crasă de neînţelegere şi de rea-credinţă, Nora Iuga nu joacă niciodată la mize atât de mici. Departe de a pleda doar în favoarea unei instinctualităţi lăsate să se manifeste fără niciun fel de oprelişti, Hai să furăm pepeni este, în esenţa lui, un soi de dialog filosofic, o cantemirescă ,,gâlceavă a înţeleptului cu lumea’’ şi un ,,giudeţ’’ al sufletului cu trupul, avându-le drept protagoniste pe cele două Nore: Nora A. şi Nora B., Nora ,,cea bună’’ şi Nora ,,cea rea’’, Nora ,,de zi’’ şi Nora ,,de noapte’’. Una – conformistă, dispusă să accepte punctul de vedere al morale comune, cealaltă – iconoclastă, radicală,  tentată să pună mereu sub semnul îndoielii judecăţile cvasi-unanim acceptate. Care dintre ele este Nora cea adevărată? Aceasta e întrebarea ce se configurează pe tot parcursul romanului, care, în cele din urmă, se dovedeşte un laborios exerciţiu de autocunoaştere. Introspecţiile din Lebăda cu două intrări vor continua aşadar şi aici, dar pe alte coordonate: obiectul lor nu mai este acum mecanismul dorinţei sau sondarea feminităţii în criză, ci încercarea, nedusă până la capăt, rămasă oarecum în suspensie, a protagonistei de a-şi descoperi, în spatele luxurianţei de măşti şi de travestiuri, adevărata personalitate. În această ordine de idei, evenimentele exterioare nu au decât rolul unor ,,catalizatori’’ care activează procesul de autocunoaştere, declanşând maşinăriile ascunse ale memoriei involuntare, căci aici, ,,căutarea timpului pierdut’’ are certe dimensiuni gnoseologice, serveşte ca suport pentru un posibil răspuns la dramatica întrebare ,,cine sunt eu?’’ De altfel, într-unul din numeroasele ei interviuri, Nora Iuga ţinea să precizeze: ,, Totul porneste de la un caz real. Povestea propriu zisa este un soi de telenovela, dar depaseste cu mult nivelul unei telenovele. E reala, dar exista o mare parte de imaginar in ea. Personajele le-am aflat din mass media, insa mecanismele care au dus la acele intimplari nu le cunosc. Am brodat si cu imaginarul. Imi asum raspunderea asta.
Cartea este foarte mult autobiografica. Ma identific insa foarte mult cu eroina acestui roman care este o fetita de zece ani. Pentru ca mie imi place cel mai mult. Imi plac si barbatii care apar in viata fetitei’’ Mai mult decât atât – s-ar cuveni adăugat – ,,cazul real’’ are aici o funcţie secundară, importante sunt reacţiile pe care le stârneşte acesta în conştiinţa personajului-narator, antrenându-l în aventura autocunoaşterii  şi făcându-l să scornonească cu obstinaţie prn muzeul memoriei. Această permanentă pendulare între ,,eu’’ şi ,,celălalt’’ genereză, aşa cum flacăra generează căldura, compoziţia subtilă şi alambicată a romanului, care aşa cum observa Marius Chivu ,, mixează aproape orice tipar, convenţie şi discurs narativ: ficţiune, biografism romanţat, memorialistică, jurnal, epistolă, eseu, citat, monolog, discurs indirect liber, metadiscurs, fluxul constiinţei’’. Doar că această dantelărie sofisticată nu este, după cum afirmă acelaşi comentator, ,,capricioasă’’, ci impusă în mod necesar de structura romanului, ce funcţionează ca un sistem de oglinzi, în care protagonista îşi contemplă imaginea în permanentă metamorformoză, metamorfoză marcată prin trecerea dintr-un registru stilistic în celălalt, după formula ,,cvasiromanului’’ experimentalist, despre care am vorbit anterior. Efortul de auto-cunoaştere pe care îl transcriu paginile romanului nu duce însă la niciun rezultat: personalitatea noastră profundă nu se lasă dezvăluită, este prea complexă, prea dinamică, prea contradictorie, sugerează cartea Norei Iuga.  pentru a fi epuizată printr-o singură definiţie, fatalmente reducţionistă, iar ,,drama sexuală’’ din Lebăda cu două intrări se transformă aici în dramă gnoseologică, Sub aparenţele unui roman ,,de actualitate’’,uşor comercial, uşor scandalos, autoarea reuşeşte să disimuleze, cu o abilitate de prestidigitator, un roman de cunoaştere.

nora 5

Posted in Uncategorized on iulie 21, 2016 by Octavian Soviany

Experimentul cvasiliteraturii este dus până la ultimele lui consecinţe de Nora Iuga in Lebăda cu doua intrări (2003), carte neobişnuită, situată undeva la jumătatea drumului dintre jurnal, poemul suprarealist şi romanul „fluxului de conştiinţa”, născută din aceeaşi aspiraţie a autoarei de a se rosti în totalitate, de a anula golul de timp dintre trăire şi scrierea ei, dintre femeia „de carne” şi cea „de hârtie”. Cu siguranţă că până la Nora Iuga nimeni nu a avut (cel puţin în context romanesc) curajul de a vorbi cu atâta francheţe  despre spasmurile erotice ale vârstei septuagenare, de a scormoni cu atâta cruzime în profunzimea ţesutului feminin atins de stigmatele timpului,  dar care nu şi-a pierdut capacitatea să frisoneze erotic. Iar Lebăda cu doua intrări reprezintă, într-o literatura unde „dramele sexualităţii” au fost insuficient sau superficial explorate, fără doar şi poate, un unicat, e o ”apocalipsă” a feminităţii crepusculare ce ne propune imaginea absolut insolită a unei îndrăgostite de şaptezeci de ani, care îşi scrutează cu luciditate adâncimile viscerale unde continua să pulseze mecanismul dorinţei. Dacă în Sexagenara şi tânărul vocea încărcată de erotism a „Seherezadei” intra în dialog cu privirea „verde” a bărbatului subjugat în cele din urma de „femeia eternă”, de data aceasta rostirea Norei Iuga e una monologică, se desfăsoară în fata unei oglinzi opacificate („el”), în absenţa deconcertantă a partenerului a cărui tăcere devine supliciu. Timpului au ralenti din „jurnalul berlinez” i se substituie acum timpul „colcăitor”, în care trecutul si prezentul se amestecă permanent, iar viitorul se insinuează sub forma anxietăţii thanatice. Scriitura, la rândul ei, se modifică, scrierii „încetinite” din Fasanenstrasse îi ia locul o scriere penetrantă, de o velocitate extremă, care încearcă să surprindă, concomitent, cu acuitatea unei tomografii, tensiunile gândului si spasmurile cărnii „in criză”. Ea este (cum ar spune Adela Greceanu) „scriere detot”, care implică angajamentul maxim al scriptorului, se metamorfozează în „act fiziologic”, se încarcă de hormoni şi încearcă să compenseze, prin „acceleraţiile” sale, declinul plasmei organice.Aşa se face că textul Norei Iuga ia forma unui dicteu spulberat în secvenţe despărţite de spaţii albe, e un experiment extrem de temerar care violentează in mod voit orizontul de aşteptare al cititorului şi  se naşte din sentimentul singuratăţii. Singurătatea absolută a unei fiinţe ”dezagregate” şi condamnate, beckettian, să vorbească în absenta oricărui interlocutor, concretizată în modulaţiile unei voci solitare, pentru care nici măcar cititorul nu poate constitui un ‚partener” în sensul obişnuit al cuvantului. Scrisul devine acum (în concordanţă cu reveriile suicidale ale eului narant) act sinucigaş, singurătatea şi disperarea îşi găsesc o descărcare cathartică în „sinuciderea pe hârtie”, care presupune tocmai asumarea „lipsei de comunicare” cu cititorul.

nora 4

Posted in Uncategorized on iulie 20, 2016 by Octavian Soviany

„Poți să crezi ce vrei“ – declara eroina Norei Iuga din romanul Sexagenara și tânărul (2007), „dar mie mi-a plăcut întotdeauna kitsch-ul. Eu însămi sunt, fără să fac o bravadă din asta, un produs kitsch. E greu să-ți imaginezi, când mă vezi acum, fata aceea cu păr negru și lung, împletit, într-o coadă groasă pe spate, purtam o rochie de stambă cu volane care-mi lăsa umerii liberi, umblam încălțată cu niște flexibili negri de balet, legați cu panglici încrucișate pe gambe, roșii sau galbene, mi le asortam la rochii, îmi puneam flori în păr. Trecătorii întorceau capul după mine și dacă nu m-ar fi observant aș fi suferit.“ Kitsch-ul are, însă, aici, niște conotații aparte; el nu este (așa cum se afirmă de obicei) o „minciună estetică“, ci pare a fi mai curând o „cosmetică“ sau o „artă a vestimentației“ care contrariază simțul comun, acționează prin „șocuri“ (în consonanță cu acea vocație „percutantă“ a manierismului despre care vorbea undeva Egdar Papu) și are rolul de a capta privirea celuilalt, constituindu-se prin urmare într-un instrument de seducție. Se poate vorbi, în această ordine de idei, de un fel de „complex al oglinzilor“ (care se insinuează în structura de profunzime a povestirii), căci actul oglindirii reprezintă în acest univers proba supremă a existenței, astfel încât a seduce însemnează în cele din urmă a-l transform ape celălalt într-o „oglindă vie“ prin care iei act de propria ta existență, de vreme ce a exista e tot una cu a fi oglindit. Așa se face că viața se metamorfozează într-un „spectacol“ desfășurat în fața oglinzii, discursul autoarei implicând o anumită „teatralitate“ barocă, născută dintr-un sentiment al precarității existențiale, care își găsește compensația estetică în spectacol. O asemenea „teatralitate“ s-a manifestat inițial în cărțile mai recente de poezie ale autoarei (începând îndeosebi cu Dactilografa de noapte), devenind parcă tot mai pregnant pe măsură ce Nora Iuga dobândește o percepție extreme de acută a timpului, care își exercită efectele distrugătoare asupra corpului feminine, estompează puterea de fascinație, „oglinda“ înregistrând acum, cu o acuitate feroce, imaginea declinului biologic: „Când privirea verde reveni în ochii ei, se văzu deodată expusă goală în fața unui aparat de filmat. S-o fi săturat de obrajii mei căzuți, de burta mea umflată, de sânii ca două perne umplute cu fulgi de gâscă“. Angoasa îmbătrânirii (asupra căreia Nora Iuga se oprește cu o luciditate halucinantă și cu sinceritate aproape neverosimilă) provoacă refuzul prezentului, tentative evaziunilor în vis sau trecut, căci timpul ia forma terifiantă a „golului de timp“, iar conștiința „heraclitică“ a duratei atrage după sine sentimentul singurătății și neliniștile thanatice, confesiunile sexagenarei transformându-se uneori în veritabile „panorama apocaliptice“ ce aduc în prim-plan imaginea „gunoiului cosmic“: „Toată viața mea se derulează în trecut, amintirile mă reactualizează ca și visul care e singurul meu prezent, cât despre viitor, acolo nu mai exist deloc, e un spațiu care mă elimină, înainte ca viața biologic să mă fi eliminate. Mă tem că nu numai viața biologic. Mi-e foarte frică de moarte, mai ales pentru că mi-e greu să cred într-o viață viitoare. Creierul meu devine, pe zi ce trece, mai logic și mai imun la salturile unor mesaje crepusculare, lipsit de argument palpabile. Nu pot scăpa de imaginea terifiantă a gunoiului universal pe care îl produc în eternitate morții tuturor regnurilor. N-ai simțit mirosul de cadavre din oraș?“.

Memoria va deveni, dintr-o asemenea perspectivă, o facultate aproape divină, căci ea este depozitara „timpului pierdut“ pe care actul povestirii îl convertește în „timp regăsit“. Plecând astfel de la datele „clasice ale unui studiu de femeie“ balzacian, romanul Norei Iuga sfârșește prin a căpăta aerul unei „metaficțiuni“, se metamorfozează într-o „anatomie“ a povestirii ce posedă capacitatea magică de a exorciza timpul și moartea. Dar infinit mai mult decât asta, povestirea este pentru personajul Norei Iuga „experiment ontologic“ prin care acesta își verifică puterea de a-l seduce pe tânărul interlocutor prin intermediul unui discurs care urmează „poetica kitsch-ului“ (în accepțiunea special pe care i-o conferă acestuia prozatoarea). Deoarece confesiunile sexagenarei au acele „stridențe“ care contrariază conștiința comună, sunt „impudice“, nu ocolesc detaliul șocant, câteodată chiar trivial, și acesta nu de dragul „feliei de viață“ naturaliste, ci pentru a conferi discursului narativ acea „penetranță“ destinată să-l supună pe receptor unei fascinații care este estetică, dar mai cu seamă erotică. Astfel încât s-ar putea spune că, pentru autoarea Sexagenarei…, kitsch-ul ține de o „teatralizare“ a feminității, care devine astfel patetică, hiperexpresivă, își potențează capacitățile de seducție, Nora Iuga realizând „romanul teatral“ al condiției feminine în care învestește întreaga ingeniozitate iluzionistă a unei Șeherezade postmoderniste. Povestirea înaintează în sinuozități și volute, urmează linia șerpuită a arabescului, căpătând finalmente configurația pânzei de păianjen în care interlocutorul e capturat ca o pradă, iar „complexul oglinzii“ despre care vorbeam la începutul acestor considerații își dezvăluie acum în totalitate principiul de funcționare. El presupune o mișcare în doi timpi: e vorba mai întâi de o captare a privirii interlocutorului, de transformarea acestuia într-o oglindă vivantă în care protagonist își poate surprinde imaginea „reală“ ce poartă stigmatele declinului biologic. Dar e vorba apoi, pe măsură ce partenerul e tot mai bine înfășurat în pânza de păianjen a povestirii, și de faptul că imaginea din oglindă începe să fie supusă, aproape pe nesimțite, unor „cosmetizări“, unor „corectări“ și „retușuri“ care estompează ravagiile timpului, făcând să răzbească la suprafață o feminitate „stihială“, asupra căreia timpul nu mai are nici o putere. Iar marele, teribilul paradox al tehnicii „iluzioniste“ prezente în paginile Sexagenarei… este acela că ea nu conduce câtuși de puțin la instaurarea ordinii mincinoase a aparenței, ci, dimpotrivă, revelează esențialul, eternul, arhetipalul, făcând inteligibilă, sub faciesul îmbătrânit al protagonistei, fulgurația etern-femininului. Iar seducția își pierde orice conotație malefic, devine o „pedagogie“, Șeherezada (care nu poate sau nu-și poate supraviețui decât povestind) dobândind acum ceva din aerul unei Diotime ce-și inițiază interlocutorul în misterul feminității și, firește, al erosului. Căci confesiunile eroinei au caracterul unui „discurs amoros“ care reușește să trezească în cele din urmă reacția bărbatului, captarea acestei reacții acționând asupra protagonistei ca un flux magic care resuscită chimia secretă a fibrelor feminine, infuzează o nouă viață țesuturilor erodate de timp, iar ceremonialul povestirii se transform într-un contact aproape erotic care unește, ca într-o fabulă platoniciană, Femeia și Bărbatul arhetipal: „Privirea verde rămâne neclintită, dominant, categorică în pupila ei care se deschide larg. Anna se ridică, are o vagă amețeală, se duce în dormitor, ia o batistă din dulap, se șterge pe frunte. Asemenea senzații la vârsta asta, cât să fie, cinci-zece ani de când ai pus punct. Se duce la baie, se privește în oglindă, fața ei e roșie și închisă, ochii îi strălucesc ca în tinerețe, se vede frumoasă. (…) Nu se poate să mă înșel, atâția bărbați au trecut prin viața mea, pot să disting un îndrăgostit de un prieten. Din privirea lui, tăcerea, nevoia asta de a amâna despărțirile, când vrei să iei cât mai mult din celălalt să-ți faci provizii până la întâlnirea următoare. Cine știe, poate mai am glandele tinere, și el cu instinctul lui mă simte, altfel nu s-ar purta cu mine cum te porți cu o femeie de care ești îndrăgostit.“

Cartea Norei Iuga dezvăluindu-și astfel și o neașteptată dimensiune „sapientală“, o „vocație pedagogică“ de roman goethean care ne instruiește despre dragoste, bătrânețe și moarte, dar mai ales despre virtuțile magice ale actului de a povesti. Și rămânând, în felul său, mai departe unul dintre cele mai tulburătoare romane de dragoste din literatura română actuală.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 397 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: