verlaine – confesiuni(trad. o.s.)

XVII

Amânând însă pentru mai târziu aceste planuri şi mulţumindu-mă deocamdată doar cu un mic acont, restul păstrându-l pentru după-amiază, după un dejun pe care l-am luat aproape împreună, am plecat după informaţii, nu înainte însă de a o preveni pe biata fată,căreia îi spuneam acum acum „frumoasă copilă”  – ce vreţi, aveam şi eu capriciile mele ancilare – că mă întorc repede, sugerându-i totodată ca, după ce avea să-şi facă micile cumpărături pentru masă, să mă aştepte, dacă îi convine mai mult, în lojă la portăreasă. Cum din toate părţile primeam numai veşti înspăimântătoare şi cum de pe chei se vedeau conturându-se, desupra Palatului Tuileries şi a Ministerului de Finanţe, nişte flăcări albe pe fundalul unui cer superb, am fost apucat de o dorinţă năpraznică s-o văd pe mama, izolată în Batignolles, acolo unde soţia şi cu mine locuiserăm câteva luni cu ea, care avea mai multe provizii – ouă şi cartofi – decât noi. Am mers până la Castelul de Apă, prin mijlocul unei mulţimi agitate, înspăimântate, prea puţin războinice, dar acompaniate de bubuituri de tobă puternice.

„E toba care bate

A Gărzii Naţionale,

A Gărzii Naţionale!

Acolo, un vlăjgan, pe jumătate subofiţer, pe jumătate codoş, înarmat cu cu o sabie uriaşă şi împodobit cu chipiu plin de galoane şi monstruos, mi-a pus revolverul la tâmplă, cerându-mi autoritar să mă întorc numaidecât acasă, în ciuda permisului de circulaţie eliberat de Comună pe care i l-am prezentat. „Mă cac şi pe tine şi pe Comună şi cară-te iute de unde ai venit că de nu…” În faţa unui asemenea quos ego al acestui Cambronne de cea mai josnică speţă a trebuit să dau înapoi şi am încercat de mai multe ori „să forţez liniile”. Dar peste tot acelaşi insucces şi rădărnicit şi în cele din urmă mi-a descurajat toate eforturile. M-am întors în rue de Cardial-Lemoine. În timp ce servitorea noastră, ghemuită în fundul lojii, clănţănea din dinţi, uitându-se la mine ca şi cum ar fi implorat un Zeus Soter, portăreasa m-a abordat cu aceste cuvinte, care m-au umplut de stupoare:

-Domnule, doi indivizi în uniforma Gărzii Naţionale sunt la dumneavoastră pe palier şi vă aşteaptă.

-N-au spus nimic?

-Doar numele dumneavoastră, pretinzând că vă sunt prieteni, dar au o înfăţişare…

Am urcat treptele câte patru şi m-am pomenit faţă în faţă cu Edmond Lepelletier, cunoscutul publicist, şi cu Émile Richard, viitorul preşedinte al Consiliului Municipal al Parisului – negri de praf şi de pulbere amândoi, căci tocmai scăpaseră de pe o baricadă din vecinătate şi îmi solicitau adăpost.

I-am dus fireşte la mine şi am început distrugerea prin foc a vipuştilor de la pantaloni şi cremaţiunea chipielor, în timp ce apa de la toaletă a făcut să dispară butonii de tinichea. Am luat şi alte măsuri de prevedere, aşteptându-ne  la o percheziţie. N-a fost vorba de arme şi de cartuşe, fiindcă de acestea se descotoriseseră încă din stradă.

-Înfrângere totală – mi-au zis ei. Peste câteva ore versaiezii or să fie aici în cartier.

Am mâncat cu mare poftă, mai ales ei, serviţi de slujnica, care urcase în urma mea, pe seama fricii căreia făceam tot felul de glume şi care parcă mai prinsese puţină inimă. Pe mine apariţia neaşteptată a unor prieteni dragi, dar inoportuni în momentul acela mă contraria puţin, având în vedere planurile de care am vorbit mai înainte, dar în împrejurări ca acelea ospitalitatea trebuia pusă înainte de toate, nu-i aşa?

Pe la orele zece-unsprezece am  auzit clar împuşcăturile  care se apropiau. Un  zgomot sec şi necontenit care te purta cu gândul la  ţăcănitul unei mori. Şi am asistat din balcon la desfăşurarea în bună ordine a batalionului învingătorilor de la Flourens (Florence, spuneau oamenii de pe stradă, la fel cum ziceau Félixe Pyat şi Pachalle Grousset), alcătuit din băieţandri de cinciprezece, saisprezece ani, care purtau uniforma în negru şi verde vânătorilor pedeştri imperiali, pantaloni de zuavi şi mari centuri albe, aveau un aer îndrăzneţ, poate prea îndrăzneţ, dar vor fi ucişi a doua zi până la unul la baricada de la podul Austelitz de marinarii copleşiţi de mânie.

În acelaşi timp din campanila de la Hôtel de Ville se ivi un şomoiog subţire de fum: iar după două sau cel mult trei minute toate ferestrele clădirii explodară, slobozind nişte flăcări enorme, iar, în mijlocul unei uriaşe jerbe de scântei, acoperişul se prăbuşi. Focul a durat până seara, când s-a transformat într-o masă colosală de jăratic, devenind apoi în zilele următoare o fumăraie gigantică. Iar spectacolul acesta, de o frumuseţe oribilă, a fost continuat în cursul nopţii de canonadele de pe colina Montmartre, care de la noua seara la şase dimineaţa au dat naştere unui foc de artificii nemaivăzut. În cursul zilei explodase, cu un zgomot teribil, pulberăria de la Luxemburg, iar scara noastră avusese parte de invazia premonitorie  a unei mulţimi de oameni scăpaţi de prin împrejurimile Panteonului sub ameninţarea armelor şi convinşi de iminenta distrugere, cu ajutorul minelor, a operei lui Soufflot. Soţia mea nu se întorsese din Montmartre, ceea ce nu mă mira în acele împrejurări şi eram îngrijorat pentru mama, care rămăsese într-un cartier de obicei liniştit, dar agitat odată cu începutul tulburărilor revoluţionare. Pe la patru dimineaţa, oaspeţii mei s-au culcat pe nişte saltele în sufragerie, eu în camera nupţială, de data aceasta pustie, iar  în momentul în care zorii se iveau pe un cer care răsuna de zarva infamă a bătăliei, sunetul puternic al soneriei m-a făcut să tresar. Al alergat la uşă pe jumătate gol:  era mama, abia trăgându-şi suflarea, după ce îşi petrecuse toată noaptea strecurându-se printre baricade şi asistase, doar la câţiva paşi de locuinţa mea, în rue Poussy la masacrarea unor „insurgenţi”: bărbaţi, femei şi copii.

-Ah – mi-a spus ea – sunt soţie de militar, dar astăzi am oroare de arme şi uniforme.

Ah, ce de mai sărutări şi de efuziuni!

-Şi soţia ta?

În momentul acela soneria s-a auzit pentru a doua oară. Era nevastă-mea. În sfârşit! De data aceasta am strâns-o tare în braţe şi am plâns de fericire toţi trei. I-am făcut scăpaţi pe prietenii noştri care se compromiseseră, ceea ce am reuşit cu ajutorul garderobei mele, care a sărăcit puţin, dar şi al admirabilului  nostru proprietar nostru de atunci, domnul Brazies senior, care, ca un adevărat om de inimă, s-a implicat în această operaţie de salvare. Fugarii au reuşit să ajungă acasă întregi, chiar dacă Lepelletier a avut o mică aventură: aflat sub drapel în timpul războiului, el a a participat vitejeşte la campania Parisului, începând cu retragerea de la Mézières şi chiar dinaintea porţii mele s-a întâlnit cu nişte soldaţi din regimentul lui, conduşi de un sergent pe care îl cunoştea şi cu care băuse la cantină, iar acum avea să bea în virtutea ordinului N. de B.

După ce ei amicii au plecat, soţia mea ne-a anunţat că era însărcinată în luna a doua, ceea ce pentru o vreme m-a apropiat iarăşi de ea, mai mult la îndemnul mamei care începuse să aibă bănuială că în căsnicia mea lucrurile cam scîrţâiau.

Şi totul a mers de bine de rău… până la sosirea la Paris, prin octombrie 1871, a lui Arthur Rimbaud, faţă de care nevastă-mea a nutrit de la bun început o gelozie cu totul nejustificată, cu totul josnică şi detestabilă; nu putea fi vorba în principiu de vreo afecţiune, nici măcar de vreo simpatie între două naturi atât de diferite cum erau cea a lui Rimbaud şi a mea, ci de o admiraţie şi de o uimire extremă vizavi de acest băieţandru de şaisprezece ani, care a scris de atunci lucruri – aşa cum foarte bine spunea Fénéon – „poate mai presus de literatură”.

Aici se sfârşesc momentan confesiunile mele. Ansamblul operei mele în proză şi în versuri vorbeşte în suficientă măsură, unii chiar spun că exagerat de mult, despre defectele şi viciile mele, ca şi despre neşansa căreia a trebuit să-i fac faţă, cu mai multă sau mai puţină demnitate.

Totuşi, lăsând deoparte orice orgoliu şi orice vanitate, cuvintele lui Rousseau mi-ar putea servi drept o morală  mijlocie de viaţă:

„Eşti trufaş dacă te compari”

Sau mai curând concluzionând în felul creştinului care am încercat să fiu şi care nu a dispărut încă poate definitiv ar trebui să repet, vorbind despre întregul meu trecut, împreună cu acel mare auto-confensor care a fost admirabilul episcop al Hyponnei:

Domine, noverim te.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: