o pata pe abdomen (2)

După ce termin de citit scrisoarea lui Günter, trec în sufragerie, unde Kurt s-a apucat deja de unul singur să ia micul dejun,
Înfulecă de zor dintr-o omletă cu şuncă şi caşcaval, iar la salutul meu se mulţumeşte să dea din cap, parcă fără nici o plăcere, preocupat exclusiv de mâncarea din farfurie. Nelipsita sticlă de Courvoisier e şi ea la dispoziţia tovarăşului meu de apartament.
Din fericire pentru el, pofta de mâncare nu-i lipseşte niciodată lui Kurt. Încerc să-l imit, dar chifla cu unt mi se opreşte parcă în gât. Ceaiul (în care nu vreau să-mi torn în dimineaţa asta nici un strop de coniac) mi se pare că ar avea un miros neplăcut de vase murdare..
Mănânc în silă, dar totuşi mănânc, nu trebuie să dau, nici chiar în faţa lui Kurt, semne de slăbiciune. De altfel, masa de dimineaţă constituie pentru un om ordonat nu doar o plăcere, ci şi una din acele mici datorii zilnice, care trebuie riguros împlinite, altminteri se ajunge la indisciplină, ba poate la anarhie. Şi în timp ce muşc fără poftă din tartina cu unt îmi amintesc cu groază de comportamentul meu imprudent şi lipsit de măsură de ieri: am lăsat-o pe Danuta să-mi mângâie mâinile în prezenţa unor martori poate primejdioşi, m-am pierdut cu firea în faţa comisarului de poliţie, am băut excesiv, am vomitat într-un restaurant românesc şi am reuşit să ajung la legaţie numai cu ajutorul acelui prichindel cu urechile mari care nu îndrăznea să-şi aprindă în faţa mea ţigaretele ordinare.
Fireşte – nu stau foarte bine cu nervii, dar asta nu mă poate scuza în totalitate pentru tendinţele către indisciplină de care dau dovadă în ultima vreme.Pata de pe abdomen nu poate fi decât efectul acţiunilor mele necugetate. Am eu garanţia faptului că degetele Danutei erau perfect curate în momentul în care mi-au atins mâinile, că în restaurantele Bucureştiului paharele sunt spălate şi dezinfectate cum trebuie? Oare nu m-am molipsit de obiceiurile acestui popor lipsit de noţiunile de igienă cele mai elementare?.
Îmi simt colţul gurii cum zvâcneşte pe sus, într-una din acele grimase involuntare pe care nu le pot controla şi care îmi trădează de fiecare dată nervozitatea. Şi nu-mi mai pot ascunde frământarea faţă de Kurt, care tocmai a isprăvit de înfulecat şi mă priveşte iscoditor, convins că am săvârşit iar una din nebuniile care ne vor duce, neîndoielnic, pe amândoi pe Frontul de Răsărit.
Când îi spun că mi-a apărut din senin o pată pe abdomen, figura lui încordată se destinde însă instantaneu. Se scoală în picioare, se desface la pantaloni şi îşi trage indispensabilii-n jos, arătându-mi că are şi el nişte semne roşii pe burtă, care (îmi explică apoi, făcând pe deşteptul, aşa cum i se întâmplă de obicei) sunt efectul zăpuşelii teribile, greu de suportat pentru corpurile noastre de arieni, adaptate unor clime mai temperate.
El foloseşte o anumită mixtură, care se poate găsi în orice farmacie din centru, iar petele, mult mai numeroase cu câteva zile în urmă, au început să-i dispară treptat.
Nu sunt mulţumit de aceste explicaţii superficiale, intuiesc că semnul meu de pe burtă e diferit de cele de pe burta lui Kurt, că trebuie să aibă o cauză mult mai profundă, legată strâns de dezordinea mea sufletească, parcă tot mai accentuată în ultima vreme.
Ceva nu mai funcţionează, refuză să răspundă la comenzile creierului, dacă nu cumva creierul însuşi şi-a pierdut capacitatea de-a dirija toate procesele corpului meu potrivit spiritului de disciplină în care a fost educat, începând chiar din copilărie.
Umbrele Nibelungilor, pe care le percep uneori cu atâta acuitate în spatele meu, s-ar putea să fie, în cele din urmă, doar o secreţie bolnăvicioasă a neuronilor mei inflamaţi.
Despre aceste umbre Kurt nu ştie nimic. Atât ar mai lipsi: să ştie şi Kurt.
Acesta a dispărut momentan din sufragerie, s-a dus până în camera lui de unde se întoarce cu o sticluţă de farmacie. E faimoasa mixtură, cu care mă sfătuieşte să mă dau neîntârziat, asigurându-mă că pată o să dispară în cel mult douăzeci şi patru de ore. Iau mecanic sticluţa, mă ridic în picioare şi vreau să mă îndrept spre cabinetul de toaletă, dar vocea de beţivan a lui Kurt ( a început-o, ca de obicei, încă de la micul dejun) îmi porunceşte să stau pe loc. Nu e convins că îi voi urma sfatul, ştie că de multe ori comportarea mea e de-a dreptul iraţională, aşa încât îmi cere să-mi ung pata chiar în prezenţa sa, dându-i totodată prilejul s-o cerceteze, căci vrea să se convingă că e întru totul asemănătoare cu semnele lui.
Aş vrea să i-o dai cu brutalitate, cererea lui mi se pare de o impertinenţă teribilă, dar ştiu cât de încăpăţânat poate fi uneori acest profesoraş de literatură. Cedez aşadar, din indolenţă, din plictiseală, din dorinţa de a nu provoca o ceartă inutilă cu singura persoană din incinta legaţiei cu care pot întreţine o relaţie aproximativ omenească.
Dragostea pe care i-o port corpului meu mă determină să încerc efectele licorii miraculoase şi îi fac în cele din urmă pe voie lui Kurt. Iar faptul că acesta îmi cercetează cu ochi curioşi goliciunea nu mă deranjează prea mult, căci sunt mândru de acest abdomen, care ar arăta fără doar şi poate perfect în absenţa punctului roşu, care atunci când îl frec cu mixtura îmi provoacă o senzaţie acută de usturime. Amestecată cu un damf puternic de camfor ce îmi întoarce stomacul pe dos, pentru că e unul din mirosurile pe care le detest cel mai mult, mie îmi plac în general lucrurile fără miros. Şi sunt convins, că, atât de dezvoltat la animale şi la populaţiile primive, mirosul e cel mai rudimentar şi mai grosolan dintre simţurile omeneşti, aşa că, din punctul meu de vedere, nasul ar trebui să aibă o funcţie strict estetică. Nu mă pot imagina fără nas, o faţă lipsită de această protuberanţă ar fi foarte asemănătoare cu un şezut, dar îmi pot imagina în schimb un nas lipsit de orice funcţie fiziologică, redus la dimensiunile unui obiect decorativ destul de plăcut şi utilizat eventual ca suport pentru ochelari.
O lume fără mirosuri ar fi o lume ceva mai aseptică şi, prin urmare mai lesne de suportat.
Iată ce gânduri neghioabe îmi furnicau cortexul în timp ce mă ungeam cu mixtura lui Kurt şi m-am pomenit dintr-o dată gândindu-mă la nasul Danutei. E ciudat cât de puţin mă interesase fizionomia acestei femei; dacă statura ei descărnată şi băieţoasă sau mîinile sale de pianistă mi se întipăriseră adânc în memorie, despre chipul ei puteam să afirm cu certitudine doar că avea culoarea nesănătoasă a sugativei, pe care fardul folosit în exces o punea încă şi mai tare în evidenţă. Fac un efort încercând să-mi reconstitui în minte faţa Danutei, trăsătură cu trăsătură. Fruntea e neândoielnic înaltă, mai înaltă decât s-ar cuveni poate să fie fruntea unei femei şi îmi amintesc de astă dată perfect (iată ce înseamnă să-ţi foloseşti memoria metodic şi riguros) că atunci când tânara cade pe gânduri pe frunte îi apar nişte cute subţiri., care o transformă instantaneu într-o femeie aproape bătrână. Ochii sunt cenuşii, gura – lipsită de orice urmă de senzualitate, în ciuda rujurilor stridente pe care poloneza le foloseşte din abundenţă, dar nu-mi pot aminti – oricât mi-aş încorda creierul – cum e nasul Danutei. S-ar putea ca asemenea mici scăpări de memorie să fie şi ele unul din simptomele bolii mele de nervi. Şi dinr-o dată mă străfulgeră gândul că până şi totalul meu dezinteres sexual faţă de tânăra poloneză are probabil ceva patologic. N-am avut nici o femeie de când mă aflu la Bucureşti, mai mult chiar, nici măcar nu mi-am dorit să am o femeie. Şi, chiar dacă educaţia pe care am primit-o ca şi calitatea de ofiţer al Wermacht-lui îmi interzic contactele sexuale întâmplătoare, lipsa mea de disponibilitate erotică ar trebui să mă pună pe gânduri. Nu m-am gândit până acum niciodată la asta şi în timp ce îmi frec abdomenul cu mixtura lui Kurt mă pomenesc întrebându-mă dacă mai sunt încă oare potent. N-ar fi exclus ca boala să-mi fi atacat şi mecanismul dorinţei, iar abstinenţa, de care eram atât de mândru până mai ieri, să fie la fel de morbidă ca şi sentimentul că umbrele Nibelungilor se conturează adesea pe peretele din spatele meu.

Deocamdată, noi nu putem pronunţa în legătură cu potenţa sau impotenţa ofiţerului neamţ, ştim însă că aşa-zisele sale scăpări de memorie – cel puţin în ceea ce priveşte nasul tinerei poloneze – nu sunt un motiv serios de îngrijorare: aceasta are un nas foarte banal, un nas pe care – tocmai din pricina banalităţii sale perfecte – n-ai cum să ţi-l întipăreşti prea adânc în memorie. Şi putem spune asta cu certitudine căci – datorită statutului nostru excepţional – noi reuşim ca, în timp ce privim pe furiş cu un ochi la burta maiorului, s-o vizualizăm cu celălalt pe Danuta şi să-i trecem conştiincios în revistă toate trăsăturile fizionomice. Lucru pe care îl facem de altfel cu un deosebit interes, fiindcă faţa ei de culoarea cenuşie a sugativei pare să exprime acum o mare îngrijorare. E fardată mai discret decât de obicei, iar cutele de pe frunte, despre care vorbea adineauri maiorul german, sunt foarte vizibile.
O vedem cum de vreo zece minute străbate cu paşi şovăielnici, înainte şi înapoi, cam 20 de metri din trotuarul unei străduţe bucureştene, nu foarte departe de locul unde maiorul von K tocmai îşi freacă pântecul cu mixtură. Pare a fi în situaţia unei persoane care e nevoită să ia o decizie importantă şi, e atât de preocupată de frământările ei, încât la un moment dat se ciocneşte de un trecător costeliv, cu urechi neobişnuit de voluminoase, căruia îi cere apoi nişte scuze lungi şi penibile într-o românească aproximativă. În momentul acesta, poate şi din cauza trupului ei filiform, seamănă perfect cu o uriaşă marionetă pe care păpuşarul o mânuieşte stângaci, nereuşind să se instaleze (vezi însemnările Singuraticului) în centrul ei de greutate.
Şi cine ar putea fi păpuşarul acesta dacă nu Dumnezeu, chiar dacă deocamdată stă întors cu ceafa către tânăra poloneză. Şi trebuie ca acest păpuşar să smucească puternic de un capăt de sfoară (şi are la îndemână numeroase asemenea sfori – câte una pentru fiecare din personajele istoriei noastre şi chiar pentru fiecare din noi) pentru ca Danuta să ia în sfârşit o decizie.
Iat-o oprindu-se din mersul ei dezlânat, scoţâîndu-şi pentru o clipă din poşetă oglinda şi bastonaşul de ruj, pentru că i se pare că buzele ei au o culoare extrem de nesănătoasă.
Se rujează, chiar acolo în mijlocul străzii, cu nişte gesturi precipitate, apoi oglinda şi rujul dispar la fel de repede cum au apărut, iar degetul arătător al Danutei începe să apese nervos de butonul unei sonerii, care începe să ţârâie tare, chiar foarte tare în cabinetul unui medic evreu – pe care deocamdată nu ţinem să-l cunoaştem îndeaprope, deşi trebuie să-i remarcăm halatul impecabil scrobit şi ceafa trandafirie.
Apoi o vedem pe Danuta (dacă ăsta o fi numele ei real) intrând cu aceeaşi paşi şovăielnici în odaia de consultaţie.
Şi fiindcă se pare că e vorba de un consult medical, nu ne rămâne decât să ne retragem în vârful picioarelor, căci până şi indiscreţia unui născăcitor de istorii are o limită, deşi, spre deosebire de maiorul german, noi am fi curioşi să vedem ce se ascunde sub rochia şleampătă a tinerei poloneze.
Dar despre asta vom vorbi altădată, domnilor cititori sau poate nu vom vorbi niciodată, din respect pentru dumneavoastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: