Omul şi manechinul
Scriam cu un alt prilej că, în răspăr cu manifestările zgomotoase şi verva polemică a ”primului val” fracturist, există în interiorul grupului 2000 o destul de importantă enclavă a cărei amprenta distinctivă e mai degrabă discreţia. Aceşti autori nu mai cultivă gesticulaţia truculentă, rictusurile ostentative, discursul ”mânios” sau percepţia în registru mizerabilist , înregistrează cu detaşarea camerei de filmare şi uneori cu umor comedia cotidianului, preferă rostirea neutră, evită în general violenţele de limbaj sau le valorifică dintr-o perspectivă umoristă şi demistificatoare. Ar mai fi de spus apoi că în timp ce exponeţii ”primului val” sunt în general naturi extroverte, cu certe disponibilităţi histrionice (Marius Ianuş, Claudiu Komartin) sau obsedaţi de dimensiunea comunicativă a poeziei (Adrian Urmanov, Andrei Peniuc), congenerii lor scriu o poezie introspectivă – care poate fi uneori marca unei crize de identitate sau se colorează cu anxietăţi existenţiale, aducând în prim-plan, în absenţa gesturilor de insurgenţă spectaculoase, sentimentul înstrăinării, angoasa sau lipsa de apetenţă pentru real şi înlocuind adesea decorul marginalităţii sordide cu filmul deconcertant al vieţii de corporaţie.
Cam pe aceste coordonate se situează şi poezia lui M. Duţescu (şi toată bucuria acelor ani trişti, Editura Cartea Românească, 2010), polarizată între evocarea prozaizantă, lipsită de idilism, a unor scene din copilărie şi cronica „pre versuri tocmită” a unei maturităţi blazate, uneori cinice, dominată de simptomatologia singurătăţii/alienării şi condimentată din abundenţă cu toate „deliciile” capitalismului de consum. Prima secvenţă a cărţii va fi aşadar un amestec de „cronică de familie” şi de „viaţă la ţară” pe al cărui parcurs autorul reiterează cu o non-şalanţă de invidiat temele şi motivele aşa-zisei lirici tradiţionaliste, pe care izbuteşte să le toarne în pasta unui discurs mai degrabă prozastic, cu accente de virgilianism în cheie minimalistă. Şi totuşi, chiar dacă pare să fi renunţat la tot arsenalul retoric al poeziei, M. Duţescu se dovedeşte aici un poet de necontestat, pentru că posedă o ştiinţă a detaliilor „de epocă” care nu doar că personalizează puternic trăirea, ci o introduce în textura mitului de familie şi chiar a fabulei cosmice, ridicând simplul autobiografism anecdotic la coeficienţii, infinit mai înalţi, ai istoriei personale. Fiecare clipă a acestei istorii e unică, iar prin aceasta miraculoasă, şi totodată perfect integrabilă în scenariul unei cronici mai ample, în care se include rotaţia anotimpurilor şi succesiunea lentă a generaţiilor: „alergam pe câmp printre duzi sau pe baltă/şi ne întorceam acasă când se făcea beznă/o vedeam pe mamaia că vine după noi cu o nuia/o recunoşteam după mers – grăbită/avea albia pusă sub becul din curte/ne spăla şi ne aşeza frumos la culcare/în camera verde vopsită stacojiu în ulei/cu două paturi recamier/într-unul dormeam eu şi tataie/în celălalt ea cu Măru//iarna stăteam toţi patru până seara târziu/jucam Păcălici/şi de cele mai multe ori râdeam de tataie/că-o rămânea mereu ultima carte//Ăi bătrâni se mai auzeau când şi când pe afară/se foiau dădeau la păsări/după care se duceau la ei în odaie//Era o seară în care terminasem castronelul de lapte/porţia de cavit şi glucoză/şi ne uitam la diafilme cuminţi” (zgomotul neobişnuit ce părea că vine din stradă). Alteori, scenele de familie capătă ceva din aerul neguros al misterului, se încarcă de un simbolism difuz, căci, printre secvenţele de o apăsate banalitate, poetul introduce pe neaşteptăte câte o scenă stranie şi contrariantă, consemnează gesturi bizare, care au absurditatea hieratică a unui ritual: „eu pe tata nu l-am văzut niciodată beat/şi l-am suspectatat doar o singură dată de asta/vara într-o seară târziu/venisem de ceva timp de la şcoală/mă pregăteam să mă culc/eram doar cu mama când a intrat dintr-o dată pe uşă/nu se clătina nu mirosea a alcool şi/nimic nu părea în vreun fel ieşit din comun/am mers în bucătărie să-mi iau nişte apă/a venit după mine – te rog dă-mi şi mie un pahar/mi-a zis/ şi a prin un gândac mic ce fugea pe dulap/speriat de lumină – îl ţinea delicat/privindu-l cum dă din picioare/îi străluceau ochii/râdea/şi mi l-a strivit cu un deget de piept/ (şi toată bucuria acelor ani trişti). Umanitatea din aceste poeme este una racordată la cosmic, care vieţuieşte plein-air, după o rânduială fixată în calendarul „muncilor şi al zilelor” şi după legile unei ruralităţi paradigmatice, pentru care M. Duţescu arată o disponibilitate de arheolog, exhumând unii topoi de mult abandonaţi ai poetizării, cu care rescrie, adusă la zi, lirica riturilor agrare: „e dimineaţă/şi încă mai moţăi – mă vezi/nu sunt mai mare ca aracii de floarea soarelui/dar trag şi eu după mine o traistă//Mă mai taie câte o frunză la gât/sau îmi scapă mătase uscată pe sub guler pe piele//îndată ce am mâncat cu toţii de 12/fasole bătută brânză cu roşii ceapă şi pîine/mi-ai zis ai fost vrednic ne-ai ajutat/mi-au făcut umbrar dintr-o fotă/legată de nişte tulpini/şi m-au lăsat să mă joc prin ţărână” (zăduf)
Celelalte secvenţe ale volumului, mai puţin originale şi poate chiar mai puţin inspirate, sunt replica, în regim antitetic, a „vieţii la ţară” configurând o topografie a „bravei lumi noi”, în care individul uman a fost redus la punctul de pe ecranul unui calculator, devenind o ipostază a „omului amputat”, şi resimţind efectele unei singurătăţi absolute, căreia îi sunt de preferat formele de apropiere cele mai bestiale: „la mine în casă nu vine nimeni/n-am mai primit de câţiva ani un mail fain/nimeni nu mă sună nimeni/nu-mi dă add pe mess din senin/(…) aşa că până la urmă poate-mi iau inima-n dinţi şi/Fie-mi agăţ o plăcuţă de gât (available)/mă bărbieresc frumos mă îmbrac cu ce am mai bun/şi ies pe sstradă aşa/fie/la fel cum a făcut Sandu – un coleg de-al meu din RM/mă-mbăt şi eu/mă fac praf/şi rog doi prieteni mai buni să mă fută în cur”(hybrid 2). Acum locul lanurilor de floarea-soarelui e luat de peisajele industriale care au aspectul unor tablouri suprarealiste, idilicul se converteşte (ca în schiţele de crăciun) în kitsch ţipător sau în caricatură sanguinară: „cuţite/barda/toporul/oala cu tămâie//se freacă cu leşie de paie/se curăţă spuma roşie care gâlgâie înfundat din/gură/din nări//se sparge capul cu barda/se depică cu grijă pe burtă printre ţâţele cu/sfârcuri arse/crăpate//se scot maţele umde/aburinde/ lucioase/Se smulg copitele cu un cleşte/se crestează/se scoate râtul/se aruncă la câini”. Acum ironia tandră din „cronica de familie” e înlocuită de gustul pentru grotesc şi absurd, iar poemele au ceva din atmosfera satirelor virulente ale lui Bret Easton Ellis, populându-se din abundenţă cu portetele „omului nou”, care îşi ascunde lipsa absolută de identitate în spatele recuzitei „de firmă”, ce îi împrumută rigiditatea unui cadavrru îmbălsămat după procedele cele mai noi şi mai eficiente: „Până la urmă, ieşiţi împreună la masă. Franz poartă o/cămaşă brodată, cu flori lila pe fond bleumarin/despre care-ţi închipui că a costat mult./Are sacou de in, dar observi imediat eticheta://E Zara. Îţi pare de neînţeles şi revoltător./Ca şi povestea despre drumul lui zilnic la muncă – /Cu Lamborghini Gallardo de acasă până la/intrarea-n Viena, unde îl lasă într-o parcare//şi ia un Golf mic, cu care vine, lejer la birou” (iniţial ne vorbeam la per tu V).
Iubitor de antiteze cam ţipătoare, încercând să pună faţă în faţă, omul tradiţional şi manechinul zilelor noastre, M. Duţescu reuşeşte, în ciuda unei viziuni maniheiste care ne-ar putea trimite cu gândul spre corifeii sămănătorismului, să rămână, aproape întotdeuna, un poet interesant şi provocator, de-a dreptul încântător în ipostazele sale virgiliene.
Octavian Soviany 