fragment de roman

Posted in Uncategorized on Septembrie 21, 2017 by Octavian Soviany

Am descins în Gara de Est într-o după-amiază posomorâtă de toamnă târzie. Ploua mărunt. Ne-am pierdut în mulţimea care se îngrămădea spre ieşire. Aveam impresia că pătrunsesem dintr-o dată într-o altă lume, care nu avea câtuşi de puţin înfăţişarea unui oraş feeric, nu era nici un Bagdad, nici un Visapour, aşa cum mă  lăsaseră să cred poveştile lui Marie. Mirosea a cărbuni, iar prin aerul stătut, anevoie de respirat, şuieratul ascuţit al locomotivelor se amesteca cu strigătele hamalilor şi cu rumoarea mulţimii, care se agita în toate direcţiile, ca un enorm animal cu capul tăiat. Faţada negricioasă a gării, pe care se depusese parcă o pulbere fină de cărbune, semăna cu cea a unei închisori. În piaţeta din faţa ei, vălurea o mare de umbrele, de sub care se desluşeau, pe ici pe colo, chipuri gălbejite, frunţi terne, buze decolorate şi schimosite de ură.

Tata a găsit cu greu o trăsură. Era o vechitură hodorogită, în care mirosea a fân mucegăit şi a piele murdară. Prin crăpăturile caroseriei, vântul şi ploaia pătrundeau în interior. Îmi era frig. M-am zgribulit între mama şi Marie, care s-au grăbit să mă acopere cu un pled, şi am început să privesc pe fereastră priveliştea dezolantă a străzilor pariziene.

Începuse să se însereze.   Am apucat-o mai întâi pe un fel de şosea, mărginită de case înalte şi sumbre, cu zidurile mâncate parcă de lepră, între care se întindeau  mohorâte terenuri virane, pe care puteai vedea, din loc în loc, silueta de cărămidă a unei clădiri în construcţie. Apoi trăsura a pătruns într-un labirint de străduţe întortocheate, prin care caii izbuteau să înainteze cu greu, alegându-se cu sudalmele vizitiului şi cu câte-o lovitură violentă de bici, ce îmi îngheţa sângele. Aceleaşi case înalte, cu faţade galbene, pătate cu verde din pricina ploilor care le roseseră tencuiala, aceleaşi ganguri sinistre prin care şuiera vântul, aceleaşi geamuri murdare prin care lumina zilei părea să pătrundă cu greu.  Treceam prin faţa unor dughene mizere: brutării şi măcelării, magazine sărăcăcioase de îmbrăcăminte la mâna a doua, prăvălii prăfuite de vechituri, depozite de vinuri din care răzbătea lărmuiala împleticită a băutorilor de profesie.

Nu mai voiam să văd şi să aud nimic. Descopeream un  oraş mult mai urât decât Metzul, ros de mizerie şi de murdărie. Mi-am înfundat capul în umărul lui Marie şi am început să plâng în hohote, spre spaima mamei, care a început  să-mi pipăie fruntea îngrijorată şi să rostească în şoaptă cuvintele unei rugăciuni. La întrebările ei neliniştite am răspuns că mă dor îngrozitor dinţii şi că vreau să ne întorceam deîndată la Metz.

Ah, Metzul, cu aerul său curat şi cu arhitectura lui simetrică, Metzul căruia i-am dus neîncetat dorul şi pe care nu-l voi mai revedea niciodată, Metzul, acest oraş  eroic şi tragic, care, după câteva lupte neînfricate, nu a putut fi ocupat de prusaci decât în urma unei trădări abominabile, Metzul, oraşul în care am locuit doar până la şapte ani, dar unde mi-am trăit primele experienţe de viaţă esenţiale şi care mi-a intrat pentru totdeauna în sânge.

Mă visez şi acum de multe ori străbătând străzile sale prietenoase, de mână cu mama şi cu Marie, hoinărind cu Yvette prin luncile Mosellei, privind forfota burtăverzimii de pe esplanadă şi paradele viitorilor sublocotenenţi, jucându-mă cu soldaţii de plumb pe covorul din salonul din faţă.

La Metz locuisem într-o casă adevărată, apartamentul mobilat din rue des Petites-Écuries, la care ne-a condus tata, mi s-a părut doar un adăpost insalubru. Am fost întâmpinaţi de o femeie în vârstă, cu pomeţii ieşiţi, cu buzele uscăţive şi cu faţa plină de zbârcituri. Era Marthe, noua noastră menajeră, despre care ar fi puţine cuvinte bune de spus. Ne-a introdus într-o sufragerie înaltă şi friguroasă, tapetată într-un galben murdar, culoarea aceea care poate fi întâlnită adeseori pe pereţii jilavi ai gangurilor pariziene precum şi la pisicile fără stăpân. Perdelele şi covorul aveau aceeaşi culoare. Singurele mobile erau o masă lungă, cu tăblia de marmură neagră, patru scaune şi un bufet greoi de mahon, cu geamuri nu prea curate, prin care se întrezăreau câteva  mormane de castroane şi farfurii.

Aici am avut parte de prima mea cină pariziană, pe care am înghiţit-o cu noduri, lăsând mai bine de jumătate în farfurie. O supă subţire şi fără gust, prin care pluteau câteva bucăţele de morcov, o bucată de rasol  rece de vită, care mirosea tare a seu, un pateu, puţină brânză şi câteva fructe, pe care Mathe ni le punea în faţă parcă în duşmănie. Numai tata, obişnuit cu mâncarea proastă de regiment, a mâncat tot. Mama şi Marie şi-au lăsat, ca şi mine, farfuriile neatinse aproape. Ţin minte că m-am ridicat de la masă  pe jumătate flămând, iar izul rânced de seu îmi venea pe gât, provocându-mi o senzaţie de dezgust neplăcută.

Imediat după aceea am fost dus la culcare. În camera ce-mi fusese destinată (cea mai puţin friguroasă din toate – după cum s-a grăbit mama să mă încredinţeze) nu se găseau decât un pat mare, cu perdele cafenii, un scaun şi o măsuţă de toaletă. Într-un mic şemineu ardea un foc sărăcăcios de cărbuni, care arunca reflexe portocalii pe pereţii golaşi. Eram cumplit de dezamăgit şi îmi venea iarăşi să plâng. Mama a observat. Şi a încercat să mă consoleze, spunându-mi că nu vom locui în casa aceea decât câteva zile, urma să ne mutăm în curând într-o  locuinţă frumoasă din cartierul Batignolles, unde vor fi aduse toate mobilele noastre de la Metz, şi totul va fi exact ca  înainte. I-am aruncat o privire în care strecurasem probabil, fără voia mea, o picătură de ură. N-o credeam. Era pentru prima dată în viaţa mea când o bănuiam de minciună. Dar oare nu ea se închidea cu tata în dormitor, ca să facă tot felul de lucruri necuviincioase? Fusesem un prost că nu dădusem crezare de la bun început destăinuirilor lui Philippe Magot.

Am petrecut o noapte agitată. Duşumeaua trosnea. Patul uriaş, în care mă pierdeam parcă, în mijlocul unei mulţimi de perne şi de învelitori, îmi dădea o senzaţie de disconfort şi scotea un scârţâit lugubru ori de câte ori mă răsuceam în el. Era cald, prea cald chiar şi pentru un friguros ca mine, pe care îl apuca durerea de oase la cel mai mic semn de frig sau de umezeală. M-am zvârcolit mult, m-am răsucit până spre dimineaţă de pe o parte pe alta, străduindu-mă să nu mă gândesc la nimic şi am reuşit să adorm abia când lumina cenuşie a zorilor începuse să se strecoare printre perdele.

Când m-am trezit, aproape de prânz, camera era inundată de un soare strălucitor şi părea ceva mai prietenoasă.

-Ei, iepuroiule, îţi place Parisul? – m-a întrebat tata la micul dejun. Se încăpăţâna să-mi spună şi acum „iepuroiule” sau „micuţule” şi nu voia să-mi zică nici în ruptul capului Lelian, aşa cum mă botezase Yvette şi aşa cum aşteptam de atunci să-mi spună toată lumea.

-Metzul e mai frumos – am mârâit eu cu o voce ursuză.

Tata zâmbi:

-După ce o să faci astăzi o plimbare pe bulevarde, o să-ţi schimbi cu siguranţă părerea – făcu el şi clipi ştrengăreşte spre mama, care mă anunţă că în ziua acea avea de gând să-mi arate Parisul adevărat, Parisul cu comorile şi minunăţiile sale, Parisul cu care niciun alt oraş de pe faţa pământului nu se poate lua la întrecere.

Am bâiguit că mă simt încă obosit în urma călătoriei lungi din ajun, că mă dor picioarele, că voi putea cunoaşte foarte bine Parisul şi în zilele următoare, dar a fost în zadar. Mama era convinsă că aveam nevoie de o plimbare frumoasă prin aer liber. Trebuia să profităm de timpul bun de afară, căci în noiembrie la Paris asemenea zile însorite sunt rare.

A trebuit să mă las îmbrăcat cu hainele mele cele mai bune şi să ies la plimbare, deşi nutream convingerea că văzusem deja tot ce era de văzut. E adevărat că nici ideea de a petrece o zi întreagă în apartamentul acela neprimitor din rue des Petites-Écuries nu mi se părea prea fericită.

Afară era o zi rece şi însorită, iar Parisul strălucea ca un foc mare de artificii. Am luat-o pe rue des Petites-Écuries şi ne-am îndreptat  spre Porte Saint-Denis. Am străbătut sfios, alături de mama şi  de Marie ceea ce oamenii numeau pe vremea aceea „bulevardul Parisului”,  de la Porte Saint-Martin până la Madeleine. Mi s-a părea că şi însoţitoarele mele erau cuprinse de o uşoară emoţie, mai ales mama, care a rămas toată viaţa o provincială, iar furnicarul vieţii pariziene îi provoca nişte senzaţii pe cât de noi, pe atât de intense, ce supuneau nervii ei delicaţi la mici suplicii, din care nu lipsea însă o anumită picătură de voluptate. Parcă o văd şi acum, într-o elegantă pelerină albastră, pe care n-o îmbracă la Metz decât  în ocazii cu totul speciale, păşind ca pe vârful picioarelor , aruncând din când în când priviri uşor derutate spre mulţimea care tălăzuia dinspre  Porte Saint-Denis  spre Poissonière sau oprindu-se îndelung în faţa vitrinelor ticsite cu vaporoase rochii de seară, cu haine de blană, cu bijuterii care, în bătaia soarelui, aruncau reflexe de toate culorile, cu pălării după  ultima modă, cu suluri grele de mătase şi catifea, cu bucăţi de brocard brodate cu aur, cu mănuşi şi cu evantaie. În faţa acestei opulenţe, pe care Parisul o etala cu neruşinarea unei cocote, obrajii i se colorau în trandafiriu, iar în ochii ei păreau să se aprindă nişte scântei, aceleaşi scântei care se puteau desluşi şi în privirile albastre ale lui Marie.

Bulevardele pe care le-am străbătut erau mai largi decât toate străzile pe care le văzusem până atunci, străjuite de o parte şi de cealaltă de clădiri mari şi impunătoare, mai mari şi mai impunătoare – trebuia să recunosc – decât cele din Metz. Mă uitam la ele cu o admiraţie amestecată cu ciudă. Dar ceea ce m-a izbit cel mai puternic a fost gălăgia. Era mai întâi zgomotul  trăsurilor: zeci, sute de trăsuri de toate felurile, de la simplele trăsuri de piaţă la caleştile aristocratice, care se deplasau fără grabă, cu un fel de demnitate solemnă, ostentându-şi portierele pictate cu blazoane şi lăsând să se întrevadă uneori, printre perdelele trase pe jumătate, vreun chip visător de femeie sau figura vreunui bărbat posac şi posomorât, care părea că se întoarce de la o înmormântare. Erau apoi strigătele vânzătorilor de ziare. Şi era mai ales rumoarea mulţimii care împânzea trotuarele şi se agita în toate direcţiile. Am constatat cu stupoare că, în timp ce la Metz lumea vorbea în şoaptă pe stradă, aici trecătorii, care arătau toţi foarte bine dispuşi, conversau cu glas tare, râdeau, fumau, se opreau formând mici grupuri gălăgioase în care se spuneau glume sau se comentau ultimele zvonuri mondene. Găseam că toată larma asta are ceva necuviincios, aproape obscen, şi am ajuns repede la concluzia că parizienii sunt nişte oameni lipsiţi de pudoare. Şi am simţit faţă de ei de la bun început o anumită  repulsie.

Dacă vitrinele magazinelor pentru femei, în faţa cărora mama şi Marie zăboveau minute în şir şi nu se dezlipeau de acolo decât la semnele mele de nerăbdare, nu-mi stârneau cine ştie ce interes, au fost altele însă pe lângă care n-am putut trece cu indiferenţă. Îmi amintesc şi acum de vitrina unui „naturalist” în care erau expuse câteva animale împăiate, printre care o uriaşă broască râioasă, ce-şi bulbuca la mine ochii de sticlă cu duşmănie şi mi-a adus aminte de porecla pe care mi-o dăduse Philippe Magot.  Apoi o vitrină mare, căptuşită cu catifea neagră, în care erau expuse nişte instrumente stranii, a căror întrebuinţare îmi era în cea mai mare parte necunoscută şi care, în bătaia puternică a soarelui păreau nişte bijuterii de argint. Erau acolo fel de fel de cuţitaşe şi foarfeci cu vârfurile drepte, curbe sau îndoite în unghi, linguri cu marginile ascuţite, fierăstraie neobişnuite, dălţi, cleşti de toate formele şi mărimile, pensete cu sau fără dinţi, ace drepte sau îndoite, cârlige şi alte (aşa cum am aflat mai târziu de mama) instrumente chirurgicale, care nu semănau cu niciunul din obiectele cunoscute de mine şi  la care mă uitam cu o vie curiozitate, fascinat, fără doar şi poate de ciudăţenia lor. O altă vitrină în faţa căreia am zăbovit ceva mai mult decât şi-ar fi dorit însoţitoarele mele  era ticsită cu mâini şi picioare de lemn. Antebraţe sau braţe întregi, gambe sau picioare care ajungeau până la şold, prevăzute cu curele, cu arcuri, iar, unele dintre ele, cu mecanisme complicate cărora nu le înţelegeam rostul şi care, poate  tocmai din pricina asta, mi se păreau cele mai atrăgătoare. Mama a trebuit să  mă smulgă de acolo aproape cu forţa.

Dar cea mai impresionantă dintre toate, o vitrină a cărei imagine m-a urmărit multă vreme şi la care nu mă pot gândi nici acum fără o uşoară înfiorare, a fost vitrina  unui peruchier de pe lângă Porte Saint-Martin. Era plină de capete omeneşti. Capete de bărbaţi şi de femei coafate cu peruci de toate culorile. Capete de ceară lucrate cu o măiestrie atât de neobişnuită încât la început le-am luat drept capete adevărate şi am strâns-o pe mama cu groază de mână. Am crezut că sunt capete de ghilotinaţi.

Vă întrebaţi poate ce putea să ştie despre ghilotină un copil de doar şapte ani, pe care părinţii îl crescuseră ca pe o plantă de seră, ascunzându-i cu grijă toate aspectele mai puţin idilice ale existenţei. Din nefericire ştiam mai multe decât s-ar fi cuvenit să ştiu şi asta datorită în primul doamnei Bertrand, de care mi se leagă atâtea amintiri neplăcute din copilărie.

Cu câteva luni înainte de plecarea noastră la Paris, în Piaţa Comediei din Metz fusese decapitat ucigaşul unei bătrâne. Am aflat asta cu totul întâmplător, cu ocazia unei vizite a doamnei colonel, care asistase la execuţie (femeile sunt de obicei amatoare de asemenea spectacole) şi a socotit de cuviinţă să le împărtăşească obişnuitelor vizitatoare ale mamei – ce se adunau în salonul cel mic – toate amănuntele sinistre ale supliciului, fără să se sinchisească prea tare că eram şi eu prezent.

Detaliile pe care le-am auzit atunci nu mi s-au şters nici acum din memorie. Am parcă şi acum în faţa ochilor (trebuie să recunosc că doamna Bertrand era o bună povestitoare) figura palidă a condamnatului cu mâinile şi picioarele legate fedeleş, dus aproape pe sus la ghilotină de două ajutoare ale călăului şi însoţit de preotul închisorii ce îi lipea din când în când de buze  un crucifix, favoriţii stufoşi, pălăria melon şi redingota neagră a executorului, căderea cuţitului, bulboana mare de sânge, capul tăiat pe care unul din asistenţi îl ţinea de urechi şi-l arăta curioşilor.

Ghilotina mi-a populat după aceea multă vreme coşmarurile (deşi nu ştiu nici acum foarte exact cum arată în realitate o ghilotină), iar umbra ei m-a urmărit de-a lungul anilor ca o fatalitate. În mai multe rânduri, pornirile mele criminale, care mă cuprind pe neaşteptate în toiul vreunei beţii, m-au condus până aproape de picioarele eşafodului. Sunt convins că numai printr-un miracol al Sfintei Fecioare glonţul cu care am vrut să-l omor pe Maxime nu i-a produs decât o rană superficială. Justiţia omenească nu m-a pedepsit decât cu închisoarea, dar aştept cu nelinişte judecata lui Dumnezeu în faţa căreia păcatul cu gândul e deopotrivă cu păcatul cu fapta.

Iar cunoştinţa mea timpurie cu ghilotina (chiar dacă doar prin mijlocirea unei poveşti) mă tulbură şi mă îngrozeşte. Oare n-a fost un avertisment? Dacă vreuna din faptele mele nesăbuite mă va duce în cele din urmă la crimă? Dacă braţul ocrotitor al Sfintei Fecioare nu va mai fi de data asta acolo, iar glonţul meu o să-şi nimerească ţinta din plin? Dacă în loc să fiu hărăzit gloriei, aşa cum îmi place să cred uneori, sunt hărăzit de fapt eşafodului? Am descoperit că în străfundurile sale sufletul meu e plin de monştri oribili.

N-am putut privi prea mult capetele din vitrina peruchierului, care mi se părea că clipesc din ochi şi îşi strâmbă buzele de ceară la mine. Mi-am dus mâinile la ochi, m-am agăţat de pelerina albastră a mamei şi am rugat-o să plecăm cât mai repede de acolo.

Am mai hoinărit după aceea o vreme. Începuse să se înnopteze. S-au aprins  becurile cu gaz, a căror lumină spectrală mi se părea că are ceva neliniştitor. Iar felinarele roşii ale unui omnibuz care gonea dinspre Madeleine spre Piaţa Bastiliei mi-au stârnit o nouă înfiorare de groază.

La fel ca în ziua precedentă, Parisul îmi apărea drept un oraş de coşmar în care îmi doream să nu fi călcat niciodată şi pe care îl detest şi acum, când am ajuns să-i cunosc toate tainiţele şi locurile de pierzanie. Sunt sigur că atmosfera lui apăsătoare, cerurile lui scunde şi pâclele sale înecăcioase otrăvesc lent şi provoacă o descompunere a sufletului care e mai rea decât moartea. Iar parizienii sunt probabil cei mai nefericiţi oameni de pe faţa pământului.

 

Anunțuri

th. gautier

Posted in Uncategorized on Septembrie 18, 2017 by Octavian Soviany

Posteritatea n-a fost prea generoasă cu Théophile Gautier. Puţin citit astăzi, scriitorul s-a bucurat la vremea lui, de un mare prestigiu şi e greu să-ţi închipui poezia franceză din secolul al XIX-lea, în trecerea ei de la romantism la parnasianism, fără această prezenţă dinamică şi catalizatoare, capabilă să anticipeze noi linii de evoluţie ale literaturii. Nu trebuie să ne mirăm prea tare că Charles Baudelaire i-a dedicat, pe tonul pios, aproape umil, al unui discipol, Florile răului: „Poetului impecabil, desăvârşitului magician al literelor franceze, preaiubitului şi preaveneratului meu prieten şi maestru, Théophile Gautier, cu sentimentul celei mai adânci umilinţe, îi dedic aceste flori maladive”. După ce s-a considerat elevul lui Victor Hugo, a defilat cu entuziasm sub flamura romantismului şi a fost, în faimoasa lui vestă roşie, unul din principalii actori ai bătăliei pentru Hernani din februarie 1830, Gautier se va lansa în căutarea unor noi teritorii de poeticitate, devenind modelul tinerei generaţii. Baudelaire, Banville, Flaubert, Leconte de Lisle, mai târziu tinerii grupaţi în jurul revistei Parnasul contemporan (Paul Verlaine, José-Maria de Heredia, François Coppée, Catulle Mendès) îi sunt tributari într-o mai mică sau mai mare măsură.

Unele dintre principiile noii poetici sunt formulate deja în 1836, în prefaţa (celebră) a romanului  Domnişoara de Maupin, considerată primul manifest al parnasianismului. „Nu este frumos cu adevărat – afirma aici Gautier –decât ceea ce nu serveşte la nimic; tot ce este util e urât”. Este vorba de faimosul principiu al „artei pentru artă” – care va fi îmbrăţişat de mulţi dintre contemporanii scriitorului şi va fi aplicat, cu o virtuozitate de magician, în cel mai bun dintre volumele sale de poezie, Emaiuri şi camee.

Prima ediţie a cărţii a apărut în 1852 şi conţinea 37 de poezii, în marea lor majoritate octosilabice. Ulterior Gautier va publica mai multe ediţii, mereu adăugite, iar ultima, cea din 1872 (definitivă), va cuprinde finalmente 46 de piese. Aceste bijuterii literare marchează ruptura definitivă a poetului de estetica romantismului, anticipează parnasianismul, dar şi unele elemente-cheie ale poeticii baudelairiene, considerată „mantaua” din care se trag toate marile experienţe ale liricii moderniste. „Ieremiadele” lamartiniene sunt înlocuite printr-o poezie depersonalizată, în care sentimentul trece în planul al doilea şi abundă  strofele descriptive, ca în acest admirabil Studiu de mâini:

„La un pietrar văzui odată

Mulajul unei mâini gracile

De-Aspasie sau Cleopatră,

Strop unic de desăvârşire.

 

Sub sărutare zăpezie,

Cum crinul argintat de stea,

Precum o stanţă argintie

Măiastra-i formă învăştea.

 

Pe catifele-ntunecate

Îşi etala paloarea mată

Şi-a degetelor inelate

Trufie foarte delicată.

 

O şerpuire florentină,

Cu aerul semeţ, se pare,

Îi depărta-n undire lină

Falanga degetului mare.

 

Au odihnitu-s-a, calină,

În buclele lui Don Juan?

Purtând inel cu cornalină

L-a tras de barbă pe sultan?

 

Regină sau doar curtezană,

Ţinu cu degete sculptate

Un sceptru rar de suverană

Sau numai cel din voluptate?”

Asemenea descripţii academizante, amintind de pictura lui Ingres, alternează însă cu desenele mai moderne, în care este valorificat bunăoară grotescul, fără însă să se ajungă la caricaturile sângeroase ale lui Daumier, căci crochiurile caricaturale ale lui Gautier rămân mereu între limitele umorului benign şi empatic:

„Peste calpacul lor sălbatic

Panaşul zbate jucăuş.

Pe când dolmanul roşiatic

E ros de molii şi cartuş.

 

Nădragul deşelat de piele

Descrie cute pe femur;

Tăişul săbiilor grele

Se-agaţă-n trecere de-un mur.

 

Ca nişte mari Hopa-Mitică

(Ce grijuliu s-au îmbumbat!)

Aceşti eroi cu burticică

Aproape-ţi par de fluierat…

(„Bătrâneii bătrânicii”)

Asemenea mai tinerilor săi contemporani, pictorii impresionişti, poetul zugrăveşte din când în când graţioase  peisaje plein-air, dar parcă se simte mai în largul său atunci când poemele sale au ca punct de pornire plastica, muzica sau literatura; senzaţia frustă e decantată prin filtrul unei impresionante culturi artistice, iar lumea e privită din perspectiva estetului rafinat şi subtil.

Aşa cum se poate vedea,  ca toţi parnasienii, Gautier percepe lumea mai ales prin senzorii vizuali; poemele sale juxtapun imagini picturale, dar mai ales sculpturale, elaborate cu migala vechilor artizani, de o pregnanţă plastică mai mult decât remarcabilă. În mod fericit însă, sensibilitatea vizuală se îmbina la autorul Emaiurilor cu o sensibilitate acustică deosebită, el e un poet care vede ca un sculptor şi aude ca un muzician. Ceea ce îi permite să stabilească, înaintea lui Baudelaire, pe care îl anticipează şi în această privinţă, corespondenţe între vizual şi acustic, între sculptură şi muzică:

„Din formă-n son transfigurată,

Statuia-n cântec picură,

Fiind, pe rând, întâi o fată,

Apoi băiat de marmură.

 

Cum mă încânţi în clipe rare,

Tu, son cu dublu sex sonor,

Contralto ca o-mpreunare,

Hermafrodit al vocilor.”

(Contralto)

Alteori, Gautier stabileşte corespondenţe (anticipându-l acum pe Verlaine şi simbolismul în general) între poezie şi muzică, elaborează variaţiuni pe tema „Carnavalului de la Veneţia” (cântec popular care s-a bucurat de aranjamentul pentru vioară al lui Paganini) sau compune  o Simfonie în alb major, care trece în revistă toate nuanţele posibile ale albului  şi elaborează, într-o orchestraţie savantă, analogii între senzaţii, sentimente şi literatură.

Căci poetul a făcut parte din acea familie de spirite care (aşa cum spunea Banville, referindu-se la  Verlaine) „pasionate de artă, mai captivate de poezie decât de natură, care, asemenea cârmaciului din Îmbarcarea pentru Cythera, chiar şi în mijlocul pădurilor vii şi fremătătoare, visează la magia picturii şi a decorurilor, care, ascultând cântecul privighetorii şi murmurul zefirilor, tânjesc după acordul harfelor şi al alăutelor, care, chiar şi în peşterile străvechi, în sălaşurile tainice ale nimfelor goale şi despletite, visează Aminte şi Cydalize savant coafate şi îmbrăcate în rochii lungi de mătase de culoarea purpurei sau a trandafirului.”

Poezia lui reprezintă o culme a artificiului, dar şi o pledoarie pentru frumosul artistic. Într-o epocă literară preocupată să valorifice diversele ipostaze ale urâtului, traducerea Emaiurilor mi se pare un act de non-conformism. La o sută optzeci şi şapte de ani de la bătălia pentru Hernani, Gautier şi-a reîmbrăcat vesta roşie şi a devenit iarăşi revolutionar.

verlaine – confesiuni (10)

Posted in Uncategorized on Septembrie 15, 2017 by Octavian Soviany

Erau urâte şi biserica şi capela; una – cu coloane romano-gotice pictate spălăcit în roz şi verde-deschis, cu altarul romano-gotic zugrăvit în aceleaşi culori, cu altarele laterale foarte mici, sărăcăcioase şi pline de pretenţii în acelaşi timp, cu vitralii de Épinal de duzină, cu pereţii acoperiţi de pete verzui şi roşiaitice de mucegai, pictaţi cu culori de proastă calitate şi cu un Drum al Crucii semnat… rue Bonaparte; cealaltă – cu un Drum al Crucii semnat … rue Saint-Sulpice, cu stranele, cu altarul şi cu amvonul ei vopsite, de bine de rău, într-un galben de culoarea urinei, cu tavanul ei aproape ca unul de apartament şi cu pretenţiile ei mizerabile de confort: un scaun de rugăciune tapisat cu catifea vişinie pentru mămici şi câteva scaune de paie pentru tătici şi pentru feţele bisericeşti, dornici să asiste cu toţii, mămici, tătici şi feţe bisericeşti, la lecţiile spirituale pe care le primeau progeniturile lor şi iubiţii lor enoriaşi, care, în afară de câţiva puştani cum eram eu pe vremea aceea – o spun nu din modestie, ci cu toată îndreptăţirea – în întregime sau doar pe jumătate neştiutori în ceea ce priveşte „păcatul cel ruşinos” şi „viciul cel necurat”, erau nişte ştrengari deja vicioşi, pe jumătate ofiliţi la doisprezece ani, ironici şi necredincioşi, care cântau „Dacă crezi că mă iubeşti” pe melodia lui „Pogoară-te, Duhule Sfânt”.

Biserica şi capela erau urâte, iar puştimea care venea la catehism şi în mijlocul căreia eu eram încă neştiutor şi naiv, jalnică şi odioasă în cea mai mare parte a ei.

Cât despre catehizare, ce pot să spun? Era aproape la fel ca liturghia pe care o ascultam duminica dis-de-dimineaţă, în biserica improvizată din rue Clichy, înghesuiţi în colţul unde era baptistierul: corectă, seacă şi nu prea lungă.

Nu era destul, cel puţin pentru mine, care – insist – fusesem crescut fără fanatism, de nişte părinţi ce, fără a fi bigoţi, nutreau o credinţă care depăşea ceea ce este considerat  „rezonabil” în mediile burgheze şi aveau intuiţia frumuseţii şi a adevăratului înţeles al învăţăţăturii creştine, mai cu seamă catolice, pentru mine, care, după o perioadă de rătăciri de tot felul şi de greşeli cumplite, am ajuns, într-o zi fericită şi nefericită în acelaşi timp, să-mi răspândesc sufletul convertit în versuri pe care unii le-au găsit remarcabile.

Şi prima mea comuniune a fost „bună”. Am simţit atunci pentru prima dată aceea senzaţie aproape fizică, pe care o încearcă cei ce primesc eucharistia, a prezenţei absolut reale a lui Dumnezeu, atunci când te apropii cu sinceritate de sacrament. Eşti consacrat, Dumnezeu este acolo, în carnea şi în sângele nostru. Scepticii spun că această senzaţie este iscată de credinţă, cu ajutorul imaginaţiei. Nu. Indiferenţa necredincioşilor, răceala celor ce nu cred îndeajuns, atunci când se apropie totuşi de Sfintele Taine, este efectul păcatului lor, pedeapsa temporală a sacrilegiului.

Spovedania mea generală fusese scrupuloasă. Îmi amintesc că m-am învinuit de furt, deoarece primisem întâmplător, într-o prăvălie din rue des Dames, două imagini de un golagan în loc de una singură. Şi oare nu aveam dreptate?

Or, în după-amiaza celei mai fericite zile din viaţa mea – după cum obişnuia să spună Napoleon I – după ce am fost confirmat de mâna nefericitului episcop Sibour, care urma să fie ucis peste un timp de mâna unui preot catehirisit, fusesem invitat de mama unui coleg de catehism la o ceaşcă de ceai şi, cum se întâmplase ca răposatul ei soţ să fi slujit în artilerie, aceasta mi-a spus: „De vreme ce domnul, tatăl dumneavoastră, este căpitan de geniu în retragere, trebuie să se fi cunoscut cu sărmanul meu soţ la Şcoala Politehnică”. Iar eu, deşi ştiam că tata era fiul unui notar şi fusese el însuşi ajutor de notar până la şaisprezece ani, când se înrolase pentru campania din Franţa şi a fost repede înaintat la gradul de ofiţer, într-un corp unde a putut dobândi aceleaşi cunoştinţe ca şi la şcoală, am răspuns „Cu siguranţă că da.” Această minciună urâtă, grosolană şi prostească m-am apăsat o vreme; după care, pentru a isprăvi cu opiniile mele religioase de pe vremea aceea (Ce mizerie! Un copil de doar doispreceze, apoi treisprezece ani!), în anul următor, când a trebuit să mă cuminec din nou, împreună cu alte puşlamale de treisprezece ani, o repet intenţionat, am refuzat să mă spovedesc.

Vedeţi prea bine că noi, cei de atunci, nu ne deosebeam prea mult de tinerii liberi cugetători din ziua de astăzi.

Să lăsăm însă deoparte toate astea, pentru a reveni la ele poate mai târziu, căci puteau fi şi au şi fost îndreptate peste ceva ani şi încă într-un chip memorabil.

Ziua intrării mele la liceu a urmat-o îndeaproape pe cea a primei comuniuni. Mai puţin solemnă, nu a fost mai puţin importantă. Gândiţi-vă, era vorba să fiu licean, „să studiez”, să ajung în anii mijlocii de la pension. Pensionul avea o uniformă, asemănătoare  cu cea a liceelor cu internat, iar patronul dorea s-o purtăm atunci când mergeam la liceu (chiar dacă acesta nu avea).

Ne duceam acolo de două ori pe zi (mai puţin în zilele de joi şi duminică). Parcă văd cum, formând un şir lung, coboram rue Blanche, străbăteam rue Saint-Lazare şi ne amestecam în forfota şcolărească de la capătul dinspre nord al străzii Caumartin, care ne ducea spre intrarea „monumentală”, situată între două fântâni, nu mai puţin „monumentale”, împodobite cu capete de leu demne de cele ale Institutului, care ar fi trebuit, ca şi învăţaţii lor confraţi, să scuipe sau, dacă vă place mai mult, să vomite apă necontenit, dar erau de cele mai multe ori secate.

Am fost repartizat într-a şaptea, la părintele Robert, un om în vârstă, iute ca fulgerul şi straşnic în pedepse. Pe atunci profesorii purtau robă şi tocă, iar rugăciunile de la începutul şi sfârşitul orelor, anunţate de toba pe care o bătea în curte un băiat căruia i se spunea, cel puţin pe vremea mea (oare de ce?) Suce-Mèche, erau spuse în latină: „Veni, Sancte Spiritus… Sub tuum…”

Am început, aşa cum aveam să şi termin, plin de zel şi nu fără succes, prin a fi un „codaş”, termen nefericit, cu un înţeles larg, mai mult complezent decât rebarbativ, şi n-am fost cruţat câtuşi de puţin de pedepsele excelentului nostru profesor. Latina mă mai amuza puţin, dar matematica (o, acea regulă de trei, pe care acum o înţeleg chiar mai puţin decât atunci, chiar dacă gândesc o idee mai bine), dar istoria (câte date!), dar geografia (câte denumiri!) mă plictiseau cumplit.

Primul din clasă, un căpăţânos ciufulit şi răutăcios, a fost tot timpul domnul Marins Sépet. Eu eram al douăzeci şi cincelea sau al treizecelea din treizeci şi cinci.

 

verlaine – confesiuni (9)

Posted in Uncategorized on Septembrie 13, 2017 by Octavian Soviany

Acest salt în necunoscutul străzii şi al serii – al unui sărman băieţaş speriat că s-a pomenit fără părinţi – s-a înfăptuit cu uşurinţa cu care sunt înfăptuite toate marile decizii şi într-un chip atât de fericit, fără niciun obstacol sau altceva de felul ăsta, încât am rămas pentru un moment zăpăcit. Apoi m-am orientat de îndată… nu aveam de făcut decât un sfert de oră de la pension până acasă. Marea problemă era însă că urma să dau ochii cu părinţii mei; toate micile reguli pe care le deprinsesem până atunci se agitau în conştiinţa mea fragedă, destul de liniştită totuşi, mai degrabă sub forma unor scrupule. Judecam cam aşa: „Hai să vedem. Tata şi mama m-au dat la pension spre binele meu. Ştiau prea bine de ce au procedat aşa. Ar fi trebuit să mai aştept şi să mai rămân puţin. Mâine ar fi venit să mă vadă cu siguranţă.

N-am făcut bine. Or să fie îngrijoraţi. Şi ce va spune conducătorul pensionului?” Această ultimă consideraţiune, atât de naivă în definitiv, iscată din mintea copilului speriat şi răsfăţat care eram pe vremea aceea, mă obseda cel mai tare, pentru că, de fapt, eram sigur că voi fi iertat de părinţii, care – aşa cum simţeam, fără să conştientizez pe deplin – vor vedea în asta mai curând o dovadă de dragoste filială decât instinctul de a regăsi o locuinţă plăcută şi confortabilă, socotindu-mă un căţeluş credincios şi nu o pisică mânată pur şi simplu doar de obişnuinţă. De fapt eram puţin si una si alta.

Am luat-o prin urmare la goană spre casă pe drumul cel mai scurt. Tata mă scosese adeseori la plimbare prin locurile acelea din cartierele Vintimille şi Notre-Dame-de-Lorette. Şi prin ceaţa care începea să se lase şi prin lumina apoasă a becurilor cu gaz, încă destul de primitive, din câte îmi amintesc, pe vremea aceea, care s-a scurs incredibil de repede, am alergat cu toată iuţeala de care erau în stare picioruşele mele, pe care nu le-ar fi putut opri nici măcar un torent, nici măcar un incendiu, fară să mă sinchisesc de trecătorii neatenţi, de altfel puţin numeroşi şi nici de înfăţişarea mea neobişnuită, căci eram cu capul gol (frumoasa mea caschetă, cu borurile largi, cu un mic cozoroc şi cu un pompon de mătase în partea stângă, rămăsese în sala de studii) şi cu părul zburlit din pricina alergării.

Am ajuns în sfârşit, traversând dintr-un salt vestibulul de la prima scară, unde portarul – un spaniol cu al cărui fiu construisem odinioară mici bisericuţe în ziua de Corpus Christi  şi aprinsesem focuri de artificii în miniatură – portarul aşadar, văzându-mă, a strigat: „ Bună seara, domnule Paul, unde alergaţi aşa cu capul gol?”

Eu însă aveam altceva mai bun de spus şi făcut decât să-i răspund; m-am târât într-un suflet până la primul etaj, care era „al nostru”, şi am smucit de cordonul soneriei, în timp ce inima îmi tot bătea şi bătea…  Servitoarea îmi deschise, scoase un „Ah!” şi se pregătea să mă anunţe, când am împins-o la o parte şi mai degrabă m-am prăbuşit decât am intrat în sufrageria mare şi întunecoasă unde tocmai se lua cina. Am căzut în braţele mamei, apoi în cele ale tatălui meu şi ale verişoarei mele Elisa şi ale vărului meu,Victor, fratele ei mărunţel, îndesat, cu mustăţile răsucite şi încălţat (de altfel şi asta era) ca „Vânătorul de la Vincennes” şi, câine sau pisică, am reuşit să mă fac bine primit.

În ochii lor, nu prea surprinşi, în braţele lor, care s-au întins de îndată spre mine şi mi-au cuprins gâtul, în sărutările lungi şi duioase ale mamei şi verişoarei, în cele vioaie şi aspre ale tatălui şi ale vărului meu, am citit înţelegerea, dacă nu chiar o anumită aprobare  nemărturisită. Iar eu am izbucnit într-un plâns alintat, explicând motivele pentru care fugisem şi care au fost de îndată admise, apoi am răspuns cu buzele şi cu dinţii la întrebarea „Ţi-e foame?”, savurând excelenta supă cu tapioca, puiul fraged, nu mai ştiu ce legume şi ce desert şi sorbind cu delicii degetul de vin bun şi curat (seara nu se servea cafea, considerându-se că aceasta strică somnul), care au fost înghiţite toate, mai mult decât cu prietenie. Convins totuşi că greşisem, am promis că mă voi lăsa  condus din nou la internat a doua zi după-amiază şi  am mers să mă culc pentru ultima oră până la vacanţa de Paşte, în pătuţul meu, în care am dormit cu pumnii strânşi.

A doua zi, m-am purtat ca un om de onoare şi mi-am respectat promisiunea. Vărul meu şi-a luat sarcina de a mă duce înapoi la internat, de-a-i explica patronului cum au stat lucrurile şi de a prezenta scuze pentru fuga mea din ajun.

Pe drum m-a sfătuit să mă port ca un un bărbat şi să mă consider puţin ca la regiment. Ce dracu! Doar aparţineam unei familii de militari! Aşa cum el (care, ca vechi sergent, fusese în Algeria, şi avea să fie reangajat de două ori, pentru campaniile din Italia şi din Mexic) se obişnuise cu viaţa de regiment, trebuia să mă obişnuiesc şi eu cu viaţa de colegiu. O să-mi fac prieteni, dacă voi dovedi un caracter bun, totuşi nu din cale afară de bun. Să nu-i las pe glumeţi să-şi râdă de mine, la nevoie să mă bat o dată sau de două ori, apoi totul va merge ca pe roate etc., etc.

Vorbea atât de bine încât m-am întors aproape bucuros  în „coşmelia” (cuvânt pe care urma să-l învăţ chiar în ziua aceea) de unde fugisem atât de necăjit cu o zi în urmă. De altfel eram foarte mândru de însoţitorul meu trecut prin botezul focului, cu faţa lui bronzată, cu barbişonul lui stufos care începuse să încărunţească şi în uniforma lui sobră, la fel de populară atunci ca şi acum.

Aşa cum e lesne de ghicit, s-a trecut cu uşurinţă peste mica mea escapadă şi eram vesel, cu inima uşoară şi plin de intenţii bune atunci când domnul L, m-a prezentat profesorului de la clasa elementară, în care urma să stau un an, înainte de a intra în rândul elevilor pe care pensionul îi trimitea la liceu, pe atunci la Bonaparte, pe urmă la Condorcet, după ce trecuseră între timp pe la Fontanes.

În mediul acela, care mi se potrivea perfect, alcătuit din băieţi de seama mea, aparţinând unor familii burgheze, cei mai mulţi politicoşi şi timizi, m-am adaptat repede şi m-am simţit în curând bine, dar, tot aşa cum popoarele fericite sunt lipsite de istorie, trecerea mea de un an prin această clasă liniştită, cu recreaţiile ei ce se desfăşurau într-o curte specială unde eram mai uşor de supravegheat, nu mi-a lăsat  amintiri. Degeaba scotocesc prin memorie, nu găsesc nimic legat de această epocă îndepărtată, absolut nimic, dau de o eclipsă totală, nu descopăr niciun fapt, oricât de puţin demn de a fi consemnat în această trecere în revistă, mai degrabă minuţioase, a unei vieţii bogate de altminteri în cele mai felurite nuanţe.

O să-mi reiau istorisirea din momentul când au avut loc, simultan, prima comuniune şi intrarea mea la liceu.

Eram duşi să ascultăm liturghia într-o biserică de lemn, situată pe la mijlocul străzii, o construcţie provizorie, ridicată în aşteptarea  edificării, peste drum de Chaussée d’Antin, a elegantei Trinité, pe care o cunoaşteţi. Pentru catehism erau duşi în rue de Douai – aproape de scuarul Vintimille, pe atunci închis publicului şi împodobit cu o statuie de marmură albă a lui Napoleon I, care a avut parte într-o noapte de o aventură urât mirositoare – într-o capelă acum dispărută, sau cel puţin aşa cred.

verlaine – confesiuni (8)

Posted in Uncategorized on Septembrie 12, 2017 by Octavian Soviany

Voi aborda acum o perioadă foarte interesantă – cel puţin după mine – dar extrem de greu de descris, cu toate amănuntele, cu toate nuanţele aproape infitezimale, care au în ochii mei o importanţă deosebită, chiar dacă au fost puerile la început, pentru a deveni pe urmă adolescente, iar atunci când e vorba de adolescenţa mea, parcă diavolul însuşi şi-ar povesti adolescenţa. Această relatare sinceră şi cât mai puţin edulcorată a feluritelor mele începuturi nu se va desfăşura fără anumite lungi ocolişuri prin forul meu interior şi fără câteva mari concesii făcute stilului autobiografic, dar titlul mă obligă la asta, de vreme ce, în fruntea acestor „note” mi s-a cam impus unul care sună ca un avertisment, aşa că, pe urmele lui Rousseau (l-aş invoca şi pe Sfântul Augustin, care poate că ar binevoi în unele momente să-mi călăuzească pana, vai, atât de profană şi atât de nevrednică) voi încerca să spun numai adevărul adevărat despre puştiul care am fost de la şase la şaisprezece ani.

Nu trebuie să vă aşteptaţi totuşi la cine ştie ce orori, ci doar la la o scrupulozitate temperată, dar poate că şi asta este deja  prea mult.

Încă din ziua intrării mele la pension,  ca din instinct, sau, mai degrabă, doar din instinct, am avut oroare, nu frică, oroare, nu de sala de studiu, cu pupitrele sale negre şi cu mirosul ei terestru şi nu numai, nu de catedra, revopsită de sute de ori în galben-cafeniu şi cojită de sute de ori, de la care ne domina cu stângăcie un pedagog, pe care îl detestam toţi şi era, în consecinţă nedrept şi plin de ranchiună (un băiat sărac, poet sau student, care, din pricina săraciei ajunsese un pedagog conştiincios şi feroce), detestabil în orice caz, nu de decorul, trist pentru un copil în ciuda noutăţii sale (Ludovic al XVII-lea la Temple), ci frică şi oroare de colegii deja disciplinaţi – ar trebui să spun indisciplinaţi! – care profitau de cea mai mică ocazie pentru a face vacarm, între două momente de linişte, prea servile pentru a fi luate de bune, în care, cu mâinile duse la umeri sau ascunse pe sub pupitre, dovedeau un zel extrem pentru studiul comun, doi câte doi, al unui text pe care trebuiau să-l recite imediat sau să-l pregătească pentru a doua zi, când avea de mers la Liceul Bonaparte sau la Colegiul Chaptal, de care se spunea că depinde Institutul nostru.

Pe deasupra, deoarece am fost dus la pension pe la ora patru după-amiază, când orele celor mici, numite elementare, erau în plină desfăşurare şi nu trebuiau deranjate, m-au plasat în camera de studiu a celor de 12-14 sau 15 ani care reveniseră de la Bonaparte (cei de la Chaptal aveau o altă cameră de studiu); la elevii din această categorie exista obiceiul ca,  atunci când erau pedepsiţi, să scrie, drept pensum, un fel de dictare, citită din carte, cu pauze mari între cuvinte de către unul din cei sancţionaţi, cu glas tare şi întrucâtva pe ritmul acelor exerciţii care se fac la şcoala primară: „B, A, ba, Baba; B, É, bé, Bébé”.  În ziua aceea textul era luat din Telemac, din capitolul în care se povesteşte despre coborârea în infern a fiului lui Ulise, iar băiatul care fusese pus să dicteze, unul dintre cei mai mari din sala de studiu, înzestrat cu o voce bărbătească groasă, de care  sunt aşa mândri flăcăiandri la pubertate, îşi forţa încă şi mai mult glasul şi, cu intenţia limpede de a-l scoate din pepeni pe pedagog, îşi scanda dictarea cu furie. Era iarnă; patru lămpi suspendate, prevăzute cu abajururi metalice, aruncau pe cele patru mese negre din sală o lumină dură, care făcea umbrele de pe pereţi încă şi mai sumbre, încă şi mai înspăimâtătoare pentru ochii mei de copil,  neobişnuit  cu asemenea lucruri neprietenoase. Glasul acela teribil îi tot dădea înainte: „Phlageton, geton, Radamante, damante etc” şi vă asigur că era foarte impresionant. Era chiar prea mult pentu prima zi şi împresia mea neplăcută a fost atât de puternică, încât mi-a fost foarte greu să-mi stăpânesc nevoia de plâns.

Un clopoţel a anunţat ora cinei.  Ne-au încolonat doi câte doi, pe mine cu un băiat cam de talia mea, care, pe drumul destul de lung până în sala de mese, nu mi-a adresat niciun cuvânt, dar s-a întors de mai multe ori spre unul dintre colegii care veneau în  urma noastră, spunându-i nici prea tare nici prea încet ceva care era evident despre mine, dar pe care nu-l puteam distinge limpede din cauza zgomotului de paşi, ce se târau sau săltau pe drumul pavat, urmat de şirul lung de şcolari, puteam însă bănui, pe drept cuvânt, că era ceva mai mult sau puţin răutăcios, dacă nu de-a dreptul răuvoitor.

În sala de mese, despre care am vorbit deja, erau trei mese lungi, cea ale elevilor mari la mijloc, a celor mijlocii şi a celor mici, printre care mă număram şi eu, la dreapta şi la stânga, apoi mai era şi masa pedagogilor, mai mică, aşezată într-un colţ, la intrare, faţă în faţă cu uşa bucătăriei. Toate patru erau de marmură neagră şi nu aveau feţe de mese. Înainte să ne aşezăm, pedagogul principal, căruia i se spunea, aşa cum cred că se mai întâmplă şi astăzi în instituţiile de felul acela, „domnul inspector” spuse Benedicite, tradus într-o franceză care răpea toată frumuseţea cuvintelor latineşti. Astfel prologul, care deşi e atât de concis are aşa multe subînţelesuri – Benedicite, Domine – a fost înlocuit printr-un simplu semn al crucii: „În numele Tatălui etc”, după care a urmat, foarte plat: „Binecuvântează, Doamne, hrana pe care o vom lua”  în locul cordialului şi parcă tangibilului Nos et ea quae sumus sumpturi bedenicat dextra Christi.

E adevărat că această rugăciune era la îndemâna şcolarilor (deşi unii dintre ei urmau clase de retorică sau chiar erau „filosofi”) dar citiţi-l mai bine pe Chateuabriand în legătură cu nevoia pentru sufletul omenesc de a folosi, în relaţia  lui cu puterile cereşti, un limbaj  misterios în care să fie prezente, dincolo de preamărire şi  suplicaţie, ce nu reprezintă de altfel decât nişte accesorii, nevoile pe care şi le ignoră până  şi el.

Din acest motiv, chiar şi protestanţii englezi folosesc în slujbele lor religioase, atât de de frumoase încât aproape că par catolice (mai puţin, bine înţeles, cordialitatea, intimitatea şi devoţiunea filială)  limba  cea veche de pe timpul Elisabetei şi de dinaintea ei, aproape, dacă nu chiar în întregime, de neînţeles pentru credincioşii obişnuiţi, care, din pricina asta, nu psalmodiază la biserică mai puţin eficient pentru mântuirea lor şi spun dimineaţă şi seara la căpătâiul patului lor Pater-ul şi Credo-ul folosind exact aceleaşi cuvinte ca şi cei dintâi puritani.

S-a servit supa, cât de mediocră în comparaţie cu consomeurile părinteşti, urmată de rasolul, atât de fad pe cât era de delicioasă carnea de vită de acasă, împănată cu slănină şi însoţită de alaiul divin de legume numit pot-au-feu, veni apoi  fasolea roşie, care nu semăna defel cu fiertura moale şi albă, cu condimente dulci şi puternice, servită la masa părinţilor mei. Iar ca desert doar un măr, nu calvi, nu renette, ci  unul amărât  şi necopt (Ah, deserturile din – cum se numea pe atunci – rue Saint-Louis-des-Batignolles!). Şi amestecul acela de apă şi vin din totuşi atât de frumosul pahar de argint, pe care era gravat un V şi un 5 frumos (numărul meu)!; vin – un cuvânt prea pretenţios, care nu şi-ar fi meritat nici măcar numele de apă înroşită, băutura aceea, mai rea decât apa  călduţă, în comparaţie cu degetul de vin bun care-mi era oferit acasă, la dejun după desert şi după supă la cină! Era prea mult! Aceste impresii gastronomice, adăugate celor din lugubra sală de studiu şi din timpul acelei dictări sinistre, mi-au arătat ce am de făcut.

Şi profitând, la întoarcerea în sala de studiu, de faptul că poarta fusese deschisă pentru plecarea externilor şi de confuzia creată de această plecare, care se întretăia cu întoarcerea internilor de la sala de mese – am fugit.

 

fragment de roman

Posted in Uncategorized on August 15, 2017 by Octavian Soviany

Saltimbancii

Cu prilejul unor zile de sărbătoare, la marginea oraşului nostru poposeau pentru vreo două săptămâni saltimbancii.

O mulţime de corturi, barăci şi dughene împestriţa maidanul, unde, în zilele obişnuite erau ţinute târgurile de vite. Seara se aprindeau acolo lumini multicolore şi focuri de artificii la care plodăraia oraşului se uita cu gura căscată. Vântul aducea până în piaţa cea mare mirosul fripturilor grase de porc, condimentate din abundenţă cu cimbru şi al cârnăciorilor alsacieni. Strigătele voioase ale trompetelor şi tromboanelor se auzeau de la mare distanţă. Şi şiruri-şiruri de oameni se îndreptau într-acolo, atraşi ca nişte fluturi de noapte de luminile iarmarocului.

Circarii se arătau de obicei de două ori pe an: în duminica de Rusalii şi de Naşterea Sfintei Fecioare Maria.

De îndată ce pe maidanul de la marginea oraşului începeau să apară primele semne de forfotă, intram într-o stare de agitaţie. Părinţii mei trebuiau să mă ducă să văd iarmarocul. Tata o făcea cu dragă inimă, fiindcă îi plăceau şi lui petrecerile populare zgomotoase şi pline de voioşie, mama însă strâmba de fiecare dată din nas, căci avea oroare de înghesuială şi zgomot, de mirosurile vulgare. Nu-i plăceau nici oamenii din popor, cu apucăturile lor grosolane, nici zecile de milogi care se adunau la marginea iarmarocului, expunându-şi în văzul lumii infirmităţile. Ea adora lucrurile distinse, florile fără miros, bibelourile de porţelan fin, dantelele puţin îngălbenite de vreme. Nici Marie nu  părea acolo în largul ei.

În schimb eu mă simţeam ca peştele în apă în mijlocul acelei mulţimi voioase, puse pe sărbătoare, care îşi uita pentru câteva ceasuri grijile zilnice şi petrecea după voia ei. Deşi am de obicei aplecarea spre melancolie şi singurătate a saturnienilor, anumite influenţe fizice: o culoare, un sunet sau un miros îmi puteau răscoli simţurile pe neaşteptate, stârnindu-mi o stare de neastâmpăr. În asemenea momente, mişcările mele deveneau agitate, simţeam nevoia să alerg, să strig, să cânt, ba chiar să dansez. Iar în mijlocul iarmarocului aveam adesea asemenea clipe de frenezie, mai ales atunci când căscam ochii la căluşeii care se roteau nebuneşte, alcătuind un vârtej în care se amestecau toate culorile curcubeului, acompaniaţi de strigătele trompetelor şi de bătaia sacadată a tobelor. Pe crupele lor, servitoarele învoite pentru o seară,  bucătăresele, doicile grase, bonele, micile proletare, tinerele ţărănci dolofane venite de prin satele din apropiere chiuiau, râdeau, scoteau strigăte prefăcute de spaimă sau răspundeau cu vorbe în doi peri la glumele  militarilor. Laolaltă cu ele se roteau ucenicii şi calfele, soldaţii şi băieţii de prăvălie, câte o pălărie rătăcită de funcţionar. Şi toţi căscau ochii la fustele care se ridicau, lăsând la vedere picioare sănătoase,  obişnuite cu truda, slobozeau fluierături ascuţite, înjurau, hohoteau gros, le făceau semne obscene vecinelor lor. O beţie generală le cuprinsese pe toate aceste amazoane şi pe toţi aceşti călăreţi care nu aveau nevoie de pinteni cu care să-şi înţepe în coastă căluţii. Iar beţia lor li se transmitea şi privitorilor. Atunci când mă uitam la ei, simţeam şi eu, doar după câteva momente, nevoia să strig, să fluier şi să bat din picioare. Mama şi tata trebuiau să mă ia de acolo cu forţa.

Îi dădeam ocol iarmarocului fără să ne grăbim. Printre dughene forfoteau paiaţele cu feţele înnegrite, îmbrăcate în veşminte bălţate, care vindeau alune şi turtă dulce şi aruncau la tot pasul vorbe de duh. În faţa unei barăci, un  gigant cu musculatură herculeană şi frunte îngustă de maimuţoi, incerca să rupă, cu ochii ieşiţi din orbite, un lanţ gros de fier în faţa mulţimii de gură-cască. O acrobată în maiou roşu făcea, la intrarea circului, îndemânatice salturi mortale. Văzduhul vuia de strigătele vânzătorilor de îngheţată, limonadă rece şi acadele. Grătarele sfârâiau. Berea şi vinul curgea în valuri, iar din ospătării lărmuiau cântecele beţivilor. Trompetele şi tromboanele şuierau fără încetare. Şi pe un podium împodobit cu ghirlande, la lumina zecilor de lămpaşe, dănţuiau perechi leoarcă de transpiraţie. Demonul curiozităţii îşi înfigea pintenii în coastele mele ori de câte ori treceam prin faţa unui cort în care nu aveau voie să intre decât oamenii mari. În spatele unui gard mare de rogojini era amenajată o mică menajerie: doi urşi, un leu lihnit de foame, care începea să ragă ca din senin, acoperind pentru câteva momente cu răgetul său zgomotul iarmarocului. Papagali de toate culorile. Câteva maimuţe neruşinate ce îşi întorceau  şezuturile roşii şi pline de bube spre privitori. Tata se oprea totdeauna în faţa barăcii de tir, ca să-şi încerce îndemânarea. Îşi încărca puşca cu meticulozitate, ochea îndelung, apoi apăsa pe trăgaci. Alicele lui îşi nimereau totdeauna ţinta, făcându-mă să scot un strigăt de entuziasm şi să bat din palme cu voioşie.

Dar dintre toate minunăţiile iarmarocului cel mai mult îmi plăcea circul. Tata asuda până izbutea să cumpere patru bilete, pe care le rupea o paiaţă nostimă, cu o perucă aurie, a cărei coadă avea în vârf un fluture purpuriu. De pe umărul ei o maimuţică hazlie cerceta cu curiozitate mulţimea.

De fapt aşa-zisul circ, nu era de loc circ, ci o baracă de scânduri lungă şi prost aerisită, care semăna mai curând  cu o sală de teatru. Spectatorii stăteau pe nişte bănci grosolane de lemn, iar în faţa lor era o mică scenă, acoperită cu o cortină viu colorată. Aici era întotdeauna mare înghesuială. Venea nu numai fauna obişnuită a iarmarocului, iar alături de jupoanele asudate ale bonelor şi bonetele date pe spate ale soldaţilor, luau loc cupluri burgheze însoţite de o droaie de progenituri care spărgeau alune sau sugeau acadele. Mirosea a praf şi a transpiraţie.

Înainte de ridicarea cortinei, care de fiecare dată întârzia mult, fremătam din tot trupul  de nerăbdare. După câtva timp şi ceilalţi privitori începeau să dea semne de impacienţă, se auzeau tropăituri, sudalme şi fluierături . Abia după ce nervii noştri erau încordaţi, ca nişte strune gata să se rupă în orice moment,  perdeaua se ridica în sfârşit .

Apărea mai întâi o cântăreaţă voluminoasă, cu puf deasupra buzei  de sus, ce interpreta, acompaniată de acordurile săltăreţe ale unui acordeonist , nişte cuplete care erau socotite de mama nepotrivite pentru urechile unui copil şi o făceau pe Marie să roşească. Eu nu înţelegeam nimic din cupletele astea, dar mă distram de minune atunci când cântăreaţa îşi sălta fustele, făcând nişte paşi îndrăciţi de cancan şi arătându-şi până sus picioarele foarte păroase, căci cupletista era de fapt un bărbat.  Urmau strâmbăturile caraghioase ale paiaţelor cu zurgălăi la picioare, care îl fugăreau pe Paillasse, gonindu-l în culise cu picioare în fund, atunci când acesta îngenunchea în faţa cântăreţei, îi oferea un trandafir de hârtie şi încerca să-i sărute jartiera. Arlechin, bălţat ca un papagal, făcea sute de tumbe. Din faţa pudrată cu făină a lui Pierrot  izbucnea un nas lung şi portocaliu ca un morcov. Ochii lui străluceau ca nişte bile de fosfor în timp se plângea că nu poate dormi şi o ruga pe cupletista cea grasă, pe un ton plângăcios, însoţindu-şi cuvintele cu mime hazlii, să-i împrumute o lumânare. Femeia îl împingea cât colo, iar atunci Pierrot se repezea în sală şi scotea de sub pălăria tare a vreunui burghez o lumânare aprinsă.

După paiaţe, îi venea rândul fachirului, slab, aproape scheletic, căruia, prin pielea negricioasă, îi puteai număra coastele. Avea doar o legătură în jurul soldurilor şi un turban roşu pe cap. Îşi înfigea nişte andrele ascuţite în braţe şi în obraji, apoi lua o sabie lungă, pe care şi-o vâra în gâtlej, lăsându-i afară numai mânerul.

Scamatorul scotea dintr-o pălărie porumbei şi iepuri de casă, iar din nările unei spectatoare aşezate în primul rând o panglică roz, lungă de câteva braţe. Apoi intra în scenă un copilandru care aducea o tavă cu mai multe pahare. Iluzionistul  îşi agita atunci de câteva ori bagheta prin aer ,iar din vârful acesteia izbucnea un şuvoi de vin roşu cu care erau umplute paharele, ce se împărţeau pe urmă spectatorilor din primele rânduri.

Femeia-şarpe îşi făcea să foşnească inelele şi ne povestea că se născuse într-o pădure americană. În timp ce vorbea, trăgea cu sete dintr-o ţigară pe care o avea înfiptă în colţul buzelor şi slobozea pe gură nişte cercuri de fum perfect rotunde. Numărul ei alterna cu acela al femeii-păianjen.

Pe urmă, intra în scenă, condus de lesă de o domnişoară care purta o pălărie melon şi un costum bărbătesc, câinele socotitor. Domnişoara ne spunea că Pluto ştie să facă adunări sau scăderi cu orice numere de la unu până la douăzeci. Pe scenă erau aşezate în cerc nişte cartoane mari, cu numere scrise pe ele. Orice privitor avea voie să-i ceară câinelui să facă o socoteală. Acesta începea să alerge în jurul cartoanelor şi, după ce le ocolea de mai mai multe ori, dibuia fără greş, spre mirarea şi hazul spectatorilor, cartonul cu rezultatul exact. Se pricepea la adunări şi scăderi mai bine decât mulţi dintre elevii domnişoarei Fauchereau.

Unul dintre numerele pe care le aşteptam cu nerăbdare era acela al acrobatei.  Apărea pe scenă într-un maiou mulat pe corp, care îi evidenţia sânii mici, şoldurile generoase şi şezutul rotund şi îi lăsă coapsele la vedere. Mişcările ei erau pline de siguranţă. Făcea cu repeziciune nişte rostogoliri ample de la un capăt la altul al scenei, încremenea stând în cap timp de multe secunde, apoi se agăţa de o bară şi începea să se rotească în jurul acesteia ca o morişcă. Numărul ei se încheia întotdeauna cu câteva salturi mortale. O urmăream cu sufletul la gură, nu-mi puteam lua ochii de la coapsele ei puternice, îi mâncam din ochi trupul mlădiu şi totodată vânjos, simţeam o furnicătură în partea de jos a pântecelui, iar cocoşelul meu  micuţ începea din senin să se întărească. Acestea au fost primele mele erecţii.

Ultimul care urca pe  scenă era totdeauna hipnotizatorul. Avea ca parteneră o fată slăbuţă, cu mişcări adormite, îmbrăcată sumar. Se aşezau faţă în faţă. Din culise erau aduse trei săbii, pe care nişte ajutoare le înfigeau în orificiile unui fel de suport special pregătit peste asta. Sub privirea hipnotizatorului, care îi străpungeau parcă ochii, fata înţepenea. Atunci hipnotizatorul o lua în braţe şi o culca, ţeapănă ca o bucată de lemn, pe mânerele celor trei săbii: o sabie la picioare, alta la mijloc, iar a treia la cap şi făcea deasupra ei câteva pase magnetice. Pe urmă scotea prima sabie, apoi pe a doua. Iar fata rămânea, cu corpul perfect întins şi perfect rigid, sprijinită doar de sabia de la cap,vreme de mai bine de un minut. După care, în aplauzele privitorilor, cortina cobora încet, iar luminile începeau să se stingă.

În momentul acela, treceam brusc de la starea de exaltare de până atunci la o tristeţe apăsătoare. După ce am mai crescut am înţeles şi pricina acestei tristeţi: orice spectacol este pătruns de melancolia propriei sale efemerităţi. În vreme ce operele poeţilor, ale pictorilor şi sculptorilor, ca şi acelea ale muzicienilor,  se bucură de o viaţă lungă, care uneori poate să dureze cât eternitatea, soarta artiştilor care dau un spectacol este mult mai ingrată. Indiferent dacă sunt societari ai Comediei Franceze, actori acoperiţi de glorie sau simpli circari, creaţia lor este condamnată să dureze doar o singură seară. Iar după  ce mi-am dat seama de acest lucru n-am mai putut să privesc la ghiduşiile saltimbancilor decât cu tristeţe. Şi n-am să uit niciodată chipul unui Pierrot pe care l-am văzut într-un rând într-una din acele margini ale Parisului care au înfăţişarea dezolantă a cimitirelor. Am avut atunci senzaţia că stau faţă în faţă cu o fantomă. Cămaşa lui albă părea un giulgiu,iar mânecile ei largi băteau aerul ca nişte aripi de bufniţă. Avea gura schimonosită de o strâmbătură oribilă, ca şi cum tocmai ar fi văzut cine ştie apariţie înspăimântătoare. Faţa pudrată părea total golit de sânge. Ochii, înfundaţi în adâncul capului, păreau două gropi, în care se aprindeau din când în când luminiţe de putregai. Şi nu încerca să-şi atragă simpatia spectatorilor, dimpotrivă, se uita la ei cu o ură nedisimulată.

Nu mi-am putut reţine o tresărire de spaimă. Aveam impresia că mă văd pe mine însumi într-o oglindă.

Spectacolele de circ din copilărie se terminau totdeauna seara târziu. Între timp, iarmarocul îşi schimbase înfăţişarea. Grătarele nu mai sfârâiau. Prin ospătării mai rămăseseră doar beţivii cei mai  înrăiţi, sub privirea morocănoasă a birtaşului care voia să închidă. La căluşei se anunţa ultima tură. Muzicanţii  obosiseră, trompetele şi tobele păreau lipsite de vlagă, căluţii de lemn se roteau şi ei parcă mai încet, extenuaţi de truda de peste zi. Întors cu spatele spre noi, lângă stâlpul pentru încercatul puterii, vomita un  beţiv.  Pe lângă noi se furişau umbrele unor perechi clandestine, care urmau să se piardă în tufanii înalţi care împrejmuiau iarmarocul. Cerul era plin de steluţe strălucitoare, se lăsase răcoarea, iar vântul aducea dinspre Mosella un miros de nămol şi de papură putredă. De o parte şi de alta străzilor se înşirau ferestre întunecate. Burtăverzimea oraşului se dusese de mult la culcare.

La întoarcerea din iarmaroc simţeam totdeauna pe cerul gurii un gust de leşie şi mi se părea că am o povară pe umerii. Cădeam, de cum treceam pragul camerei mele, într-un somn greu, cu vise confuze în care se amestecau giumbuşlucurile paiaţelor şi coapsele puternice ale acrobatei.

verlaine – confesiuni (7)

Posted in Uncategorized on August 1, 2017 by Octavian Soviany

Nici până atunci, nici de atunci înainte n-am fost vreodată bolnav în adevăratul înţeles al cuvântului, dacă nu pun la socoteală reumatismul şi urmările lui, care mi-au adus multe neplăceri, m-au împiedicat de la treburi şi au făcut din mine, de zece ani încoace un fel de infirm pe picioarele lui, câteodată iute la mânie şi adesea descurajat. Dar se spune că, înainte de marea scadenţă, fiecare trebuie să plătească un tribut, sau o datorie, ca să vorbim mai modern. Aşadar într-o seară am făcut febră; nimic mai delicios decât un început de febră: e o stare volatilă, când ideile (nu mai ai, din fericire, gânduri propriu-zise!) se învârtejesc, legându-se între ele şi dezlegându-se fără încetare. Nu mai ştii unde te afli, dar ţi-e cât se poate de bine. E oarecum ca în acel moment ale beţiei când ai impresia că ai mai trăit o dată momentul de faţă  şi că nu faci decât să îl retrăieşti. Doar că de data aceasta senzaţia este atât de vagă încât nici nu mai este senzaţie, ci o mângâiere nedefinită, o bucurie a neantului, mai plăcută decât orice plenitudine. Aş putea umple un capitol, ba chiar un volum întreg dacă mi-aş propune să analizez această stare pe care n-am mai trăit-o decât atunci. Le-am împărtăşit  această schimbare a stării mele de sănătate părinţilor mei, care îşi dăduseră însă seama de ea – din pricină că îmi pierdusem pofta de mâncare, devenisem de o volubilitate neobişnuită, discursurile mele erau tot mai incoerente, iar pielea mea căpătase o fierbinţeală suspectă – şi întrucât începuseră să se îngrijoreze, m-am crezut în pericol de moarte şi  mi-am spus, ca un mic Ludovic al XIV-lea: „Nu e chiar aşa dureros să mori”. Apoi capul mi s-a îngreunat, venele au început să îmi ardă şi am căzut într-un somn  cu mii şi mii de vise care se terminau cu mii şi mii de treziri agitate. Pe scurt, boala, o febră a mucoaselor, s-a declarat violentă şi primejdioasă. Am căzut într-un delir puternic şi multiform: când râdeam, când suspinam, eram, rând pe rând, ba zăpăcit, ba raţional. Mi s-a povestit în legătură cu asta un episod destul de bizar: tabla înmulţirii şi lista departamentelor, cu capitalele şi subprefecturile lor, bestiile astea negre ale şcolarilor mici, se chirciseră, ca nişte himere, la  pieptul meu, care abia îşi mai trăgea răsuflarea şi reveneau ades în divagaţiile mele, unde se amestecau cu o altă sperietoare, sistemul metric, formând un amalgam care ar fi putut să fie amuzant în alte împrejurări. Astfel că, între două momente de somnolenţă întretăiate de cuvinte fără înţeles, mi se întâmpla să spun, de exemplu: „Cinci ori opt Saint-Briec, Lannion, Laudéac; Vendée, LaRoche-sur –Yon; deci, centi, mili, decametru, zece metri ori Poitiers, Châtellerault, Civray, Loudun,Montmorillon.”

Nesfârşitele îngrijiri m-au salvat; convalescenţa a decurs lent, la început dureroasă, apoi penibilă, imperioasă, nerădătoare, apoi calmă şi drăgăstoasă, în semn de răspuns la alinturile prudente cu care mă binecuvântase mama, pentru care, deoarece o văzusem sau mai curând o simţisem atât de bună, atât de devotată, veghindu-mă fără încetare în momentele de vârf ale crizei, am prins o nouă afecţiune. Ataşamentului meu naiv, poate chiar instinctiv cu care o înconjurasem până atunci, copleşind-o cu slăbiciunea şi ignoranţa mea, i-a urmat din momentul acela o dragoste filială, instinctivă şi ea, acea dragoste pe care, aşa cum obişnuiesc să spună oamenii de buna credinţă, o avem în sânge, dar raţionalizată într-un fel, chiar dacă în esenţa ei rămânea iraţională, recunoscătoare şi, mai mult decât atât, conştientă că poate fi capabilă, la rândul ei, de devotament şi susceptibilă de sacrificiu.Iar acest sentiment atotputernic şi dulce şi bun prin excelenţă se manifesta în primul rând printr-o obedienţă surâzâtoare, dar în fond atât de duioasă încât îmi provoca o dorinţă delicioasă de plâns. Nicio tisană nu era destul de amară, niciun medicament destul de neplăcut, pentru ca să le primesc, atunci când îmi erau oferite de mama, altfel decât cu un zâmbet, aş îndrăzni să spun de beatitudine, iar după ce m-am vindecat, am întâmpinat-o cu nişte îmbrăţişări strânse, cu nişte sărutări apăsate şi tandre, muiate de câteva lacrimi arzătoare, pe obraji şi pe mâini, care îmi răcoreau (o, cât de tare!) biata inimă de copil, încă atât de curată pe vremea aceea, şi, în fond, de atunci înainte (de câte ori îmi aduc aminte de mama)  îmi răcoresc biata inimă de bărbat nefericit din pricina greşelilor mele şi  din pricină  că n-o în am faţa ochilor mici măcar moartă, mai ales moartă,  aşa cum este acum. Dar nu, ea trăieşte în sufletul meu şi îi jur aici că fiul său trăieşte alături de ea, plânge la sânul ei, suferă pentru ea şi n-a existat niciun moment (nici chiar în toiul celor mai mari rătăciri sau mai curând slăbiciuni) fără să mă simt sub protecţia ei şi să-i aud tot timpul reproşurile şi încurajările.

-Acum, că micuţul s-a făcut bine şi nu mai e niciun pericol de dezordine sau de prădăciune – spuse într-o zi tata, care, la fel ca toată lumea pe vremea aceea, se temea de o răsturnare imediată şi de un război, de care ai noştri nu păreau scutiţi, dar nici ameninţaţi în asemenea răstimpuri foarte scurte – dacă l-am da la liceu? Ce spui, iepuroiule?

„Iepuroiul” – mie îi plăcea lui tata să-mi spună aşa – răspunse, fireşte, mândru că va avea un chipiu, o tunică şi de a face „studii”:

-Da, vreau.

Mama ar fi preferat un pension care să mă pregătească pentru liceu. Un pension era mai familial şi aş fi putut să mă bucur acolo de puţină paternitate (ea se gândea la maternitate) ‚împreună cu avantajele scolastice (oficiale, profitabile, practice – socotea ea) ale liceului.

În cele din urmă, s-a optat pentru un pension bun.

Adeseori, în timp ce mă plimbam cu ai mei, trecând pe rue Chaptal şi venind dinspre Batignolles remarcasem, aproape de intrare, pe stânga, un grilaj, în spatele căruia se putea zări o curte pavată cu un corp de clădiri, iar, în continuarea grilajului, prevăzut cu o portiţă îngustă, un perete lung, pe care erau nişte panouri mari şi negre de lemn, fixate în cuie aurite unde  stăteau scrise, cu litere de aur, feluritele învăţături care se puteau dobândi aici: „Pregătiri pentru şcolile speciale, bacalaureat, licenţă, învăţământ secundar şi primar, cursurile Liceului Bonaparte şi ale Colegiului Chaptal etc”. Deasupra grilajului era o firmă aşezată în lung, tot de lemn negru, pe care scria, tot cu litere de aur, dar ceva mai mari: „Institutul L.” Această faţadă pompoasă mă sedusese şi mi-am exprimat către părinţii mei dorinţa de a fi dat acolo, dorinţă care, după s-au căpătat nişte referinţe, mi-a fost satisfăcută.

Am fost aproape fericit când părinţii mei, care îmi promiseseră că vor veni des să mă vadă, m-au dus acolo. Patronul Institutului, ofiţer al Academiei, cavaler al Legiunii de Onoare, şi ceea ce pe vremea aceea dădea foarte bine, căpitan în garda naţională, trecută zdravăn prin ciur şi dârmon dupa 2 decembrie, era un bărbat înalt, destul de corpolent, complet ras, aşa cum se mai obişnuia încă pe atunci în burghezia mai acătări, care mi-a impus la început un oarecare respect. Vorbea cam sec, dar pe un ton sincer, fără să-şi facă reclamă. Vorbea despre şcoala lui ca despre o instituţie „bine cunoscută din tată în fiu”, care se putea mândri că dăduse câţiva oameni marcanţi şi remarcabili, ca de de exemplu domnul Sainte-Beuve. Apoi ne-a condus să vedem dormitoarele,  care, cu podeaua lor roşie, lustruită bine cu cu ceară,  cu pereţii lor, zugrăviţi în verde deschis, şi cu şirurile de paturi  albe, flancate fiecare de un scaun şi o comodă, nu mi s-au părut prea neprietenoase, şi sala de mese, prin care plutea un miros foarte dezagreabil de supă şi de legume. Pe pereţi erau nişte cartuşe pictate cu albastru şi înconjurate cu frunze de laur, în interiorul cărora se detaşau, albe, numele laureaţilor Concursului General. Cel al lui Sainte-Beuve era ultimul. Câteva locuri rămăseseră goale. „Şi numele fiului dumneavoastră va fi aici într-o zi.”  – spuse domnul L., pe un ton care mi se păru serios.

Vai, profeţia lui nu va fi să se adeverească.

%d blogeri au apreciat asta: