nora 2

Şi poate că cenaclul USR s-ar fi transformat într-o zi într-un cenaclu de cvasiliteratură; începuserăm să-i descoperim clasicii, căutam prin scrierile contemporanilor noştri eşantioane de text ,,cvasiliterar’ (nu trebuie să mai spun că Nora era mereu, în toate acestea, vioara întâi), dar n-a fost să fie aşa. El avea să devină, la iniţiativa conducerii de atunci a Uniunii, care obţinuse sprijinul ziarului Ziua, Cenaclul Euridice, tutelat de Marin Mincu. Nora a fost îndepărtată fără să i se dea nicio explicaţie, şi (deşi s-o fi amărât îm inima ei) n-a făcut nici cel mai mic gest de protest, n-a pronunţat nici cel mai vag cuvânt de nemulţumire,  ci a reacţionat în felul ei, ca o adevărată aristocrată. S-a prezentat la şedinţa de deschidere a noului cenaclu (de la care eu am vrut să fug, din cauza abundenţei de cabluri, microfoane şi camere, ce-mi provocau o oarecare stare de panică), a ascultat zâmbitoare mulţumirile lui Marin Mincu şi a încercat să fie şi atunci Nora cea din totdeauna.  Acum, când am ajuns să o cunosc destul de bine şi după ce am citit Lebăda cu două intrări, ştiu însă că faţa cea afabilă şi zâmbitoare a Norei e doar o mască, în spatele căreia se ascunde o fiinţă anxioasă şi profund neliniştită, se ascunde, în definitiv (aşa cum poeta însăşi o spune), cea mai tristă dintre frivole. Dar prietenei mele nu-i place să-şi exhibeze în public stigmatele, i s-ar părea un semn de proastă-creştere. Doar a învăţat într-un pension şi ştie prea bine cum trebuie să te îmbraci când ieşi într-o societate, cum să te machiezi şi ce mască să-ţi pui. Nu i-ar sta însă prea rău nici într-o rasă de ursulină.

 

Aşadar, Nora a plecat, iar cenaclul şi-a schimbat numele (de fapt înainte nu avusese nici un nume) şi a mers mai departe. Cu Marin Mincu. A câştigat probabil în rigoare. Dar a pierdut din căldură. Au început să dispară şi vechii obişnuiţi ai cenaclului: Dinu Abăluţă, Adela…Euridice era altceva. Sala Oglinzilor după plecarea Norei se dezvrăjise, nu mai era decât o cameră oarecare în care nişte oameni vorbeau, cu mai multă sau mai puţină pricepere, despre literatură.

 

Aş fi un ingrat dacă n-aş recunoaşte că am devenit prozator graţie Norei.

Era într-o dimineaţă, după un somn tulbure şi stimulat din belşug cu alcool, când am scris pe nerăsuflate vreo patru pagini de proză. Nu ştiam că erau primele pagini din Arhivele de la Monte Negro, credeam că scrisesem  doar un poem, pe care, în virtutea unui de acum destul de vechi obicei, m-am grăbit să i-l citesc Norei la telefon. Ea m-a ascultat cu multă atenţie, i se simţea încordarea prin cablu, iar la urmă mi-a spus: ,, Băiatule, ţie din chestia asta o să ţi iasă un roman’’.

Personal, eram foarte sceptic în această privinţă.

Câteva încercări eşuate îmi creaseră convingerea că nu-s croit pentru proză şi că nu sunt în stare să spun o poveste de la început la sfârşit. Am continuat totuşi să scriu, iar, după o vreme, începea parcă să se încropească ceva, dar eu rămâneam pe mai departe neîncrezător. Atât de neîncrezător încât, până n-am ajuns să pun punctul final, n-am crezut nicio clipă că voi reuşi să îmi duc povestirea până la capăt. În tot acest timp Nora m-a încurajat şi mi-a ascultat, cu o răbdare demnă de un apostol, lecturile interminabile. Şi tot pe atunci, a apărut, în paralel cu cenaclul ,,oficial’’ al Uniunii, care începuse să dea unele semne de oboseală, aşa numitul ,,grup de de la Monte Negro’’ (nu mai ştiu cine îi spusese aşa), alcătuit din Nora, Adela şi subsemnatul. Ne adunam în jurul mesei dintr-un local, comandam o sticlă de Pinot Noir, Nora (care teoretic nu mai fuma) îmi cerea o ţigară, apoi începeam să ne citim şi să ne dăm cu părerea. Adela lucra la Înţelegerea drept în inimă, Nora la Lebăda cu două intrări,iar eu mă opinteam cu  Arhivele (pe atunci Textele) de la Monte Negro. A fost perioada când şoferii de taxi ne salutau umbrele, iar bărbaţii (aşa cu scrie Nora în Lebădă) ,,se dădeau de trei ori peste cap ca să se prefacă în oglinda Adelei’’.

Grupul nostru n-a avut însă o viaţă prea lungă. Nora, care era sufletul lui, va pleca în curând la Berlin, de unde avea însă să mi-l dăruiască pe Kostas Venetis. Într-o zi, am primit de la ea o scrisoare. Spunea că

că a descoperit pe o cruce dintr-un cimitir berlinez numele de Kostas Venetis, care s-ar potrivi cu atmosfera din Monte Negro și m-a sfătuit să-l introduc în roman. Am ascultat-o, dar acolo Kostas e doar o eboșă, un simplu personaj de fundal… Curând însă acest personaj de fundal a devenit pentru mine o obsesie (ca şi pentru Nora de altfel[1]) și m-am decis să-i alcătuiesc biografia. N-aveam nici un plan, habar n-aveam cum va decurge povestea, care s-a alcătuit pe parcurs ca de la sine. Scriam ca și cum mi s-ar fi dictat… Apoi, după ce am terminat romanul, ajungând la Berlin, m-am decis să-i fac, sub călăuzirea Norei, o vizită lui Kostas Venetis. A fost  o aventură destul de halucinantă: am găsit greu cimitirul (chiar începusem să cred că Nora doar a visat), mormântul se găsea  acum pe o altă alee… Acum se spune că ar fi dispărut de tot, n-am avut însă deocamdată ocazia să mă conving  de asta la fața locului.

Dar prietenia mea cu Nora n-a fost şi nu este una strict literară. Între noi există afinităţi atât de profunde şi atât de surprinzătoare, încât obişnuim să ne spunem că ne ştim dintr-o viaţă anterioară. A fost alături de mine în momentele de impas, mi-a ascultat confesiunile şi i-am ascultat confesiunile (inclusiv istoria ,,pentru iniţiaţi’’ a Lebedei cu două intrări şi a Fetiţei cu o mie de riduri), am auzit de la ea fermecătoare poveşti despre Sibiu, despre Ursuline, despre prostituatele din Berlin, despre vechiul Bucureşti şi cârciumile de odinioară din Tei, despre Nino şi Madi Marin, despre Turcea şi Mazilescu sau despre celebra ei pisică Dracula, pe care o alintam Draculina. Am fumat împreună nenumărate ţigări, la ea în Titan, prin diverse locante bucureştene, dar şi în balconul ei berlinez din Stuttgarterplatz, la lăsarea ,,orei albastre’’, privind spre terasa restaurantului El Gato azul, căruia noi îi spuneam Pisicul Albastru. Ne-am uitat la meciurile Rapidului. Am petrecut  o noapte de Revelion cu Nora la telefon, depănând poveşti, recitând poezii, cântând Lili Marleen şi Szomoru vasarnap. Ne-am propus să fim nemuritori (avem obiceiul să ne spunem din când în când, ca şi cum ne-am aminti brusc de ceva: ,,Noi n-o să murim niciodată’’) şi Nora o să izbândească, sunt sigur, va fi un fel de contesă de Saint-Germain. Dacă există în clipa de faţă pe faţa pământului vreo fiinţă omenească înzestrată cu harul nemuririi aceasta este cu certitudine Nora Iuga.

Avem şi un proiect nerealizat: n-am reuşit încă să ajungem (aşa cum ne-am propus de atâtea ori) la Cernica şi să deşertăm o sticlă de vodcă pe mormântul lui Virgil Mazilescu. Ne-am certat o singură data. Din cauza mea.

Nora stârneşte pasiuni. O iubesc mulţi, dar o iubesc mai ales tinerii. O văd înconjurată tot timpul de studenţi şi elevi de liceu. cărora le transmite ceva din inepuizabila ei vitalitate. Şi e oricând dispusă să le citească încercările literare. O data, după nu mai ştiu ce apariţie în public a Norei, o adolescentă a scris pe blogul ei: ,,Când o să  fiu  mare, vreau să mă fac Nora Iuga’’. N-o agreează puritanii, capetele pătrate, moraliştii de doi bani, care, după apariţia romanului Hai să furăm pepeni, tare îşi mai doreau să o ardă pe rug. N-o prea au la inimă nici juriile care impart laurii gloriei literare pe plaiurile dâmboviţene, astfel că, pe cât de paradoxal pe atât de ridicol, astăzi Nora e mult mai apreciată în străinătate, unde i s-au dedicate nu puţine numeroase cronici elogioase, fără să fi fost promovată în mod deosebit, aşa cum se întâmplă cu alţii, de Ministerul Culturii, ICR sau marile edituri. Onorabilii juraţi n-o au la inimă sau pur şi simplu n-o înţeleg. Odată, întrebat cu timiditate de Nora dacă i-a plăcut Lebăda cu două intrări, un asemenea personaj, a răspuns, stupefiant: ,, Ba da, ne-a plăcut foarte mult, dar n-am ştiut unde s-o încadrăm. La poezie sau proză?’’. Şi n-o iubesc nici autorii de fastidioase istorii literare, care vor deveni peste ani la fel de caduce ca şi cea a lui Aron Densusianu, socotind că locul ei e prin dicţionare, la ,,şi alţii’’ sau  la ,,etc’’, fără să le pese, se vede, prea mult de judecata ironică a posterităţii. Că n-a fost nominalizată nici anul acesta pentru Premiul de Poezie ,,Mihai Eminescu’’ nu-i mai miră deloc pe cei care ştiu cum fucţionează la noi instituţia premiilor literare. De altfel sunt sigur că Nora s-ar fi recuzat de la o asemenea nominalizare.  Fiindcă în cele din urmă ea este mai presus de topurile şi ierarhizările, adesea rizibile, fiindcă în cele din urmă Nora e viaţa, care nu poate fi îngrădită de dogme, nici sufocată de premii. Aceste recunoaşteri publice festiviste au ceva din aerul unei îmbălsămări, iar Nora Iuga n-are nevoie să fie îmbălsămată, căci e cât se poate de vie. Să lăsăm morţii cu morţii lor!

[1] O indiscreţie pe care nu s-ar cuveni poate s-o săvârşesc: candela de pe mormântul lui  Kostas se găseşte în present… acasă la Nora Iuga. Şi tot Nora mi-a făcut cadou la un moment dat o pălărie neagră, cu boruri mari, despre care puteai să juri că e cea a lui Kostas Venetis. Dar nici pălăria asta nu mai există, a luat-o de ceva vreme, pe urmele cenacului condus pe vremuri de Nora în Sala Oglinzilor, ale sălii Oglinzilor înseşi, ale lui Joska Balogh, care se îngrijea mereu de cafele cu ocazia şedinţelor de cenaclu, ale grupului de la Monte Negro şi ale altor lucruri frumoase