Acelasi cer ce nu e

   „…câte n-au fost prea devreme în viaţa mea”

       De la bun început, poezia lui Constantin Virgil Bănescu se singulariza prin aerul ei oarecum atemporal, ca şi cum, întorcând spatele nu numai inovaţiilor poetice de ultimă sau penultimă oră, ci şi „realului” contemporan, care îi preocupă până la obsesiv pe autenticiştii promoţiei, poetul ar fi încercat să se fixeze într-o zonă a arhetipurilor, căutând un fel de limbă primordială a poeziei, care să aibă rigoarea gramaticilor sanscrite. Ceea ce a făcut, din el şi din textele sale, nişte apariţii surprinzătoare în tabloul de grup al liricii 2000, căci aşa cum omul se diferenţia prin gestică, prin vestimentaţie, prin lecturi, dar mai ales printr-o gravitate precoce, prin felul său de a-şi lua în serios textele şi de a se lua în serios pe el însuşi, de toţi colegii  de generaţie, poezia lui ocoleşte drumurile comune, delimitându-şi un teritoriu de unde toate semnalele actualităţii au fost îndepărtate cu grijă şi unde domneşte arhetipalul. 

                            restul puteti citi aici din revista Tribuna