Cunoscut ca traducător al lui Homer, George Murnu (1868 -1957) a publicat şi versuri originale, din care nu lipsesc experimentele timide de limbaj. Poemele lui, al căror alegorism e în spiritul neoclasicismului practicat de Panait Cerna sau D. Nanu se întemeiază pe schemele ascensionale, proprii perspectivei eroice. Poem eroic subliniază astfel caracterul polemic al oricărei ascensiuni, care e întotdeauna acţiune magică îndreptată împotriva feţelor timpului. Ea e imaginată ca o autoafirmare orgolioasă (şi nu lipsită de primejdii) a spiritului în raport cu viaţa, a inteligenţei în raport cu instinctualitatea: „Un brad în plai s-a tânguit:/Ce vitreg, Doamne-ai împărţit iubirea-ţi pământească!/Priveşte cum ai osândit sămânţa mea să crească//Pe-o coastă repede-ntre stânci, deasupra unei rupte/prăpăstii negre şi adânci/să duc eterna luptă//Cu duhul morţii, să mă îndoi sub nori care detună,/Bătut de crivăţ, ros de ploi, pe vifor şi furtună./Şi singur în pustiul nord şi troienit în spate,/Din răsputeri să mă încord spre a putea răzbate/Prin drum de piatră în pământ cu biata-mi rădăcină/Şi cu durere să mă-avânt spre dulcea ta lumină”. Întoarcerea în timp, scrutarea originilor şi evocarea vetrei natale se fundamentează, cu exces de materie minerală, pe simbolistica muntelui sacru, solidar cu un concept înalt de virilitate, care aparţine și el, perspectivei eroice: „O munte al meu, vis de copil ce-mi apare/Cu stemă de fulgere, cu coamă de nori,/Cu umere-n zale de-argint şi ninsoare,/Spre tine port ochii mei tot călători,/O ţară de plaiuri măreţe, meleag de păstori.// (…) Sub turnuri de stâncă, adăpost de furtună,/Cuibare de vulturi se-nalţă şirag” (Cântecul plaiurilor natale). Ca şi în poemele lui Macedonski, echivalentul ascensiunii este la Murnu expansiunea, cucerirea spaţiului orizontal infinit, iar poetizările sale se transformă acum într-o gestă a „idealului”, în căutări febrile ale absolutului, cum se întâmplă în Floarea Mării: „Pentru tine, o Nereidă,/Mladă din plămada spumii,/Pasul mi-l topesc în flaut/să te cânt şi te tot laud – /Dus în piatra mea de-obidă,/Singuratic argonaut,/Dibuind prin vadul lumii/Tot adulmec şi te caut/ (…) Din albastra ta lucoare/De Ciclade-nvederată,/Ca din zodie-azurată,/Te-am văzut cum orbitoare/Ochilor mei revelată,/Înflorind biruitoare,/Galatee plutitoare,/Tu te-ai dus neîndurată/Ca un nufăr în vultoare./Năzuind la-ntinsa mreajă/M-aţineam străvit pe malul/Nopţii şi al zbuciumării,/Suflet înfrăţit cu valul/Singur dat pe veci uitării,/Biată umbră, după tine,/Floarea spumii, floarea mării” Mistuit de febra înălţimilor, Murnu va fi aşadar cântăreţul „domului etern” şi al luminii uraniene, care dă glas aspiraţiei de eliberare din temniţele corporalităţii, afirmând – din perspectiva viziunii socratice – supremaţia spiritului şi celebrând „Străluminata-mpărăţie/Eterică de-azur şi soare,/(…) De-a pururi nouă sărbătoare/De cea mai naltă bucurie”. Ceea ce diferenţiază însă asemenea poeme de perspectiva eroică a clasicismului este percepţia muzicală, mai apropiată de constelaţia de imagini a viziunii magice, căci în ţesătura melodiei are loc împăcarea contrariilor, iar timpul este dominat (după expresia lui Durand) printr-o meta-erotică. De aceea în Domul etern lumea înaltului va fi configurată muzical, într-o orchestraţie de glasuri angelice, iar integrarea în ordinea divină sacralizată prin cântec: „Focar mai sacru de inspirare/Ca taina frumuseţii care,/Imensă, lirică-nzestrare/Mi-o ulmă-n mine-adânc fiinţa/Mă tot exaltă cu priinţa/În unde străvezii şi clare./Străbate-n lut desorbitoare/Şi în serafică înaripare/Mă despăimântă cu dorinţa/Din patimi negre de-ntinare/Şi mă cufundă ca-ntr-o mare/De calmă, cosmică ritmare,/Cea mai simfonică vibrare/De muzică în biruinţa/De-atotputere creatoare”. Izomorfismul dintre eros şi muzică reprezintă şi punctul de pornire al poemului Pasăre măiastră unde iubita e o femeie-pasăre, ca sirenele lui Homer, al cărei cântec generează viziuni paradisiace: „Descinsă ca din stele/Şi din domnia albastră,/Cum pasăre măiastră,/Iubita mea sihastră,/Se fură-ntre zăbrele/Şi cuibărindu-şi hramul/În pom de cult sub ramul/Însingurării mele grele/Tot piuie din strune/De fin metal minune/De triluri, vrajă de reţele./Din nou îmbracă aurărie/Stelară viaţa-mi pământie/Şi peste nouri, peste abise/Exultă, ascultă, zi-noptime/Cum n-a ulmat vreodată nime”. Cu asemenea compoziţii, poetul se situează în vecinătatea unui ocultism întemeiat pe sonorităţi melodice şi pe ritmuri care aspiră să traducă, fie şi cât de naiv, cu o stângăcie nu lipsită de candorile picturilor primitive, mişcarea energiilor divine. Muzica dobândind aici – ca în hermetism – dimensiunile unei gnoze, căci (se poate citi în Corpus hermeticum) „a cunoaşte muzica înseamnă a şti cum e orânduit universul şi planul divin conform căruia sunt împărţite toate; ordinea în care fiecare lucru în parte a fost asamblat într-un întreg, după o raţiune artistică, va produce un fel de concert suav şi autentic, o muzică divină”. Prin locul pe care îl acordă valorilor muzicale şi incantatorii ale limbajului, poezia lui Murnu se va despărţi aşadar de poetica neoclasică a socraticului, arătându-se, paradoxal, mai aproape de căutările noii poezii „instrumentaliste” pe care o experimentase la noi Macedonski. Din perspectiva lui Rene Ghil, principalul teoretician al instrumentalismului, ritmul poetic reprezintă „traducerea literară a unui mod al devenirii universale”. Organizate şi armonizându-se în „procesul Ideii”, valorile sonore ale cuvântului vor sugera astfel ansamblul sau ordinea lumii, ceea ce doreşte, în fond, în poemele sale şi George Murnu. Discreta lor modernitate rezidă însă mai puţin în viziunea „muzicală” care contrazice spiritul socratic al neoclasicismului, cât în prezenţa, mai mult sau mai puţin fortuită,a acelor tensiuni şi disonanţe ce caracterizează limbajul poetic modern. Aspiraţia uraniană e astfel în constrast totdeauna la Murnu cu limbajul bolovănos şi lipsit de transparenţă în care pare a se împiedica orice elan spiritual. Conştient sau nu, poetul apelează aici, pentru a da expresie „conţinuturilor” sale la „formele” parcă cel mai puţin adecvate, această contradicţie dintre spirit şi literă fiind în cele din urmă generatoare de inefabil. Iar lirica lui Murnu plasându-se astfel, mai mult decât a oricărui reprezentant al direcţiei socratice şi clasicizante, la punctul de intersecţie dintre revoltă şi pedagogie.
Octavian Soviany 