puţină istorie literară (4)

Beneficiind de asemenea canale (totuşi modeste) de promovare, noua literatură experiementalistă va reuşi să dea în cele din urmă totul producţiei poetice şi se va impune ca un fenomen viu, pe care reacţia regimului nu va mai putea să-l stopeze, iar intenţia lui Nicolae Ceuşescu de a reveni , în planul creaţiei literare, la politica anilor 50 va fi hărăzită eşecului. Reintroducerea controlului strict asupra producţiei artistice făcea parte de altfel dintr-un program mai amplu, ce îşi propunea eliminarea tuturor acelor„abateri”  de la puritatea ideologiei  marxist-leniniste, care ar fi putut irita Moscova şi ar putea servi de pretext unei invazi ruseşti. „Iritat de consecinţele imprevizibile ale liberalizării din anii 1964 – 1971 – arăta în acest sens Eugen Negrici – şi, pe de altă parte, dorind să arate conducerii sovietice că nu sunt motive ca doctrina Brejnev să fie aplicatăşi numai aparent nesupusei Românii (…) vicleanul secretar-general al partidului declanşează o contraofensivă ideologică, prin ucazul cunoscut sub numele Tezele din iulie. Asemănătoare cu cele iniţiate în Coreea de Nord şi China,  mişcarea aceasta pilitică, cu alură de revoluţie culturală, era menită să lovească în elitele intelectuale cu tentaţii cosmopolite şi să întărească puterea personală a conducătorului”[1]. Decisă să joace în totalitate pe cartea naţionalismului, puterea (care, începând din anii 70, se confundă tot mai mult cu persoana lui Nicolae Ceauşescu) îşi va pigmenta acum discursul cu elemente preluate din recuzita dreptei interbelice, îşi anexează acum (prin câţiva dintre politrucii ei de serviciu)  teoria protocronistă,elaborată de Edgar Papu şi dusă până la  la ultimele lui consecinţe de Dan Zamfirescu şi Paul Anghel. Această teorie încerca să demonstreze că anumite fenomene artistice din cultura univesrală au apărut cu anticipaţie pe teren românesc. Întâmpinată cu numeroase rezerve de cea mai mare parte a criticii, ideea protocronistă a fost întrebuinţată ca instrument propangandistic şi ca anexă a ceauşismului. „Eroarea protocroniştilor – arăta tot Eugen Negrici – este una gnoseologică.Procesul de semioză deschisă e oprit într-un  punct avantajos şi o voce <<curajoasă>> ia de bun un simplu efect, anunţ cu aplomb preexistenţa unui fenomen artistic. Preexistenţa devine preeminenţă şi, prin extrapolare, literatura română – care are destule şi importante merite – se transformă în argument propagandistic (…) Născut din ceauşism, protocronismul năştea la rândul său ceauşism”[2]. Un alt instrument propangandistic a fost în acei ani şi cenaclul Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, manifestare desfăşurată sub forma unui spectacol grandios, care îşi propunea să stimuleze dragostea pentru secretarul-general al partisului, investit cu atribulete mesianice ale salvatorului. Înzestrat cu cu calităţile unui show-man de anvergură, Păunescu „a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explosive în numele supravieţuirii unui regim odios”.[3]

În ciuda acestui viguros atac ideologic, puterea n-a reuşit totuşi să recupereze terenul cedat în deceniul anterior, nici să frâneze  dezvoltarea literaturii experimentaliste a underground-ului. Deşi mai puţin spectaculoasă decît la sfârşitul deceniului anterior, mişcarea experiementalistă continuă să se manifeste atât prin producţia autorilor deja amintiţi (chiar dacă, după plecarea în Franţa a lui Dumitru Ţepeneag, oniricii vor fi reduşi pentru câţiva ani la tăcere) ca şi prin câteva debuturi semnificate, cum ar fi, în 1971, cele ale primei promoţii echinoxiste (Dinu Flămând, Apeiron; Ion Mircea, Istm; Adrian Popescu, Umbria). Ar fi de remarcat rolul important pe care îl joacă în promovarea acestei literaturi în continuare cenaclurile şi revistele studenţeşti ( Amfiteatru, Echinox, Dialog), care pregătesc noua explozie experimentalistă din anii 8o, anticipată de debuturile lui Petru Romoşan (1977)  Mircea Nedelciu şi Traian T, Coşovei (1979). Iar explozia fenomenului optzecist, care se produce la sfârşitul acestui deceniu, obligând până şi destul de conservatoarea critică de întâmpinare a epocii să vorbească de apariţia unei „noi literaturi” este cea mai bună dovadă a faptului că vocea „marginii” a reuşit să se impună în cele din urmă în faţa producţiei poetice a elitei neomoderniste, că „revolta” a reuşit să învingă finalmente „pedagogia”, imprimând principalele linii de evoluţie ale poeziei române contemporane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei PRO, 2002,p 57

[2]  Ibid, pp 64-65

[3] Ibid p 56

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: