Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (1810 -1885) a oscilat în creaţia sa poetică între romantismul elegiac şi meditativ al lui Lamartine şi ironia subţire a clasicismului, de la care preia specii ca fabula, satira sau   epistola în versuri. Lipsit de elanurile vizionare ale lui Heliade, inspiraţia lui s-a avântat rareori dincolo de graniţele lumii terestre, a fost o (în ciuda pozelor romantice) o natură mai curând cerebrală şi reflexivă. În personalitatea lui s-au amestecat entuziasmul şi scepticismul (care a precumpănit în cele din urmă), sociabilitatea şi mizantropia.

Poetul se trăgea dintr-o familie boierească sărăcită. S-a născut în 1810 la Târgovişte şi  a fost fiul vistiernicului Mihail Licsăndrescu şi a Mariei, născută Fusea, ai cărei strămoşi erau pomeniţi în documente încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Sărac, rămas orfan de părinţi, pleacă în 1827 la Bucureşti, unde e găzduit de un unchi şi începe să studieze mai întâi la pensionul francez al lui Vaillant (unde este coleg cu Ion Ghica), apoi la Academia românească de la Sfântul Sava. Aici este remarcat de Ion Heliade Rădulescu, care îl debutează în 1832 în Curierul românesc cu poezia Miezul nopţii, prezentându-l drept “un alt Young născut din ruinurile Târgoviştii”, iar în acelaşi an, tot cu sprijinul lui Heliade, îi apare volumul Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea unui poem în proză de Florian şi câteva poezii originale. Un timp relaţiile dintre cei doi poeţi sunt extrem de cordiale, Alexandrescu este găzduit în casa prietenului săi, apoi între ei a izbucnit un conflict violent, care i-a despărţit pentru toată viaţa. Cauza lui a fost “eternul feminin”; în poezia Ingratul Heliade îl acuză pe Alexandrescu că a “dezunit” două inimi. Autorul Zburătorului era proaspăt  căsătorit cu Maria Alexandrescu, originară din Târgovişte (presupune Călinescu) şi pare-se rudă  cu evocatorul umbrei lui Mircea, dar întreţinea şi câteva relaţii extraconjugale de notorietate. La solicitarea soţiei geloase, Alexandrescu şi-a spionat prietenul şi i-a furnizat Mariei informaţii despre infidelităţile acestuia, dar, după o mărturisire patetică a lui Heliade, soţii se împacă, iar Alexandrescu este alungat şi va fi urmărit de ura înverşunată a fostului său amic.

Pentru a-şi asigura o situaţie materială mai stabilă, poetul se angajează în armată, este o vreme ofiţer de grăniceri la Focşani, dar demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, unde este găzduit de Ion Ghica.

În 1838 publică un nou volum de poezii. Unele dintre scrierile sale (poezia Anul 1840, fabula Lebăda şi puii corbului) atrag atenţia autorităţilor, fiind considerate antiruseşti şi, din ordinul domnului Alexandru Dimitrie Ghica, autorul suferă o detenţie de trei luni.

În 1842 face împreună cu Ion Ghica o călătorie în Oltenia, care îi va inspira poeziile Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani, precum şi un memorial de călătorie. În acelaşi an publică volumul Poezii.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1843 – 1848), Alexandrescu s-a bucurat de protecţia domnitorului, a primit diverse slujbe funcţionăreşti, a fost ridicat la rangul de serdar, apoi de paharnic.

Nu s-a numărat printre fruntaşii revoluţiei din 1848, dar a colaborat la publicaţia revoluţionară Popolul suveran.

A jucat un rol mai activ în viaţa politică la începutul domniei lui Cuza, când este numit director, apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru al Comisiei Centrale de la Focşani. Aici o cunoaşte pe Raluca, fiica spătarului Stamatin, pe care o descria drept “o fiinţă oacheşă, nu frumoasă, însă blajină, ascunzând un trup abundent sub largile foi de tafta” şi se căsătoreşte cu ea pe 29 mai 1860. Dar, la patru zile după căsătorie, poetul dă primele semne ale unei maladii psihice care îi va întuneca judecata până la moarte, făcându-l să oscileze (după cum arăta G. Călinescu) “un sfert de veac între eroare şi luciditate sau cel puţin între demnitate şi un sentiment atroce de  

umilinţă.”

A existat bănuiala (consemnată şi de Călinescu) că poetul ar fi fost victima unei otrăviri ce i-ar fi provocat boala. Mâncase dintr-un borcan cu dulceaţă, pe care i-l trimisese Mariţa Berlescu, o bucureşteancă pe care o părăsise pentru Raluca Stamatin.

În anii de boală a încercat, sporadic, să-şi reia activitatea literară.

A murit în 1885, într-un deplin anonimat. Vasile Alecsandri scria la moartea poetului: “Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulţi ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generaţiei actuale în privinţa lui şi uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucitor”.

Elegiile şi meditaţiile lamartiniene, în ton cu atmosfera romantică a epocii, nu reprezintă partea cea mai rezistentă a creaţiei lui Grigore Alexandrescu. Ele păcătuiesc printr-un limbaj relativ sărac şi inexpresiv, printr-un repertoriu imagistic convenţional precum şi, aşa cum arăta G. Călinescu, prin abundenţă şi prozaism. Le lipseşte un frison romantic autentic, iar în această ordine de idei, istoricul literar Al. Dima, observa: “În poezia tinereţii sale, Grigore Alexandrescu se încadrează cu totul sensibilităţii romantice de tip dominant lamartinean fără a dezvălui numaidecît o influenţă specifică, Sentimentul naturii nu e prea dezvoltat şi, în ce priveşte sentimentul cosmic, manifestarea lui e – în genere – redusă. Nu ne întâmpină, prin urmare, largi viziuni de ansamblu, ci doar mici peisaje astrale uneori private contemplative, alteori incadrate finalităţii ultime a fiecărei piese în parte. Poetul nu are preferinţe solare – ci – dimpotrivă – selenare şi stelare”.  

Alexandrescu se situează la un nivel mai înalt atunci când abordează speciile clasice, fabula, epistola sau satira. Posteritatea l-a omologat drept cel mai mare fabulist român. S-a spus despre fabulele sale că sunt construite după modelul celor ale lui  La  Fontaine, au aerul unor scenete şi se remarcă prin mişcarea lor scenică, ca şi prin dialogurile pline de vioiciune.  Replicile personajelor dovedesc inventivitate şi sunt pline de spirit: “Un șoarece de neam, și anume Raton,/Ce fusese crescut sub pat la pension,/Și care în sfârșit, după un nobil plan,/

Petrecea retirat într-un vechi parmazan,/Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,/Cotoi care avea bun nume-ntre pisici./Cum că domnul Raton îndată s-a gătit/Se o ia la picior, nu e de îndoit./Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,/Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,/Începu a striga: -De ce fugi, domnul meu?/Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?/Binele șoricesc cât de mult îl doresc/Și cât îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!/Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,/Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;/Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor/Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor./Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,/De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“ (Şoarecele şi pisica). Toporul şi pădurea se remarcă (observa G. Călinescu) prin “dizertaţia molierescă ce taie răsuflarea”: “Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,/Dar că vorbea odată lemne și dobitoace/Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,/Nici nu s-ar povesti./Și caii lui Ahil, care proorocea,/Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea./Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc/Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc/Și care îmi zicea/Că și el o știa/De la strămoșii lui,/Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu/De la un alt strămoș, ce nu mai este viu/Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui./Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,/Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă./Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,/Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă./Astfel se încep toate: vremea desăvârșaște/Orice inventă omul și orice duhul naște.” O lume distopică, în care guvernează legile absurdului, dar care seamănă în spiritul ei cu “tiraniile” de pe vremea lui Alexandrescu, este evocată în Oglindele: “Am citit altădată, nu mai știu în ce carte,/Că într-o țară mare, de aici nu departe,/Plăcuta frumusețe trecea de urâciune:/Câți se-ntâmpla s-o aibă se socotea slutiți;/Iar frumoși de minune/Se socotea aceia ce era mai pociți./Oglinzi ca să se vază nu se afla în țară,/Și era poprit lucru să s-aducă d-afară./Așa fieștecine/Socotea despre sine/Ceea ce auzea,/Căci chiar undele gârlei ce curgea prin cetate/Era atât de negre ș-atât de-ntunecate,/Încât nu putea omul nici umbra a-și vedea.”

Meritele fabulistului Alexandrescu  sunt de necontestat, totuşi poetul şi-a atins nivelul maxim de performanţă în epistole şi satire, care se potriveau cel mai bine cu tipul său de personalitate, caracterizat prin fineţe, ironie, darul vorbei de duh, detaşare, înclinare spre scepticism. Recuzita romantică e abandonată,  iar ideea de progres i se pare acum îndoielnică. În Epistola către Voltaire, Alexandrescu îi reproşează scriitorului francez că a contribuit la răspândirea necredinţei şi, în felul acesta, la slăbirea moralităţii: “Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,/Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,/Și care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?/Ucideri și desfrânări, iată ce-ți suntem datori!/Viața-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,/Iar pe șcelerați i-ai scos din jugul lor neplăcut./Vor în zadar a-ți găsi un cuget ce n-ai avut,/A zice că te-ai luptat abuzul să războiești;/Nu, temelia-ai surpat în dogmele creștinești.” În aceeaşi poezie, tabloul pestriţ al literaturii române a epocii e privit cu un ochi critic, descoperindu-i-se toate petele negre, vanităţile exacerbate şi imposturile: “Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,/Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești./Unul, iscoditor trist de termeni încornorați,/Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți./Se plânge că nu-nțeleg acei care îl ascult,/În vreme ce însuși el nu se-nțelege mai mult./Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,/Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,/Și lumii să arătăm că nu am degenerat;/Altul ce scrie pe șleau ca preotul de la sat/Zice că e deslușit, se crede simplu; iar eu/Mă trag deoparte, privesc, și scriu cum dă Dumnezeu./Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,/Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,/Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoți,/Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.” Scepticismul poetului e împins însă şi mai departe: el ajunge să se îndoiască de utilitatea socială a poeziei şi dobândeşte convingerea că nici natura umană, nici societatea nu pot fi îndreptate prin scris: “M-aș mângâia d-aceasta, când aș vedea că, poate,/Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;/Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,/Aș zice și aș face cât spânzură de mine./Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,/

De m-oi lovi de-un scaun, de sobă și de masă,/Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,/Că cinstea și virtutea sunt lucruri lăudate,/Că numai fapta bună este izvor de bine,/Iar cea rea își aduce pedeapsa ei cu sine?/Astea sunt prea frumoase și bune pe hârtie,/Cine însă le-ascultă sau va ca să le știe?/De când lumea e lume, ce carte omenească/Putu de fapte rele pe oameni să oprească,/Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,/Pe cei fără de suflet să-i facă cu simțire,/Pe hoți să-i îndemneze cu cinste să trăiască,/Și câți judec norocul să nu-l năpăstuiască?/Cânte lupii și urșii în pilde cât le place/Omu-și caută treaba și tot ce-a-nvățat face./Povețele sunt vorbe, dar fapta e departe;/Și prea puțini urmează moralul dintr-o carte.” (Epistolă Dlui V.II) Dar îndoielile lui Alexandrescu nu se opresc nici aici; el descoperă că poezia nu-i decât o înşiruire de clişee şi de convenţii, un fel de număr de iluzionism care n-are nicio legătură cu realitatea (“voluptuos joc de icoane” – cum va spune mai târziu Eminescu), plasat sub semnul obsedant al zădărniciei: “Dar adeseaori poeții lucrurile zugrăvesc/Nu precum sunt în ființă, ci cum și le-nchipuiesc./Și acei ce fericita neavere-au lăudat/Ale ei dulceți și bunuri nu cred să le fi gustat./Nimfele le văd desculțe; îmbrăcate-n piei de oi,/Păstorițele, pe viscol, pe furtune și pe ploi,/De a lor ticăloșie ocolite ca de-un lanț,/Îți ridică toată pofta de a face vreun romanț./Mie-mi pare rău din suflet, căci de aș fi nimerit/Ciobăncuțe cum văzusem într-o carte ce-am citit,/Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,/Fără pierdere de vreme m-aș fi și amorezat./Acum însă ce pot face, cu ce mijloc să suspin,/Când nimica nu mă doare și când nu simt nici un chin?/Bine-ar fi dacă vederea aș putea s-o amăgesc,/Ș-un obiect ce urât este frumos să-l închipuiesc;/Dar măcar deși-nchid ochii, nu pot imita detot,/Pe modelul rătăcirii, pe viteazul Don Quichotte” (Epistolă dlui I. C.). Convins de inutilitatea scrisului său, Alexandrescu pare acum pregătit să renunţe la poezie (e preludiul Scrisorii II a lui Eminescu): ”Dar destul, iubită muză, stai să te mai odihnești,/Că puterea-ți este slabă, și cam lesne ostenești.” Şi căzut în mijlocul unui realităţi prozaice va fi primul poet român ce descoperă un sentiment “modern”: plictiseala, care e mai mult decât o dispoziţie de moment, e “urâtul existenţial”,  generat  de o senzaţie apăsătoare de monotonie, de stagnare, de lipsă de orizont: “Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri,/Care-mpodobesc cu fală sânul veselei naturi,/Și de unde își înalță cântărețul zburător/Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor./Nu e locul însuflării ș-al înaltei cugetări,/Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări,/Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat/O vedere monotonă ochiului cel întristat./Spre amiazăzi se vede niște pomi și niște vii,/Niște salcii semănate ici și colea pe câmpii./Iar la răsărit departe a lor frunte își ivesc/Niște munți care cu slava cea pierdută se fălesc./ (…) Alt ori încotro-ntorci ochii și oriîncotro privești,/Nimic nu se mai arată, deșertul îl întâlnești./Se preumblă peste câmpuri milioane de țânțari,/Care după răutate seamănă a oameni mari;/Mușcă cât îi iartă gura și cu câte au puteri,/Prin cântări mă desfătează, parc-ar fi paracliseri./Turme de oi sunt mulțime, însă încă n-am găsit/Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit.”

Aceeaşi stare de spirit se regăseşte în Satiră. Duhului meu, care rămâne capodopera lui Grigore Alexandrescu . S-a spus că modelui poetului  ar fi cunoscuta satiră a lui Boileau A son esprit, dar asemănările se mărginesc la titlu şi la atitudinea autoironică pe care o adoptă ambii autori, în aparenta lor gâlceavă  cu propriul lor spirit. Dar în timp ce la poetul francez  această dispută are ca obiect literatura epocii, satira lui Alexandrescu e un fel de comedie de salon, pe fundalul căreia autorul îi reproşează “duhului” său lipsa de disponibilitate pentru plăcerile frivole ale vieţii mondene: “Vino acum de față și stai la judecată,/Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată,/Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:/De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,/Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,/Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine?/ (…) Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place,/Dar cărțile cu mine e greu să se împace./Mai lesne pot a spune hoțiile urmate/La zece tribunaluri sub nume de dreptate,/Mai lesne pot să număr pe degetele mele/Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele,/Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,/A cui este mai mică și cine o să bată.” Nu lipsesc portretele de mondeni, caricaturi ironice, realizate în linii fine, care înregistrează detalii pline de expresivitate, ca într-o gravură de epocă, fără nimic din încrâncenările umorale ale lui Heliade Rădulescu: “Vezi domnișoru-acela care toate le știe,/Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,/În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?/Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:/Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată/Este și mai străină, de-o formă minunată;/Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte/Dumnealui o tocmise ceva mai înainte./Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește/Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;/I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,/Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!” “Duhul e plictisit, îmbufnat, taciturn, cârcotaş şi zeflemisitor, are ceva din aerul mizantropului lui Molière şi, la fel ca acesta, îi întoarce blazat spatele vieţii superficiale de societate şi îi sfidează convenţiile: “Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace/

Câte o vorbă-două, care la unii place;/În câte rânduri însă distracțiile tale/Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale,/Să superi din greșeală persoane însemnate,/Ba încă câteodată și dame delicate,/Râzând de-acele două, statornică pereche/Care își petrece seara șoptindu-și la ureche,/De celelalte patru contese ideale,/Umflate de pretenții și vrednice de jale,/Pe care dacă prințul le ia la bal de mână,/Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână./Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă;/Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă/Că atestatul vremii nu va să-l priimească;/Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească,/Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește,/Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește./Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;/Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,/Și trântește la vorbe fără să se gândească,/Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;/Iată de ce talente avem noi trebuință.” Poezia este astfel confesiunea deghizată a unui inadaptabil predispus spre mizantropie şi îndreptăţeşte o afirmaţie a lui G. Călinescu potrivit căreia adevărata vocaţie a lui Grigore Alexandrescu e monologul. Iar prin epistole şi satire poetul depăşeşte clişeele poetice ale timpului şi deschide drumuri spre viitor ce vor fi valorificate mai consecvent de  generaţiile  ulterioare. A-l reduce pe Alexandrescu  doar la ipostaza de fabulist şi, eventual, de autor al Umbrei lui Mircea (care nu e totuşi o capodoperă) e o nedreptate. Realizările majore ale poetului precum şi timbrul său original trebuie căutate în altă parte

verlaine – închisorile mele (trad. o. s.)

III

O  boacănă

Regretatul Arthur Rimbaud şi cu mine, apucaţi într-o zi de o poftă nebună de călătorie, am plecat, dacă nu mă înşel prin iulie 187… la A…  unde petrecusem şi aveam să petrec mai multe vacanţe cu familia şi nu numai. A… este un oraş ciudat, cu case spaniole din secolul al XVII-lea,  cu câteva monumente, printre care cea mai frumoasă primărie gotică din întreaga Franţă, cu cazarmă şi mănăstire, clopote şi tobe. Niciun pic de comerţ, foarte puţină industrie. Câţiva bogătani ascunşi în spatele ferestrelor  înalte, cu obloane albe, ale micilor lor palate, care au grădini frumoase. Populaţia, mai mult sau puţin înstărită, este sedentară, dar de soi bun.

Ne-am urcat în tren pe la zece seara şi am ajuns în plină zi. Am făcut repede turul oraşului, asemenea locuri fortificate sunt destul de înghesuite, apoi, aşteptând să se trezească persoanele care ar fi putut să ne primească prieteneşte, fără să se deranjeze prea mult din cauza noastră, ne-am decis să mâncăm la bufetul gării, unde am luat mai întâi fiecare mai multe aperitive, vorbind de una şi alta. Rimbaud, în ciuda neobişnuitei sale seriozităţi precoce, care îl putea ducea  până la un soi de morocăneală, traversată de capricii destul de macabre sau de fantezii stranii,  dar şi eu, care, în pofida celor douăzeci şi şase de ani bătuţi pe muche, rămăsesem un ştrengar, eram în ziua aceea porniţi  pe glume lugubre, fără să ne dăm seama că voiam să le epatăm pe cele câteva „capete pătrate”, care se ospătau cu supe, umpluturi şi galantine stropite cu un vin de Algeria foarte scump. Printre toţi tipii aflaţi acolo, era, în dreapta, îmi amintesc exact, aşezat la o oarecare distanţă, pe aceeaşi banchetă cu noi,  şi un omuleţ destul de bătrân, nici prea-prea nici foarte-foarte la îmbrăcăminte, cu o pălărie de paie decolorată ce-i umbrea faţa rasă, neghioabă  şi prefăcută. Individul trăgea dintr-o ţigară de un gologan, sorbea dintr-o bere de zece centime, tuşea şi hărâia din gâtle şi îi acorda discuţiei noastre o atenţie mai curând prostească decât rău-voitoare. I l-am arătat lui Rimbaud, care a început să râdă în surdină, mai mult muţeşte, cum obişnuia de multe ori. Ciudata arătare s-a topit atunci pe neaşteptate, dându-i discuţiei noastre ocazia să rămâna una cu picioarele pe pământ şi să nu degenereze în fantasticul care era la modă pe atunci. Vorbiserăm despre asasinate şi tâlhării, dând nişte detalii truculente, încât ai fi crezut că fuseserăm mai mult decât martori oculari la ele, şi am continuat pe aceeaşi temă,când, deodată, au apărut dinaintea noastră, ca şi cum ar fi fost azvârliţi acolo, subito, doi jandarmi chipeşi, care ne-au poftit, scurt şi cuprinzător să-i urmăm.

I-am urmat, aşa cum se cuvenea, pe aceşti de altminteri respectabili reprezentanţi ai unei autorităţi pe care ne permiteam totuşi s-o găsim puţin prea grăbită să se intereseze de noi, căci nu făcuserăm nimic condamnabil de vreo instanţă. În sfârşit! După un bun sau mai curând nefast sfert de oră de mers pe nişte străduţe înguste şi pline de prăvălii de zarzavaturi  am urcat cele trei sau patru trepte ale unei intrări laterale a primăriei unde, nu ştiu cum şi de ce, îşi avea sediul şeful parchetului de resort, într-un cabinet precedat de o anticameră în care a trebuit să aşteptăm ceva vreme. Arăta bine intrarea aceea laterală. O boltă în plin-cintru, piatră cenuşie, lemn negru, cu pendantive care se asortau. O păzeau oamenii Gărzii Naţionale (era la puţin timp după sfârşitul războiului şi înainte de suprimarea acesteia), prost îmbrăcaţi, dar totuşi mai bine decât apărătorii Parisului din timpul Asediului; nişte agenţi de stradă, care sunt pretutindeni aceiaşi şi nu se deosebesc  decât prin vreun mic detaliu al uniformei, umblau de ici colo, cu indolenţă, simţindu-se ca la ei acasă. După ce mi-a făcut un semn complice, Rimbaud a început să sloboadă nişte suspine care trebuiau să-i înduioşeze şi chiar i-au înduioşat pe aceşti jandarmi de treabă (aceştia nu sunt mereu la fel de amabili, nu din convingere, ci din iresponsabilitate) şi îşi aşteptau efectul asupra domnului Procuror al Republicii. Rimbaud a fost chemat primul şi a ieşit repede din importantul cabinet cu ochii încă umezi şi clipind spre mine, ca în semn de avertisment. Am intrat şi eu la primul magistrat de acolo, care, aşezat într-un fotoliu de piele în care părea mai degrabă înşurubat, m-a interogat, întrerupând din când în când această formalitate cu observaţii severe cu privire la aspectul pantalonilor mei albi, puţin cam mânjiţi, e adevărat, de pulberea uliţelor, şi destul de uzaţi dinainte. Apoi a început cu reproşurile mai serioase: „La A… tocmai a avut loc o execuţie…. Din păcate, asemenea discuţii topice (sic!) într-un loc public şi-n aşa conjunctură… Pot da naştere la suspiciuni poate întemeiate… Drept dovadă… Vedeţi…  Şi în definitiv ce vreţi să faceţi aici? Cu acel tânăr care de altfel se poartă mulţumitor şi dovedeşte respect faţă de justiţie? Dar încă o dată, ce vreţi să faceţi aici? Îmbrăcaţi în halul ăsta amândoi şi fără bagaje, nu-i aşa? Da… Ei bine?  Vedeţi…

I-am explicat că totul nu fusese decât o fantezie, o plimbare în tovărăşia unui prieten – pe un ton cât am  putut de convingător. Eram pe vremea aceea ceva mai republican decât sunt acum, tocmai fusesem şi puţin comunard şi vorbeam  destul de răspicat şi de îndrăzneţ. După ce i-am înşirat câteva nume de localnici care ar putea da referinţe despre mine, i-am arătat actele, paşaportul, biletele de bancă (”O, timp, opreşte-ţi zborul!”), am mai adăugat şi că eram din Metz, că aveam posibilitate să aleg între cetăţenia franceză şi cea germană şi că – pe legea mea! – de data asta începeam să ezit, văzându-mă a-res-tat arbitrar etc. etc. (Dl. Procuror, în prezent Dl. Preşedinte poate da mărturie de veridicitatea spuselor mele. )

După o pauză rău prevestitoare, magistratul (un tip cu favoriţi, încă tânăr, cu păru negru, frizat şi cu ochelari timpurii) a făcu să se audă clinchetul unui clopoţel şi le-a spus celor doi jandarmi care au intrat: „Duceţi-i pe indivizii ăştia la gară şi urcaţi-i în primul tren de Paris.” Am obiectat că nu luaserăm încă masa. „Duceţi-i să mănânce, dar să o şteargă imediat după aceea şi nu-i pierdeţi din ochi până ce nu pleacă trenul.”

Zis şi făcut. Prea puţin dornici  să ne arătăm din nou la bufetul gării împreună cu însoţitorii noştri oficiali, şi să străbatem încă o dată cu burta goală străzile înghesuite pe care fuseserăm aduşi, am îmbucat ceva într-un „loc bun” pe care ni l-a arătat brigadierul, ne-am luat cafeaua şi gargariseala, din care le-am făcut parte şi la jandarmi, apoi, nu fără mici necazuri, din pricina pantalonilor noştri, pe care împrejurarea că eram duşi sub escortă îi făcea să le pară încă şi mai „patibulari” numeroşilor trecători, am ajuns în cele din urmă la destinaţie. După ce ne-am luat un cordial  bun rămas de la alguazilii noştri care se dovediseră amabili în cele din urmă ne-am înghesuit într-un vagon de clasa a doua, plini de admiraţie pentru maniera, procedeele şi  mai puţin calităţile de judecător ale domnului procuror P.

Iar în aceeaşi seară, puşi din nou pe fapte de vitejie, după o masă serioasă, adică puţin mai bună,de data aceasta, ne-am îmbarcat, acum dintr-o altă gară, spre nişte isprăvi încă şi mai grozave.

verlaine – închisorile mele (trad. o.s.)

II

Toate acestea s-au întâmplat…

… în 1870, în cursul lunii decembrie. Eram guard naţional în batalionul 160, în sectorul nu mai ştiu care, undeva către Montrouge şi Vanves. Ocupam de multă vreme funcţia de expediţionar la Prefectura Senei, o slujbă care m-a fi scutit de orice serviciu militar, dacă n-ar fi fost la mijloc patriotismul (deşi – între noi fie vorba – eram mai mult patriotard decât patriot, ca mai toţi parizienii de pe vremea aceea, cuprinşi de febra Asediului). Mi-au mai dat îndemn un oarecare gust al uniformei (şi ce mai uniformă!) şi poate şi un grăunte de curiozitate. Pe scurt, drumurile la fortificaţii alternau mai mult sau mai puţin plăcut  cu munca de la birou şi duceam o viaţă relativ confortabilă (Quantum mutata!). Zilele de birou erau urmate de nopţile mele de proaspăt căsătorit; turul fortificaţiilor comporta un somn anevoie – excelent mijloc de a nu te lăsa copleşit de slujirea lui Marte. De aceea, primind botezul focului, după ce savurasem plăcerea de a purta chipiul cam după fantezie şi de a mânui puşcociul „cu tabacheră”, biroul, atât de detestat în zilele paşnice ale acelui „infam” al Doilea Imperiu , cu toată „Sfânta Republică”, pe care o dorisem din toată inima, şi cu tot pericolul în care se găsea o patrie căreia toată bunăvoinţa mea de aşa-zis patriot nu putea să-i fie de niciun folos, biroul aşadar a sfârşit prin a  mi se părea de preferat drumului la fortificaţii, partidelor de tras la măsea în zăpadă, picioarelor îngheţate şi întregului plictis de acolo. Aşa că am început să-mi neglijez câte puţin îndatoririle militare, cu toate inconveniente lor, în favoarea orelor de la Prefectură, ce îmi ofereau anumite compensaţii, o purtare care a avut în curând ca urmare vizita caporalului meu, un brav meşter de funii de pe strada Cardinal-Lemoine; băiatul ăsta de treabă îmi aducea ordinul să mă prezint, pentru două zile şi două nopţi, la închisoarea sectorului. L-am primit forte bine pe caporal, dar nu la fel de bine şi ordinul, căruia am refuzat să-i dau ascultare. A doua zi, omul mi-a sunat  iarăşi la uşă, anunţându-mă că perioada arestului ar putea fi dublată. Nu mai putea fi vorba de opus rezistenţă,  aşa că, bine încotoşmănat într-un cojoc zdravăn de oaie, cu bidonul plin, înarmat de nevastă-mea ( quantum mutata şi ea!) cu un pateu de prepeliţă, am pornit-o, flancat de mai-marele meu, spre postul, demolat astăzi pentru a le face loc clădirilor şcolii din avenue d’Orléans, vizavi de capela Bréa rămasă  în picioare şi servindu-i cartierului drept parohie auxiliară, un loc de detenţie care şi-a dobândit odioasa celebritate după masacrarea de către Serizier, în mai 1871, a fraţilor dominicani din Arcueil.

Am ajuns acolo pe la ora două după ce plecasem de la mine de dimineaţă, căci am fost opriţi în drum de vagi camarazi de batalion, puţin negustori de vin şi am zăbovit cel mai mult (deşi au mai fost şi alte opriri) la un depozit de vinuri din vecinătate, unde alţi camarazi, care lucrau acolo, ne-au dat de băut din belşug „pe cheltuiala Prinţesei” şi mi-au urat să-mi înfrunt captivitatea cu îndrăzneală.

La locul cu pricina era o grefă unde câţiva subofiţeri din oastea cetăţenească îmi examinară actele de arest şi mai era şi un fel de hangar uriaş care ar fi putut să-i servească drept atelier unui întreg trib de pictori şi sculptori, căci primea lumina zilei printr-o fereastră enormă, care se închidea prost, şi era mobilat sumar, cu câteva paturi de campanie, dispuse în jurul unei sobe ce se putea alimenta doar din exterior; într-un colţ exista şi un „cabinet” în care dormita tradiţionalul hârdău, pe cât de util pe atât de urât-mirositor.

Intrai în acel arest gigantic, unde cel puţin treizeci de captivi, în bluze, cu chipiul pe cap, discutau şi cântau, fumau şi jucau domino, dame, şah şi evident cărţi, galăgioşi ca nişte călugări puşi la popreală, care nu aveau pe cine da vina pentru propria lor nesocotinţă. Soba se străduia să-şi facă treaba, fereastra de asemenea, era o căldură înăbuşitoare, străbătută însă de un curent rece, vehiculul cel mai potrivit al bronşitelor apropiate şi al reumatismelor ce se întrevedeau la orizont, din care aveam să-mi primesc şi eu partea cuvenită. Am făcut repede cunoştinţă cu tovarăşii de captivitate graţie firii mele comunicative şi relativ populare. Cei mai mulţi dintre ei, ca să spun chiar toţi, erau lucrători, care ajunseseră acolo, ca şi mine, din cauza unor mici abateri disciplinare (în orice gardă cetăţenească, după cum ştiţi foarte bine, disciplina e totdeauna cam în raspăr, dar… „la război, ca la război!”). Cel mai tare o încurcase un anume Chincholle, tizul celebrului reporter, faimos încă de pe atunci, iar ceea ce m-a izbit a fost tocmai numele său. Camaradul meu era pictor de interioare, bun vorbitor, virtuoz al romanţelor şi ariilor vechi, ceea ce îl făcea principalul responsabil cu veselia. Pedeapsa lui (primise o lună) se putea pune pe seama acestei voiciuni de spirit, poate şi a neputinţei de a-şi ţine gura când i se făcea vreo observaţie, dar nu părea să se sinchisească prea tare de fulgerele şi trăsnetele ce se abătuseră asupra lui. Un băiat glumeţ şi ager la minte, care nu se înflăcăra în privinţa„năvălirilor torenţiale” împotriva asediatorilor, şi manifesta puţin entuziasm pentru oricine s-ar fi aflat la putere. Şi ce mai descurcăreţ! Graţie vicleniei şi felului său de a vorbi verzi şi uscate (parizienii îi spun lăudăroşenie) reuşise să cumpere complicitatea soldaţilor care pe păzeau cu rândul, aşa că primeam de afară, prin gaura din perete pe care ieşea coşul sobei, provizii de licori şi de aperitive de toate soiurile, expediate – credeţi-mă – constant. Când venea seara, ne înveleam fiecare cu ce aveam la îndemână, ne întindeam pe scânduri şi  poveştile. în care rolul principal le revenea femeilor şi feţelor bisericeşti începeau să defileze, amuzându-ne, astfel încât somnul nu apuca niciodată să vină prea de timpuriu. Din când în când, un obuz venit dinspre Châtillon sau de aiurea, şuiera puţin deasupra ferestrei, lătra, necheza, şi se ducea să explodeze, la grămadă cu altele, undeva mai departe. Trebuie să mărturisesc, spre ruşinea mea, că în cele două nopţi de arest petrecute printre fiare şi paie am profitat de întuneric şi de somnul tovarăşilor de captivitate, pentru a mânca – dar ce spun eu aici? – pentru a degusta, pentru a savura pe ascuns, ca o veveriţă lacomă, binecuvântatul pateu de prepeliţă. Dar oare ce ar fi făcut ceilalţi în locul meu?

Vorbeam deseori despre politică, iar ceea ce m-a izbit, cu atât mai mult cu cât în acea epocă a  existenţei mele eram (sau cel puţin aşa mi se părea) un revoluţionar radical – hebertist, babovist, mai ştiu eu? – a fost moderaţia uşor sceptică, chiar uşor glumeaţă, a acestor vrednici lucrători, dintre care mă tem că mulţi, peste numai cinci luni, au fost  înfierbântaţi până la insolaţie de soarele torid al Comunei, lepădându-se de bunul lor simţ nativ şi luând parte la o insurecţie care, la urma urmei, era dreaptă în principiu.

În aceste condiţii, cât de cât acceptabile, cele patruzeci şi opt  de ore de arest au trecut repede, iar la capătul lor m-am despărţit fară părere de rău, dar cu toată simpatia, de cetăţeanul Chincholle, un fel de Decan al Mareşalităţii (aminţiţi-vă de Mica Dorrit a lui Dickens) şi de cei care erau oarecum subordonaţii săi, care m-au escortat până la ieşire, conform obiceiului, cu un viguros şi răsunător:

„Te duci acuma şi ne laşi,

Ne laşi acuma şi te duci”

Când m-am întors la penaţii mei am fost primit, aşa cum era firesc, cu amabilitate, şi nu s-a scăpat din vedere, bineînţeles, pateul de prepeliţă: am fost întrebat cum mi s-a părut. Iar cînd am răspuns „A fost delicios! Drăguţ  din partea ta că…”  mi s-a replicat:

-Într-adevăr, totdeauna am auzit despre carnea de şobolan că este foarte fragedă.

verlaine – inchisorile mele (trad. o. s.)

Rue Chaptal. Aproape de colţul pe care îl face cu rue Blanche, cum vii dinspre Notre-Dame-de-Lorette. Un grilaj monumental şi o curte pavată, care duce spre sala de mese a pensionului L. …Pe dreapta, o uşiţă îngustă, îngăduind intrarea în interiorul clădirii, iar, agăţate de o parte şi de cealaltă, două panouri negre, pe care stăteau încrustate cu litere de aur numele ştiinţelor şi artelor ce puteau fi învăţate în aşezământul acela. Un perete uriaş, purtând, în caractere oficiale pe jumătate şterse de intemperii, interdicţii parcă interminabile, legate, în virtutea cutărei sau cutărei legi din cutare an care trecuse de mult, de ţinerea la vedere şi depozitarea gunoaielor, iar în spatele acestui perete, depăşindu-l în înălţime cu vreun metru şi jumătate, construcţiile scunde ale sălilor de studiu şi dormitoarelor.

Toate acestea au dispărut cam de cinci sau şase ani, pentru a le face loc, nici nu se poate altfel, unor minunate case de raport,  numărând treizeci şi şase de caturi de la înălţimea solului.

Acolo mi-am început „studiile” cu multă vreme în urmă, după ce învăţasem să citesc, să scriu şi să socotesc (prost) într-o mică şcoală elementară.

Eram în clasa a şaptea la liceul Bonaparte, unde eram duşi de la pension de două ori pe zi; dar, pentru că rămăsesem puţin în urmă din cauza unei inflamaţii a mucoaselor, primeam teme suplimentare, iar cel care încerca să ne bage în cap (căci eram mai mulţi, printre care şi nişte veşnici codaşi, printre care însă nu apucasem încă să mă număr şi eu) câteva din regulile limbii latine era dascălul de la institut, părintele L., care dovedea destulă răbdare cu noi, deşi uneori (aşa cum voi arăta) i se mai întâmpla să-şi iasă din pepeni.

Rosa, adică roza, nu prea mai avea niciun mister pentru mine; puer bonus, mater bona, pensum bonum – cu atât mai puţin. Am trecut, nu fără dificultăţi şi prin strâmtoarea primejdioasă a lui qui, quae, quod şi, aşteptând teroarea, care se anunţa deja – colţurile de stâncă  ale unei din fericire încă îndepărtate sintaxe – eram la conjugarea a doua a verbelor active.

Apoi într-o zi i-a venit rândul lui legere.

Am încă în faţa ochilor decorul acestor matineuri mai degrabă plictisitoare pentru nişte ştrengari abia înţărcaţi, aşa cum eram noi. Un cabinet mobilat cu un birou masiv, cu un fotoliu cu spătarul de acaju, un jilţ îmbrăcat în piele, o bancă şi o în masă prevăzută cu câteva găuri în care erau fixate nişte călimări de plumb spre folosinţa  „elevilor” care eram pe vremea aceea. Din când în când lecţiile erau întrerupte de apariţia unui toboşar al Gărzii Naţionale, care purta o bonetă neagră cu borurile în carouri şi cu pomponul roşu şi alb, venea să aducă vreun raport , în josul căruia dascălul nostru – care avea gradul de căpitan adjutant-major – îşi depunea iscălitura, apoi dispărea făcând un salut militar, la care părintele L. răspundea ridicându-şi calota de catifea tivită cu mătase albastră.

Iar în ziua de care spuneam:

-Verlaine, conjugă legere

-Lego – citesc, legis – citeşti etc.

-Bine. Imperfectul?

-Legebam – citeam etc.

-Excelent. Perfectul?

Eu, care aveam proaspăt tocită conjugarea întâi, am spus:

-Legavi

-Legavi?

„Lexi” – mi-a şoptit atunci un coleg mai „tare” la latină decât mine, cu cea mai deplină bună credinţă.

Iar eu, foarte sigur de mine:

-Lexi, domnule.

-Legavi! Lexi! – urlă literalmente magistrul, înălţându-se pe tocul tălpicilor, roşu, aproape cu spume la gură, în timp ce halatul de casă bleumarin cu căptuşeală capitonată roşie plutea în jurul picioarelor sale destul de subţiri şi uşor atinse de reumatism, iar o legătură de chei aruncată cu toată vigoarea atinse  peretele, puţin mai la stânga de capul meu, pe care mi-l apucasem cu amândouă mâinile şi încercam să mi-l înfund între umeri, urmată imediat de un dicţionar de Noël şi Quicherat aproape cât un Bottin, ce veni să se izbească în dreapta capului meu de peretele cu pricina. O dublă stângăcie cu siguranţă intenţionată.

Şi după câţiva paşi, tremurând de o mânie poate sinceră, strigă:

-La arest, domnule!

Făcu să sune un clopoţel şi un „pedel” (de fapt elevul de serviciu în curte, care era un fel de „bun la toate” şi primise porecla de Suge-Fitil din cauza lămpilor pe care avea sarcina să le aprindă în sala de studiu) îşi făcu apariţia.

-Condu-l la arest pe leneşul ăsta.

Şi iată-mă la arest, cu legere pe care trebuia să-l scriu de zece ori, avându-i dinainte formele din franceză. Celula era de altfel acceptabilă, luminoasă, fără şobolani sau şoareci, fără zăvoare (era suficient să se răsucească de cheie); aveai unde să te aşezi şi – spre nenorocul meu – aveai şi pe ce să scrii. Am ieşit de acolo după două ore care au trecut repede, probabil nu mai savant decât fusesem înainte, dar cu poftă de mâncare (pe care mi-am astâmpărat-o numaidecât), cu dragoste de libertate (ce mare lucru este independenţa!) şi – cine ştie? – cu acel spirit de aventură care, odată scăpat din hăţuri, mi-a adus tot felul de pocinoage.

Care au fost impresiile mele din timpul acelei captivităţi în miniatură? N-aş putea fireşte să le precizez acum, la ceasul vârstei mature, după atâţia ani şi atâtea zăvoare puţin mai redutabile care mi-au restrâns libertatea din tot felul de pricini printre care s-a numărat şi aceea că am abuzat de conjugarea despre care era vorba mai sus, dar umila anecdotă pe care tocmai v-am povestit-o n-ar putea să fie întâmplător un simbol? Nu reprezenta ea oare atunci anunţul premonitoriu şi presentimentul tuturor nenorocirilor pricinuite de lectură? Nu m-a însemnat  pe frunte încă din copilărie cu cuvintele savurosului şi detestabilului Vallées: „Victima cărţii”, care, traduse într-o bună latină, s-ar citi legi?

verlaine – confesiuni(trad. o.s.)

XVII

Amânând însă pentru mai târziu aceste planuri şi mulţumindu-mă deocamdată doar cu un mic acont, restul păstrându-l pentru după-amiază, după un dejun pe care l-am luat aproape împreună, am plecat după informaţii, nu înainte însă de a o preveni pe biata fată,căreia îi spuneam acum acum „frumoasă copilă”  – ce vreţi, aveam şi eu capriciile mele ancilare – că mă întorc repede, sugerându-i totodată ca, după ce avea să-şi facă micile cumpărături pentru masă, să mă aştepte, dacă îi convine mai mult, în lojă la portăreasă. Cum din toate părţile primeam numai veşti înspăimântătoare şi cum de pe chei se vedeau conturându-se, desupra Palatului Tuileries şi a Ministerului de Finanţe, nişte flăcări albe pe fundalul unui cer superb, am fost apucat de o dorinţă năpraznică s-o văd pe mama, izolată în Batignolles, acolo unde soţia şi cu mine locuiserăm câteva luni cu ea, care avea mai multe provizii – ouă şi cartofi – decât noi. Am mers până la Castelul de Apă, prin mijlocul unei mulţimi agitate, înspăimântate, prea puţin războinice, dar acompaniate de bubuituri de tobă puternice.

„E toba care bate

A Gărzii Naţionale,

A Gărzii Naţionale!

Acolo, un vlăjgan, pe jumătate subofiţer, pe jumătate codoş, înarmat cu cu o sabie uriaşă şi împodobit cu chipiu plin de galoane şi monstruos, mi-a pus revolverul la tâmplă, cerându-mi autoritar să mă întorc numaidecât acasă, în ciuda permisului de circulaţie eliberat de Comună pe care i l-am prezentat. „Mă cac şi pe tine şi pe Comună şi cară-te iute de unde ai venit că de nu…” În faţa unui asemenea quos ego al acestui Cambronne de cea mai josnică speţă a trebuit să dau înapoi şi am încercat de mai multe ori „să forţez liniile”. Dar peste tot acelaşi insucces şi rădărnicit şi în cele din urmă mi-a descurajat toate eforturile. M-am întors în rue de Cardial-Lemoine. În timp ce servitorea noastră, ghemuită în fundul lojii, clănţănea din dinţi, uitându-se la mine ca şi cum ar fi implorat un Zeus Soter, portăreasa m-a abordat cu aceste cuvinte, care m-au umplut de stupoare:

-Domnule, doi indivizi în uniforma Gărzii Naţionale sunt la dumneavoastră pe palier şi vă aşteaptă.

-N-au spus nimic?

-Doar numele dumneavoastră, pretinzând că vă sunt prieteni, dar au o înfăţişare…

Am urcat treptele câte patru şi m-am pomenit faţă în faţă cu Edmond Lepelletier, cunoscutul publicist, şi cu Émile Richard, viitorul preşedinte al Consiliului Municipal al Parisului – negri de praf şi de pulbere amândoi, căci tocmai scăpaseră de pe o baricadă din vecinătate şi îmi solicitau adăpost.

I-am dus fireşte la mine şi am început distrugerea prin foc a vipuştilor de la pantaloni şi cremaţiunea chipielor, în timp ce apa de la toaletă a făcut să dispară butonii de tinichea. Am luat şi alte măsuri de prevedere, aşteptându-ne  la o percheziţie. N-a fost vorba de arme şi de cartuşe, fiindcă de acestea se descotoriseseră încă din stradă.

-Înfrângere totală – mi-au zis ei. Peste câteva ore versaiezii or să fie aici în cartier.

Am mâncat cu mare poftă, mai ales ei, serviţi de slujnica, care urcase în urma mea, pe seama fricii căreia făceam tot felul de glume şi care parcă mai prinsese puţină inimă. Pe mine apariţia neaşteptată a unor prieteni dragi, dar inoportuni în momentul acela mă contraria puţin, având în vedere planurile de care am vorbit mai înainte, dar în împrejurări ca acelea ospitalitatea trebuia pusă înainte de toate, nu-i aşa?

Pe la orele zece-unsprezece am  auzit clar împuşcăturile  care se apropiau. Un  zgomot sec şi necontenit care te purta cu gândul la  ţăcănitul unei mori. Şi am asistat din balcon la desfăşurarea în bună ordine a batalionului învingătorilor de la Flourens (Florence, spuneau oamenii de pe stradă, la fel cum ziceau Félixe Pyat şi Pachalle Grousset), alcătuit din băieţandri de cinciprezece, saisprezece ani, care purtau uniforma în negru şi verde vânătorilor pedeştri imperiali, pantaloni de zuavi şi mari centuri albe, aveau un aer îndrăzneţ, poate prea îndrăzneţ, dar vor fi ucişi a doua zi până la unul la baricada de la podul Austelitz de marinarii copleşiţi de mânie.

În acelaşi timp din campanila de la Hôtel de Ville se ivi un şomoiog subţire de fum: iar după două sau cel mult trei minute toate ferestrele clădirii explodară, slobozind nişte flăcări enorme, iar, în mijlocul unei uriaşe jerbe de scântei, acoperişul se prăbuşi. Focul a durat până seara, când s-a transformat într-o masă colosală de jăratic, devenind apoi în zilele următoare o fumăraie gigantică. Iar spectacolul acesta, de o frumuseţe oribilă, a fost continuat în cursul nopţii de canonadele de pe colina Montmartre, care de la noua seara la şase dimineaţa au dat naştere unui foc de artificii nemaivăzut. În cursul zilei explodase, cu un zgomot teribil, pulberăria de la Luxemburg, iar scara noastră avusese parte de invazia premonitorie  a unei mulţimi de oameni scăpaţi de prin împrejurimile Panteonului sub ameninţarea armelor şi convinşi de iminenta distrugere, cu ajutorul minelor, a operei lui Soufflot. Soţia mea nu se întorsese din Montmartre, ceea ce nu mă mira în acele împrejurări şi eram îngrijorat pentru mama, care rămăsese într-un cartier de obicei liniştit, dar agitat odată cu începutul tulburărilor revoluţionare. Pe la patru dimineaţa, oaspeţii mei s-au culcat pe nişte saltele în sufragerie, eu în camera nupţială, de data aceasta pustie, iar  în momentul în care zorii se iveau pe un cer care răsuna de zarva infamă a bătăliei, sunetul puternic al soneriei m-a făcut să tresar. Al alergat la uşă pe jumătate gol:  era mama, abia trăgându-şi suflarea, după ce îşi petrecuse toată noaptea strecurându-se printre baricade şi asistase, doar la câţiva paşi de locuinţa mea, în rue Poussy la masacrarea unor „insurgenţi”: bărbaţi, femei şi copii.

-Ah – mi-a spus ea – sunt soţie de militar, dar astăzi am oroare de arme şi uniforme.

Ah, ce de mai sărutări şi de efuziuni!

-Şi soţia ta?

În momentul acela soneria s-a auzit pentru a doua oară. Era nevastă-mea. În sfârşit! De data aceasta am strâns-o tare în braţe şi am plâns de fericire toţi trei. I-am făcut scăpaţi pe prietenii noştri care se compromiseseră, ceea ce am reuşit cu ajutorul garderobei mele, care a sărăcit puţin, dar şi al admirabilului  nostru proprietar nostru de atunci, domnul Brazies senior, care, ca un adevărat om de inimă, s-a implicat în această operaţie de salvare. Fugarii au reuşit să ajungă acasă întregi, chiar dacă Lepelletier a avut o mică aventură: aflat sub drapel în timpul războiului, el a a participat vitejeşte la campania Parisului, începând cu retragerea de la Mézières şi chiar dinaintea porţii mele s-a întâlnit cu nişte soldaţi din regimentul lui, conduşi de un sergent pe care îl cunoştea şi cu care băuse la cantină, iar acum avea să bea în virtutea ordinului N. de B.

După ce ei amicii au plecat, soţia mea ne-a anunţat că era însărcinată în luna a doua, ceea ce pentru o vreme m-a apropiat iarăşi de ea, mai mult la îndemnul mamei care începuse să aibă bănuială că în căsnicia mea lucrurile cam scîrţâiau.

Şi totul a mers de bine de rău… până la sosirea la Paris, prin octombrie 1871, a lui Arthur Rimbaud, faţă de care nevastă-mea a nutrit de la bun început o gelozie cu totul nejustificată, cu totul josnică şi detestabilă; nu putea fi vorba în principiu de vreo afecţiune, nici măcar de vreo simpatie între două naturi atât de diferite cum erau cea a lui Rimbaud şi a mea, ci de o admiraţie şi de o uimire extremă vizavi de acest băieţandru de şaisprezece ani, care a scris de atunci lucruri – aşa cum foarte bine spunea Fénéon – „poate mai presus de literatură”.

Aici se sfârşesc momentan confesiunile mele. Ansamblul operei mele în proză şi în versuri vorbeşte în suficientă măsură, unii chiar spun că exagerat de mult, despre defectele şi viciile mele, ca şi despre neşansa căreia a trebuit să-i fac faţă, cu mai multă sau mai puţină demnitate.

Totuşi, lăsând deoparte orice orgoliu şi orice vanitate, cuvintele lui Rousseau mi-ar putea servi drept o morală  mijlocie de viaţă:

„Eşti trufaş dacă te compari”

Sau mai curând concluzionând în felul creştinului care am încercat să fiu şi care nu a dispărut încă poate definitiv ar trebui să repet, vorbind despre întregul meu trecut, împreună cu acel mare auto-confensor care a fost admirabilul episcop al Hyponnei:

Domine, noverim te.

verlaine – confesiuni (trad.o.s.)

XVI

La naiba, îi tot dădeam înainte! Nu eram în stare s-o isprăvesc! Cine a băut va mai bea, o Doamne, iar cel care loveşte, potrinit cuvântului tău, o să piară lovit. Urmau mulţimi, grămezi, valuri de împăcări sincere – cum de nu! – apoi totul pornea iarăşi de la început. Ca într-un joc cu mingea,  ca la fotbal de pildă, de vreme ce uneori se ajungea până la lovituri de picior. Şi asta a durat, cu toate contrabalansările, cu toate compensaţiiile ce apăreau din când în când, până s-a terminat asediul Parisului. Trec peste eroismele acelor zile posomorâte, ce m-au procopsit cu guturaiurile, care vor avea ca urmare reumatismul din viitor şi…din prezent. Apoi cu bronşitele, graţie cărora am putut să părăsesc „armele” şi să mă întorc la viaţa civilă, apoi cu soi de infern intermitent, din care nu m-a smuls, cu nişte mijloace neobişnuite, aşa cum se va vedea, şi pentru un timp mult prea scurt, tocmai Comuna, cu toare ororile ei de neînchipuit.

Rămăsesem la Paris după 18 martie. Mai întâi pentru că aici îmi aveam slujba, chiar la primărie, unde-şi instalase sediul insurecţia triumfătoare; apoi pentru că mama, bolnavă în momentul acela, îşi avea casa în rue Ecluse, iar eu şi soţia mea ocupam pe chei un apartament frumos, care avea un balcon pe care îl împărţeam cu doamna Clément, soţia deja celebrului ex-comisar imperial din comisiile judiciare, aflat pentru moment în străinătate; în sfârşit pentru că mişcarea din 18 martie fusese pe placul meu,deoarece mi se părea o revanşă asupra laşităţii dovedite de oamenii lui Patru Septembrie   şi deoarece aveam prieteni printre noi veniţi la putere. Raoul Rigault, de exemplu, timp de atâţia ani coleg de şcoală cu mine la insitutul L…. Jules Andrieu cu care fusesem mai recent coleg la primărie şi încă şi alţii. Dar nu acest din urmă considerent avea prioritate în opţiunile mele politice; nu, eu iubisem, înţelesesem (sau cel puţin aşa credeam) şi simpatizasem cel puţin de la bun această revoluţie iubitoare de pace şi în acelaşi timp pusă în slujba adevărului. Si vis pacem para bellum… În virtutea acelui manifest, rămas anonim din cauza numelor obscure şi modeste prin propria lor bună voie, înşirate în simpla rubrică a Comitetului Central, care, aşa cum încercam să-l caracterizez în nişte versuri din care îl mai ţin minte doar pe primul – „Şi fără declamaţii şi fără de dispute” – pusese cu aplomb, cu fermitate şi în mod corect chestiunea politicii interne şi indica, dintr-o trăsătură, viitoarea problemă socială care trebuia rezolvată illico, fie şi pe calea armelor. Dar lucrurile se stricaseră de atunci. Faţă în faţă cu guvernul absolutist de la Versailles şi cu manevrele à la Cavaignac, puse în practică de Thiers ca  în rue  Transnonnain  şi rue de Poitiers, această frumoasă mişcare populară, poate singura mişcare populară inteligentă din istoria tuturor Revoluţiilor Franceze din acest secol, a fost înlocuită de o reconstituire, istorică până la plagiat, a unei imposibile Comune a Parisului, guralivă, dezordonată şi pe deasupra doctrinară. Dar nu conteză, pe vremea aceea acest cuvânt avea o putere magică asupra spiritului meu îmbibat cu un hebertism pitoresc şi m-a sedus tot aşa cum mă convinsese atât de clara, de frumoasa şi de bine dusa la bun sfârşit mişcare din 18 martie.

Aşa încât, atunci când  a venit în cele din urmă jalnicul sfârşit al Comunei, nu mă simţeam tocmai în largul meu. Adevărul e că, după ce-mi păstrasem slujba umilă de la biroul de ordonanţe, acceptasem sinecura – în lipsa oricărei  ordonanţe de plată, care era imposibil de obţinut în condiţiile  acelei administraţii, care venea după cele şase luni ale unei administraţii încă şi mai proaste – sau mai bine zis acceptasem funcţia onorifică de „şef de birou de presă”, al cărei titular, care avea să fie condamnat de un consiliu de război, exista şi se găsea vizavi, în clădirea ministerului de interne. Am rămas în vechiul meu birou, în care ar fi fost loc pentru doi şi pe a cărui uşă, cu geamurile nespălate din timpuri imemoriale, scria: „Accesul publicului interzis.”

Treaba mea era să citesc jurnalele şi să semnalez articolele favorabile sau ostile Comunei. Eram ajutat în aeasta muncă, nu prea grea, de un om de vreo cincizeci de ani, pe care aveam suficiente motive să-l cred un turnător deghizat în comunard fanatic; acesta decupa şi lipea pe nişte foi de hârtie mari şi liniate paragrafele  subliniate în prealabil de mine cu un creion roşu şi cu altul albastiu şi însoţite de nişte comentarii viguroase în stilul meu. La ora patru mă duceam să-mi înmânez opera membrului din Consiliu care răspundea de asta. Ce s-a întâmplat cu aceste rapoarte n-am nici cea mai mică idee, căci incendiul care avea să survină la Hôtel de Ville va face să dispară definitiv aceste documente administrative, împreună cu alte lucrări, în versuri şi proză, a căror pierdere nu o deplâng, aşa cum nu-mi reproşez nici rolul destul de prostesc pe care l-am jucat în timpul celor două luni de iluzii, iluzii,pe care, în ultimă instanţă, nu-mi rău că le-am avut.

Eram aşadar cam îngrijorat în privinţa zilei de mâine, când, în dimineaţa următoare unei seri de mai în care participasem – ce specatacol de un neruşinat cabotinaj! – la o întrunire publică în biserica Saint-Denis du Saint-Sacrement, am fost trezit de vocea soţiei mele, care vorbea prin somn. Ea spunea: „Iată-i! Muşte murdare! Sunt aici! Sunt aici! Să fugim, Paul!” Apoi s-a trezit, nu şi-a mai amintit, aşa cum se întâmpla totdeauna, ce visase, i-am povestit eu şi am izbucnit în râs amândoi.Pe urmă am sunat servitoarea să ne aducă ciocolata de dimineaţă. Această creatură caraghioasă, „gâsculiţa#, cum îi spuneam, deosebind-o de „gâscă”, o altă servitoare a socrilor mei, chiar înainte de a pune cele două cele două ceşti şi cele câteva cornuri pe noptierele noastre (am spus oare că patul nostru se găsea la mijloc, potrivit mai vechiului nostru proiect, puţin ameliorat în favorea mea?) a început să să ţipe: „Au intrat, doamnă! Sunt la poarta Maillot!”

Era adevărat, aşa cum m-am putut asigura numaidecât, zărind fumul obuzelor care explodau, trase din apropiere, la Arcul de Triumf, şi mai încolo, în plin Champs-Élysées.

Oamenii care alergau pe stradă, tobele ce auzeau din toate părţile bătând apelul, clopotul de la Notre-Dame sunând alarma au confirmat imediat vestea neaşteptată.

-Paul, dă-mi voie să alerg până în Montmartre (socrii mei, cu acel instinct al lor de a evita pericolul, se mutaseră din nou în rue Nicolet), mă întorc numaidecât.

-Du-te – i-am răspuns eu, adaugând, de altfel pe un ton nu prea gentil, fără s-o îmbrăţişez din câte ţin minte:

-Şi mai ales să aduci noutăţi!

Am rămas acasă, având poate unele intenţii cu servitoarea, care era drăguţă şi aşa de înspăimântată, încât mi-a dat de înţeles, de cum am rămas singuri, că are nevoie de puţină încurajare.

 

verlaine – confesiuni (trad. o. s.)

XV

Noaptea nunţii? A făcut tot ce îmi făgăduise, aş îndrăzni să spun tot ce ne făgăduiserăm în privinţa asta unul celuilalt, ea şi cu mine, căci au fost, în acele ore divine, tot atâta delicateţe din partea mea şi tot atâta pudoare din partea ei câtă pasiune reală şi arzătoare din noastră, a amândorura. Noaptea aceea a fost fără egal în viaţa mea ei, dar şi în viaţa ei – chezăşuiesc pentru asta – în întreaga viaţă a ei! Şi a fost urmată de multe alte nopţi consecutive care constituie poate pentru mine cele mai frumoase amintiri sentimentale – deşi am iubit mult în viaţa mea, poate prea mult? Nu, cu siguranţă nu. Iar dragostea, vă rog să mă credeţi, înainte de a mă blama dinainte, dragostea este dacă nu totul, atunci aproape totul, mobilul cvasi-unic al tututor acţiunilor demne de acest nume. Nu-mi vorbiţi de alte lucruri cum  ar fi ambiţia, câştigul, gloria, poate eventual doar de Artă. Dar Arta, numai ea singură…?

Oricum am petrecut o săptămână în casa de rue Nicolet, apoi alta, pe urmă câteva zile într-un apartament pe care l-am ocupat în rue du Cardinal-Lemoine, aşadar în total vrei cincisprezece zile delicioase, copilăroase şi grave în acelaşi timp, care avea să se  isprăvească însă curând, mai întâi pentru o vreme, apoi pentru totdeauna, Dumnezeule răzbunător!

Ziua de 4 septembrie a exploda brusc ca o bombă, căci deşi, veştile din război erau sumbre. nimeni nu bănuia proporţiile dezastrului. Vai, eu am întîmpinat-o cu un entuziasm care nu se făcea vinovat de nimic, pentru aveam convingeri sincere şi dezinteresate şi pentru că rămâneam patriot, da, patriot, şi cu toate că înţelegeam argumentele celor care nu-mi împărtăşeau convingerile, nu le puteam admite. Când mă gândesc bine la toate astea acum, când nu mai am alte opinii decât cele filosofice,  îmi dau seama mulţi nu vedeau în dezastrul celui de al Doilea Imperiu un dezastru al Franţei, dar vedeau în schimb doar Republica reînsufleţită ( e adevărat că pentru apărarea patriei)  în această Republică  adusă de furgoanele străinilor, lucru atât de mult  reproşat acelei mai curând stângace şi nefericite decât lipsite de onestitate restauraţii din 1815.

Soţia mea, care, risum teneatis, avea şaisprezece ani şi ne aparţinea  mai mult mie şi micuţului ei, decât proapătului-i menaj, îmi împărtăşea bucuria aproape lipsită de pietate şi era un prilej de plăcere şi de compasiune în acelaşi timp, din cauza naivităţii ei drăgălaşe, s-o auzi spunând: „Acum dacă o aveam (se referea la Republică) totul este salvat, nu-i aşa? Va fi ca în…. ca în …”  Voia să spună Nouăzeci şi Trei, aşa că i-am suflat data acelui „episod care nu se va mai repeta niciodată”, după spusele domnului von Bismarck. În sfârşit, toate acestea reprezentau un destul de ridicol început a ceea ce urma să se numească cu două sau trei luni mai târziu „febra obsidională”. Dar era şi din vina mea, care nu-i adresasem în Cântecul bun, ce tocmai apăruse, dar nu putuse fi pus în vânzare , fireşte,în asemenea condiţii, şi nişte versuri  puţin mai „pompieristice”. Pe cât posibil à la Paş’opt, pe care îl admiram mult pe vremea aceea.

Trăim pe-un timp de infortună

Când sufletele se cunună

Spre a spori curajul lor.

Când vremurile sunt bolnave

Doar două inimi pot sta brave,

Sfidându-i pe biruitori.

Într-o nuvelă intitulată Pierre Duchatelet am înfăţişat de altfel îndeajuns, cu ajutorul unei istorii imaginare pline de violenţă, aceste infinit de mărunte detalii legate de primele mele zile de căsnicie, care s-au întâmplat să fie pe timp de război. În ce mă priveşte, îmi tăiam orice încercare de a mă da înapoi de la datorie şi în timp ce o bună, o  foarte parte dintre colegii mei de la Prefectura Senei se grăbeau să beneficieze de numeroasele scutiri acordate tuturor funcţionarilor de stat precum şi celor de la municipalitate în ceea ce priveşte recrutările în Garda Naţională de marş, dar şi în cealaltă, rezervată necombatanţilor,m-am înscris în Batalionul 160, Rapée-Bercy, care fusese campat între Issy, Vanves şi Montrouge. Din două în două zile, înarmat cu puşca mea primitivă, care ulterior a fost înlocuită cu un model mai nou, mă duceam să fac nişte gărzi absolut inutile. La început era încântător – nu exagerex deloc! – absolut încântător. Mai întâi pentru că era în acea delicioasă lună septembrie, cu dimineţile ei uşor acidulate şi luminoase, atât de dragi persoanelor matinale, aşa cum am fost şi eu întotdeauna, iar apoi pentru mersul pe jos, instrucţia, gimnasticile astringente şi aperitive pe cât posibil etc. erau pentru mine lucruri noi şi aţâţătoare. Desigur, această medalie militară îşi avea şi reversul ei, care era, având în vedere doar aspectul său imediat (dar asta intra oarecum în planurile noastre eroice: ale mele şi ale soţiei) despărţirea de o zi şi o noapte, de altfel repede şi bine compensată, prin porţii duble de săruturi şi mângăieri, dar mai era, vai, în ce mă privea şi obiceiul destupatului,  al trecerii pe la negustorii de vin, al pipelor bine stropite şi al expresiilor soldăţeşti, pe care ajungi să le reţii şi să le întrebuinţeti în cele din urmă, iar acestea au dus, toate, la cea dintâi ceartă a noastră. Prima ceartă a unei proaspete căsnicii! Ce mai poveste!

Asta s-a întâmplat după ce am revenit într-o zi de la fortificaţii târziu şi bine aghesmuit cu vin sau absint. De sum m-a văzut, soţia mea a izbucnit mai întâi în suspine, apoi în reproşuri. Ei bine. era deja prea mult; m-am supărat şi eu. Şi chiar foarte rău. A doua zi, care era pentru mine o zi de birou şi de relaş relativ, întorcându-mă mai devreme ca de obicei, căci îmi terminasem treaba de la primărie, nevastă-mea nu era nicăieri.

„Doamna mi-a spus când a plecat că n-o să se întoarcă decât la cină. Este la părinţii dumneaei.” Or părinţii, ca urmare a unei ciudate strategii, prin care voiau să se pună la adăpost de bombardamente,ăşi părăsiseră locuinţa din Montmartre şi îşi luseră un apartament în bulevardul Saint-Germain! La doi paşi de noi, de altfel. Fără să-mi mai trag niciun pic sufletul şi puţin furios – în fond de ce şi pentru ce? – am avut proasta inspiraţie să mă duc acolo,nu însă înainte de a întreba când a plecat doamna. De puţin timp. Dar parcă poţi avea încredere în servitoare, mai ales în servitoarele femeilor tinere? Bineînţeles că mi-am găsit nevasta, care m-a primit chiar cu o bucurie sinceră fără nicio îndoială, dar care. în starea de spirit în care mă găseam atunci, mi s-a părut cam batjocoritoare. Iar seara, la noi, după o cină arsă, cu carne de cal şi ciuperci conservate, s-a produs o a două scenă şi cea dintâi palmă.

Ferească-vă Dumnezeu să o faceţi pe prima  şi s-o daţi pe cealaltă.

Aveam să-mi regret amarnic, în virtutea logicii însăşi, a legilor morale ba chiar şi a celor… fizice (apropo de legea vitezei dobândite) dubla iniţiativă legată de acest caz….de conştiinţă.

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

XIII

Şi, după ce ducându-mă acasă şi încercând să par calm, deşi eram de-a dreptul nebun, am îmbrăţişat-o pe mama, căci nu mă sustrăgeam niciodată acestei datorii, şi am cinat la repezeală, am părăsit cu o grabă pe care ea trebuie s-o fi pus pe seama bucuriei că aceea era ultima seară de dinaintea celei care avea să-mi aducă bucuria supremă şi am alergat într-o suflare spre paradisul meu pe care îl socoteam pierdut.

Acolo, aşteptând-o pe „domnişoara” să coboare, am încercat să-mi iau o mină cât mai potrivită şi, tuşind discret în căuşul palmei, să-mi dreg glasul pe potriva situaţiei. Am crezut că reuşisem, cel puţin în parte, dar, de îndată ce a apărut Ea, întregul meu eşafodaj de calm şi de sânge rece s-a năruit sub tumultul unei emoţii fără pereche care a făcut ca discursul pe care îl pregătisem să fie fărâmiţat de exclamaţii ilogice şi de cvasi-suspine. Povestea mea, relatată în felul acela, a zăpăcit-o la început, m-a pus s-o repet de mai multe ori, iar concluzia ei, după ce am simţit că  îmi împărtăşea temerile, care deveneau tot mai evidente pe măsură ce, tot repetată, istorisirea mea începea să se limpezească, şi pe care de altfel nu izbutea să şi le ascundă, a fost doar un murmur slab, care m-a izbit drept în sufletul tulburat de stări de spirit contradictorii.

-E imposibil! E cu totul imposibil!

Da, era imposibil, dar totuşi… şi i-am arătat un ziar pe care îl cumpărasem în drum.

Atunci i-au dat lacrimile, şi văzând-o aşa, am început să plâng şi eu. Am fost cuprins de o puternică exaltare, şi, doar după nenumărate lamentaţii, ale mele şi ale ei, căzând în genunchi şi înfundându-mi aproape capul în poalele hainei sale de casă albe şi simple care îi înălţa puţin talia şi îi angeliza oarecum corpul care vădea o uşoară tendinţă de îngrăşare, am îndrăznit  să-i dau de înţeles, luîndu-mi o mulţime de precauţiuni (dar poate că din seara sărutului dat pe gură era mai lămurită asupra celor celor la care va trbui să se aştepte odată căsătorită) că ar fi crud, inuman din partea ei şi păgubos pentru amândoi deopotrivă, indiferent de ce se va întâmpla, chiar şi dacă a doua zi ni se va refuza, în virtutea decretului imperial, să fim declaraţi căsătoriţi, să nu-mi acorde, înainte de plecarea mea la regiment, tot ce-i voi cere, fie şi acel lucru la care făcusem aluzie în ultimele versuri pe care i le oferisem. Ea mi-a promis tot ce doream şi, cum ştiam că îşi ţine întotdeauna cuvântul, m-am ridicat mai ferm, mai hotărât, am redevenit eu însumi şi, după ce i-am sărutat mânuţa puţin febrilă, am plecat de acolo într-o stare confuză, bucuros şi necăjit în acelaşi timp, dar, una peste alta, îmi era bine.

Noapte calmă, somn fără vise; trezire matinală, mai curând bucuroasă. În definitiv, nutream o speranţă încântătoare, inima şi simţurile mele se bucurau de o certitudine. Va fi bine, oricum! Căci dacă eram îndrăgostit, acum, când îndrăgostitul putea conta pe împlinirea dorinţelor sale concrete, eram totuşi şi patriot şi „să mor pentru patrie”, cu o dragoste satisfăcută în minte şi sânge, mi se părea chiar un lucru bun şi frumos.

Am ajuns cu mama în rue Nicolet pe la ora unu, înainte ca trei trăsuri de piaţă să vină după „nunta” alcătuită din cei patru martori ai noştri, printre care se numărau, alături de un medic militar, vechi prieten de familie şi un savant de la Institut, regretatul meu Léon Valade şi dl. Paul Foucher, cumnatul lui Victor Hugo şi poate omul cel mai miop din Franţa, care, după ce i-am fost prezentat de viitoarea mea soacră, când ieşeam de la concertul Pasdeloup nu reţinuse din toată înfăţişarea mea decât un singur detaliu, despre care le spunea tuturor celor pe care îi socotea interesaţi: „L-am văzut mai zilele trecute pe logodnicul domnişorei M. E de necrezut ce păr poate avea omul ăsta.” Or, încă de vremea ceea începuse să capete contur, şi încă binişor, chelia desăvârşită care mă deosebeşte astăzi de câţiva dintre contemporanii mei, chiar şi dintre cei mai favorizaţi de natură în această privinţă. În aşteptarea puţin numeroşilor invitaţi  (având în vedere războiul şi noutăţile din ce în ce mai proaste), printre care dl. Camille Pelletan, un vechi camarad, pe atunci poet şi chiar autor al unei comedii în versuri pe care ar fi trebuit cu sigranţă s-o tipărească, deoarece, ca şi micile sale poeme, pe care le citea cu plăcere apropiaţilor , trăda o anume influenţă a lui Banville, dar şi o certă originalitate. Viaţa, care este aşa de barocă, a făcut din acest fantezist amabil, spontan, strengar şi copilăros la începuturile sale, un om politic pe care unii, dintre aceia ce, fără a păgubi pe nimeni, s-ar putea instala în fruntea imbecililor reportajului parlamentar, l-au transformat, folosindu-se de tot felul de piese, într-un Bau-bau sau un diavol care iese zburlit dintr-o cutie cu arc, pe care îl ştie chipurile toată lumea şi pe care nimeni nu l- văzut vreodată.

Logodnica mea a coborât toată îmbujorată sub lungu-i voal alb. Nu mai păstra nicio urmă a recentei sale convalescenţe şi devenise poate, ea, miniona de odinioară, puţin mai robustă. M-a salutat cu o privire în care se putea citi asigurarea, minunata asigurare din ajun, şi hotărârea de a-şi respecta promisiunea pe care mi-o făcuse. Îndrăzneala ei m-a făcut încă şi mai cutezător şi pe mine şi i-am strâns cu puterea pe care ţi-o dă jurământul mâna, de asemenea fermă. Încântat, am escaladat aproape cu un picior de cuceritor scara celei de a doua trăsuri în care se instalaseră trei dintre martorii noştri, printre care şi dl. Paul Foucher, ce termina de rostit tocmai în momentul acela o frază care spunea că voi avea foarte mult noroc dacă vom fi scutiţi de conjugo, adică de rigorile decretului din ajun.

Ceremonia, totdeauna puţin ridicolă, a cununiei civile, capătase parcă un aer de solemnitate şi mai pronunţat de acea nelinişte pe care o împărtăşeam toţi în mai mare sau mai mică măsură, a început cu lecturi şi a continuat cu semnături ce parcă nu se mai isprăveau niciodată. După care primarul arondismentului, care se deranjeze în persoană, deoarece socrul meu era nu ştiu ce mare legumă, consilier cantonal sau aşa ceva,  a început să enunţe la repezeală articolele din Cod care se refereau la împrejurarea de faţă şi ne-a pus în cele din urmă întrebarea care constituia punctul culminant al acestei ceremonii:

-O luaţi în căsătorie de bună voie şi nesilit pe domnişoara cutare? De bună voie şi neslită de nimeni îl luaţi în căsătorie pe domnul…?

Am răspuns amândoi „da”, vă încredinţez de asta, aşa cum se cuvenea, „tare şi răspicat”.

Cununia religioasă, care s-a desfăşurat peste un sfert de oră la biserica Notre-Dame de Clignancourt, ne-a lăsat indiferenţi, chiar şi pe „soţia mea”, care, în ciuda lustrului pe care convenienţele sociale îl impuneau în vremurile acelea revolute, nu era mai credincioasă decât mine sau decât părinţii ei.

Şi Dumnezeu? Aşa sunt timpurile, nu se mai gândeşte nimeni la el.

Singura notă particulară, dar plăcută, a acestei din urmă ceremonii a fost prezenţa în sacristie a domnişoarei Louise Michel, care îşi câştiga traiul pe vreamea aceea dând lecţii particulare, iar soţia mea se numărase printre elevele ei. N-a îndrăznit – mi-a mărturist după aceea, dezvăluindu-şi prezenţa  acolo, căci eu n-o cunoşteam după înfăţişare – să mă abordeze pentru a mă felicita potrivit obiceiului, dar i-a dat soţiei mele câteva versuri în care ne îndemna să fim buni cetăţeni şi să ne punem pe procreat, ca să aducem pe lume şi alţii. O inimă mare, naivă, prea bună, dar mare cu adevărat, în ciuda atâtor frumoase greşeli!

Şi dă-i bici apoi, vizitiu, pentru dejunul sărbătoresc  din rue Nicolet, pentru ceaiul şi pianul de până la ora zece, şi în sfârşit, pentru noaptea de nuntă!

 

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

XIII

În ciuda reproşurilor  pe care mi le făceam în sinea mea (căci la bun s-o alarmez pe copila aceea, poate fără niciun motiv?), n-am putut să-i împărtăşesc lui Mathilde, în seara zilei următoare, de-a lungul unei discuţii înflăcărate, sumbrele mele presimţiri, cărora ea le-a răspuns într-o manieră care mă întrista şi mă încânta totodată. Totuşi, pentru a îndepărta de noi aceste gânduri întunecate, şi eu şi ea ne-am ocupat de cele mai mărunte detalii ale ceremoniei care urma să aibă loc peste câteva zile. Croitoreasa ei trebuie să fi asudat din greu, iar eu nu-i lăsam nici un moment de răgaz croitorului meu. În acelaşi timp, eu o iscodeam cu discreţie pe viitoarea mea soţie, cu care mă plimbam, sub egida mamei sale, în zilele de odihnă – da, de o bună bucată de vreme, căci îmi amintesc  ca acum că în anul acela am văzut ultimele măşti de carnaval serioase (un boeuf gras şi un chie-en-lit) pe o grindină memorabilă în această glacială (sau toridă) Place de la Concorde – o iscodeam aşadar – cum am zis – cu discreţie pe viitoarea mea soţie în legătură cu cadourile pe care ar fi binevoit sa le primească în modestul coş de nuntă pe care i-l destinam, cu regretul că acesta nu putea să fie unul cel puţin regesc, iar opririle noastre la vitrinele bijutierilor şi ale magazinelor de lenjerie fină erau nenumărate.

Toate ne mergeau deci foarte bine şi, cu două zile înainte de ziua binecuvântată, dimineaţa mi-a putut admira trezirea voioasă din somn, mersul vesel la birou, după ce i-am dat un sărut drăgăstos mamei,  îngrijorată şi din cauza veştilor despre război şi a felului în care vor influenţa acestea deliberările Camerei, dar încântată de buna mea dispoziţie de moment, şi, în sfârşit, zelul administrativ, obiect al unei admiraţii neliniştite din partea colegilor mei, care nu mă văzuseră niciodată atât de harnic, şi a şefilor mei, care erau efectiv uluiţi.

Da, totul mergea de minune, când, pe la sfârşitul zilei de birou, cam la patru jumătate sau cinci, în lumina fadă a încăperi cu pereţii ticsiţi până la refuz de dosare pline de hârtii, în care ne aflam patru inşi adăpostiţi în spatele unor paravane şi aşezaţi la nişte birouri, supraîncărcate la rândul lor cu alte hârtii în dezordine, cu călimări grele  cu grămezi ciufulite de bolduri, condamnaţi să înnegrim nişte foi albe, care aveau imprimate nişte anteturi, mereu cu aceleaşi formule, mandat de plată trimestrială etc. şi mereu cu aceleaşi nume: Guglielmini, Belloir şi tutti quanti, l-am văzut intrând, palid, dărâmat, de nerecunoscut, pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, L. de R., un tânăr cu o inimă debordantă, pe care l-ai fi putut crede exaltarea în persoană, ce mi-a spus brusc că metresa lui tocmai murise la naştere, că are de gând să se sinucidă, mi-a arătat, în sprijinul afirmaţiei sale, un revolver încărcat şi mi-a pus în mână un plic destul de greu, pe care nu trebuia să-l desfac – a ţinut să adauge – decât după moartea lui, apoi, mai înainte ca eu, stupefiat, să-l pot reţine, măcar pentru câteva explicaţii, care poate că i-ar fi schimbat intenţiile, a luat-o la fugă pe coridoare şi scări, observând că pornisem deja în urmărirea lui încercând să-l abat de la gândul îngrozitor al sinuciderii, să-l dezarmez, dacă era posibil, şi să-l reţin la mine, chiar şi cu forţa, dacă era nevoie.

Habar n-aveam unde locuia. Presupunând că mi-o lăsase în scrisoarea pe care tocmai mi-o dăduse, am desfăcut-o, dar plicul nu conţinea decât un testament în care R. mă însărcina să veghez asupra copilului a cărui naştere o costase viaţa pe sărmana femeie căreia nefericitul meu prieten voia să-i păşească pe urme. De adresă nici pomeneală. Abia a doua zi, după micul dejun, când mă pregăteam să merg la birou, am primit o telegramă semnată de R.  în care eram rugat să mă duc degrabă la Passy, strada cutare, numărul cutare. Tulburat,  plin de groază, dar dar cu marea speranţă, pe care de altfel o socoteam himerică, că nefericitul mă chema dorind să mă revadă şi să-şi aline disperarea cramponându-se de fidela mea prietenie, i-am scris un bilet şefului meu şi am luat neîntârziat o trăsură.

În ajun fusesem găsit în rue Nicolet oarecum răvăşit şi-mi fuseseră adresate – o, dar pe ce ton afectuos – câteva reproşuri. Am socotit să trebuie să mă disculp punând figura posomorâtă pe care o afişam pe seama unei oboseli crâncene, datorate muncii excesive de la birou, blestematul de birou, de unde nu voiau să-mi dea, înainte de cununie, nici măcar două sau trei zile de concediu, oferindu-mi doar patruzeci de ore nenorocite de relaş după ziua căsătoriei.

Când am ajuns la Passy , l-am găsit pe L. de R., întins în pat, îmbrăcat de sus până jos, cu fruntea străpunsă de un glonte. O, capul acela, care fusese atât de frumos, cu paloarea lui plină de căldură şi cu lungile-i plete romantice, capul acela nefericit, era acum vânăt, cu ochii încă plângători sub pleoapele pe jumătate deschise, cu gura strâmbătă într-o parte de o grimasă şi dându-i la iveală dinţii , deschisă pentru o dureroasă suflare din urmă.

A trebuit să mă pun numaidecât la dispoziţia mamei sale, care nu mă cunoştea decât din spusele fiului ei şi pe care cumplita stupoare, în mai mare măsură decât uriaşa ei disperare – un fiu unic, care îi fusese nespus de drag şi care îi răspunsese cu aceeaşi iubire – o făcea incapabilă – îndurerată şi parcă jignită de  această moarte a cărei cauză fusese o necunoscută – să se ocupe de toate acele lucruri jalnice pe care le presupune un deces şi mai ales unul socotit ilegal. O anchetă, formală, dar totuşi sâcâitoare, a medicului de la primărie, „subordonat unor ordine speciale”, o vizită, încă şi mai ofensatoare, a secretarului domnului comisar de poliţie al cartierului, declaraţii, martori de audiat, căci Parisului nu-i place să contrasemneze decesul unui om care s-a săturat de viaţa asta de aici.

Mai mult decâr atât, mama, bună catolică, m-a însărcinat să-l conving pe preotul din Passy ca trupul neferecitului ei fiu să fie dus în biserică. Am găsit de altfel în persoana acestui cleric un om foarte afectat de cele întâmplate şi extrem de mişcat de demersul meu, care, după ce, aşa cum i se părea că o cere vârsta mea şi sinceritatea emoţiei pe care o manifestam, mi-a ţinut o mică predică, declarând sau mai degrabă lăsându-mă să înţeleg că aş fi un necredincios, mi-a acordat favoarea unui ceremonii funebre de trei ore pentru a doua zi.

A doua zi, aşadar chiar în ajunul căsătoriei mele – de data aceasta, cu o seară înainte, am explicat în rue Nicolet motivul atitudinii mele neobişnuite, care nu mi-a fost luat în nume de rău, ba dimpotrivă – şi după ce am trimis un nou bilet la birou precum şi câteva invitaţii la ceremonie, am asistat, însoţit (deşi le scrisesem la mulţi) doar de Anatole France, care îmi era demult şi avea să-mi fie totdeauna un prieten apropiat, la scurtele rugăciuni de după amiază şi la cuvântul de rămas bun adresat celui ce nu s-a mai simţit în stare să se înfrunte cu viaţa asta cumplită.

Incidentul care urmează arată mai bine decât orice analiză psihologică starea de surecitare în care m-am întors la Paris.

Adevărul tocmai explodase în piaţa Vendôme. După ştirea falsă despre victoria lui Mac Mahon, care făcuse, cu două zile înainte, să fie pavoazate la nebunie ferestrele din cartierul –vai! – tocmai al Bursei, venise vestea triplei înfrângeri şi a retragerii „în perfectă ordine” a armatei Rinului. În aer plutea o ameninţătoare şi – aşa cum se va vedea – absurdă stare de nervozitate. Ziarele erau smulse din mâinile vânzătorilor. Am cumpărat unul şi, aruncându-mi ochii peste el, starea de spirit febrilă în care mă găseam din ajun a devenit paroxistică şi nici nu mă instalem bine pe terasa de la Café Madrid, unde am găsit câţiva cunoscuţi, literaţi şi (nu li se spunea încă aşa) politicieni când, la trecerea unui regiment care intona Marseieza, un formidabil strigăt de „Trăiască Republica!” izbucni din toate piepturile, sau aproape din toate, căci, cum mă ridicasem şi mă apropiasem de marginea trotuarului, ca să-mi fac atitudinea cât mai vizibilă – credeţi-mă, doar din instinct şi nu sperând, după iminenta instaurare a „Glorioasei”,  într-o subprefectură – un domn cu pălărie rotundă şi cu aerul unui unui negustor de bumbac în delir m-a apostrofat: „Trebuie să strigi să trăiască, Franţa, cetăţene! Într-o asemenea zi nu mai există partide, nu mai există drapele etc.!” şi pentru a-mi demonstra adevărul spuselor sale, mă arătă cu degetul unor agenţi care se apropiară şi puseră mâna pe mine. Atunci, în timp ce eu gesticulam ca un nebun, proclamându-mi încă o dată şi încă o dată din  toate puterile şi vă rog să mă credeţi că şi din toată inima ataşamentul pentru republică, camarazii de pe terasă şi câţiva inşi din public, mă smulseră din mâinile agenţilor, care de altfel nu mă ţineau cu foarte multă convingere, astel că, în ovaţiile mulţimii, am reuşit să fug prin pasajul. Bună afacere! Ce frumoase veşti despre mine  s-ar fi putut auzi în seara aceea în rue Nicolet! Şi epuizat, mort de sete, cu ţinuta într-o dezordine care reclama un pic de atenţie acordată cravatei şi altor accesorii, am intrat la Café du Mulhouse, care pe urmă s-a transformat în restaurant, iar pe locul ei (inclusiv al grădinii) se va instala mai târziu muzeul Grévin. Acolo am comandat ultimul absint, pe care ar fi trebuit să-l fi băut de multă, de nu îndestul de multă vreme, şi ziarul de seară cel mai bine informat  care era timpul acela La Patrie, în forma patriarhală şi îndesată pe care – să fi fost oare bine? – a pierdut-o de atunci. Primul lucru care mi-a izbit ochii şi pe care îl reproduc  aici aproape textual, în toată cruzimea lui înspăimântătoare a fost următorul: „Eugenia, regentă, celor de faţă şi celor care vor veni, salutare! Promulgăm, după consultarea guvernului, votul Corpului Legislativ şi adoptat de senat, articol unic: „Toţi bărbaţii necăsătoriţi, din clasele 1844 şi 1845 care nu fac parte din contingent, sunt chemaţi sub drapel.”

Asta era! Căsătoria mea nu mai avea să aibă loc!

verlaine – confesiuni (trad. o.s.)

XII

E de înţeles că n-o să mă întind mult asupra acestui mic episod, despre care nu vorbesc aici decât  pentru că el a reprezentat un bun, un foarte bun prilej de a mă deturna oarecum de la o situaţie  ca să zic aşa fără ieşire, ţinând cont de starea mea, asupra căreia se abătuseră, ca într-un joc al închipuirii, nişte evenimente cumplit de reale.

Marchiza M., pe care o cunoscusem la Nina şi care era ea însăşi o femeie remarcabilă  prin  darurile minţii şi ale simţirii,fiind în tinereţe prietena şi oarecum discipola lui Alexandre Dumas-Tatăl, ne-a invitat, pe Sivry, pe soţia, pe sora lui cea mai mică şi pe mine, să petrecem câteva zile la castelul M., în apropiere de Argentan. Un loc cât de poate de agreabil, în mijlocul unei câmpii plăcute cu păduri şi cu ape. Nu mai vorbesc despre cidrul bun şi tare, oricum nu mai mult decât despre vecinii neplăcuţi şi procesomani sau despre faimoasele curse hipice, care n-au fost decât distracţiile exterioare ale acestei scurte, dar pentru mine totuşi prea lungi vilegiaturi, de-a lungul căreia amabila noastră amfitrioana  ne-a oferit numeroase plimbări cu trăsura, mese improvizate, delicioase atât în privinţa veseliei cât şi a părţii lor subtanţiale, precum şi anecdote nespus de picante, pe care era în stare să le povestească la nesfârşit, în cea mai captivantă manieră cu putinţă.

Da, era prea lung acest totuşi atât de încântător popas la câmpie  pentru nerăbdarea mea de logodnic, pentru neliniştile mele de eventual guard mobil dintre cei mai patrioţi, pentru înflăcărarea mea de îndrăgostit dintre cei mai impetuoşi de pe faţa pământului, pentru mine şi toate ale mele. În fiecare zi primeam şi trimiteam scrisori care nu se mai isprăveau. Şi tocmai asemenea momente intercalam în proza mea stufoasă şi debordantă anumite „cântece bune” care nu urmau să facă parte din volumaşul care era deja la editor, sobre siete llaves, gata să apară exact în ziua când prinţul Galaor urma să primească mâna dulcii sale martire.

Iată de altfel, inedite cu totul, unele dintre aceste mici poeme, cu siguranţă puţin prea pipărate totuşi pentru a constitui un cadou de logodnă, dar potrivite şi în notă congruetă cu o nuntă care urma să se consume nu peste mult. Mi-am schimbat „maniera” de atunci. Dar asta nu are nicio importanţă, încerc o plăcere pe care n-o pot rosti în cuvinte ori de câte ori regăsesc după atâţia ani, în pulberea scuturată la sânge a sertarelor mele care n-au rămas niciodată prea multă vreme aceleaşi şi printre ruinele memoriei mele, asemenea epave rămase după un mare naufragiu al hârtiilor şi al amintirilor:

Iubita mea neprihănită,

Aştept de-atâta timp, iabraş,

Ca fericirea mea timidă

Să-şi ia plăcerea drept părtaş,

 

Să  vină clipa aşteptată,

Când  mâna mea, precum pe-o za,

Veni-va rochia să-ţi scoată

Şi lenjul fin care-i sub ea,

 

Să  strălucească în spledoare

(Doar lampa lumina-va lin)

Nevinovatu-ţi trup spre care

Târâş dorinţele îmi vin

 

Şi-n noaptea ceea nupţială

Să tot sărut necontenit

Carnea-ţi virgină-odinioară

Şi-acuma gata de nuntit

 

O să te-nvăţ atâta numa’

Cât trebuie să ştii când eu

În clipa asta de acuma

Te strâng în braţele-mi de zeu

 

Iar trupul tău care vibrează

Asemenea zăpezii-i-i

Şi (două arcuri) se-ncordează

Sânii-ţi cu vene albăstrii

 

Cât despre gura- ţi, desfăcută,

Ea stă, ca roza, s-o sărut,

Dar jos, sub a cămăşii cută,

Îmboboceşte alt sărut,

 

Iar şcolariţa de-altădată

(Am pentru asta mărturii)

Va fi curând bacalaureată

În iscusinţa de-a iubi.

 

Spui că vei face un copil,

Dar nu ştii-ntreaga partitură;

Sărutul, sigur, e util

Atunci când este dat pe gură

Pentru a face un copil,

 

Dar nu ajunge-un sărutat

Şi-i trebuinţă (lumea ştie)

Pentru copil, neapărat,

Să-mi fi de-a binelea soţie,

Iar eu să-arăt că mi-s bărbat

 

I-am scris aşadar de la M. aceste „versuleţe” dintre care ultimele două, văzute acum, după douăzeci şi patru de ani, au (în paranteză fie spus) o construcţie mai mult decât contestabilă, dar nu aveam atunci în minte decât un unic scop, acela de a-mi pregăti o noapte de nuntă fără oprelişti şi totuşi delicată, cât mai puţin penibilă, în fapt, pentru cei doi interesaţi de asta. Dar i le-oi fi trimis chiar în forma asta? Aici memoria mea nu e sigură, e foarte posibil să le mai fi îndulcit pe ici pe colo, dar nu în părţile esenţiale. Ele erau bune să ridice niscaiva voaluri, dar câte alte măsuri de prudenţă, mai viclene sau mai de bună credinţă nu erau trebuincioase în aceste manevre şi mai ales în cele care aveau să urmeze, dacă lucrurile o vor permite.

În sfârşit, a venit şi ziua întoarecerii, cea a cununie se apropia cu repeziciune. Dar, Doamne-Dumnezeule, câte aventuri (şi încă ce aventuri!) aveau să se mai interpună între cupa aceea divină şi  sărmanele mele  buzele uscate, care aşteptau şi tot aşteptau fără încetare. Da, nişte aventuri cu neputinţă de închipuit, într-un interval de timp atât, atât de scurt.

Căci era săptămâna momentului celui mare. Evenimentele înaintaseră şi înaintau cu paşi de uriaş. N-am văzut, de-a lungul liniei trenului local care ne readucea la Paris, până şi-n gările cele mai mici, decât rezervişti care se strângeau. Nu se mai vorbea decât despre războiul care începea aşa prost, despre trădări (deja!) etc.  Dacă ţineţi seama şi de cele pe care le-am spus mai înainte, e uşor de ghicit ce simţeam ca îndrăgostit şi ca eventual… guard mobil atunci când am coborât pe peronul trist al gării Montparnasse. (Cred că aţi remarcat că toate peroanele gărilor pariziene sunt triste, chiar şi atunci când nu ai de suferit – era situaţia noastă – neplăcerile taxei de peron.). Ceva de o tristeţe nedefinită plana,ca un crep de doliu în amurgul roşu şi negru al al unei seri de august înăbuşitoare şi pline de ameninţări, încărcată cu miresme jilave şi cu electricitate. Mulţimea, care de obicei se mişca nepăsătoare şi mai curând veselă la ora aceea  prin apropiere, staţiona acum în faţa chioşcurilor de ziare, iar din trăsura care ne-a dus pe Malul Drept am putut zări gesturi mânioase, degete ridicate ameninţător, capete care se clătinau. Fama cea cu o sută de guri îşi amuţise deocamdată miile de glasuri tânguitoare mai mult sau mai puţin sincere, care răspândeau veştile bune sau proaste, toate alarmante de altfel, mai ales pentru mine. Of, asta ar mai lipsi!