t. s. khasis

Posted in Uncategorized on septembrie 19, 2014 by Octavian Soviany

Pentru t.s. khasis poezia se defineşte ca o „artă a scalpării”, ca o operaţiune „pe viu” care îşi propune exfolierea, smulgerea tuturor „crustelor” care compun o identitate mereu problematică, alcătuită dintr-o diversitate de „feţe” care funcţionează după principiul caleidoscopului; „sunt o copie a acelor feţe continue/revăzută şi adăugită//faţa poliţaiului pronunţând răspicat: acolo în mureş s-o cauţi/pe curva cu care umbli/faţa adei zdrelindu-şi venele cu un/capac de sticlă de bere când mai avea un pic şi o mierlea/lângă cişmeaua din piaţă/faţa fratelui inocenţiu traversând/curtea mănăstirii de la nicula faţa laurei după primul avort/faţa casierei de la renel/faţa directorului când m-a exmatriculat//probabil unele se dedublează în oglindă”. E vorba despre o identitate „străină”, indusă din exterior, concretizată în multitudinea „ştampilelor” şi a „certificatelor”, care au aerul artificios al unor proteze şi ţin de logica unui univers „birocratic” unde „dosarul” constituie singura probă a existenţei, iar viaţa se reduce la câteva pagini de „condică”: „tre’ să existe în vreun dosar în vreo condică o semnătură de-a/tatei ce confirmă că el este tatăl meu/iar eu sunt fiul lui//(…) un detaliu plat la naştere o ştampilă şi la sfârşit/ultima ştampilă//câte să fie? zece douăzeci cincizeci/înghesuite ar încăpea pe o frunte sau pe un plic/ştampila de la maternitate ştampila poliţiei ştampilabiroului/forţelor de muncă ştampile pe diplome ştampilele de la şcoală/de la primărie de la administratorul blocului de la renel/de la centrele de recrutare ştampile de la doctori ştampile/de la poştă…/uneori am chef să le aplic câte un pupic să le ling/cu dragoste iubita mea cu poftă dulceaţa mea nemuritoarea mea/scumpetea mea/aura certificatului de naştere/ştampila certificatului de deces”. Dar „arta scalpării” presupune în acelaşi timp şi sondarea căderilor de vitalitate, „biopsii” ale ţesuturilor în care sunt descoperiţi morbii bolii sau nebuniei, semnele unor maladii reale sau imaginare, astfel că una din măştile predilecte ale personajului liric este aceea a „bolnavului”, a „fiinţei cu handicap” care trăieşte într-un soi de veşnică „amorţeală”, iar tonusul său vital e mereu foarte aproape de zero: „dum-/rahat: singur frunzăresc un okm/dup-un minut forţele mele domestice-s prelinse pe covor/şi-s vlăguit incapabil şi inexpresiv şi flasc//(…) am ajuns până aici…/eventual putinţa de a duce la bun sfârşit un tratament/antipazitar/grăsimile alcoolul şi orice fel de comunicare/trebuie suprimate fără reţinere cu două zile/înainte de începerea tratamentului pentru ca ficatul şi mintea şi…/în ’92 am intrat la psihi/eşti terminat băiatule nu-i aşa?”. Pândită la tot pasul de abulie, existenţa acestui personaj se desfăşoară într-un registru minimal, reducându-se la o sucesiune de gesturi mărunte, parcă filmate cu încetinitorul, între care există rupturi şi „timpi morţi”, de mişcări obosite, care seamănă cu ultimele zvâcniri ale unui trup omenesc din care viaţa se scurge picătură cu picătură: „voi reintra în casă lăsându-mi şlapii la uşă/trecându-mi mâna prin păr apoi peste faţă/apoi dând drumul mâinii într-unul din buzunare/strângând pumnul apoi aşa cum se strânge un pumn/într-o duminică seara la treizeci de ani//Mi-am ţinut capul pe genunchi/am deschid gura am închis-o repede/m-am uitat la ochii lu romulus bucur din fotografie/seria scriitori arădeni de azi/apoi mi-am spart un coş/a curs puţin sânge/am scos limba am pendulat cu ea peste/am tras limba la loc în gură/şi am plescăit/apoi mi-am zis că aşputea să o ţin aşa foarte multă/vreme fără s-o mişc”. O asemenea emaciere a substanţei vitale îl fac pe actantul liric să se simtă solidar cu toate fiinţele vulnerabile: bătrânii, bolnavii, alcoolicii peste care planează pericolul exterminării potenţiale („beţivii-s totdeauna îngăduiţi şi scuzaţi/ca şi cum ar purta într-un buzunar secret certificatul de deces”) şi să fie extrem de sensibil la spectacolul descompunerilor organice, al îmbătrânirii ţesuturilor, pe care îl exhibă cu o cruzime de patalog, înfăţişând agonia şi boala în întreaga lor obscenitate abjectă: „n-am cum să-nfrumuseţez chemarea bătrânului//mă duc la el/îl aud/gâlgâind să îl/ajut să se ridice/gâfâielile lui/abia dacă mai fisurează atenţia celorlalţi/braţele lui parcă ar vrea să moară cu mine de gât/se-ncolăcesc ca un cablu încâlcit/am grijă să nu-mi alunece/am grijă să nu-mi alunece/am grijă să nu-mi scape sacul ăsta greoi de/muşchi slăbiţi şi oase tocite//deja scoate sunete de-nmormântare//l-am cronometrat: şapte minute şi doişpe secunde/de la pat la budă patru minute/până la masă. Prin urmare, corpul este privit acum ca un „cadavru potenţial”, e un pachet de dejecţii organice, iar conştiinţa mortalităţii devine, în poemele lui t.s. khasis, o fixaţie obsesivă legată de prezenţa materiilor „cadaverizate”: i-au trebuit optzeci de ani ca să spună/că-i degeaba/carnea se scurge fleşcăită într-o ghenă de gunoi/în vâscozitatea bolilor şi a fricii/în mai puţin de patru minute/tot ceea ce crezi că-ţi aparţine/se reduce/la un pat/îţi ia din miros/îţi ia din boală/îţi ia din urină/îţi ia din bătrâneţe/chiar şi după instalarea ta în sicriu/emană puternic”. Autoincluzându-se astfel în categoria, extrem de vulnerabilă, a „fiinţelor pentru moarte”, poetul îşi va construi o marginalitate de un timp mai special, , înscrisă, ca un dat existenţial, în chimia secretă a proceselor celulare. Personajul său liric nu este inadaptatul la anumite forme de viaţă socială, ci un inadaptat la existenţă, ale cărui umori vitale, mereu în curs de răcire, îl fac să invoce himera ţinuturilor exotice şi a băilor sănătoase de soare: „maşini rulând pe roţi de floarea soarelui/e-un cadru acceptabil într-o revistă de benzi desenate/probabil că asta a fost imaginea/în care m-am retras/prima oară//la treizeci de ani – nu zic că înseamnă c-am evoluat – /mă retrag într-o garsonieră din buenos aires/scriu în spaniolă fumez luky fără filtru/ţin cu boca juniors şi iubesc pe una maria//când garsoniera din buenos aires dispare/beau tequilla pe o verandă în mexic – /îmi aleg locuri îndepărtate pe care le pipăi/le modelez din propria lor distanţă”. O nevoie organică de căldură îl determină pe acest personaj cu instinctele amorţite să recurgă la efectul euforizantelor sau să se raporteze la ceilalţi ca la nişte depozite potenţiale de energie calorică, să caute ieşirile plein-air, a căror putere terapeutică rămâne însă mereu incompletă şi pasageră: „din grupurile răzleţe de traseiste una ţi-a făcut cu mâna/într-un mod special/căldura ei ar putea fi tămăduirea şi limanul…/sunt amintiri bune precum o şedinţă de masaj/întâlnirile cu amicii din liceu sunt bune/lasă o pauză în interior/ca spaţiile dintre strofe/mai ţii minte când…mai ţii minte aia…/şi mergi unde ai de mers pe trotuarul cu lumină/expus la soare/şi tu primenit/îmbunătăţit pentru o oră două/(…)pentru o oră două/îţi recapeţi promisiunile/mari cât casa poprului îndrăzneala/ încrederea eficienţa”.Asemenea mici operaţiuni de reanimare nu vor face în cele din urmă, după ce efectele lor s-au volatilizat, decât să potenţeze sentimentul singurătăţii, gesturile autiste, neputinţa de a comunica, statutul „omului de prisos”: „la o ceartă laura m-a întrebat cum pot trăi fără să fiu de folos/era vară maşinile demarau şi parcau peste tot/evident lumea era în apele ei/intactă şi închisă ca o femeie satisfăcută/i-am zis că nu am nimic de oferit/dacă vrea îi pot citi un ziar cu întâmplări paranormale/pentru o omletă sau o tocăniţă/până nu se agaţăp soarele desupra rufelor/până nu ne cresc iar unghiile”. Dragostea nu modifică nici ea orizonturile sumbre ale acestei lirici dezabuzate, căci se dovedeşte finalmente o experienţă la fel de trivială ca moartea, e o producţie de avortoni care nu lasă în urma ei decât gustul amar al eşecului, o experienţă ale cărei urme trebuie îndepărtate cu o grijă aproape maniacală de curăţenie: „ştii/meine liebe/e bine că am fost perversşi/iubirea noastră nu depăşea la cântar 100 de kile/o sută de hârciogi striviţi cu lopeţile/o grămadă roşiatică/micşorându-se zi de zi sub zumzetul muştelor//acum facem curăţenie/ştergem măturăm spălăm/frecăm duşumelele dăm cu soluţie de dezinfectat/dăm cu clor până când/încăperile vor străluci ca bucile unui nou-născut/şi vor ţipa de atâta strălucire/din prag cu mâinile în şolduri vom admira şi vom fi mândri/sunt tot atât de năclăit de dragoste ca avortonul nostru”. În consecinţă, după ce viaţa a devenit un rău aproape cu neputinţă de suportat, eroului liric nu-i va mai rămâne decât să aspire la existenţa pur vegetativă a lucrurilor şi la răceala materiilor anorganice, metamorfoză desfăşurată , şi ea, în registru de farsă absurdă: „ştii/la câte-o mahmureală din aia de plumb/aş vrea să mă transform într-un obiect de artă/unul reuşit/elegant/să zicem un falus o sărbătoare falică/pentru tipele cu bani/sau să mă transform într-un obiect de decor/o vază ondulată/pe-un balcon din buenos aires/căreia i se scbimbă apa/zilnic”. Căci t.s khasis are cu siguranţă şi gustul clovneriei sinistre, iar existenţa, după ce a fost întoarsă pe toate feţele, făcându-şi inteligibilă încărcătura de simulacru, devine obiectul deriziunii burleşti, în timp ce drama alunecă pe nesimţite în propria ei parodie: „laura stoarce rufe/minicascade de spumă şi detergent/o fac să tânjească/probabil se gândeşte la anna karenina/cu ligheanul în braţe cu părul strâns la ceafă/pregătită/pentru un suicid/în gara din radna//I-o spun//s-ar zice că-ţi pierzi minţile dragule//apoi pune rufele la uscat/blugii mei cu şliţul la răsărit”. Evitând în felul acesta cu inteligenţă orice suspiciune de patetism, pendulând între rostirea dezabuzată şi autoironia subtilă, care îl face încă şi mai credibil. t. s khasis reuşeşte să elaboreze în arta scalpării o biografie extrem de convingătoare a omului de prisos. Printre alţi „marginali”, mai mult sau mai puţin contrafăcuţi ai promoţiei sale, el face figura marginalului autentic, care îşi spune povestea firesc, fără stridenţe şi fără excese de recuzită, iar vocea lui rămâne, de la un capăt la celălalt al volumului, extrem de umană.

george vasilievici

Posted in Uncategorized on septembrie 18, 2014 by Octavian Soviany

Într-un text cu evidente, dar şi ingenue valenţe de artă poetică, George Vasilievici (Cerneală, Pontica. 2004) concepea poezia ca pe un organism magic, destinată să convertească dualitatea în unitate („Poezia aparţine totului. Întregului general valabil şi sfânt. Este instrumentul acestui întreg”), iar producerea ei e ridicată la dimensiunile unui exorcism prin care mintea umană îşi neutralizează partea de umbră: „Poezia este instrumentul prin care spaţiul nostru mental cu caracter dual va pierde aceste opoziţii devenind unitar. Poezia este instrumentul prin care mintea omului va scăpa de opusul lucrurilor. Instrumentul prin care vom putea crede direct în frumos, fără nici o implicare comparativă a răului care de altfel nici nu ar mai exista. În asta constă spiritualitatea ei” (poezie în costum cu cămaşă de forţă). Acest mic „manifest artistic”, oricât ar părea de naiv, se mulează perfect peste structura sufletească a autorului, care este în esenţa lui un „yoyo” (sau mai degrabă un io-io/eu-eu), adică o fiinţă dedublată, prinsă între „lumină” şi „întuneric”, care aspiră din toate fibrele să se împace cu sine, şi, asocial în esenţă, are nostalgia „grupului” (de aici cultul prieteniei care i-a marcat, în plan uman, existenţa), deşi deocamdată face exerciţii de socializare cu „morţii familiei”: „am o stare tare ciudată vreau mai mult din mine. vreau să mă/împac cu mine. vreau să fiu îngropat în piramida aia mare şi/strălucitoare, în piramida aia construită din capetele străbunilor/mei. îmi donez şi eu capul de asemenea spre a fi pus în/completare la marea piramidă, la marele sarcofag, aşa ca/trupurile noastre să fie îngropate în capetele celorlalţi, adică/trupul lui george vasilievici să fie îngropat în cavoul familiei/sale. şi prima cărămidă care a fost pusă deja să fie capul lui/ adam, apoi aş mai dori ca pe primul rând să stea bineînţeles/lângă capul lui adam, capul lui isus, capul lui eminescu, capul /lui dostoievsky, capul lui van gogh , capul lui withman, capul lui/naum, capul lui stănescu, capul lui popescu, capul lui villon,/capul lui baudelaire, capul lui miller, capul lui motzart, capul lui/rimbaud şi capul Lui vreau capul Lui/adică toate capetele care au avut inimă în loc de creier” (piramida în formă de inimă). Aşadar în conştiinţa autorului poezia se asociază cu o „sensibilitate a inimii”, aceeaşi pentru care pleda şi un „neteoretic” ca Gelu Vlaşin, considerând-o cheia de boltă a deprimismului. O uriaşă nevoie de dragoste, de tandreţe, răzbate la tot pasul aproape din versurile acestui „deprimist” sui-generis, catapultat în mijlocul unei lumi de o paralizantă indiferenţă: „intru în liniştea asta de corp cu voce tare/luminile sunt stinse uşile sunt încuiate./locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi/deranjeze lumina. e un bloc bun./am auzit şi eu că se vând apartemente pa’ici./că este o zonă bună. foarte aproape de inimă/doar deschizi uşa şi dai nas în nas cu ea, cu dragostea,//când era mică suna la uşă şi fugea/până au chemat poliţia că doar noi/muncim/nu iubim//de fiecare dată se împiedica pe scări/eu o luam la mine acasă în trup şi o bandajam//îi cântam ş-o legănam pe picioare. o adormeam./îi plăcea să rămână la mine peste noapte. Se/simţea în siguranţă,/o înveleam” (camere). Viziunea e “epileptoidă” (cf Glibert Durand) ca la Van Gogh, lucrurile devin aici vâscoase, adezive, producând osmoze pline de stranietate, parcă în virtutea unui curent de empatie ce antrenează totul în calea lui: “Între placenta elastică a mamei şi placenta/fărâmicioasă a pământului mâinile mele se întind/cu palmele deschise/şi îmbrăţişează în grabă alţi oameni la fel de/străini mie pe cât de străin nisipul de pe fundul/oceanului îi rămâne soarelui. cuprind alte mâini/asemeni lor. se înşurubează în piepturi albe şi arogante din care laptele erupe şi se amestecă cu lacrimile,/cu sângele, cu roua dimineţii, cu ploaia, cu urina, cu transpiraţia./cu sperma înnourată şi ameninţătoare./nimic din ce poate fi amestecat nu rămâne altfel” (frumuseţe). Stările de extaz nu pot fi însă prelungite la infinit, reversul lor vor fi apariţiile tenebroase, iar atunci când mirajele explodează, din spatele lor se iveşte – precum omul negru al lui Esenin – celălat “io”, purtând facies-ul spiritului malign şi descoperind, chiar la izvoarele vieţii, stigmatele descompunerii: ”Doamna mă aşteaptă în atmosfera nebuniei/cu moartea ascunsă între labii ţinându-mi piciorul pe gât./<<priveşte în sus>> şi într-adevăr, fără să vreau privesc în sus,/din început nu se vede nimic în rozul/pregătitor al dragostei fără corp, plâng pe lentoarea/introspectivă a revenirii, a recuperării//pentru că/cel ce părăseşte este părăsit de iubire,/ucis în diavol de înspăimântătoarea frumuseţe” (frumuseţe). Acum procesele osmotice încetetează, lumea se glacifică brusc, spaţiul se obturează, dobândind aspectul neliniştitor al obiectelor reflectorizante, ca în poemul george a învins, în timp ce femeia nu mai reprezintă un depozit de căldură şi de tandreţe, devine o imagine mai degrabă onirică, o halucinaţie provocată de drog: “noaptea trecută stăteai întinsă pe pat cu vocea/ retezată de cuţitul fierbinte al criminalului în serie/din gură îşi curgeau gândurile lui mai albe ca amfetamina/(…)<<sunt doar o fetiţă ce-ţi zâmbeşte cu petarda/aprinsă în colţul gurii colecţionez//peşti pirania mă zbat mereu între aceeaşi/femeie sunt copleşită de invazia stelelor pe/care mi le storci prin piele dorm în cer printre cearceafuri pătate/de poluţia gemenilor/confund dragostea cu nostalgia/sunt măritată cu şarpele boa>>”. Poetul trecând astfel de la o poezie confesivă, frustă, voit descărnată, voit lipsită de luxurianţe spectaculoase, la poemele « de viziune », care alcătuiesc în cea mai mare parte substanţa ciclului doi lunetişti. Căci se pare că George Vasilievici nu era doar un om “cu două suflete”, în persoana lui se întâlneau şi doi poeţi, fiecare cu propria-i tehnică şi cu propriu-i program, unul fascinat de umbră, celălalt de lumină, unul obsedat de fantasmele unităţii, celălalt fascinat de dualitatea prezentă deja în titlul ciclului amintit. Aici viziunea e schizoidă, întemeiată pe Spaltung, locul “temelor adezive” fiind luat de acum schema motrică a separaţiei sau rupturii: “Soarele era la apus scurgându-se de pe structura metalică a/podului de deasupra noastră pe staniolul înroşit de deasupra mea. Ştiam amândoi că este ultima dată că facem asta./Ne confruntam tot pentru ultima dată cu o astfel de îmbrăţişare/separată. Ruptă în două. Lunetistul ne urmărea din frunzişul/răpus de razele ascuţite ca nişte lamele pe care se vedea încă/ sângele cerului. Eu, cuminte sub staniol. Ea lingând ciocolata de/pe partea cealaltă” (două ceşti). În timp ce stările de jubilaţie care celebrau empatia universală sunt substituite aici de reveriile thanatice, dominate de imaginile de înec, evocând imersiunea în zonele tenebroase ale inconştientului: “Şi dacă îmi găsi trupul şi se vor mulţumi cu el? problema e că am uitat. Chiar tu-ţi aminteşti unde l-ai lăsat. Deja e târziu. Vaporaşul de agrement s-a scufundat trăgând în vârtej, după el carnea mea încercănată”. Căci “dedublarea”, balansul perpetuu între două euri distincte nu se poate sfârşi de cât printr-o teribilă epuizare ce declanşează nevoia de evaziune, nevoia de fugă, nevoia de somn. Astfel încât poemele din Cerneală ilustrează (ca de altfel şi excelenta proză a lui Vaslievici) drama unei fiinţe scindate, a unui “yoyo” ce încearcă să-şi construiască din poezie un paratrăznet. Tentativă, după cum bine ştim, eşuată în cele din u

valeriu mircea popa

Posted in Uncategorized on septembrie 17, 2014 by Octavian Soviany

Adeseori, poemele lui Valeriu Mircea Popa se nasc din capriciile unei memorii parcă ușor obosite, cu imponderabile „schimbări de culoare”, dar și de temperatură, astfel încât ele dobândesc aerul unor „vorbiri la trecut”, iar „carcera spațială” din volumul anterior ia forma neliniștitoare a trecutului ”carceral”, a golului dintre „plecare” și „ajungere”: „ca să construiești o punte/între malurile prăpastiei/ai nevoie de cel puțin două pietre//una care pleacă/și cealaltă care ajunge/ceva nu tocmai solid/și care-și schimbă mereu culoarea/cum ar fi o memorie/sau un cameleon//fiecare în spate/cu propria cruce de apă” (o punte). Viața interioară și procesele, mereu șerpuitoare, mereu insidioase, ale memoriei, stau sub semnul unui dinamism absolut, se destramă și se reașează la nesfârșit, iar „imaginația materială” a poetului e dominată, în consecință, de prezența acvaticului, cu aspectele sale aurorale, dar și cu cele „thanatice”, cu rădăcini mai îndepărtate în apele bacoviene: „iartă-mă/n-am vrut să te înghit/însă pur și simplu se cuvenea/ca măcar unul dintre noi să supraviețuiască/mărturisea apa//în timpul visului/cred că-i părea rău” (fără titlu). În acest univers, unde toate trăirile stau la timpul trecut, privirea devine ea însăși o anexă a memoriei, e un „relicvar” care percepe spectrul „de după violet” și ”dinainte de roșu”, adică ”aversul” realului, care ar constitui, în viziunea lui Valeriu Mircea Popa, adevărata sursă a poeziei: „dacă înconjori cu degetul/de trei ori/un cub de zahăr/o sa înceapă iarăși ploaia//și sumedenie de cifre/nu vor mai fi povestite//rămâne însă privirea//un relicvariu sferic/topindu-se în cuprindere//după violet//și înainte de roșu”. (privirea). Pentru ca această privire care se deschide asupra nevăzutului să devină cu adevărat funcțională este nevoie însă de o încetinire a ritmurilor vitale până la starea de „aproape mort”, dar și de o știință a tăcerilor apăsătoare și pline de tâlc, unde s-a acumulat un potențial uriaș de energii magice: „un blid de lăcuste prăjite costă ceva mai puțin/decât o porție de stridii//așa că diseară o să mâncăm spanac//răspundeam eu/cel aproape mort//apoi tăceam amândoi/până ce apa începea să fiarbă/ în paharul de hârtie” (paharul de hârtie). Acum anecdota personală ia aspectul unei autobiografii fabuloase, iar personajul liric se proclamă urmașul unor cadavre „aproape vii”, care și-au compensat deficitul de vitalitate prin excesul de costumație și de ornament: „nopțile rămân frumoase/dar zilele nu fac doi bani//și bunicul doarme//adică stă cu ochii închiși/în fotoliu/și navighează pe Internet//coiful cu țepușă de alamă/și panaș/cum purtau toți cei din garda regală/îi atârnă puțin într-o parte/seamănă oarecum cu Bismarck” (bunicul era un colonel mort). Marginalitatea pe care și-o revendică eul poetic nu este nicidecum astfel una socială, ca la autorii grupului 2000, ci existențială, de vreme ce constă într-un exercițiu ascetic, voit sau impus, iar actantul liric se transformă într-un soi de damnat sau de ales, căruia i se refuză aproape total existența: „nimic nu-ți aparține/cu desăvârșire/asta era legea/nici măcar o femeie foarte tânără/și aproape goală/un fel de plantă cu aripi/în brațele tale/dar tu nici măcar nu exiști/șoptește ea printre lacrimi/două sau trei sau cel mult patru zile/în fiecare lună/spălându-și cu apă și cu nisip/vioara ei roșie” (o vioară roșie). Viața se reduce astfel la capacitatea de a percepe lucrurile cu o acuitate vizuală neobișnuită ( distanța în timp sporește această acuitate până aproape de halucinant), iar fiecare privire, care descompune și realcătuiește la nesfârșit pânza realului, pare preludiul unei iluminări amînate mereu, căci poezia lui Valeriu Mircea Popa nu-și revendică rostirea metafizicului. ci se oprește la semnele acestuia, pe care le descoperă în cotidian sau în propria-i biografie, făcându-le încă și mai pertinente prin asamblarea lor în structuri și configurații pliine de insolit. Acum „metoda” sa se va apropia mai mult de a plasticianului decât de a poetului: el elaborează „desene pe asfalt”. „tatuaje”, „schițe de portret” sau „graffitti”, care au aerul „picturilor metafizice”, culminând în compoziția amplă, care ridică biografismul la dimensiunile istoriei exemplare, ca în acest superb poem dedicat Marianei Marin: „cu melancolie/prin Rusia/mestecenii își legănau vodca/de-a lungul stepelor//n-am fost niciodată/acolo//dar țin minte prea bine/cum eram teribil de singur/într-un tren hodorogit/și vodca era copilul mestecenilor/copilul pierdut/ce trebuia legănat toată noaptea/printre stepe/pînă la capătul Rusiei/oricum pînă ce mai rămânea în compartiment/doar scheletul de sticlă/dinafara trupului/privindu/te cu niște ochi nevinovați de mari/și aici/și dincolo/deja nicăieri” (copilul mestecenilor). Și mai trebuie spus că în asamblarea acestor imagini poetul dovedește o migală și o îndemânare de bătrân bijutier; el crede încă în lucrul bine și pe îndelete făcut cu ceva din ingenuitatea meșterilor medievali, are orgoliul de a confecționa „unicate” cu stranii irizări de argintărie și, într-un cuvânt, are „stil”.

vasile baghiu

Posted in Uncategorized on septembrie 16, 2014 by Octavian Soviany

Promotor al himerismului, nutrit din experienţa mai veche a oniriştilor şi conceput ca o reacţie polemică la adresa lipsei de orizont metafizic a liricii 80, Vasile Baghiu este totuşi mai degrabă un spirit în descendenţă bacoviană, ale cărui poeme propun imagini caricaturale ale omului agonic, situat la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte, într-un discurs bogat în termeni ştiinţifici, care au darul de a sublinia la tot pasul caracterul mecanic al existenţei şi al limbajului. Poetul imaginează acum călătorii bizare prin ireal, având ca destinaţie ultimă moartea, adesea în tovărăşia unor prezenţe feminine misterioase, ce pot fi, în ultimă instanţă, figurări antropomorfe ale poeziei: “Eram într-o fatală criză existenţială,/C-un geamantan căzut din umăr şi ochelarii sparţi,/Neghiob supus vremenelnicelor mode,/Legaţi între noi pe vecie eram, ca radius şi ulna,/Ca o sulfamidă cu hemoglobina în methemoglobină,/Un şuvoi de eritropoetină/Pentru celula medulară primitivă şi captivă,/În pragul libertăţii tropăind ca un popor suferind,/Oprimat şi de cer uitat./aşa treceam prin timp, zâmbind, ţinându-ne de mână, aerieni ca în Chagall./Spre al morţii bal triumfal” (Amorul adiabatic). Viziunile autorului sunt însă lipsite cu totul de irizările şi efectele sugestive de lumină ale panoramelor dimnoviene (de la care totuşi se revendică), iar atmosfera e mai curând aceea a unui spectacol tern şi grotesc, în care accentul e pus pe bufonada absurdă. Lumea pe care o evocă va fi, de aceea, una a urâtului existenţial, unde omul apare redus la o corporalitate în suferinţă, ce acuză permanent o scădere dramatică a tonusului vital, mărturisindu-şi la tot lipsa de priză asupra realului şi lipsa de apetit pentru viaţă, insensibil până şi la catastrofele meteorologice care îl terorizaseră pe Bacovia: “Am sentimentul că trăiesc într-un film/Şi nu-mi pot reveni, e o groapă./Nici nu ştiudacă plouă sau dacă ninge,/poate bântuie funigeii pe-afară,)Însă durerea surdă de sub coaste, în partea dreaptă/Îmi spune ceva precis./(…) Nu-n suflet îmi aflu insatisfacţii şi-opobii,/Ci-n splină şi alveole,în măreaţa durere de-o clipă/A unui premolar efemer,/În ocheade furişe ce veşniuc rămân dispărute./Important e să poţi suferi în linişte şi tu,/Dacă doreşti asta cu adevărat, şi să te desprinzi/De pâcla mediocră a burgului natal./Eu rămân şi pot să spun/Că sunt sătul de toate şi chiar mai rău,/Adică mor încetul cu încetul/Cu nervii întinşi la maxim” (Trăiesc într-un film). Un vierme lăuntric devorează acum permanent ţesuturile vitale, simptomele patologice survin într-o torenţialitate terifică, spitalul şi sanatoriul fac parte din decorul obişnuit al vieţii de zi cu zi, dar moartea e mereu amânată, în timp ce starea firească a personajului liric va fi o convalescenţă suspectă, ce seamănă, ca o picătură de apă, cu agonia. Viaţa interioară este redusă la susccesiune de senzaţii elementare, psihicul tine să fie substituit în permanenţă de fiziologic, iar poemele consemnează, ca nişte fişe de observaţie, palpiturile unei vitalităţi problematice, asupra căreia băile de senzaţii plein-air acţionează uneori ca nişte euforizante: “Văd anii în urmă crescând,/Pe măsură ce înaintez şi pe măsură ce tuşesc obosit,/Şi numai gestul de a privi pe fereastră,/Atât de tipic pentru cei ca mine,/Mă face din nou visător./Aud camioanele trecând pe autostrada din spate, pe când/Trenul şuieră undeva mai la vale, pe malul apei,/Iar ciripitul copiilor e un cântec ce-mi săgeată inima./(…) Ieri, pe când începuse să plouă,/Am ieşit şi am traversat repede parcul fără umbrelă şi pelerină,/Şi-am stat printre mesteceni, aşa, numai/Ca să pot să-mi amintesc după aceea/Multă vreme de asta” (Convalescenţă). Spaţiile carcerale şi locurile de recluziune, spre care subiectul liric e purtat printr-o mişcare de repliere ce trădează oroarea de contactul violent cu realul, ce pare a păcătui printr-un exces de vitalitate, coexistă în aceste poeme cu “golul de timp”, cu senzaţia claustrării într-un soi de “imperfect etern” situat undeva între trecut şi viitor, făcând cu neputinţă de conceput orice tentativă de evaziune şi reducând existenţa la o succesiune de automatisme, iar omul la dimensiunile unui manechin: “Acum nici nu-ndrăznesc să mă gândesc la viitorul acela/Pe care-l înşelam cu discuţii banale,/Privind mai mult în urmă, peste umăr,/Căutând prin buzunare o cheie/Sau poate câteva monezi pentru un telefon/Deşi cred că ai plecat fără să scrii vreun număr,/Şi n-am ce face./M-aş fi stins bucuros în noroi./Că nu-i altceva tot ce trăim de-o vreme,/O clisă murdară,/Un neruşinat discurs plin de aplomb,/Adio muzici,/Şi sărutaturi şi oftaturi,/Dar nu vreau să spun că-mi pare rău,/Ci bine, numai bine” (M-aş fi stins în noroi). Poetul are o reală conştiinţă a năruirii apocaliptice, concepe, în tonalităţi de pictură barocă, “triumfuri ale morţii”, evocând o umanitate intoxicată cu cianurile extincţiei, nesfârşitele procesiuni de cadavre antrenate în scenariul universal al “călătoriei spre Hades”: “Spre moarte, spre Hades deci, cum ar zice bărboşii greci,/Spre valuri de cianură verzuie, în mâluri de putresceină,/Oculte timpuri vor să vină şi nu mai sper, /Înainte spre l’odeur d’amandes ameres,/Spre peisajuri cu stomacuri tumefiate,/Cu sânge de un roşu viu de apus de vară, spre coma uşoară,/Plutind cu voi, călătoare cadavre noi, creiere-mbălsămate,/Voi inimi pline de negru sânge închegat,/Vavule oprite pe timp nelimitat,/Voi, trupuri de demult intoxicate cu lichior Van Swieten” (Magia elementară). Poezia lui Vasile Baghiu se încarcă acum cu damfurile putridului, se fixează asupra depozitelor uriaşe de materie organică intrată în descompunere sau panoramează vaste pânze eschatologice, populate de ruinele dezolante ale civilizaţiei, imaginează catastrofe cosmice şi potopuri: “Toate sau retras mai în spate, în urmă,/Când Pompeiul se îneca în bioxid de sulf şi cenuşă,/Când corăbii cădeau sub bombarde/Împinse de cocoloaşe de cânepă muiate-n sulf topit sau soare decrepit,/Cădeau visări şi-oraşe, cetăţi de piatră,/Acum tot vin apele negre, îmi inundă gura/Şi vălul palatin şi inima toată./E-un gol care ne-nghite, un vid ce mistuie şi soarbe,/Vârtejul viu despre care scriu acuma, un fel de lupi-spuma/Prinsă de Agricola în De re mettalica lui./Căci moartea-i până la urmă prilej de victorie triumfală,/Moarte cusângele subtil ivit în salivă,/Sânge din borcanele care stau la rece,/Sânge spălat de ploaie pe caldarâmuri,/Sânge din abatoare, coagulat în vase enorme,/Sânge viu care foşneşte în vene,/Moarte, cu imense porţi deschise” (Magia elementară). Apocalipticul bacovian îmbinându-se astfel în asemenea poeme cu himerismul “negru” şi conducând către o formulă poetică de o indiscutabilă originalitate şi recomandându-l pe Vasile Baghiu ca pe un poet a cărui percepţie nihilocentrică se înscrie perfect între graniţele perspectivei apocaliptice.

alexandru vakulovski

Posted in Uncategorized on septembrie 15, 2014 by Octavian Soviany

Încă din romanul Pizdeţ (care l-a făcut cunoscut), Alexandru Vakulovski se arăta un spirit non-conformist, a cărui vervă „demolatoare” amintea de „furia” avangardelor interbelice, dar şi de vehemenţa contestatară a manifestului fracturist. O permanentă stare de insurgenţă îi străbate textele de la un capăt la altul: aici viaţa şi cărţile, lucrurile şi semnele, cu fetişurile şi poncifele lor, sunt puse la zid, arătate cu degetul, trase de urechi, denunţate drept minciuni şi convenţii, în numele aceluiaşi „imperativ categoric”: autenticitatea. Aşa se face că textele lui se constituie într-o „critică” a limbajului şi a literaturii, rezultatul fiind o poezie radical experimentalistă, care contestă şi se autocontestă, funcţionând – în spiritul experimentalismului – ca „paralogie”. Înainte de a se lansa în aventura poetizării, autorul încearcă să-şi verifice instrumentele şi mijloacele, descoperind astfel multiplele imperfecţiuni ale limbajului, care se dovedeşte un material cu totul inapt pentru a servi ca suport actului de comunicare/semnificare; poezia deconcertează la rândul ei pentru că nu e decât o colecţie de cuvinte „fardate”, date cu ruj şi rimel, care sfârşeşte prin a inhiba orice impulsie scripturală, orice tentativă de a genera text: „cuvinte negre înşirate pe perna mea albă/lacrimi amestecate cu rimel/pe hârtie albă/aş putea să-ţi spun/ceva dar/tic-tac”. Limbajul se găseşte – din perpectiva lui Alexandru Vakulovski – sub ameninţarea perpetuă a catastrofei entropice; odată articulat, cuvântul este pe punctul de a-şi epuiza întreaga încărcătură de potenţialităţi energetice, astfel că moartea, frecvent invocată pe parcursul poemelor din volum, se identifică nu cu un accident fiziologic, ci cu entropia cuvintelor, cu degradarea acestora în non-sens şi în parodie:: „începe un poem cu/iar moartea…//încerc să scriu un/poem despre fotbal/despre cafea/coca cola îngheţată/droguri şi drogoste//sfârşeşte un poem cu/iar, moartea… Plecând de aici, poetul va invoca utopia unei comunicări onomatopeice, interjecţionale, care şi-ar extrage esenţele din intimitatea proceselor metabolice, fiind ea însăşi, în cele din urmă, fiziologie: „cel ce se întoarce la tine/te iubeşte mai mult decât cel/ce abia vine/am nevoie de multe cuvinte/ca să te fac să înţelegi/totul/nu-ţi spun mai bine/un scurt/ grohăit al durerii/din piept/cuţitul înfipt direct în/inima porcului”. De acelaşi registru al utopiei ţine şi scrierea „pe piele”, scrierea penetrantă care scrâjeleşte în profinzimea ţesuturilor producând explozii hemoragice de umoare vitală: „a scrie un poem lung pe pielea sa a îşi înfige cuţitul înăuntru/cerneala iese dinăuntru a îşi scoate ochii y cu cuţitul dinspre/ceafă poemul lui a doare dar a ştie că e unicul irepetabilul poem/pe care nici chiar el nu-l va mai putea scrie niciodată”. Fascinat de himera „poemului viu”, Alexandru Vakulovski se va lansa în direcţia experimentului radical, poemele sale fiind aproape de fiecare dată nişte tentative de revitalizare a limbajului şi, în ultimă instanţă, a poeziei. Aceste exerciţii cunosc o mare diversitate; uneori autorul face apel la reţeta poemului„dadaist” în care cuvintele sunt plasate în contextele cele mai insolite, atunci cînd nu sunt spulberate pur şi simplu, cu un bine dozat simţ al absurdului („alerg ca un idiot prin cameră/şi mă împiedic de picioarele mele//ia-mi mainile te rog şi du-le să se spele/ia-mi puţa şi du-o la pişare//un domn cu capul ras şi cu cască/se plimbă prin oraş cu o floare galbenă/se A/p le/a/c/ă şi o depune la pi/Cioar/”), alteori se cultivă textele „lacunare” perforate de „goluri” care sugerează acel „dincolo” al limbajului care este sau ar trebui să fie poezia („îmi dau palme/fiindcă ***/ sunt un *** şi un***/şi *** (***) dar ***/în ***/*** denumirea poemului/deasupra mea ***/ tot ce vreau să vă spun ***/ îmi desfac mâinile/rima (***) mea ***/şi vă lovesc”) pentru ca, în cele din urmă, poetul să ne propună varianta redusă la „corporalitatea” consonantică a textului său, ca în scrierile semitice („spre dimineaţă moartea spr dmnţ mrt/îţi va face o vizită ţ v fc vzt/îi vei primi mâinile ei albe v prv mnl lb)cu pielea ei/lină îi vei c pl ln v/privi părul lung lucitor prv prl lng lctr/sânii ei te vor durea sn t vr dr”). Acest experimentalism radical este împins până la ultimele lui consecinţe în Lauri pentru cap de mort sau poemele pe care Alexandru Vakulovski nu le-a scris niciodată – colecţie de titluri ale unor texte virtuale, marcate de fascinaţia paginei albe, în care sunt conţinute latenţele tuturor limbajelor şi ale tuturor textelor şi însoţite de adnotări succinte care creează iluzia jocului dintre referenţial şi autoreferenţial, poetic şi metapoetic. Iar printr-un asemenea experiment, poezia esete simultan (ceea ce vine perfect pe linia experimentalismului) acreditată şi discreditată: ea este posibilă doar ca un spasm al rostirii, ca o tentativă, întotdeauna ratată, de a articula în limbaj indicibilul.. Dincolo de toate acestea, „filele albe” ale lui Vakulovski constituie însă şi o teribilă provocare la adresa cititorului chemat (iată o formulă mai puţin ortodoxă a utilitarismului!) ca, în absenţa textului, să se implice el însuşi în exerciţiul poetic. Acum „poemele nescrise” vor funcţiona după principiul „cărţii de colorat”, în care titlurile şi notele reprezintă „desenul” pe care cititorul este invitat să îl „coloreze” în cheia cromatică a propriilor sale trăiri. Iar noi ajungem la constatarea că autorul cheltuieşte enorm de multă imaginaţie în elaborarea acestor exerciţii experimentaliste, iar dacă nu ştim în ce măsură ele pot constitui poezie, avem cel puţin certitudinea că poezia implică în mod necesar contestaţia, autocontestaţia şi, ca un corolar al acestora, experimentul.Mai mult decât atât, jocurile lui Vakulovski reuşesc de multe ori să se convertească în veritabile stări lirice, „critica poeziei” în poezie”, poetul oscilând între sccpticism şi entiziasm, aşa cum ne-o poate dovedi acest foarte frumos poem de notaţie: „după concert/cruce pe tine/ trei pumni de praf peste tine ca un/cearşaf umed de transpiraţie şi/cruce pe tine/draga mea/chitară dezacordată/chitară ruptă în 4/odihneşte-te odată/juma de chitară cu 12 corzi”. Prea lucid însă pentru a se lasă mereu furat de himerele lirismului, poetul va reveni la prestidigitaţiile sale experimentaliste, va fi cu precumpănire critic şi dezabuzat, dovedindu-se un spirit insurgent prin excelenţă şi incomod.

mama căpușa (4)

Posted in Uncategorized on septembrie 14, 2014 by Octavian Soviany

N-am dezertat și nici nu m-am sinucis.
I-am dat telefon tatălui meu, rugându-l să intervină pe lângă Canaris: am nevoie de două săptămâni de concediu, pe care intenționez să mi le petrec la București. Îi dau de înțeles că e vorba de o femeie, iat tata, care. în ciuda severității sale, nu mi-a refuzat niciodată nimic (e adevărat ca până acum cererile mele au fost foarte modeste), mă încredințează că va face tot ce-i stă în putință.
Să sperăm că nu și-a pierdut trecerea la Canaris!

Poate că e momentul să spunem câteva cuvinte și despre tatăl maiorului, care apare acum, pentru prima și ultima oară, în paginile istoriei noastre
Spre deosebire de Siegfried von Kleist, acesta e un bărbat cu capul pe umeri. Și, tocmai pentru că e un bărbat cu capul pe umeri, și-a dat seama de timpuriu că Hitler duce Germania spre dezastru.
Idee împărtășită și de amiralul Wilhelm Canaris, pe care l-a cunoscut, cu mulți ani în urmă, într-un club bertlinez, iar cei doi s-au plăcut de la bun început: amândoi puțin cinici, puțin mizantropi, iubind caii și câinii mai mult decât oamenii.
După o carieră militară strălucită și după ce și-a pierdut un braț la Verdun, generalul von Kleist (căci a fost trecut în rezervă cu gradul de general) se bucură de o mare autoritate în anumite cercuti ofițerești, unde cuvântul său e ascultat cu sfințenie.
Este un bătbat foarte înalt, cu chipul descărnat și sever, și poartă, firește, monoclu.
Naziștii nu-l au la inimă, din pricină caracterului său inflexibil și s-au grăbit să-l tragă pe linie moartă, oferindu-i, în compensație, gradul de general.
Deși tocmai a împlinit șaptezeci și șase de ani, a rămas un om de acțiune și se cade să știți că n-a fost străin de nici unul dintre comploturile urzite împotriva lui Hitler.
Va sfârși-o, puțin înainte de terminarea războiului, ca și amiralul Canaris, îmtr-un cârlig de măcelărie.
Mare păcat!
Ar fi meritat, în mult mai bună măsură decât Siegfried von Kleist, să fie protagonistul acestei istorii.

Tata s-a dovedit eficient.
Von Stubbe m-a anunțat că mi s-au aprobat două săptămâni de concediu, pe care n-am decât să mi le petrec unde îmi place. La data de întâi a lunii viitoare va trebui însă negreșit să fiu la Berlin. Dacă am de gând să-mi petrec concediul la București, va trebui, desigur, să părăsesc clădirea legației, dar asta nu va fi – nu-i așa? –o problemă, Athenee-Palace e un hotel cât se poate de confortabil.
Evident că n-am de gând să mă mut la hotel. Ca să-mi pot petrece în pace cele două săptămâni cu Danuta (chiar în dimineața asta am cumpărat o pereche de verighete) am nevoie de un loc liniștit și retras, eventual de un apartament particular, pe una din acele străduțe puțin mai ferite din centrul orașului, unde obișnuiam să mă întâlnesc cu tânăra poloneză..
Să recurg oare la ajutorul lui Vasiliade? Omul acesta nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere. Și deodată îmi amintesc de piticania șontoroagă! Nu mă invitase ea, doar cu câteva zile în urmă la o ceașcă de ceai? Iată-i și cartea de vizită!

Am avut de așteptat mult și bine la Mama Căpușa.
Țigăncușa a a revenit după vreo două ore.
M-a apucat de mână, conducându-mă de-a lungul unui coridor întunecos, până într-o cămăruță înghesuită, mobilată doar cu o masă și două scaune. Seamănă (îmi trece dintr-o dată prin cap) cu birourile de la prefectura poliței destinate interogatoriilor. Pe masă descopăr o scrumieră plină de mucuri și o ceașcă minusculă în care aburește cafeaua.
Îmi aprind o țigară, trag câteva fumuri, apoi mă hotărăsc, să gust lichidul din ceașcă: are o aromă extrem de ispititoare.
Așa mă găsește Mama Căpușa, care apare într-un târziu înfășurată într-un halat gros de molton și cu capul vârât într-o cipilică de lănă. Femeia trage dintr-o pipă de pământ ars, care fumegă între buzele ei vinete, negre aproape. Pare încă buimacă de somn, pășește nesigur și în cele din urmă se prăbușește greoi pe scaunul din fața mea.
Îmi scot legitimația și i-o întind.. Țiganca o ia, și-o duce foarte aproape de ochi, apoi o trântește brusc pe masă fără să spună nimic și începe să mă fixeze cu o privire devenită pătrunzătoare, care îmi creează dintr-o dată o senzație accentuată de disconfort.
Timp de câteva minute ne uităm în tăcere unul la celălalt
Dacă dracul ar avea înfățișare femeiască ar semăna negreșit cu Mama Căpușa. Deși, din câte am putut să constat, mai toate țigăncile devin obeze la bătrânețe, bătrînă din fața mea e lungă și descărnată, cu fața mâncată de riduri adânci, cu o frunte nu mai lată de două degete și cu o gură imensă, o gură de broască, ce i se întinde până la urechi și ale cărei colțuri, ușor lăsate în jos îi dau un fel de expresie batjocoritoare. Dar cu adevărat drăcești, deși foarte mici, sunt ochii de un galben-potocaliu neobișnuit care ai impresia că te străfulgeră până în fundul rărunchilor.
Îmi dau seama că trebuie în sfârșit să deschid discuția, dar (și e prima dată în viața mea mea că mi se întâmplă una ca asta) nu știu de unde să încep și nu găsesc cuvintele cele mai potrivite. În cele din urmă, cu o voce nesigură, chiar ușor bălbâită, izbutesc să-i adresez rugămintea de a-mi povesti cât mai amănunțit despre vizita aici a lui Nathan. În loc de răspuns, Mama Căpușa izbește tare cu pumnul în masă și-mi poruncește să tac, are nevoie de liniște ca să poată citi.
Cum îndrăznește să se comporte așa țiganca asta nenorocita cu un comisar de poliție?
Vreau sa ripostez cu brutalitate, dar ceva parcă îmi paralizează limba și buzele, sunt cuprins de un fel de moleșeală bizară, ca și cum aș suferi efectele unui anestezic, probabil sunt pe punctul de a face iarăși o criză..

Cu un carton de prajituri și un buchet mare de flori sun la ușa șontoroagei, care mă primește cu un mic strigăt de uluire și mă poftește să mă așez pe o canapea.
Nu trebuie să ai cine știe ce perspicacitate ca să-ți dai seama că locuința asta îi aparține unei nebune.
Pereții sunt plini de niște tablouri îngrozitoare, care nu puteau să fie imaginate decât de creierii bolnavi ai unui nearian: pete de culoare srtidente, forme geometrice lipsite de simetrie și echilibru., acuplări monstruoase. Multe sunt cu siguranță opera gazdei, care poartă un halat pătat cu vopsea și se grăbește să întorcă cu fața la perete un șevalet pe care am apucat să disting totuși în fugă silueta unui bătbat gol, cu penisul, de niște dimensiuni neverosimile, în plină erecție.
Pe fotoliul din fața mea se lăfăie potaia oloagei, care mă privește cu indiferență, apoi sloboade un căscat cât toate zilele, ce seamănă perfect cu un căscat omenesc.
Am o senzație apăsătoare de dezgust, e greu să-ți imaginezi ceva mai grețos decât această locuință, care reproduce, cu fidelitatea unui clișeu Roentgen, personalitatea monstruoasă a locatarei.
Aceasta, observând că mă uit la tablouri, începe să-mi spună cât de bucuroasă se simte ori de câte ori îi trece pragul o adevărată persoană de gust, capabilă să aprecieze mica ei colecție de picturi. Nu de mult i-a admirat taclourile și prietenul nostru comun, domnul comisar de poliție, cu care ne-am întâlnit – nu-i așa? – la înmormântarea sărmanului Barbu Cernegură,
Și în timp ce turuie după obiceiul ei ca o moară stricată, pitica schiopătează cu vivacitate prin fața mea, iar mișcările ei sunt cele ale unei marionete dizgrațioase, căreia păpușarul nu-i stăpânește câtuși de puțin centrul de gravitate Halatul pe care îl poartă este destul de scurt și îi lasă descoperită în întregime gheata ortopedică, ceea ce îmi sporește senzația de dezgust, dar trebuie să mă stăpânesc, am venit aici fiindcă nu am nici o altă soluție: sunt nevoit să recurg la ajutorul acestei ființe absurde ce pare desprinsă direct din vitrinele unui muzeu de teratologie.
Cu un gest mașinal, îmi pipăi buzunarul vestonului ca să mă conving că n-am pierdut perechea de verighete.
Între timp gazda a pus pe masă o sticlă și două pahare: tocmai a primit de la țară o excelentă țuică de prune și n-ar dori să piardă ocazia de a ciocni împreună pentru viitorul Germaniei.
E nevoie să fiu politicos, chiar cordial, să încerc s-o măgulesc, să-i intru sub piele, dar nu știu dacă voi reuși până la capăt, am o repulsie nativă pentru tot ce este diform (din punctul acesta de vedere nu semăn deloc cu Heinrich), iar mirosul meu, ce a dobândit în ultima vreme o acuitate exacerbată, percepe, de undeva de sub halatul oloagei, o ușoară duhoare de corp nespălat, care îmi provoacă o stare de nervozitate. Din fericire, mirosul nu este intens, deocamdată se menține la nivelul suportabilului, mă tem însă ca nervii mei zdruncinați să nu-mi joace iarăși vreo farsă, tăindu-mi orice șansă de a mai sta două săptămâmi în apropierea Danutei.
O să strâng tare din dinți și o să îndur.
Cu o voce pe care încerc să o fac cât mai prietenoasă (nu m-aș fi crezut niciodată capabil de atâta ipocrizie) îi spun șontoroagei că am venit la ea ca la o bună amică, de fapt singura amică pe care am reușit să mi-o fac de când mă aflu la București, intenționând să-i adresez o mare, foarte mare rugăminte.
Pitica e numai ochi și urechi.
Deodată însă, duhoarea izbucnește cu atâta intensitate, încât îmi duc instinctiv mâna la nas și îmi presez tare nările, fără a mai ține cont de nici o etichetă, în timp ce îmi simt obrazul zvâcnind și contorsionându-se într-una din acele strâmbături ce îmi trădeazî îmtotdeauna starea de iritare.
Gazda se repede la mine, îmi toarnă pe gât încă un pahar de țuică , iar pe urmă mă întreabă dacă mi-e cumva rău: Jimmy, drăgălașul de Jimm, suferă de câteva zile de un mic deranjament stomacal…a fost o inconștientă…nu și-a dat seama că asta s-ar putea să deranjeze…în definitiv e vorba de un simplu proces fiziologic…dar, oricum…locul lui Juimmy e în oficiu…
Apoi îi spune româneste, pe un ton poruncitor, câteva cuvinte câinelui, ce se dă de îndată jos din fotoliu și se strecoară în cămăruța alăturată, care înțeleg că servește drept bucătărie.
Oloaga are grijă să închidă bine ușa în urma lui.
Trebuie să strâng în continuare din dinți.

Mi se părea că aud, ca prin vis, glasul dogit al Mamei Căpușa:
Esți un om pe cât de cinstit pe atât de nebun, vrei să-ți răzbuni tovarășul din copilărie și de aici o să-ți se tragă și moartea.
Suferi de boala copiilor.
În neamul tău s-a savârșit de mai multe ori vărsare de sânge.
Tu n-ai vărsat sânge cu mâna ta și totuși deasupra capului tău e un nor mare și roșu..
Ai o nevastă rea și o ibovnică și mai rea, iar amândouă vor să se folosească de tine
Unul din apropiații tăi te va vinde, ți-a dat să suferi zile de temniță și să mori de moarte năpraznică.

Șontoroaga îmi spune că, deși nu ne-am întâlnit până acum decât de câteva ori, la rândul ei a simțit pentru mine un pronunțat sentiment de amiciție, iar faptul că împărtășesc acest sentiment o onorează peste măsură. Nu s-a fi așteptat la o asemenea declarație din partea unui ofițer german, chiar dacă ea nu este israelită, cum pot să spună numai răuvoitorii, ci fiica naturală a celui mai mare colecționar de artă din România, lucru lesne de dovedit cu documente și cu scrisori. În orice problemă aș avea nevoie de ajutorul ei, e gata să-mi stea cu totul la dispoziție. Își dă seama cât de greu trebuie să fie pentru un bărbat educat, pentru un ofițer care-i aparține celei mai moderne și mai civilizate armate din lume, să se găsească singur, în capitala unei țări care nu s-a desprins încă bine din barbarie și unde străinii sunt priviți în general cu ostilitate.
Așa ciudată cum e, femeia asta pare să fie o sufletistă.
Îi spun ce mă aduce la ea: am nevoie, doar pentru două săptămânu de o locuință în oraș, o locuință discretă, o locuință retrasă, o locuință în care să nu mă deranjeze nimeni,
Ea mă ascultă cu atenție, clatină a aprobare din cap la fiecare frază care îmi iese din gură,, apoi se ridică, ia de undeva o agendă și un creion, și se așază lângă mine pe canapea, îmi zâmbește, mă atinge ușor cu palma de coapsă și îmi zice că închiriatul unei locuințe este o chestiune extrem de serioasă: locuința, ca și lenjeria intimă, trebuie să se potrivească perfect cu personalitatea chiriașului. Ea personal cunoaște cazurile unor persoane care au înnebunit sau s-au sinucis doar pentru că nu aveau o locuință corespunzătoare. De aceea, eu trebuie să-i spun foarte amănunțit ce fel de casă îmi doresc, iar ea va nota tot în agendă. Mă toagă insistent să nu ocolesc nici un detaliu oricât mi s-ar părea de banal sau de trivial, cum ar fi culoarea faianței din baie sau capacul closetului. Nu trebuie să ne rușinăm de funcțiile noastre fiziologice: o poziție comodă în timpul defecației ne poate scuti de multe boli digestive.
Simt că încep din nou să mă enervez. Îi spun pe un ton destul de iritat că pe mine nu m-au interesat niciodată asemenea amănunte, tot ce mă interesează este un loc liniștit și retras, situat (dacă este posibil) nu foarte departe de clădirea legației.
Pitica scrie ceva în agendă, iar pe urmă mă asigură că în nici douăzeci și patru de ore voi avea locuința pe care mi-o doresc. Deși pare o ființă neînsemnată (unii o socotesc chiar dezagreabilă) dispune totuși de excelente relații în anumite cercuri influente bucureștene, iar sarcina ei va fi cu atât mai ușoară cu cât este vorba de un ofițer german. Și va avea grijă să-mi găsească o locuință care să mi se potrivească sau cel puțin să nu-mi lezeze personalitatea, pe care intuiția ei de femeie de litere a înțeles-o și a admirat-o de la început.
Îi mulțumesc cu o jumătate de gură și dau să mă ridic de pe canapea, dar femeia îmi pune din nou mâna pe coapsă și mă roagă insistent să mai rămân măcar o jumătate de oră: are atât de rar prilejul să schimbe câteva cuvinte cu o persoană inteligentă, dar mai ales cu o persoană de caracter.În definitiv, ea nu este decât o femeie singură și urâtă (nu-i așa că este foarte urâtă?), care nu a reușit să se adapteze lumii bucureștene, în care caracterul nu se bucură de nici o apreciere.
Fie, voi mai rămâne puțin, dar foarte puțin, astăzi am avut o zi grea la legație.
Pitica îmi trimite o privire recunoscătoare din ochiul ei sănătos: știa ea prea bine că un adevărat cavaler nu poate refuza o biată infirmă pe care toți prietenii au părăsit-o în ultima vreme sub pretextul absurd că at fi izraelită.
Apoi umple cu vârf două pahare de țuică și îmi propune să bem pentru prietenie.

M-am trezit mahmur și cu capul greu pe scaunul din fața Mamei Căpușa.
Mă uit nedumerit în jurul meu și trebuie să fac un efort ca să-mi dau seama unde mă aflu.
Încet-încet reșușesc să mă adun, îmi zăresc pe masă legitimația, o bag în buzunar, apoi sorb mașinal din ceașca de cafea pe care cineva a avut grijă să o umple din nou.
În fața mea mea, bătrâna fumează impasibil din luleaua ei de pământ ars.
Cafeaua e foarte tare și mă înviorează aproape instantaneu.
Îi spun pe un ton autoritar mamei Căpușa că s-a terminat cu joaca; de acum trebuie să-mi răspundă cât mai amănunțit la întrebările pe care o să i le pun, altminteri voi fi silit să o arestez. Și pomenesc numele lui Nathan și al lui Barbu Cernegură. Țiganca nu mă mai impresionează, e o batrână oarecare, pământie la față și foarte zbârcită, trebuie să aibă cel puțin optzeci de ani. Îmi zice, de data asta cu vocea lipicioasă și insinuantă a țiganului care vrea să-ți intre sub piele, că la ea vine pentru citit jumătate de București: de unde să-i știe după nume pe toți, mai ales că cei mai mulți nici nu vor să-și spună numele sau se înfățișează sub nume de împrumut. Evident că n-o cred și, ca să-i reîmprospătez memoria, îi reamintesc că Nathan este ziaristul israelit care a fost torturat și ucis cu doi ani în urmă în pădurea Băneasa, iar Barbu Cernegură gazetarul care a murit acum patru luni, în condiții suspecte, într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta.
Mama Căpușa ridică din umeri: adeseori se întâmplă ca mușteriii ei să moară de moarte năpraznică, De ovrei parcă își amintește; a fost aici cu o aschimodie de femeie, de care se arăta foarte amorezat. Îi era scris să treacă peste patruzeci de zile prin Patimile Mântuitorului.
Iar când o întreb dacă știe cine a pus la cale uciderea lui Nathan bătrâna îmi răspunde cu seninătate că Diavolul. Ajutat de patru bărbați plecați peste o apă mare, dintre care mai trăiesc numai doi.
Îi cer și alte detalii, dar Mama Căpușa pare incapabilă să se folosească de un limbaj omenesc: îmi spune că toate astea se întâmplă din pricina unui cal alb care a bântuit multe nopți pe străzile Bucureștiului. Calul alb înseamnă și în vis moarte, mai ales moarte năpraznică…
Mi-e limpede că n-o să pot scoate nimic coerent de la babă.
O mai întreb totuși încă o dată despre Barbu Cernegură, tovarășul meu de joacă din copilărie, un bărbat foarte gras, cu cearcăne mari sub ochi, care mânca la o masă cât șapte și pe care îl cunoștea foarte bine de altfel toată țigănimea din Tei.
Mama Căpușa își încrețește fruntea, tace câteva clipe, apoi îmi declară că omul acesta a-a fost niciodată la ea. Să fie oare adevărat?
Oricum nu mai am de ce să-mi pierd timpul cu vrăjitoarea.
Înțelegând că mă pregătesc de plecare, aceasta scoate din sân un mic medalion de argint fără valoare, aproape o jucărie, pe care mi-l întinde, zicându-mi că trebuie să-l port pe sub cămașă, direct pe piele și, odată ce mi l-am pus la gât, să nu-l mai scot niciodată. Argintul alungă duhurile rele și vindecă frica de moarte.
Ce dracu să fac cu tinicheaua asta?
Culeg totuși medalionul din palma țigăncii, care mă conduce până la poartă, și mă poftește să mai trec pe la ea, dar fără patalamaua aia de gabor, nu-i place să aibă de-a face cu gaborii. .

După ce pitica a adus a doua sticlă de țuică, am băut bruderschaft.
Îmi dau seama că femeia asra nu-i chiar atât de dezagreabilă cum pare la prima vedere. Oricât ar fi de urâtă, inteligența și sensibilitatea ei mi se par neîndoielnice. Îmi povestește despre viața singuratică pe care o duce și pe care a dus-o de fapt întotdeauna, chiar înainte ca în România să izbucnească violent antisemitismul. Ea face parte din păcate din categoria oamenilor pe care românii îi numesc însemnați și pe care cei mai mulți îi ocolesc de la mare distanță, pentru că îi percep radical diferiți de marea masă a indivizilor așa-zis normali. Și asta s-a întâmplat nu doar din cauza infirmității (sigur. și infirmitatea a jucat un rol important) ci și pentru faptul că a încercat încă din adolescență să-și dezvolte o gândire proprie și să respingă toate ideile comune și toate prejudecățile. Ceea ce a făcut să fie socotită o persoană excentrică, poate chiar pe jumătate nebună. A avut parte de câteva prietenii (mai ales în mediile artistice), care s-au dovedit în cele din urmă interesate., ca și de câteva legături de dragoste, dar nimic serios, nimic profund, nimic autentic.Nu trebuie să mă mir că o femeie atât de urâtă a putut să-i atrăgă pe unii bărbați, calitățile morale pot compensa defectele fizice și, în afară de asta se afirmă că (și rostind acesste cuvinte gazda mea roșește ușor) ar fi foarte bună la pat. În mine a intuit de la bun început un suflet geamăn, care trebuie că suferă la rândul lui de o apăsătoare singurătate, tocmai pentru că se ridică cu mult, mai ales prin fermitate și caracter, deasupra oamenilor comuni. Am oare o familie în Germania?
Îi spun că am o soție la Berlin și un fiu pe frontul de răsărit.
Femeia schițează un zâmbet trist.Dumnezeule! Cât de mult și-ar fi dorit să aibă o familie, mai ales un copil! Din nefericire, din cauza conformației mai aparte a corpului ei (și surâde din nou cu tristețe) medicii au avertizat-o că o eventuală sarcină ar expune-o unor riscuri uriașe,
Trebuie să recunosc că îmi place franchețea acestei femei și vreau să-i răspund cu aceeași franchețe. așa că mă pomenesc spunându-i că uneori nici viața de familie nu-ți oferă cine știe ce satisfacții: nu mi-am iubit niciodată cu adevărat soția, de care de altfel intenționez să mă despat imediat ce voi reveni la Berlin, iar comportamentul fiului meu (nu pot uita povestioara aia urâtă cu von Pfuel) nu mă onorează din toate puntele de vedere.
Gazda îmi atinge iarăși în treacăt coapsa cu degerele și observ că are niște mâini foarte frumoase, la fel de frumoase ca și cele ale Danutei. Înțelege ce poate însemna o viață de familie care nu se întemeiază pe o afecțiune profundă și reciprocă. Dar fără îndoială că un bărbat atât de frumos ca mine a avut foarte multe iubite.
Nu, n-am avut nici o iubită și până foarte recent nu mi-am înșelat niciodată soția.
Femeia îmi ia acum mâna pe neaștepate și începe s-o mângâie cu multă tandrețe. E o senzație destul de plăcută, dar nu e ca atingerile Danutei

E uluitoare lipsa de intuiție de care dau dovadă personajele acestei istotii.
Bunăoară, dacă maiorul von Kleist și-ar fi îndreptat în momentul acesta privirea către fereastră, ar fi putut să observe acolo ceva albisios, ceva care ar putea să fie doar un caier de ceață,.dar ar putea să fie la fel de bine și chipul posomorât al unei femei cu păr cânepiu și pielea de culoarea hârtiei de sugativă.
Sau să fi fost, pur și simplu doar umbrele Nibelungilor, care îl vor însoți pe ofițerul german până la moarte?

mama căpușa (3)

Posted in Uncategorized on septembrie 13, 2014 by Octavian Soviany

Am plecat într-o stare euforică, acea stare euforică pe care o am totdeauna înaintea unei crize de epilepsie,
După ce ne-am împerecheat de cinci ori, Sorana mi-a spus că am făcut-o toată ferfeniță pe dinăuntru, că astea n-au fost futaiuri, au fost măceluri în toată puterea cuvântului și că pulă ca a mea n-a mai avut decât regele Carol al doilea. N-a uitat să adauge că pot trece oricând pe la ea, unde voi găsi oricând o ceașcă de ceai, câțiva biscuiți și o halcă sănătoasă de pizdă.
În sfârșit mi-am înșelat și eu o dată nevasta și am văzut cum e să faci dragoste cu Sorana Simu. Nu mă mai mir că Nathan și-a pierdut mințile după femeia asta, pe care unii o găsesc monstruos de urâtă. E mai focoasă decât o cățea în călduri, iar mângâierile cu care m-a blagoslovit le-ar face cinste celor mai deșucheate profesioniste ale amorului.
N-o să mă mai duc astăzi la prefectură, ar fi penibil să fiu doborât acolo, poate în față lui Păvăluc, ba chiar a lui Spârlea, de un atac de epilepsie.
Am oprit un taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă acasă.
Ce bine că Aglaia e plecată la țară! Cu intuiția aceea care nu le înșală pe femei niciodată, ar fi ghicit fără îndoială, că am călcat strâmb și aș fi avut parte de un scandal și mai aprig, decât scandalurile noastre obișnuite, care i-au făcut pe vecinii de stradă să ne creadă smintiți. De obicei ne certăm din pricina banilor, nevastă-mea e cărpănoasă ca un hârciog și face economie la toate. La noi nu s-a mai zugrăvit de zece ani, mobila e moștenită de la părinții mei și dă semne de uzură tot mai vădite, în loc de săpun de toaletă se folosește săpunul de rufe și se degustă carne numai duminica. Doar cu banii de haine nu se zgârcește Aglaia: are ambiția ca băieții noștri să fir cei mai bine îmbrăcați copii de pe stradă și ea însăși își cumpără rochii de stradă pretențioase, haine scumpe de blană și bijuterii, care arată ca dracu pe corpul ei costeliv, pe care natura a refuzat să-l înzestreze cu cel mai mic farmec. Deși mă arăt întotdeauna dispus să-i plătesc toaletele, chiar dacă mi se par cam nepotrivite pentru o simplă nevastă de polițist, n-am acceptat niciodată (alt pretext pentru nenumărate scandaluri) să-i dau pe mână cele câteva carnete de economii pe care mi-am depus tot ce am reușit să adun într-o viață de cincizeci de ani.
În ce mă privește mă mulțumesc cu puțin, am moștenit de la părinții mei o anumită înclinație spre austeritate. Din gospodăria lor nu lipseau niciodată cele trebuincioase, dar își întrebuințau chibzuit agoniseala și socoteau că risipa este un păcat la fel de odios ca și avariția.
Aglaia în schimb e născută dintr-un neam de calici, care și-au mâncat toată viața de sub unghii. Am luat-o de nevastă fără dotă, cu aprobarea specială a chestorului, căruia a trebuit să-i explic că un individ cu o înfățișare atât de disgrațioasă nu va mai găsi prea curând o altă domnișoară dispusă să-l ia de bărbat.
Nu suntem o pereche reușită, dar suntem o pereche extrem de comică și atunci când ieșim împreună (ceea ce se întâmplă din fericire mai rar) atragem totdeauna atenția. Eu cu urechile mele de elefant, nevastă-mea cu statura ei de girafă, care o face să fie cu un cap mai înaltă ca mine, semănăm cu făpturile acelea famelice, care sunt arătate prin bîlciuri și îmi umpleau inima de frică în copilărie.
Ce-i drept, cred că nici în compania Soranei Simu n-aș face o impresie mai bună.
Se pare că fac parte din rândul persoanelor însemnate de la natură, care pot să atragă doar oameni din aceeași categorie, bătuți de Dumnezeu cu felurite beteșuguri și schimonoseli.
Penisul meu, care bagă în sperieți o femeie obișnuită se potrivește doar cu foamea de bărbat, niciodată potolită în întregime, a domnișoarei Sorana, după cum și urechile mele gigantice rimează perfect cu ochiul ei pe jumătate paralizat și cu gheata ei ortopedică.
Cred că e singura femeie din București căreia îi face plăcere să se culce cu mine.

Vă intrebați poate, domnilor cititori, de ce nu l-am înzestrat pe comisarul MK cu o înfățișare mai agreabilă. În primul rând pentru că un autor de istorii trebuie să fie interesat (așa cum spunea un faimos profesor de literaratură) de aspectele eterne ale naturii umane, iar frumusețea este tot ce poate fi mai caduc și mai efemer. Dacă vă amintiți, la începutul acestei istorisiri, maiorul von Kleist era un bărbat foarte frumos, și ce altceva s-a ales din toată această frumusețe decât praful și pulberea?
Istoria n-o fac bîrbații frumoși, o fac bărbații puternici, iar comisarul MK este unul dintre cei care pot face istorie.
Iar în al doilea rând, trebuie să știți că nici dacă am fi vrut să-l facem pe eroul nostru (și scriem acest cuvânt fără nici urmă de ezitare, căci MK este, în felul lui un erou) ceva mai frumos, n-am fi putut. Căci între aspectul exterior și caracterul personajelor trebuie să existe (așa cum ați învăța probabil la școală) întotdeauna o anumită corespondență. Iar fizionomia mai aparte a comisarului trădează probabil unele bizarerii sufletești despre care veți afla mai multe la un moment dat, dacă veți avea răbdarea să citiți mai departe.
Noi vă reamintim că MK este un om pe cât de cinstit pe atât de nebun și de aici o să i se tragă de altfel și moartea.

După criza din noaptea trecută m-am trezit tulbure la minte, cu mădularele parcă paralizate.
Înainte de a pleca la prefectură, am deșertat trei cești mari de cafea și am fumat o jumătate de pachet de țigări.
Oamenii mei nu au reușit încă să o găsească pe Pia. Am aflat că are niște rude la Bolintin, dar nici pomeneală ca femeia să se ascundă la ele.
Răsfoiam de zor prin hârtiile lui Nathan, când am primit un telefon de la domnișoara Sorana, care îmi zice Pulă-Dulce, se alintă ca o pisică și îmi spune că așteaptă cu nerăbdare să trec din nou pe la ea.
Femeia asta e de-a dreptul iresponsabilă. Nu se gândește oare că această discuție ar putea fi ascultată? Cred că chestorul Spârlea ar muri de râs dacă ar afla că m-am futut cu Sorana!

Iată ce scria, în agenda lui, Nathan la 28 septembrie 1940:

Se aude că în Germania evreii au început să fie internați în lagăre de concentare unde sunt puși la muncile cele mai grele, torturați cu sălbăticie și în cele din urmă executați.
Acesta mi se pare un semn al mâniei lui Dumnezeu. Suntem un popor încăpățânat și trufaș, pentru care religia nu mai înseamnă, încă de pe vremea profeților, decât îndeplinirea formală a unor gesturi ritualice, niște morminte proaspăt văruite pe dinafată și goale pe dinăuntru.
Iudaismul trebuie reformat din temelii, nu mai e decât literă moartă.
Pentru a redobândi iubirea lui Dumnezeu, poporul acesta trebuie să treacă prin patimile Nazarineanului. Am avut Adevărul în fața ochilor noștri și l-am spânzurat de un lemn! O asemenea greșeală de moarte se cere răscumpărată prin sânge și suferință. Dacă nu suferă, evreul nu e evreu cu adevărat.
Idealul meu ar fi o revoluție creștină și comunistă, dar din păcate comuniștii neagă existența lui Dumnezeu, iar comunismul este tot o invenție evreiască, așa că voi merge până la capăt cu legionarii!
Dă-mi, Doamne, puterea să deșert paharul acesta până la ultima picătură!.
Binecuvântează-l, Dumnezeule al lui Israel, cu dreapta Ta pe robul tău Nathan! Trăiască revoluția legionară!
Fac toate acestea numai din dragoste pentru evrei.

Să mai fi scormonit înainte de mine cineva prin hârtiile lui Nathan?
Oricum jurnalistul israelit era cu siguranță un persoanaj subversiv și periculos, iar asasinarea lui (indiferent cine îi sunt autorii) e perfect logică.
Aveau cu toții de ce să-i facă de petrecanie: evreii fiindcă își renegase religia, legionarii pentru că ii puneau la îndoială buna credință, oamenii lui Cristescu pentru că o asemenea persoană poate isca numai dezordine și reprezintă un pericol permanent pentru ordinea statală, indiferent dacă viețuiește în Palestina sau România.
De ce Dumnezeu s-o fi amestecat Barbu în afacerea asta?

Mama Căpușa locuiește într-o casă destul de arătoasă din Tei
Îmi deschide o țigăncușă de vreo doisprezece ani, care mă conduce într-un fel de sală de așteptare, unde mai sunt câteva persoane.
Îi spun fetei că n-am timp de pierdut și îi arăt legitimația de polițist.
Aceasta ridică a neputință din umeri: deocamdată Mama Căpușa doarme și în asemenea momente nu permite să fie deranjată de nimeni, fie acesta chiar conducătorul statului, așa că va trebui să aștept, stăpâna nu se trezește niciodată înainte de ora prânzului.
Mormăi o înjuratura de mamă, .mă așez pe laviță grosolană, alături de o femeie între două vârste, cu aer de gospodină de treabă și îmi aprind o țigară.
În sala de așteptare mai sunt doi bărbați: un chelios gras, cu niște punctulețe roșii pe față și un bătrânel spilcuit, cu papion negru și monoclu la ochi, care îmi amintește de Siegfried.
Se vorbește, bineînțeles, despre minunile Mamei Căpușa.
Femeia spune o istorie încâlcită despre o verighetă pierdută prin Cișmigiu și regăsită apoi, după o săptămână de post negru și apă băută, la miezul nopții, din șapte cișmele. Moșneagul cel dichisit e interesat de rezultatele următorului derby de trap, la cel precedent pariase după indicațiile Mamei Căpușa și câștigase o sumă frumușică de bani. Grăsanul vine aici pentru prima dată: suferă de o boală de piele. căreia doctorii n-au izbutit să-i afle nici leacul, nici pricina, și acum singura nădejde ce i-a mai rămas este Mama Căpușa
Femeia îi dă toate asigurările că baba o să-l tămăduiască, n-a vindecat-o ea și pe Marcelica de pe Dudești de cancer la mitră? Nu- i făcuse de dragoste și Elenei Lupescu, vrăjindu-l pe regele Carol să o iubească precum un apucat de Ducă-Se-Pe- Pustii? Nu i-a prezis ea, încă acum zece ani, mareșalului Antonescu că va ajunge conducătorul statului?
Referințele sunt excelente: s-ar zice că Mama Căpușa e infailibilă.
De m-ar ajuta și pe mine să-i dibui pe ucigașii lui Barbu!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 290 other followers

%d bloggers like this: