verlaine

Posted in Uncategorized on ianuarie 28, 2016 by Octavian Soviany

Birds in the night

Nu îndeajunsă fost-a-vă răbdarea,
Se vede mult prea bine, din păcate;
Sunteţi atât de jună! Nerăbdarea
E parte din celesta-vă etate.

Blândeţea voastră pare-a ezita,
Nu coaptă, nu-ntru totul suficientă,
Dar sunteţi jună, rece soră-a mea,
Şi nu puteţi să fiţi indiferentă.

Mă iată dar, plin, de căinţe caste
Nu bucuros, dar împăcat, s-ar spune,
Chiar de-aţi făcut din mine luni nefaste
Cel mai puţin ferice om din lume.
***
Şi nu eram departe de-adevăr
Cand vă spuneam, în zilele de jale,
Că-n ochiul vostru, ce a fost cămin
Speranţei mele, văd acum trădare.

Atunci juraţi că-s năluciri deşarte
Şi-aveaţi vâlvoruri false în privire,
Cum faci de vrei s-aţâţi un foc pe moarte,
Când vocea voastră-mi declara iubire.
Se spune că te poate ferici
Şi-o vreme mohorâtă de alean,
Dar fu-ntr-o cu plăceri amare zi
Când am văzut câtă dreptate am
***
La ce atâta chin şi supărare?
Nu mă iubiţi şi gata, din păcate.
Nedornic să privesc vreo alinare
Vreau jalea sa mi-o port cu demnitate.

Da, tocmai fiindcă-atâta vă iubii,
Voi suferi precum un bun soldat
Ce merge ca să doarmă pe vecii,
Iubindu-şi ţara, ce-l trată ingrat.

Frumoasa mea, Unica mea, voi Dragă,
Chiar de mi-aţi luat lumina şi speranţa,
Nu sunteţi oare patria mea dragă,
Tot jună, tot nebună, ca şi Franţa?
***
Or, eu nu vreau şi poate nici nu pot
Să vă privesc cu ochiul umezit,
Iubirea mea ce n-a murit de tot
Deschide ochii bine în sfârşit,

Iubirea mea, ce încă mai tresare,
Deşi trădări o tot însângerară
Şi socotesc că încă multe are
De îndurat nainte ca să moară,

Ghiceşte, poate nu fără temei,
Că-ncepeţi să nutriţi păreri de rău
Şi parcă-aude-n disperarea ei
Cum spuneţi: da, e rău, e foarte rău!
***
Parcă vă văd. Se-ntredeschise-o uşă.
Eraţi în pat. Păreaţi cam obosită,
Dar tresărirăţi, goală, jucăuşă
Şi de iubire toată-nsufleţită.

Ce sărutări, ce-alinturi înfocate!
Râdeam cu ochii-n lacrimi, cum s-ar spune!
Momentele acelea dintre toate
Au fost cele mai triste şi mai bune.

Din zâmbetul cu care îmi zâmbeaţi,
Din ochii buni, ce-mi deplângeau absenţa,
Şi din toţi nurii voştri blestemaţi
Doresc să mai revăd doar aparenţa.

***
Parcă vă văd. În rochie de vară
Alb-aurie, fină şi subţire,
Dar fără-acea jilavă veseleală,
Vădită-n după-amieze de delire

Când sora mare, tânăra soţie,
Reapăruse-n cameră, deja
Destinul nostru scris pentru vecie,
De sub voaleta voastră mă privea.

Să fiţi iertată! Tocmai de aceea
Încă păstrez, şi nu fără trufii,
Drept amintire, pururea scânteia
Ce-atunci în ochii voştri străluci.

***
Sunt uneori ca vasul la aman,
Ce apucat de o furtună mare,
Nemaicălăuzit de Notre-Dame
Se roagă, pregătit de înnecare.

Sunt uneori precum acel pescar
Care pierea nespovedit, fierbinte
Cătând duhovnic, însă în zadar.
Şi se credea în iaduri dinainte.

Dar uneori, îmi vin nişte extaze
Ca primilor creştini, într-adevăr.
Şi râd sub colţii fiarei fioroase,
Şi nu-mi tresare niciun fir de păr.

legende nordice (5)

Posted in Uncategorized on ianuarie 15, 2016 by Octavian Soviany

Tor la Gerröd

Zeița iubirii şi a frumuseții, Fröja, avea un veşmânt de pene, cu care obişnuia să se îmbrace, când uneori vroia să se ascundă sub înfățişarea unui şoim.

Într-o zi Loke a furat de la Fröja această haină de  şoim şi a zburat la curtea uriaşului Gerröd, căci Loke era curios să-l vadă pe Gerröd şi sălaşul acestuia.

Când Loke  a ajuns în cetatea lui Gerröd, a spart o ferestruică şi a văzut prin ea o sală întinsă. Înauntru stătea Gerröd şi, când a dat cu ochii de şoimul care stătea la fereastră, a poruncit să fie adus la dânsul şoimul acela, căci Gerröd vroia sa-l vadă mai de aproape.

Un slujitor a mers de îndată să îl aducă. Pasărea dădea din aripi şi încerca în toate felurile să scape, dar se prinsese cu ciocul de ferestruică şi nu putea să se desprindă de acolo. Slujitorul a luat-o şi i-a dus-o lui Gerröd.

Când Gerröd a văzut ochii şoimului, a spus: ,,Nicio pasăre n-a avut vreodată o asemenea privire. Vorbeşte şi spune-mi cine eşti’’. Dar Loke tăcea.

Atunci Gerröd l-a pus pe Loke într-o ladă, a Inchis capacul, l-a ținut prizonier  şi l-a lăsat să flămânzească trei luni. După aceea l-a scos de acolo şi l-a întrebat încă o dată cine este.

Loke şi-a spus acum numele. Dar ca să plece de la Gerröd a trebuit să jure că se va întoarce curând, iar atunci îl va avea cu dânsul pe Tor, atât fără ciocan cât şi fără cingătoare.

Loke s-a dus de îndată la Tor, iar Tor a fost de repede de acord, cum il convinsese vicleanul Loke, să meargă la Gerröd făra ciocan şi cingătoare.

In drum spre Gerröd, Tor şi Loke au ajuns la uriaşa Grid. Grid era mama unuia dintre asari şi, de aceea, a fost amabilă şi binevoitoare față de ei. Ea l-a prevenit pe Tor în legătură cu vicleanul Gerröd, le-a împrumutat, o cingătoare, o pereche de mănuşi de fier şi un toiag, iar pe urmă i-a poftit la masa.

Tor şi Loke au plecat apoi mai departe. Au ajuns curând la un râu peste măsură de mare care se numea Vimer. Trebuiau să treacă peste el. Tor şi-a pus cingătoarea de la Grid şi s-a sprijinit de toiag. Loke s-a prins repede de cingătoare şi aşa au început să treacă râul.

Când au ajuns pe la mijlocul acestuia, apa a crescut atât de mult încât i-a trecut de umeri lui Tor. Atunci Tor strigă:

,, Nu mai creste, Vimer,

Căci vreau să trec dincolo,

În țara uriaşilor.

Dacă creşti mai mult,

Creste si puterea mea

Până ajunge la cer.’’

Chiar în momentul acela, Tor îşi ridică ochii şi o văzu pe fiica  lui Gerröd, Gjalp  care stătea la gura râului. Tor îşi dădu seama atunci  că Gjalp era aceea care făcea râul să crească, luă o piatră de jos şi o aruncă spre ea.

Piatra nimeri şi apa incepu să scadă. Atunci Tor luă o ramură de scoruş şi, cu Loke agățat de cingătoare, trecu peste râu.

Când ajunseră în cetatea lui Gerröd, poposiră intr-o cameră de oaspeți. Acolo se găsea doar un singur scaun. Pe acesta se aşeză Tor.

Țor descoperi grabnic că scaunul pe care stătea se ridică spre tavan. Atunci  izbi cu toiagul în grinzile tavanului şi sili scaunul să coboare.

Când scaunul a coborât, Tor auzi o detunătură groaznică şi un hohot sălbatic de plâns. Scaunul împreună cu povara lui grea, le zdrobise spinarea lui Gjalp şi surorii ei Grep, care stătuseră sub el şi îl ridicaseră.

De dimineață Gerröd a avut grijă să-i poftească pe oaspeți în camera lui. In vatră ardea un foc mare. Când a intrat Tor, Gerröd a luat un drug uriaş de fier încins in foc si l-a aruncat spre el, dar Tor a prins drugul cu mănuşile sale de fier şi l-a azvârlit înapoi spre Gerröd, care fugise să se ascundă in spatele unui stâlp de piatră.  Dar drugul fusese aruncat cu o asemenea forță încât străpunse mai întâi stâlpul, apoi pe Gerröd şi pe urmă zbură departe prin perete jos pe pământ.

legende nordice (4)

Posted in Uncategorized on ianuarie 10, 2016 by Octavian Soviany

Vizita lui Tor la uriaşul Utgårda-Loke

Uriaşii, care  erau supărați pe Tor, pentru că acesta îi prigonea, s-au hotărât odată să-l înfrunte în luptă dreaptă.

Ei s-au înțeles cu Loke ca acesta să facă în asa fel încât Tor să-l viziteze pe uriaşul  Utgårda-Loke, care ştia să facă farmece şi să schimbe înfățişarea oricui vroia.

La îndemnul lui Loke, Țor a luat-o  la drum într-o zi   către Utgårda-Loke.

El şi-a pregătit  ciocanul, şi-a tras mănuşile de fier, şi-a pus cingătoarea şi i-a luat cu dânsul pe Loke şi Tjalve în expediție.

După ce Tor şi tovarăşii lui au umblat mult, peste munți înalți şi prin adâncimi, prin văi întunecoase, s-a făcut aşa întuneric încât a trebuit să-si caute un adăpost pentru noapte. Spre marginea unei păduri mari au găsit o casă încăpătoare. Au intrat. Loke şi Tjalve s-au culcat într-un coridor lung şi întunecos, care se lărgea într-un capăt. Dar Tor s-a aşezat la uşă, care era deschisă şi care era la fel de înaltă şi de largă ca şi întreaga casă.

În timpul nopții ei au auzit o detunătură îngrozitoare. Pământul se legăna şi casa se cutremura. Era ca un cutremur puternic de pământ. Loke s-a prefăcut ca şi cum i-ar fi fost foarte frică, dar Tor s-a speriat de-a adevăratelea când a văzut că nu înceta cutremurul. Cu ciocanul în mână, a ieşit la lumină şi s-a uitat împrejur. El a observat atunci că arborii erau gata să fie smulşi din rădăcină şi mulți fuseseră deja doborâți de cutremur. Dar imediat văzu care era pricina. Un uriaş cumplit stătea culcat şi dormea la marginea pădurii, iar el era cel care sforăia aşa tare încât tot pământulse cutremura.

Tor s-a gândit mai întâi să-şi folosească de îndată ciocanul, dar chiar în momentul când l-a apucat de mâner acesta s-a lovit de fruntea uriaşului, uriaşul s-a trezit si s-a sculat în picioare.

Loke, care ieşise din casă împreună cu Tjalve, s-a prefăcut de asemenea că este cu totul înspăimântat. Iar Tor era aşa de consternat când l-a văzut pe îngrozitorul uriaş în fața lui încât şi-a lăsat ciocanul în jos şi l-a întrebat conciliant pe uriaş cum îl cheamă.

,,Numele meu este Skryme – răspunse uriaşul. De numele tău nu mai trebuie să întreb. Țu eşti zeul Tor, ştiu asta dinainte. Dar e adevărat, trebuie să-mi pun mănusa pe care am scos-o când m-am dus la culcare’’ – spuse uriaşul, aplecându-se să-si ia mănuşa,  care era chiar casa unde înnoptaseră Tor şi tovarăşii săi. Coridorul unde se odihniseră Loke şi Tjalve  era degetul cel mare al mănuşii.

Skryme şi-a amintit de asemenea că se pregătea să plece în călătorie şi l-a întrebat pe Tor dacă doreşte să călătorească împreună. Tor nu avu nimic împotrivă, dar vru mai întâi să-şi mănânce gustarea de dimineață. Skryme dorea de asemenea să guste ceva, asa că şi-au luat proviziile şi toți au mâncat până s­-au săturat.

După ce au mâncat, Skryme a fost de părere că trebuie să pună mâncarea rămasă  într-o desagă.,Ar fi bine’’ – spuse Tor, aşa că au pus toată mâncarea în săculețul lui Skryme. Skryme l-a legat el însuşi cu un şiret, a luat desaga în spate şi s-a pus în fruntea celorlalți ca să le arate drumul.

Când a venit noaptea s-au culcat toți sub un copac mare.

Skryme a adormit de îndată şi a început să sforăie. Dar Tor şi tovarăşii lui au căzut de acord că trebuie  să cineze înante de a se culca.

Tor a luat desaga şi a vrut s-a desfacă, dar oricât de mult s-au străduit,  niciunul din ei nu fu în stare să dezlege  măcar unul din nodurile pe care le făcuse Skryme. Atunci Tor s-a înfuriat, l-a apucat, hotărât, pe Mjölne de mâner, s-a dus la uriaşul care sforăia şi i-a dat acestuia o lovitură puternică în mijlocul capului.

Uriaşul s-a trezit şi a vrut să ştie cine era cel care îl lovise în frunte. Apoi l-a întrebat pe Tor dacă el sau tovarăşii lui nu aveau de gând să se culce degrabă.

,,Ba da, ne-am gândit însă să ne culcăm sub un alt copac’’, răspunse Tor.

Peste noapte, Tor l-a auzit din nou pe uriaş sforăind şi făcând să detune pădurea.

Atunci Tor si-a strâns tare cingătoarea si a izbit aşa puternic în fruntea uriaşului cu ciocanul încât o bucată din acesta i s-a înfipt în căpățână.

Uriaşul s-a ridicat, şi-a scuturat puțin capul şi a spus că trebuie  să fi fost o ghindă care a căzut şi l-a deşteptat.

,,Dar ce-i cu tine,Tor, de ce nu dormi încă?’’ – vru el să ştie.

,, E vremea potrivită de somn, doar e miezul nopții’’, răspunse Tor şi plecă de acolo, pentru ca să-l lase pe uriaş să adoarmă liniştit din nou.

In curând Tor auzi iar sforăitul acestuia. El îşi luă pentru a treia oară ciocanul şi îl azvârli cu asemenea forță în capul uriaşului, încât se înfipse acolo până la mâner.

Uriaşul s-a ridicat iar, bombănind ceva cum că desigur o pasăre s-a aşezat în copac, deoarece a simțit un găinaț  căzându-i pe cap.

Pe urmă strigă: ,,Eşti treaz, Tor? E timpul de sculat şi de purces la drum, daca vrei să ajungi curând la Utgårda-Loke. Dar eu te sfătuiesc să nu fi arogant când  o să te afli acolo, căci Utgårda-Loke şi oamenii lui nu pot suferi înfumurarea când vine din partea unor pitici ca tine şi tovarăşii tăi.

După aceste vorbe, Tor deveni şi mai indispus, dar nu spuse nimic.

Acum Skryme luă sacul cu mâncare în spate si ieşi din pădure pe la Soare-Apune, în timp ce Tor şi însoțitorii lui porniră spre Soare-Răsare.

In regatul lui Utgårda-Loke nu era niciodată ziuă, dar Tor şi tovarăşii săi au putut totuşi să orbecăiască până la cetatea lui.

Dar cum ar putea pătrunde acolo­? Niciunul din ei nu avea putere ca să deschidă poarta cea mare.Ei trebuiră în cele din urmă să se strecoare printre zăbrelele grilajului de la poartă

Când intrară în curte văzură o sală mare şi bine luminată spre care se deschideau nişte usi. Tor, Loke şi Tjalve s-au îndreptat cu îndrăzneală într-acolo. Acolo stătea Utgårda-Loke pe tron, iar în jurul lui se găseau toți oamenii săi. Erau toți uriaşi, dar niciunul din ei nu era asa gigantic ca Skryme

Când călătorii ajunseră acolo şi îl salutară pe Utgårda-Loke,  el  întrebă cum îi cheamă pe pitici.

Aceasta îl umplu de mânie pe Tor, dar îi spuse totuşi destul de politicos cine erau.

Atunci Utgårda-Loke vru să ştie ce sunt şi la ce se pricepe cel mai bine fiecare din ei.

Loke răspunse primul şi spuse că, în ceea ce îl priveşte, el poate să mănânce la fel de mult şi de repede ca orice uriaş.

,,Atunci tu trebuie sa te iei la întrecere la mâncat cu servitorul meu Loge’’ spuse Utgårda-Loke.

Fu adusă o troacă plină cu carne, iar Loke şi Loge începură să se ia la întrecere.

Dar când Loke mâncase toată carnea din jumătatea lui de troacă,Loge mâncase nu doar carnea,ci, împreună cu ea, şi oasele din cealaltă jumătate de troacă.

Atunci Utgårda-Loke i-a râs în nas lui Loke, apoi a arătat cu degetul spre Tjalve şi l-a întrebat la ce se pricepe.

,,Cred că pot să mă întrec la fugă cu oricine ar fi’’ – răspunse Tjalve.

,,Trebuie să dovedeşti asta’’ – spuse Utgårda-Loke. Aşa că au ieşit pe o câmpie ,iar Utgårda-Loke i-a poruncit u nui copilandru micuț pe nume Huge să se întreacă la fugă cu Tjalve.

întrecerea de alergare a început, dar oricât de repede fugea Tjalve, Huge era la o mare distanță în fața lui. Tjalve a încercat de trei ori, dar mereu cu acelaşi rezultat.

Atunci Utgårda-Loke s-a întors către Tor şi l-a întrebat în ce fel preferă să-şi probeze cel mai ieşit din comun meşteşug.,,La ce te pricepi cel mai bine?’’ – întrebă el.

,,Acasă în Asgård se crede că sunt bun la trântă’’răspunse Tor. ,,Eu cred că ştiu şi să beau zdravăn. Si grea ar trebui să fie povara pe care eu  să n-o pot ridica’’.

Niciunul dintre uriaşi nu vru să se înjosească într-atât încât să se ia la trântă cu un pitic ca Tor, dar n-au avut nimic împotrivă să se întreacă  la băutură cu el.

Toți s-au dus acum în sală. Au fost umplute cornurile cu mied, iar unul dintre uriaşi şi-a golit cornul dintr-o  singură înghițitură. Dar oricât de mult bea  Tor din cornul său tot nu reuşea să-l golească până la fund. Atunci şi-a luat cornul de la gură văzând că miedul din el scade doar foarte puțin.

Aceasta l-a supărat tare pe Tor. Acum el vru să se ia la trântă cu oricine, ca să poată dovedi că nu e cu el de joacă.

,,Tor, zici că esti în stare de asemenea să ridici poveri grele’’ – spuse batjocotitor Utgårda-Loke. ,,Apucă-mi pisica şi încearcă să o ridici’’.

Tor se simți profund umilit,dar nu vru să se împotrivească poruncilor uriaşului.

O pisică mare şi cenuşie fu slobozită în sală. Tor îşi puse mâna sub burta pisicii şi încercă din toate puterile s-o ridice. Dar nu, era cu neputință. Pisica îşi încovoia spinarea şi stătea mereu cu măcar trei din picioarele sale pe duşumea.

,,Asta e probabil din pricină că eşti aşa mic şi aşa lipsit de vlagă, dragul meu Tor’’ – spune Utgårda-Loke. Poate că ar fi mai bine pentru tine să te întreci la trântă. Trebuie s-a strigăm pe străbunica mea, ei poate îi vei veni de hac.

Tor se ruşină groaznic, dar nu avea altceva de făcut decât să se ia la trântă cu această babă bătrână şi slăbănoagă, care tocmai intra.

Baba îl înşfăcă la repezeală pe Tor şi aşa începu întrecerea.

Tor îşi dădu seama imediat că bătrâna era îngrozitor de puternică, dar, cu toate acestea, ea n-a reuşit să-l pună pe Tor în chip cinstit la pământ. Doar punându-i o piedică, a izbutit să-l pună jos cu un genunchi.

,,E destul acum’’ – spuse Utgårda-Loke. ,,Tor nu mai are chef să ne arate puterea lui’’.

Țor a fost tare necăjit după înfrângere. ,,Toți uriaşii se distrează acum straşnic pe seama mea’’ – socoti el. Dar aceştia se uitau la el, în chip destul de ciudat, cu mare admirație şi îl tratau cu mult respect.

Când, în dimineața următoare, Tor, Loke şi Tjalve au părăsit cetatea, i-a insoțit pe drum însuşi Utgårda-Loke. El a vorbit atunci deschis cu Tor. I-a spus că băgase de seamă cât de puternic era Tor şi l-a rugat să fie si altă dată oaspetele cetății sale. ,,Mai vino pe aici, spuse el,  dar nici aşa succesul tău nu va fi mai mare, căci eu voi putea atunci să te păcălesc, aşa cum am făcut în timpul acestei vizite. Vrei să ştii ce ți s-a întâmplat ieri? Mai întâi nu ți-ai putut dezlega sacul cu merinde. De ce? Pentru că eu ți-l înnodasem cu un şiret de fier în loc de o sfoară. Vezi stânca asta? De ea s-a izbit puternicul tău Mjölne, nu de căpățâna mea, aşa cum credeai tu. N-ai văzut că focul, care mă slujeşte, a fost cel ce s-a întrecut la mâncare cu Loke şi nici n-ai înțeles că Huge, care s-a întrecut la fugă  cu Tjalve era gândul meu. Când ai băut din corn, acesta stătea cu vârful în mare. Şi vrei să ştii cine era pisica pe care n-ai putut s-o ridici? Ei bine, nici mai mai mult nici mai puțin  decât cel mai rău dintre toate relele, cel care se numeşte Sarpele Midgård. Pe acesta nu l-a învins nimeni până acum. Nimeni n-a devenit stăpân în întregime asupra bătrâneții. Aceasta a fost cea cu care te-ai luat la trântă şi cea care ai crezut că e o doar o babă bătrână.

Când Tor a auzit aceste cuvinte, clocoti  de mânie şi îşi ridică dintr-o suflare ciocanul asupra lui Utgårda-Loke.

Dar în momentul când a vrut să-l lovească, Utgårda-Loke dispăruse.

Tor se întoarse atunci cu Loke şi Tjalve la Asgård. Dar nu trebuie să treacă mult – se gândi el – până le va face uriaşilor o nouă vizită.

legenda lui tor

Posted in Uncategorized on ianuarie 3, 2016 by Octavian Soviany

 

După Odin, cel mai impunător dintre toți zeii era uriaşul său fiu, Tor. Nu era nimeni care să fie aşa puternic ca el şi nimeni, în afară de Odin, nu avea o împărăție  aşa de întinsă peste care să stăpânească.

Era numit Tor-Călătorul şi ieşea şi călătorea mai adesea decât toți ceilalți.

Intr-o căruță aurită, trasă de doisprezece țapi care scoteau foc pe nări,  Tor mergea să se lupte cu toți uriaşii şi puterile necurate, care vroiau să le facă rău zeilor şi oamenilor, căci Tor era apărătorul acestora de la începutul timpurilor.

In timpul expedițiilor sale războinice, Tor era  încins cu o cingătoare numită Megingjord. Când o purta la el, puterea lui devenea de două ori mai mare, astfel încât nici  uriaşii, nici trolii nu-l puteau dovedi.         Avea în mână ciocanul său de luptă, Mjölne.

Şi Mjölne zdrobea tot ce întâlnea în cale, dar se întorcea mereu la stăpânul său, oricât de departe era aruncat.

Când căruța lui Tor alerga prin spațiu se  vedea focul care țâşnea din nările țapilor ca un fulger pe cer. Pământul se cutremura şi detunau munții. ,,Tună’’ – spuneau oamenii. Si aşa se spune şi astăzi atunci când e furtună.

Tor avea o fire cinstită şi încrezătoare şi se arăta blând şi plăcut, atunci când nu era mânios. Dar dacă era provocat devenea înspăimântător la vedere.

Odin adoptase la începutul timpurilor în Asgård un fiu de uriaş  numit Loke. Acesta era plăcut şi frumos la înfățişare şi totodată mai şiret decât toți ceilalți. Dar era viclean ca un şarpe şi vroia să  le facă rău zeilor şi oamenilor.

Loke câştigase încrederea lui Tor cel credul, astfel că acesta a crezut multă vreme că Loke are o fire cinstită. Si când şiretenia lui,  spori Tor fu încântat şi îl  luă pe Loke cu dragă inimă în expedițiile sale.

Intr-o zi, când Tor plecă să se lupte cu uriaşii,era însoțit de Loke. Peste noapte si-au găsit adăpost la un om care avea un fiu şi o fiică. Băiatul se numea Tjalve, iar fata Röskva.

Aceşti oameni nu aveau nici un fel de bucate cu care să-şi ospăteze musafirii, dar Tor nu s-a arătat descumpănit. El a tăiat doi dintre țapii săi, i-a despicat şi i-a pus într-o oală.

Când țapii au fost fierți, Tor şi-a poftit gazda şi pe copiii acesteia să ia din mâncare. Dar picioarele nu trebuie să le vatăme, ci să le aşeze în ordine lângă el pe blana întinsă de țap, după ce vor fi mâncat.

  In dimineața următoare, când Tor trebuia sa plece în călătorie, acesta şi-a ridicat ciocanul deasupra picioarelor înşirate pe blana de țap şi le-a poruncit să vină la viață din nou. Ambii țapi s-au ridicat de îndată, dar iată, unul dintre ei era şchiop. Acesta avea un picior din spate mai scurt decât celelalte. Acum Tor se mânie foarte tare şi răcni la  bărbat cu un glas tunător: ,,Tu sau careva dintre ai tăi este cel care a provocat această nenorocire’’.

Atunci omul văzând că Tor își încrețeşte fruntea şi, într-un acces de mânie, strânge cu mâna-i de fier coada ciocanului, s-a înspăimântat şi a mărturisit că fiul său, Tjalfe a fost cel care, pentru a ajunge la măduvă, a zdrobit piciorul. Si i-a cerut îndurare zeului necruțător.

Dar Tor era aşa de mânios încât n-a putut fi împăcat înainte ca omul să-i promită că ii va da lui pe cei doi copii ai săi drept despăgubire pentru piciorul de țap vătămate.

Țjalve şi sora lui, Röskva, l-au însoțit așadar pe Tor când acesta şi-a continuat expedia. Aceştia au devenit apoi slujitorii lui credincioşi şi l-au însoțit în călătoria lui spre țara uriasilor. (tradus de mine din suedeza)

 

 

Dar Loke fusese cel care, din răutate. îl ispitise pe Tjalve să zdrobească piciorul din spate ale țapului.

legende nordice (2)

Posted in Uncategorized on decembrie 31, 2015 by Octavian Soviany

Legenda lui Odin

Odin era cel mai bătrân şi mai de seamă dintre toți zeii. El era numit tatăl tuturor şi era tatăl a tot ce fusese creat. Din el se trăgea un întreg neam de zei şi zeițe, iar aceştia îl ascultau şi îl  slujeau, aşa cum un copil  îşi ascultă  şi îşi slujeşte tatăl.

Zeii îşi spuneau asar( ființe divine) şi erau în număr de doisprezece. In locul cel mai înalt de pe pământ ei îşi clădiseră  o cetate. Asgård, cea mai mare şi mai strălucitoare cetate de pe lume.

Dar In curând au înălțat-o în văzduh şi au zidit apoi, între cer şi pământ, un pod numit  Bäf-rast (drumul care tremura, curcubeul) pe care zeii umblau In sus şi în jos.

Sala în care stătea Odin se numea Valhalla. Acolo erau adunați după moarte toți războinicii viteji care au căzut în luptă cinstită. Aceştia se numeau eroi şi erau însoțiți în Valhalla de nişte fecioare frumoase numite Valkirii.

In  Valhalla eroii duceau o viață minunată. In fiecare zi se luptau unii cu alți în marele Idavalle, aşezat imediat în exteriorul Valhallei. Iar când venea seara mergeau să se ospăteze în sala lui Odin. Acolo li se închideau de la sine toate rănile pe care le primiseră în lupta de peste zi şi cu încântare şi bucurie mergeau să  ia parte la ospățul lui Odin. In timpul mesei eroii erau serviți de Valkirii cu mied din cornuri de băutură aurite şi cu carnea vierului fermecat Särimne, care în fiecare seară era gătit şi mâncat, iar în fiecare dimineață era iarăşi întreg.

Odin singur nu avea trebuință de  nicio mâncare. ,,deoarece fără  vin  trăia doar curajosul  Odin‘’. Dar cu felurile care ajungeau pe masa lui îşi hrănea cei doi câini Gere şi Freke, ce i se țineau totdeauna pe urme.

Odin era înțelept. Nu exista nimeni aşa înțelept ca el. Dar a trebuit să-şi plătească scump înțelepciunea.

In zilele sale de tinerețe a  mers la fântâna Mimes şi i-a cerut păzitorului acesteia, Mime, ca din izvorul limpede al înțelepciunii să-şi potolească setea de înțelepciune. Dar Mime răspunse că doar printr-o mare jertfă poate deveni Odin vrednic să primească băutura la care râvnea.

Odin era dispus să jertfească totul pentru înțelepciune. El a consimțit să nu guste nicio băutură vreme de nouă zile. A fost de acord să se rănească  singur cu sulița şi şi-a dat In cele din urmă zălog unul din ochi care a fost păstrat în fântâna lui Mime. Acum a primit în sfârşit băutura dorită şi, odată cu ea, cea mai mare înțelepciune care se află în cer şi pe pământ.

De atunci Odin s-a arătat mereu chior de un ochi atunci când li se dezvăluia oamenilor. Doar în reşedința lui,  Valhalla, îşi ascundea infirmitatea  şi îşi lăsa amândoi ochii să strălucească precum odinioară.

Odin avea doi corbi, Hugin şi Munin, care stăteau pe umărul lui. Aceste două păsări zburau în fiecare zi afară în lume  şi căpătau cunoştințe despre țări şi popoare Si apoi reveneau pentru a-i comunica stăpânului lor ceea ce aflaseră.

Avea Odin şi un cal, care se numea Sleipne, şi nicicând nu mai fusese văzut până atunci un cal atât de neobişnuit. El avea opt picioare şi putea să alerge la fel de bine pe pământ, prin aer şi prin apă

Prin întunericul nopților, Odin călărea adesea prin spațiu pe Sleipne al său pentru a împrospăta aerul. El avea în mână atunci sulița-i straşnică Gungne şi era însoțit în călătorie  de Gere şi Ferke.

Corabia lui Odin se numea Skidbladne. Această corabie avea mereu vânt prielnic şi era atât de mare încât putea să-i încapă pe toți zeii. Totuşi Odin putea s-o împăturească de parcă ar fi fost o față de masă şi s-o poarte în mână dacă dorea.

Multe alte lucruri minunate avea Odin în stăpânire, printre altele un inel, Dröpne, din care, în fiecare a noua noapte,se iveau opt inele la fel de mari.

Soția lui Odin şi stăpâna tuturor zeilor şi zeițelor se numea Frigg. Odin îi prețuia mult marea înțelepciune şi discreția. De multe ori i-a cruțat, datorită rugăminților ei, pe cei pe care intenționa să-i pedepsească.

(tradus de mine din suedeza)

 

legende nordice (1)

Posted in Uncategorized on decembrie 30, 2015 by Octavian Soviany

Inainte ca pământul şi cerul să fi fost create, exista o prăpastie mare care se numea Ginungagap.

Pe cele două părți ale acestei pråpåstii erau două lumi: Nifelhen, lumea Intunericului şi a frigului, precum şi  Muspelhem, lumea focului.

Dintr-o fântână din Nifelhen se revărsau  la  vale în Ginugagan douåsprezece râuri.  Aceste râuri, care se numeau Elivägor,  înghețau de Indată ce ajungeau în prăpastie. Ginungagap s-a umplut în felul acesta cu un munte Inalt de gheață.  Dar atunci scânteile din Muspelhen, căzute pe ghețar, au început  să topească  şi să facă să picure  gheața. Din aceste picături s-au format două  creaturi însuflețite: un uriaş pe nume Yme şi o vacă: Audumbla.

O dată, când Yme era culcat şi dormea, au ieşit un bărbat şi o femeie din brațul lui drept precum şi un țânăr dintr-unul din picioarele sale. Din aceşti urmaşi ai lui Yme s-a tras apoi o întreagă familie de uriaşi răi, care au fost numiți rimtursar.

Dar o altă generație mai bună a apărut în curând. Vaca Audumbla se hrănea lingând bulgării de sare care se găseau în Ginungagap. De aici a rezultat mai întâ nişte păr de bărbat, apoi un cap de bărbat şi în cele din urmă un bărbat întreg, care a fost numit Bure.  Bure a făcut un fiu, numit Börr. Iar Börr a fost tatål a trei fii Oden, Vile şi Ve, care au fost cei dintâi zei.

Aceşti trei zei au reuşit să-l omoare pe uriaşul Yme şi au înecat în sângele lui întreaga sa dinastie   în afară de uriaşul  Bergelme Si de nevasta lui, care au devenit strămoşii unui alt neam de uriaşi.

Din trupul lui Yme au făcut apoi zeii cerul şi  pământul . Din sângele lui au făcut  marea, lacurile şi râurile, din picioare munții, din dinți pietrele, din păr pădurile, iar din barbă iarba. Din craniul său  au  făcut cerul şi l-au arcuit peste pământ. Iar la fiecare colț  a fost  aşezat un pitic ca să-l susțină. Aceşti pitici se numeau Miazănoapte, Miazăzi, Soare-Răsare şi Soare-Apune.

Din  scânteile care cădeau din Muspelhem au fost făcute soarele, luna şi stelele şi aşezate sus pe  cer. Iar norii cei groşi din văzduh au fost creați din creierii lui Yme, pe care zeii i-au împrăştiat în aer.

După aceea  a fost rânduit timpul corpurilor  cereşti,  astfel încât într-o  vreme să  fie lumină  şi aceastai  să se numească zi, iar în cealaltă întuneric şi să se numească noapte.

,,De atunci a început soarele să strălucească

din Miazăzi peste munții cei golaşi,

iar din solul fertil al pământului

să crească ierburile verzi’’

Acum pământul era pregătit să primească oamenii.

Atunci zeii au colindat într-o zi pe malul mării, unde au văzut nişte arbori, care li s-au pårut atât de frumoşi încât i-au prefăcut în oameni. Au făcut din ei bărbat şi femeie, le-au dat viață, frumusețe şi înțelegere ş i i-au numit Ask şi Embla.

Ask şi Embla au devenit strămoşii neamului omenesc, care a primit sălaş în Midgard, un oraş uriaş pe care zeii îl înălțaseră în mijlocul pământului.

Dar pe malul mării locuiau uriaşii cei răi, în propria  lor țară Jättehem sau Utgård.

Cel mai mare arbore care se găsea în lume era un frasin numit Yggdrasel. Acest arbore era atât de mare încât ramurile sale ajungeau  pâna la cer şi se întindeau peste întregul pământ. Adânci şi rămuroase se întindeau rădăcinile sale  pe  sub pământ. Lângă una din aceste rădăcini era un izvor numit    Fântâna lui Mimes, în care era păstrată înțelepciunea desăvârşită. Iar lângă o altă rădăcină era Urdarbrunnen, unde zeii se adunau zilnic pentru sfat. Lângă Undarbrunnen stăteau trei fecioare frumoase, Urd,Verdande şi Skuld – trecutul, prezentul şi viitorul – şi vărsau apă  peste rădăcinile lui Yggdrasel, pentru ca frunzişul arborelui să nu se ofilească niciodată.

Cele trei fecioare se numeau Norne, adică Zeițele Destinului. Nornele hotărau soarta tuturor oamenilor. Hotărârile şi sentințele lor  erau de nechimbat. Nici măcar zeii nu puteau så le modifice.

(TRADUS DE MINE DIN SUEDEZA)

fragment de roman

Posted in Uncategorized on decembrie 19, 2015 by Octavian Soviany

Dacă pe prima mea iubită o chemase tot Ada, Ada n-a avut iubit nici în copilărie, nici în adolescenţă. În orăşelul ei din Moldova nu căutase tovărăşia altor copii, preferase să se joace de una singură, iar singurul ei prieten adevărat era Gery. Băieţii de la şcoala de coregrafie din Cluj, cu ifosele lor caraghioase de golănaşi şi cu limbajul lor plin de obscenităţi i se păreau de-a dreptul dezgustători, iar gândul că ar putea avea cel mai mic contact fizic cu vreunul din ei, aşa cum începuseră să aibă unele dintre colegele sale, era pentru ea de neconceput. Se spunea că e încrezută, pentru că se ţinea la distanţă, nu legase nicio prietenie, refuza sistematic să participe la micile petreceri, ţinute cu prilejul vreunei onomastici sau zile de naştere, ba chiar şi la excursiile în grup, organizate periodic de dirigintele clasei, iar mătuşa începuse să-I reproşeze că se comporta ca o sălbăticiune. Abia dacă schimba câteva cuvinte cu colega ei de bancă, Sanda, fiica unui cunoscut profesor universitar, coleg de catedră cu Mariette. Sanda era o fata blondă, cu o figură ingenuă, căreia îi plăcea să citească şi să asculte muzică clasică.. O invitase în mai multe rânduri pe Ada s-o viziteze, trebuia neapărat să-i arate colecţia ei de păpuşi, adunate de tatăl său de prin toate ţările prin care avusese prilejul să călătorească. Dar pe Ada n-o interesau câtuşi de puţin păpuşile, acasă la ea în Moldova nu avea niciuna şi nici nu le simţea lipsa, aşa că invitaţiile Sandei au rămas multă vreme fără ecou.
În cele din urmă totuşi, fetiţa a trebuit să cedeze. Era ziua de naştere a colegei sale de bancă, iar Mariette i-a spus că de data asta invitaţia nu poate fi refuzată în niciun chip, ar fi fost o nepoliteţe la adresa colegului ei de catedră. Mătuşa pregătise din vreme nişte cadouri bogate pentru Sanda, iar Ada căpătase în dar o rochiţă superbă, trecuse pentru prima data în viaţa ei pe la coafor şi fusese fardată discret de mâinile experte ale lui Mariette.
Părinţii Sandei plecaseră de acasă, iar toate cele patru camera încăpătoare erau la dispoziţia copiilor. Venise toată clasa, până şi dirigintele, care însă, după ce i-a pus în braţe sărbătoritei un teanc mare de cărţi şi a înfulecat două felii groase de tort, s-a grăbit să plece în treburile lui, spre marea uşurare a tuturor celor prezenţi. Casetofonul a fost dat la maximum, de undeva au apărut un pachet de ţigări şi o sticlă de lichior cubanez, petrecerea putea să înceapă. Ada nu se simţea deloc în largul ei. După ce a felicitat-o pe Sanda, s-a aşezat pe marginea unei canapele, hotărâtă să nu zăbovească mai mult de o jumătate de oră. Era zgomot şi fum, semiîntuneric, iar mirosul dulceag al beţişoarelor aromatice făcea aerul aproape de nerespirat. Nepotul directorului reuşise să se plaseze iar în centrul atenţiei. Povestea despre vizita pe care o făcuse vara trecută la rudele sale din Statele Unite, lăudându-se că hainele de pe el (o pereche de blugi şi un tricou cu însemnele drapelului american) fuseseră cumpărate de la New-York, că băuse Coca-Cola, că vizitase Disneyland-ul şi că asistase la un spectacol de streep-tease. Apoi şi-a aprins o ţigară din care a început să pufăie cu o neglijenţă studiată, spre admiraţia colegelor sale de clasă, care îl sorbeau din ochi, dar şi a colegilor, ce se străduiau să-i imite gesturile, mimica sau felul colorat de a se exprima. Adei băiatul ăsta plin de sine şi prea dezvoltat pentru vîrsta lui, care se lăuda prin recreaţii că are relaţii intime cu o studentă de la agronomie îi era profund antipatic, iar petrecerea în sine i se părea o caricatură jalnică a petrecerilor date de Mariette. Strădania acestor copii de a copia, ca nişte pui de maimuţă, comportamentul adulţilor, îi dădea o senzaţie de dezgust şi amărăciune. Simţea că nu e ca ei şi că locul nu este acolo. A acceptat totuşi să mai rămână puţin la insistenţele Sandei.
Petrecerea se dezlănţuise de-a binelea, aproape toată lumea dansa, platourile cu sandviciuri si fursecuri pregătite de părinţii sărbătoritei fuseseră golite de mult, din sticla de lichior mai rămăseseră doar câteva degete. Ada nu putea să fie veselă însă la comandă şi parcă o văd aşezată pe marginea unei canapele, cu genunchii strânşi şi ochii pe jumătate închişi, refuzând invitaţiile la dans ale băieţilor, deşi îi plăcea atât de mult să danseze, dar nu în turmă, nu în acea atmosferă promiscuă, ce mirosea parcă a ciorapi nespălaţi şi a transpiraţie. Începuseră să se formeze perechi, care, în pauza dintre două dansuri, răsfirate pe fotolii şi canapele, se pipăiau cu timiditate sau schimbau săruturi stângace. Băieţii mai îndrăzneţi cotrobăiau pe sub fustiţele fetelor euforizate de lichiorul de ananas. Iar la un moment dat, nepotul directorului veni să se aşeze lângă Ada. Îi şopti la ureche că e cea mai frumoasă fată din clasă şi o întrebă dacă vrea să fie gagica lui. Apoi, fără a mai aştepta un răspuns, o apucă de talie, o trase spre el şi vru s-o sărute. Respiraţia băiatului duhnea a tutun şi a alcool. Ada încercă să se smulgă dar nu reuşi, era ţinută strâns, tot mai strâns, ca de tentaculele unui cefalopod uriaş. Nepotul directorului încerca să-I descleşteze buzele, dar fetiţa se împotrivea cu violenţă şi în cele din urmă izbuti să-şi elibereze gura, iar dinţii ei de mica sălbăticiune se înfipseră cu cruzime în obrazul lui coşuros, pe care apăruseră deja primele tuiele. Băiatul scoase un urlet de durere, o împinse cât colo pe Ada şi îşi duse instinctiv mâna la obraz. Profitând de acest moment de derută al agresorului ei, fetiţa sari de pe canapea şi părăsi în fugă apartamentul, sub privirile stupefiate ale colegilor ei de clasă, cărora le stricase petrecerea.Din ziua aceea indiferenţa ei faţă de băieţi s-a transformat în ostilitate.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 381 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: