am fost un copil reusit? (21)

Posted in Uncategorized on august 4, 2015 by Octavian Soviany

Mai întăi a fost hepatita….
Într-o zi mi s-a făcut din senin foarte rău, vomam tot ce băgam în gură.
Tata m-a dus la doctoriţa de circă (aşa se numea pe atunci medicul de familie), care după ce s-a uitat la mine la repezeală (în hol mai aşteptau o grămadă de pacienţi) a ajuns la cocluzia că am… amigdalită şi mi-a caligrafiat o reţetă. În zilele următoare m-am simţit ceva mai bine şi pentru că tocmai sosise marea zi de salariu, m-am urcat cu tata (nu ştiu de ce, maică-mea se decisese de data asta să rămână acasă) în faimosul autobuz 2, să mergem în oraş şi să-mi primesc raţia cuvenită de prăjituri. Stăteam cuminte pe scaun când o doamnă s-a apropiat deodată de mine, m-a apucat de cap, m-a privit cu atenţie drept în ochi, iar pe urmă s-a grăbit să-l apostrofeze pe tata: ,, Unde te duci, domnule, cu copilul ăsta? Nu vezi că are hepatită?’’
Într-adevăr, albul ochilor mi se cam îngălbenise…aşa că în ziua aceea n-a mai fost nici vorbă de prăjituri, iar fiesta s-a amânat sine die: se ştie că bolnavii de hepatită trebuie să ţină regim
Ne-am întorsc la dispensar şi doamna doctor a fost nevoită să accepte că o dăduse în bară cu primul diagnostic. Era într-adevăr hepatită şi urma să fiu internat urgent la spital. Când am auzit de spital am început să urlu şi să plâng cu zece rânduri de lacrimi, în timp ce tata încerca să mă consoleze, iar doctoriţa se uita la mine urât.
Norocul meu va veni însă de la maică-mea, care a declarat ritos că n-are copil de dat prin spitale, acasă voi putea fi îngrijit mult mai bine, la spital surorile nici măcar nu se uită la tine dacă nu le copleşeşti cu atenţii.
Şi acasă am fost îngrijit, după ce tata a semnat cum că refuză, pe propria+i răspundere, spitalizarea.
Trebuie să mărturisesc că pe vremea când eram copil îmi plăcea să fiu bolnav. În asemenea împrejutări toţi ai casei îmi acordau o atenţie deosebită şi mi se făceau toate poftele: dacă doream compot de cireţe căpătam compot de cireşe, dăcă vroiam sirop de zmeură, căpătam sirop de zmeură, dacă aveam chef de o poveste de Andersen mi se citea de îndată (de către cine se nimerea) o poveste de Andersen. Pănă atunci însă fusese vorba de boli uşoare, simple răceli sau indispoziţii, acum era însă groasă de tot. Trebuia să stau şase săptămâni la pat şi să ţin un regim strict, ceea ce era o adevărată tragedie pentru un mare mâncăcios, cum eram eu pe vremea aceea. Nici măcar faptul că scăpasem pentru o vreme de grădiniţă nu era cine ştie ce consolare.
Cele şase săptămâni au trecut anevoie. Din fericire, tocmai apăruse o culegere masivă în două volume din poveştile fraţilor Grimm pe care tata reuşise să o procure. Şi cât a trebuit să stau la pat, această culegere a fost tovarăşul meu nedespărţit. Când nu găseam pe nimeni dispus să-mi citească, mă uitam la desene, Câteodată le şi coloram, sau îl puneam pe tata să le coloreze, căci el se pricepea mai bine decât mine să umble cu creioanele colorate,
Afară era o toamnă târzie şi mohorâtă.

am fost un copil reusit? (20)

Posted in Uncategorized on august 2, 2015 by Octavian Soviany

Hotărât lucru, grădiniţa nu era pentru mine!
Nu aveam fraţi, până la cinci ani mă jucasem mai mult de unul singur,aşa că nu eram pregătit pentru viaţa în mijlocul unui colectiv. Nu mi-am făcut niciun prieten, nu luam parte la jocurile gălăgioase (eram foarte neîndemânatic la jocuri) ale celorlalţi copii, pe care nu-i simpatizam şi care nu mă simpatizau, pe scurt, mă simţeam acolo ca a cincea roată de la căruţă.
Echipamentul de grădiniţă consta într-un şorţuleţ bleu (al fetelor era roz), cu un buzunar mare, pe care mama îmi cususe cu aţă roşie o gargăriţă, o gentuţă de tablă în care ni se punea o mică gustare şi un săculeţ de pânză în care ne duceam papucii de casă, căci descălţatul era obligatoriu.
Problema mea nu era însă descălţatul, ci încălţatul: nu ştiam să-mi leg şireturile de pantofi, lucru pe care nu-l fac nici azi cu foarte multă îndemânare. Un timp am plecat de la grădiniţă cu şireturile atârnând şi mereu la un pas de a mă împiedica în ele. Apoi, norocul meu a fost Veronica (sau, dacă vreţi, Veronka). Era o fetiţă roşcovană şi pistruiată şi nu mai îmi amintesc dacă era frumoasă sau nu. Văzând cât sunt de neîndemânatic, Veronka s-a grăbit să-mi sară în ajutor: de fiecare dată când venea momentul încălţatului, se apropia de mine, se apleca şi îmi lega şireturile, iar eu…m-am îndrăgostit de ea. Eram însă foarte timid, nu îndrăzneam să-i vorbesc, cu atât mai puţin s-o invit să ne jucăm împreună, aşa că relaţia noastră amoroasă s-a limitat cu stricteţe la legatul şireturilor. Şi totuşi Veronka a fost prima mea mare iubire! Oare cum ar fi reacţionat dacă i-aş fi spus c-o iubesc?
Cel dintâi lucru pe care trebuia să-l facem după ce ajungeam la grădiniţă era să ne descălţăm şi să ne punem hainele în cuier. Fiecare copil avea acolo locul lui, marcat printr-o etichetă cu un desen. Pe eticheta mea era pictat un fier de călcat. Se vede că ereditatea acului şi a degetarului mă urmărea stăruitor în copilărie.
După ce avea loc dezechiparea, educatoarea (o femeie tânără şi frumoasă.) ne lăsa o vreme să ne jucăm. Aveam la dispoziţie pentru asta o uriaşă ladă cu cuburi de toate formele şi mărimile, cuburi cum nu se găseau în comerţ, cuburi din care se puteau clădi, dacă aveai puţină imaginţie, cele mai fabuloase construcţii. Din păcate, accesul la ele avea loc după legile junglei. Cei mai puternici le luau sistematic în stăpânire (în vremea asta eram nesupravegheaţi, educatoarea se ducea să bea cafea şi să stea în poveşti cu colegele ei.) în timp ce firavii (printre care mă număram şi eu) erau daţi la o parte şi trebuiau să se mulţumească cu rolul de spectatori.
Astfel acolo, la grădiniţă, am aflat pentru prima dată că în viaţă există câştigători şi perdanţi şi că mie mi-e scris să fac parte din cea de-a doua categorie. O singură dată am încercat să protestez şi să spun că vreau să mă joc şi eu cu cuburile. Şi care a fost consecinţa? Am fost apucat de doi băieţi mari şi puternici şi vârât în lada goală de cuburi de unde nu puteam să ies fără ajutorul cuiva… Eu urlam ca din gură de şarpe, ceilalţi copii râdeau de se prăpădeau, se stârnise o hărmălaie cumplită, care a alertat-o în cele din urmă pe educatoare: a venit, m-a scos de acolo, ne-a sfătuit părinteşte să ne jucăm mai civilizat şi s-a întors la cafeaua ei, în timp ce eu plângeam încă şi mă gândeam cum aş putea să mă răzbun pe prigonitori mei…
Nici după ce se termina programul de joacă, nu mă simţeam mai în largul meu. Nu mă pricepeam la modelaj, desenam urât, nu ştiam să cânt pentru că sunt cu desăvârşire afon, pe scurt: eram tăntălăul perfect. Şi totuşi într-un rând, la o oră de desen, am reuşit să-i smulg o laudă educatoarei. Fuseserăm lăsaţi să desenăm ce vrem noi. Eu am desenat un om aşezat pe un scaun, căruia îi zbura pălăria din cap. În celălalt colţ al desenului era o fereastră prin care se întrezărea o formă neagră şi nedefinită. Educatoarea s-a uitat îndelung la desenul meu, apoi m-a întrebat ce reprezintă. ,,Un om care vede o stafie’’ – am răspuns eu. Atunci ea a zâmbit, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus că am foarte multă imaginaţie. Şi asta a fost unica satisfacţie pe care am obţinut-o în primul meu an de grădiniţă maghiară.
De altfel, nu peste mult, am fost nevoit să abandonez pentru un timp grădiniţa….
Anul acela, 1959, a fost nu numai anul debutului meu cu stângul în societate, ci şi ,,anul bolilor’’

am fost un copil reusit? (19)

Posted in Uncategorized on august 1, 2015 by Octavian Soviany

Am fost un copil bilingv: la noi în casă se vorbea atât româneşte, cât şi ungureşte.
Cu tata se vorbea româneşte: el nu cunoştea limba maghiară, probabil o înţelegea, dar refuza s-o vorbească: nu l-am auzit niciodată pronunţănd vreun cuvânt unguresc. Mama şi bunica, în schimb, vorbeau între ele ungureşte. Şi tot ungureşte vorbeau şi mare parte din vizitatoarele bunică-mii, deşi unele dintre ele (doamna Tampa, doamna Ionescu) erau românce. De altfel, pe strada Aurel Vlaicu bilingvismul era un fenomen cvasi-general.
Probabil vorbeam totuşi mai bine româneşte, pentru că atunci când a sosit timpul să fiu dat la gradiniţă, s-a decis că voi merge la gradiniţa maghiară, tocmai pentru că (a constatat bunică-mea, care era, în familia noastră, factorul de decizie) nu vorbeam suficient de bine ungureşte.
Personal, n-aveam însă nici un chef să merg la grădiniţă: nici la cea românească.nici la cea ungurească. Auzisem că acela e un loc unde ţi se fac injecţii,iar injecţiile au fost unul dintre coşmarurile copilăriei mele. Şi când, în prima zi de grădiniţă, am văzut, în sala unde învăţa grupa mică, un dulap cu geam în care erau tot felul de cutii de medicamente, am fost cuprins de o frică de moarte, eram convins că, dintr-o clipă într-alta, mă pot pomeni cu seringa şi cu acul în fund. Aşa că, profitând de dezordinea de început, am luat hotărârea să o tulesc. M-am strecurat mai întâi în curte, pe urmă pe stradă şi, odată văzându-mă liber, am pornit-o în fugă spre casa. Libertatea mea era însă iluzorie, iat educatoarea – mult mai vigilentă decăt credeam, căci a observat imediat dispariţia mea, mi-a dat de urmă aproape instantaneu şi, când îmi era lumea mai dragă, m-am pomenit luat dintr-o dată de mână. Nu mai era nici o scăpare, orice rezistenţă ar fi fost inutilă. Resemnat, cu capul în pământ, forţându-mă să nu plâng, m-am lăsat dus înapoi şi aşezat pe un scăunel, în aşteptarea acului şi a seringii, care n-au venit însă şi nu vor veni niciodată de altfel în cei doi ani de grădiniţă, ce nu mi-a devenit totuşi mai simpatică din cauza asta.
Grădiniţa era instalată într-o casă extrem de modestă de pa strada Mihai Viteazu. Chiar alături era încă în construcţie şcoala unde aveam să învăţ începând din claaa a doua.
Pe vremea aceea Mihai Viteazu era una din cele mai urâte străzi ale Braşovului-
Începea din Karl Marx (astazi Iuliu Maniu), cam de vizavi de faimosul restaurant ,,La ceasul rău’ (care atunci se numea oficial ,,Timiş’’) şi se continua pînă la Stadionul Tineretului, sfârşindu-se brusc la doi paşi de calea ferată care ducea spre Făgăraş şi Sibiu.
La capătul dinspre Karl Marx, pe partea stângă, era un uriaş bazin neacoperit, care se întindea pe vreo două sute de metri şi despre care n-am putut afla niciodată la ce fusese bun, dacă fusese vreodată. bun la ceva. Urmau apoi (tot pe stânga) moara Seewald (care pe vremea copilăriei mele încă mai funcţiona cu aburi.), fabrica de macaroane, o mică btutărie unde se făceau cornuri şi cozonaci. cazarma pompierilor şi un spital. Pe partea dreaptă dădeai mai întăi de o construcţie destul de ciudată care mă fascina pe atunci; o clădire nu prea mare, cu un singur cat, pe a cărei faţadă se profila, pe un fundal de un albastru murdar, silueta unui bucătar uriaş, ce purta pe braţe cu semeţie o tavă aburindă cu macaroane. Acolo funcţiona un atelier de şlefuit oglinzi, pe unde tata trecea destul de des, căci se împrietenise (dar cu cine nu era el prieten?) cu câţiva dintre angajaţi. Şi de la ,,oglinzi’’ a venit acasă într-o zi de Crăciun beat-mort (deşi nu era deloc prieten cu băutura) şi cu o fotografie pornografică, pe care probabil cineva i-o strecurase în buzunar în bătaie de joc, căci tata era un om extrem de pudic, care nu înjura şi nu folosea niciodată cuvinte obscene (în familia noastră obscenităţile erau monopolul maică-mii. ) … Mai încolo veneau în ordine şcoala şi gradiniţa, curtea cu dricuri şi prăvălia lui Bartha, despre care am mai vorbit, cazarma vânătorilor de munte, restaurantul ,,Prahova’’, fabrica ,,Cicoarea’’, unde se făcea surogat de cafea şi, chiar în capătul străzii, lângă calea ferată, stadionul Tineretului.
Mai trebuie să spun că Mihai Viteazu era o stradă nepavată (pavate cu nişte plăci pătrate de ciment erau doar trotuarele), iar vara praful era gros de o palmă pe carosabil şi se răspândea cu generozitate în toate părţile ori de câte ori trecea vreo maşină.
De această stradă urâtă şi neprietenoasă se leagă opt ani din viaţa mea: unul de grădiniţă şi şapte de şcoală,iar atunci când merg la Braşov trec întotdeauna puţin şi pe acolo.
Ce vreţi, în felul meu, sunt şi eu un nostalgic!

am fost un copil reusit? (18)

Posted in Uncategorized on iulie 31, 2015 by Octavian Soviany

Bunică-mea, despre care am tot vorbit în rîndurile de faţă, nu era, de fapt, bunica mea adevărată, era o mătuşă a maică-mii. Mama îşi pierduse părinţii de timpuriu. Tatăl ei, un ungur din secuime, se numea Ráduly Mihály şi avea un atelier de croitorie în Sfântu Gheorghe. Era o fire boemă, îi plăcea să bea şi adesea i se întîmpla să doarmă peste noapte pe cimentul din atelierul de croitorie. De aici i s-a tras probabil şi moartea: s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit la 30 de ani, lăsând în urma lui trei copii: pe mama şi doi băieţi: István şi Béla. Pe Pista-bacsi am apucat să-l cunosc şi eu; Béla a murit de copil de nu ştiu ce boală de oase şi tot ce am aflat despre el e că avea un talent deosebit la desen.
De pe urma lui Ráduly Mihály au rămas câteva relicve de famile: nişte cărţi poştale expediate de pe Frontul Balcanic (căci a luptat în Primul Război) dar mai ales un carnet legat în catifea vişinie, în care scria poezii… Avea un scris pe cât de frumos pe atât de sofisticat, care semăna surprinzător de tare (voi avea revelaâia asta mult mai târziu) cu… scrisul lui Cezar Ivănescu.
Bunica maternă (după numele de fată Toma Maria) era româncă din Ormeniş, a lucrat la fabrica de ţigări din Sfântu Gheorghe şi a murit de asemenea de timpuriu de septicemie.
Maică-mea şi a petrecut primii ani de copilărie la Sfântu Gheorghe şi am înţeles că era foarte simpatizată de o baroneasă locală autentică, înrudită cu faimoasa familie Banfy…După ce părinţii ei s-au prăpădit, a fost înfiată de mătuşa de la Braşov, Feller Elena (cea pe care o numesc aici bunică-mea), a făcut şcoală la călugătiţe, a fost o elevă recalcitrantă şi indisciplinată, iar în cele din urmă a abandonat învăţătura, intrând ucenică într-o croitorie.
Se pare aşadar că acul şi degetarul fac parte din zestra mea genetică, deşi personal nu sunt în stare să cos nici măcar un nasture.
Şi dacă tot am început să vorbesc despre bunici, voi spune două cuvinte şi despre părinţii tatălui meu,despre care ştiu tot doar din legendele de familie. Bunicul, Teodor, împreună cu fraţii lui, Alecu şi Petrică, venise la Bucureşti din Albania, probabil din pricina unei poveşti de răzbunare (faimoasele poveşti de răzbunare albaneze despre care scrie Ismail Kadare), căci la Bucureşti şi-a luat numele de Soviany…Nu ştiu (nu ştia nici tata) care era adevăratul său nume de familie. Conform cronicilor nescrise ale familiei Soviany (Sovjan) este o mică localitate din Albania, iar legenda mi-a fost confirmată recent de prietena şi traducătoarea mea Vanina Bojikova: localitatea respectivă există. Şi n-aş vrea să mor înainte de a apuca să fac o vizită la…Soviany!
Dspre bunica paternă ştiu foarte puţine lucruri: se numea Ioana, era aromâncă, a murit şi ea tânără şi (i-am văzut forografiile!) era foarte frumoasă…
Pe scurt, cam aşa se prezintă pedigriul meu. Sunt o amestecătură de neamuri, predominantă fiind totuşi gena românească sau, dacă vreţi, cea balcanică.
Iar aici în Balcani identităţile etnice sunt atât de incerte!

Posted in Uncategorized on iulie 31, 2015 by Octavian Soviany

IV. băiatul cu claxonul

(a) o secţiune prin paradis “La ora cinci
doamna marchiză
a început să chelească”
vertebre ca nişte
mosoare
îngerii suflă în becuri

xxx

Seara
pahar cu
vin negru
arhivarul avea
o cutie cu cărăbuşi

xxx

Nimeni nu
iubeşte pe nimeni
rai cuplărai
pâlpâie barierele coborâte
sângele meu
nu e bun de transfuzii
dragă barnaba

b. prevestirea apocalipsei Omul cu
laringele putred
creştea
gândaci uriaşi

ce-i de făcut
am făcut
multe lucruri murdare

mica iubita a
a arhivarului se preface
în şoarece şi
se ascunde pe fundul
unui container cu
thoriu

noi avem linguri
voi aveţi linguri

da va muri
dar nu înainte
de-a-şi mânca murdăriile

k vorbea singur

c. claxonul fermecat al băiatului Tu-tu
Katmandu

Un sicriu
plin de galoşi
pluteşte pe mare –
a scâncit franz

împăratul
e-n pielea goală

haşdoiesopatru
funcţionari în pufoaică

la ora asta
ţăcăne abacul
mai abitir
poate chiar îngerii

claxonaseră

semnul exterminării e
cartela de
telefon

pe noi ne
strâng
foarte tare
ciorapii

şi iarăşi
claxon cărţi
coropişniţe
el a halit-o pe ea
şalom şalom rabi

ŞI VA VENI REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

VOR VENI PRAFUL ŞI PULBEREA

PRAFUL ŞI PULBEREA

d. dezgheţarea banchizelor. solo de flaut Copiii sunt ca fumul şi ca piatra
Secretul simplităţii ei privesc
De parcă-un înger te-ar privi cu pieptul
În pălăria ta de om urât stă nţeleptul
Şi-n înţelept un cal pe cale de-a se naşte

Când treci trufaş prin bolgia a patra
Copacii mici de gumă se pleoştesc
Cenuşa însă spune: voi renaşte

Pământul fie un castron de terci
Sau un afiş murdar – murat de ploaie
Noi vom porni-o iarăşi cu traista după melci
– Omul urât a desenat o oaie

e. alămurile. final ŞI VA VENI
VA VENI
VA VENI
REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

simfonia pragheza (4)

Posted in Uncategorized on iulie 31, 2015 by Octavian Soviany

Originally posted on Octavian Soviany:

IV. băiatul cu claxonul

(a) o secţiune prin paradis “La ora cinci
doamna marchiză
a început să chelească”
vertebre ca nişte
mosoare
îngerii suflă în becuri

xxx

Seara
pahar cu
vin negru
arhivarul avea
o cutie cu cărăbuşi

xxx

Nimeni nu
iubeşte pe nimeni
rai cuplărai
pâlpâie barierele coborâte
sângele meu
nu e bun de transfuzii
dragă barnaba

b. prevestirea apocalipsei Omul cu
laringele putred
creştea
gândaci uriaşi

ce-i de făcut
am făcut
multe lucruri murdare

mica iubita a
a arhivarului se preface
în şoarece şi
se ascunde pe fundul
unui container cu
thoriu

noi avem linguri
voi aveţi linguri

da va muri
dar nu înainte
de-a-şi mânca murdăriile

k vorbea singur

c. claxonul fermecat al băiatului Tu-tu
Katmandu

Un sicriu
plin de galoşi
pluteşte pe mare –
a scâncit franz

împăratul
e-n pielea goală

haşdoiesopatru
funcţionari în pufoaică

la ora asta
ţăcăne abacul
mai abitir
poate chiar îngerii

claxonaseră

View original 139 more words

simfonia pragheza (4)

Posted in Uncategorized on iulie 31, 2015 by Octavian Soviany

IV. băiatul cu claxonul

(a) o secţiune prin paradis “La ora cinci
doamna marchiză
a început să chelească”
vertebre ca nişte
mosoare
îngerii suflă în becuri

xxx

Seara
pahar cu
vin negru
arhivarul avea
o cutie cu cărăbuşi

xxx

Nimeni nu
iubeşte pe nimeni
rai cuplărai
pâlpâie barierele coborâte
sângele meu
nu e bun de transfuzii
dragă barnaba

b. prevestirea apocalipsei Omul cu
laringele putred
creştea
gândaci uriaşi

ce-i de făcut
am făcut
multe lucruri murdare

mica iubita a
a arhivarului se preface
în şoarece şi
se ascunde pe fundul
unui container cu
thoriu

noi avem linguri
voi aveţi linguri

da va muri
dar nu înainte
de-a-şi mânca murdăriile

k vorbea singur

c. claxonul fermecat al băiatului Tu-tu
Katmandu

Un sicriu
plin de galoşi
pluteşte pe mare –
a scâncit franz

împăratul
e-n pielea goală

haşdoiesopatru
funcţionari în pufoaică

la ora asta
ţăcăne abacul
mai abitir
poate chiar îngerii

claxonaseră

semnul exterminării e
cartela de
telefon

pe noi ne
strâng
foarte tare
ciorapii

şi iarăşi
claxon cărţi
coropişniţe
el a halit-o pe ea
şalom şalom rabi

ŞI VA VENI REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

VOR VENI PRAFUL ŞI PULBEREA

PRAFUL ŞI PULBEREA

d. dezgheţarea banchizelor. solo de flaut Copiii sunt ca fumul şi ca piatra
Secretul simplităţii ei privesc
De parcă-un înger te-ar privi cu pieptul
În pălăria ta de om urât stă nţeleptul
Şi-n înţelept un cal pe cale de-a se naşte

Când treci trufaş prin bolgia a patra
Copacii mici de gumă se pleoştesc
Cenuşa însă spune: voi renaşte

Pământul fie un castron de terci
Sau un afiş murdar – murat de ploaie
Noi vom porni-o iarăşi cu traista după melci
– Omul urât a desenat o oaie

e. alămurile. final ŞI VA VENI
VA VENI
VA VENI
REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 347 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: