încă un franctiror singuratic: dan damaschin

Încă din primele sale volume de versuri, Dan Damaschin lăsa impresia unui spirit fantast, care, pe urmele lui Mihai Ursachi sau ale lui Dan Laurenţiu, transcrie în poemele sale experienţe de tip vizionar, recurgând la aglutinările imagistice guvernate de faimosul principiu al „fanteziei dictatoriale”, iar ipostaza lui lirică predilectă este cea a Poetului, aflat într-un dialog perpetuu, nu rareori tensionat, cu limitele limbajului şi ale poeziei: „Cu săgeţi cât acul de albină/S-a tras în copilul ce a ascultat la morminte/Cu pulberea de sulf mi se culcă polenul/În cutele de la veşminte.//Pe neluminate la încheietura plantei/Sorbi mercur argintiu în loc de rouă/Mâinile mele sunt bulgări de spumă/Adunată pe vâslele amândouă.//Smulg limba peştilor ce m-au văzut/Cum m-am iubit cu o ondină/Piaptănă tot aerul din jur, Lorelei,/Şi luntrea mea o să vină” (Lorelei). Acum starea de poezie e sinonimă cu aceea de reculegere, care este marcată de suspendarea contactului cu universul empiric, de trecerea din zona cunoaşterii senzoriale  în zonele vizionarismului oniric şi ale unui fantazări sans rivage, care vine din filoanele majore ale romantismului: „Pentru ultima dată vizionar,te-ai lepădat de pleoape,/Preainutile vâsle, într-un potop de aur/Răspunde în pajişti scunde, păscute fără grijă/Toba cutremurată, pielea unui taur.//Pe genunchii focului cărunt salamandre slobozite/Cu voia ta, primare instincte întărâtă/Chiar Parcelor le-a scăpat din vedere îmbarcarea-ţi/Ca o duminică pentru nimeni hotărâtă.//Cu aburii propriei guri de aproape un duh orfic/Pentru o vină de nespus e sfâşiat încă o dată/În pupilele fără de vedere ale puilor de animal nou născuţi//Cea de pe urmă obârşie a milei, cată” (Anul nimănui). Poezia devine acum echivalentul unei ascensiuni spre planurile de existenţă superioare pentru care personajul liric nu se simte însă suficient de „curat”, el are conştiinţa captivităţii în visceral, resimte teroarea corporalităţii şi a forţelor gravitaţionale ale acesteia, astfel încât actul creaţiei se transformă într-un eşec permanent, legat de neputinţa articulării în limbaj omenesc a coliziunii cu limitele umanului: „Ca o javră străină îmi îndepărtez răsufletul profanator/Adulmecând cimitirul unei miresme caste/Unei perle neculese strălucind în cuminţenie/Singură solia înecaţilor îi rămâne să adaste.//Înnimbez inocenţa lujerilor pâlpâind în temniţe obscure/Aspiri nefaima trilurilor dezmoştenite de ţărână/Pe buze epileptice înspumându-se luntrea lui Dumnezeu/Spre limanul niciunui rost de mână.//Cum hohotesc prăpăstii în urma mea fără să-mi pese/Cu duhul argintului viu cad la învoială/Faţa voind a-ţi limpezi, adâncul, parcă în răspăr/Îţi umple căuşul palmelor cu smoală” (Elogiul zădărniciei). În acest context apare motivul obsesiv al oglinzii, ce constituie o metaforă a textului în continua lui alcătuire şi realcătuire şi, ca la textualişti, acum „a fi oglindit”  va deveni sinonimul persfect a lui „a fi mort”, iar orice oglindă/text capătă culoarea „apei întunecate”, convertindu-se în thanatos obiectivat şi invitând în permanenţă la moarte: Pe un trunchi cu gâtul decapitat, efigia/De aramă încearcă să se prindă/Te prelungesc la muchia seminţei/Ce îşi sapă mormântul în oglindă.//Fierul din care se va făuri coroana se înroşeşte/îÎn coama incendiată pe frunţi de animale/Pe lujere de gheaţă la fereastra nimănui/Mi s-au lipit amprentele, petale.//Din cochilia somnului, un melc pe aburi/Şterge numărul unei constelaţii/În urma unui spic, cu mături/Rămâi înstrăinat ca Inspiraţii” (Mască). Compensatoriu, autorul va evoca, de aceea, veacurile de aur ale poeziei şi va inventa paradisuri ale cuvântului, senzaţii şi percepţii angelice: „Ţinând ascunsă de ştirea adulţilor spuma unui grai mântuit/Când ziua era lăsată pentru întemeiere/Uimit de propria-i respiraţie aburea poemul/În ieslea necuvântătoarelor/Dalta nevăzătorului moştenea o carieră de marmură/Te asurzea destinul unui diamant/Pe o nicovală celestă” (Reculegeri).

Vizionarismul din primele volume ale poetului va fi substituit însă în mod progesiv de o poezia cu modulaţii imnice, al cărei model declarat este Holderlin; pe urmele acestuia, Dan Damaschin va invoca  vârstele inocenţei paradisiace, elaborând autobiografii fabuloase, care celebrează, ca în Cântecul de ursită al lui Hyperion, comuniunea deplină dintre uman şi divin: Nepedepsit auzul se înfrupta din frăgezimea unei muzici/Abia-iscată pentru nou-născuţii eterului/Cu ochii nevinovăţiei judecam corola zilelor/Licurici într-o peşteră, grăunţe aurifere într-o mină părăsită/O, clarviziunea inimii desluşind respiraţia veşniciei!/Un duh al răcorii renăştea din sevă; prealesne/răul îşi mâna greutatea trunchiului în cer./Copii ai anotimpurilor aspiram la moştenirea curcubeului/Năluca unei promisiuni şi în cele din urmă/Desfăcută palma norului fără nimic./Scriitura meteoriţilor deasupra mării zăbovea neînţeleasă” (Fruntariile inocenţei). Cu toate acestea, autorul Intermundiilor nu este doar un poet al stărilor de extaz, „angelismul” din unele poeme îşi are reversul în conştiinţa părţii tenebroase a actului creator, iar poezia va fi asimilată de data aceasta delirului sacru,  în timp ce viziunile apolinice îşi dezvăluie rădăcinile contorsionate de suflarea pătimirii dionisiace: „Sunt creieri ale căror minţi slujesc/altui tărâm,ce şi-a tras zăvoarele în faţa/noastră./E aura epileptica, morbus sacer dinaintea/căreia înţelegerea ta şovăie, se dă/un pas îndărăt/Sunt cranii şi vertebre coborând cu plute de/ceaţă pe un fluviu, izbindu-se de/pilonii podului/prefăcându-se în fuioare de spumă ce se/înfăşoară pe gleznele noastre” (Viziune). Schema ascensională e substituită în asemenea poeme de aceea a imersiunii, iar poetul dobândeşte ipostaza scufundătorului, care investighează tenebrele fiinţei, luând act de dimensiunea demonică a creaţiei, care nu poate fi exorcizată decât prin jertfirea de sine: „Singurătatea scufundătorului, negoţul lui/primejdios cu duhurile adâncului;/Carnea cuvintelor sale dezghiocate pe ţărm,/sub necruţătoarea amiază/Palpită spasmodivc, neînţeleasă agonie a unor/monştri nebotezaţi de împuterniciţii luminii,/Neprovocând nici un regret cu extincţia lor” (Aproapele meu Heraclit). Din această conştiinţă a păcatului şi a căderii se naşte probabil foamea de sacru, aspiraţia poetului de a intra în comuniune cu divinitatea. Dar la Dan Damaschin nu se poate vorbi despre o poezie cu subiect religios (adeseori suspectă din punct de vedere estetic) ci despre o religiozitate genuină sau, mai curând despre o nevoie genuină de religiozitate prin care discursul poetic îşi câştigă caratele de nobleţe. Experienţa sacrului se înscrie, prin urmare, în scenariul unei geste existenţiale şi metafizice ce se desfăşoară pe fundalul peisajelor apocaliptice („Am văzut căile pierzaniei, desprinse de astrul/ rărăcitor, pământul, pe o hartă închipuind un/hăţiş de linii înscrise în palma unui zeu. Osârdia/încrâncenată de a ne înrădăcina într-un humus/necorupt, inefabil, se cere luată de la capăt,/mereu şi mereu”), rămâne mereu tensionată şi dramatică, deoarece prezenţa divinului copleşte umanul, declanşând un soi de teroare religioasă. În felul acesta, în poemele lui Dan Damaschin poezia îşi regăseşte încărcătura de metafizic.; noima mai adâncă a lucrurilor, încercarea de a descoperi în spatele fenomenalului derizoriu semnificaţia transcendentă a lumii sunt cele care declanşează aici mecanismele poetizării, iar viziunea acesti poet, cu totul indiferent la ultimele mode poetice, aparţine, neîndoielnic, marelui romantism.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: