andrei bodiu

Posted in Uncategorized on aprilie 5, 2014 by Octavian Soviany

Poemele lui Andrei Bodiu fac o radiografie lucidă, în registru minimalist, a lumii contemporane, înfăţişând, în decupaje voit banale, mici scene din viaţa unei umanităţi care pare să-şi fi epuizat toate rezervele de vitalitate şi peste care pluteşte ameninţarea unei apocalipse ce nu mai are nimic din grandoarea catastrofelor cosmice, anunţându-se la fel de ternă ca şi o săptămână de lucru: „<>/zice tânăra asistentă sigură pe ea trage un gât/de apă.//încăperea e rece neagră./E de nepătruns.Mâini dibace au aruncat/Acolo/drapele de întuneric.// <>/zice juna//Mâini dibace au/Pus drapelele de/Întuneric pe ultimul/Ochi de geam.// <>zice/tânăra asistentă. Îşi decupează/precis o pastilă de Orbit/fără zahăr/Dă la o parte perdelele/negre se uită afară/terenul de la Hidro e gol babele vorbesc pe o bancă/un copil se răzbună pe o minge” (Sfârşitul lumii). Această lume secătuită de energii este una a dependenţei de tehnologic, a maşinăriilor şi mecanismelor, care, asemenea unor proteze, s-au substituit organului viu, a depozitelor de obiecte care alcătuiesc un soi de muzeu al deşertăciunii: „Aparate pentru demonstrarea experienţei lui Toricelli şi/a legii lui Boyle-Mariotte barometru şi manometru metalic Bourdon/două perechi de emisfere de Magdeburg tuburi Newton/vasul lui Tantal căldarea lui Papin maşina electrică Holtz/butelie de Leyda telegraf Morse telefon Bell colecţie de planşe după Gervaise/fosile tablouri cu sfinxulşi piramidele templul Luxor insula Phylae/mormântul lui Cyrus templul Minervei de la Egina/Acropola Atenei Forumul din Roma Calea Appia Sfânta Sofia din Constantinopol/Moscheea din Cordoba curtea leilor din Alhambra/portic prăjini de suit inele paralelegreutăţi frânghii//frânghia moale şi caldă ruptă sub greutatea/elevului Bacovia” (Aproape remis al lui Andrei Bodiu după o notă de Constantin Călin). La fel de eterogen ca aceste colecţii perfect inutile de lucruri este şi „cartierul”. care ,ca şi mahalaua caragialiană, e un amestec confuz de urbanism şi „barbarie” balcanică, unde se produc din senin acte gratuite de violenţă ce se înscriu perfect în scenariul vieţii de zi cu zi („copiii joacă fotbal cu o cioară rănită”) sau îşi fac apariţa spectrele vacilor eseniene, ale căror coarne ameninţă parcă terasele blocurilor: „Urc treptele/Pân’ la cantina din vârful/dealului/trec trei//vaci bălţate sar/sârmele şiu-şi izbesc coarnele de bloc sar/scântei//O femeie întinde rufe nu/se satură să le privească aşteaptă//Poate ca una să-I ia plapuma în coarne/să ningă intens/triumfător de data asta cobor//scările mica ciocolată/de la desert se-ncălzeşte/sub palma până se topeşte” (Tristele IV.). „Realul” din panoramele urbane ale poetului braşovean capătă astfel aspectul unei uriaşe butaforii, se prezintă ca un amestec halucinant de detaliu autenticist şi apariţii pline de stranietate care-i evidenţiază lipsa de consistentă, aşa încât peisajul citadin se poate uşor converti în secvenţă onirică, pagină de ficţiune sau scenă de teatru: „Metroul din Bucureşti e/Ca-n nuvelele lui Mircea Eliade//Un spaţiu fără indicatoare/Fără hărţi unde vocea/Mecanicului se aude slab/Exact când se închid uşile cu//vagoane care se leagănă/Precum firul de păianjen pe care/s-au aşezat atâţi şi/Atîţi elefanţi.//Metroul din Bucureşti nu/Seamănă cu cel din/Budapesta Viena Paris sau Madrid//Ca-n La Ţigănci aici/Urci undeva/Cobori undeva eşti/Acelaşi om/Neschimbat uluitor/De tânăr” (Metroul din Bucureşti I). Căci lucrurile, care pot să apară uneori mult mai concrete şi mai „reale” decât subiectul uman, sunt antrenate, în poemele lui Bodiu, într-un soi de fugă spre zero, în timp ce spaţiul manifestă tendinţa de a se vida aproape instantaneu, astfel că teama de gol devine acum o temă poetică: „Obiectele au început să/se ascundă//agenda am găsit-o a doua zi la/registratură mersul trenurilor cu prima/pagină ruptă de Tudor/a doua zi telecomanda/televizotrului seara târziu într-un sertar//S-au ascuns, m-au păcălit m-am gândit intens la ele cu drag./Cu disperare” (Parfum de romanţă). „Fuga” lucrurilor reprezintă de altfel echivalentul perfect al „oboselii” care extrage din fibra umană ultimele resurse de energie, astfel încât umanitatea pe care o evocă aceste poeme este una bătrănă sau îmbătrânită, a cărei viaţă de zi cu zi se reduce la o succesiune de automatisme verbale sau comportamentale: „Nu e/Baba care ţine ritmul/Cu acordeonul. Nici/Bărbatul care cântă la vioară sunt//Doi bătrâni care plusează/Cu eroismul de pe vremea lui/Ceaşcă.//Dom’le eu stau de la/4 aici”. „Dom’le eu stau/de la 11”//S-au făcut listele./S-au stricat listele,/Coada e/Undeva pe o scară de/Lemn la un ghişeu/Care se deschide după 9.//Ei stau la coadă/Cu eroismul lor de/Nezdruncinat//Vor birui şi/vor povesti” (Vor povesti). Sentimentul precoce al îmbătrânirii se asociază cu pierderea gustului pentru manifestările juvenile de vitalitate, cu instaurarea rutinei, a mişcărilor perfect automatizate şi, nu în ultimul rând, cu invocarea „paradisului casnic” care capătă aspectul cochiliei securizante: „Aş fi zis că nu e nimic/Mai bun ca vacanţele alea la 2 mai sau la/Vamă cu oprea dobrescu matei sau/secaşiu/când alergam toţi cam după aceleaşi fete/gagici de pe tot cuprinsul ţării.//Acum îmi place Crăciunul în familie/Ador să nu fiu deranjat/Iar lungile intensele tăceri fac atâtea parale/Cât certurile noastre din uşa cortului/Portocaliu parcă” (9 12 2006). Umanitatea devitalizată din volumul lui Andrei Bodiu se va identifica astfel cu o „clasă de mijloc” ternă şi prozaică, ai cărei reprezentanţi au adeseori fizionomia „manipulatorului de hârtii” strivit de povara dosarelor uriaşe care proliferează parcă la nesfârşit, cu o societate de „birocraţi” din care poezia a fost exclusă pentru totdeauna: „Dacă-i priveşti de aici/cei 27 seamănă foarte tare poartă/cravate roşii după moda americană şi majoritatea calificată/poartă ochelari.//Cum stai îi/poţi vedea pe toţi chiar/dacă sunt adânciţi/în hârtii şi scriu scriu/scriu nu/termină niciodată de scris//când nu mai e loc pe birouri/dau drumul hârtiilor şi hârtiile//aterizează suav pe pământ./Toate conţin procedee măsuri toate/Sunt ghiduri care-ţi perfecţionează viaţa” (Locuitorii Europei Unite II). În consecinţă, autorul face în cele din urmă ca o cronică a existenţei mijlocii, din care lipsesc e adevărat accentele mizerabiliste, dar lipseşte de asemenea orice accent sublim şi orice urmă de idealim. O asemenea existenţă redusă la rutina micilor gesturi de zi cu zi nu poate să genereze decât o stare de epuizare ontologică pe care poetul o transpune în texte pline de sobrietate, constatative şi prozaizante, căci singura formă de poezie posibilă în această lume a oboselii cronicizate nu este, nu poate fi, decât antipoezia. Renunţând la gesturile patetice sau pline de truculenţă, evitând spectaculosul, recurgând uneori la mijloacele ironiei sau farsei absurde, Andrei Bodiu reuşeşte în felul acesta, să fie aproape de fiecare dată convingător., dându-i eposul cotidian cultivat de grupul de la Braşov certe accente particulare.

th gautier despre baudelaire (3)

Posted in Uncategorized on aprilie 1, 2014 by Octavian Soviany

Charles Baudelaire s-a născut pe 21 aprilie 1821, pe strada Hautfeuille, într-una din acela case vechi, ce au într-unul din colțuri un turnuleț rotund, pe care o edilitate prea îndrăgostită de liniile drepte și de străzile largi le-a făcut firește să dispară. Era fiuldlui Baudelaire, vechi prieten al lui Condorcet și Cabanis, om foarte distins și instruit,care mai păstra încă acea politețe a secolului al XVIII-lea pe care moravurile prețios de necivilizate ale erei republicane nu le-au estompat atât cât se crede. Această calitate a fost moștenită și de poetul care a păstrat mereu în comportament niște forme de o urbanitate extremă. Nu se arată ca, în primii lui ani, Baudelaire să fi fost vreun copil-minune sau să fi cules mulți dintre laurii premiilor școlare. Și-a trecut chiar anevoie bacalaureatul în litere, strecurându-se ca prin minune. Derutat fără îndoială de imprevizibilul întrebărilor, acest băiat, cu un spirit atât de fin și cu niște cunoștințe atât de temeinice, a părut aproape idiot. Nu avem nici o intenție de a face dintr-o asemenea inaptitudine aparentă un brevet de capacitate. Poți să fii copleșir de premii și să ai mult talent. Nu trebuie să rezulte din acest fapt decât ce nesigure sunt premonițiile pe care le indică probele academice. Sub aparența școlarului distrat și leneș sau mai degrabă preocupat de altele, omul real se forma încetul cu încetul, nevăzut de profesori și de părinți. Dl Baudelaire a murit și soția lui,mama lui Charles, s-a recăsătorit cu generalul Aupick, care a fost mai târziu ambasador la Constantinopol. Disensiunile n-au întârziat să apară în familie în legătură cu vocația precoce pe care o manifesta pentru literatură tânărul Baudelaire.Temerile resimțite de părinți atunci când darul funest al poeziei înccpe să se manifeste la fiul lor sunt – vai! – cât se poate de îndreptățite și e injust – după părerea noastră – că în biografiile poeților,taților și mamelor lor li se reproșează ininteligența și prozaismul. Aceștia au de bună seamă dreptate. Ce existență tristă, precară și demnă de milă (și nu ne referim aici la încurcărturile bănești) își asumă cel care se angajează pe calea plină de suferință numită o carieră literară! Din acest moment el se poate considera ca și exclus din rândul oamenilor, încetează să mai acționeze,să mai trăiască, participând la viață ca la un spectacol. Orice senzație devine la el motiv pentru o analiză, se dedublează involuntar și, în lipsa altui subiect, devine spionul lui însuși. Iar în lipsa unui cadavru se întinde pe dala neagră de marmură și, printr-un miracol frecvent în litaratură, își înfige scalpelul în propria-i inimă. Și ce luptă crîncenă cu Ideea, cu acest Proteu imposibil de capturat, care ia toate formele ca să ascundă mai bine și nu-și rostește oracolul decât atunci când o silești să-și arate înfățișarea adevarată. Iar pe această Ideee, atunci când o ții, derutată și palpitând, pe genunchiul învingător, trebuie s-o ridici, s-o îmbraci, să-i pui acea rochie a stilului, arât de dificil de țesut, de vopsit, de potrivit în cute severe sau grațioase. În acest joc susținut mult timp,nervii se irită, creierul se inflamează, sensibilitatea devine exacerbată și apare nevroza, cu neliniștile sale ciudate, cu insomniile sale pline de halucinații, cu suferințele sale imposibil de definit, cu capriciile sale morbide, cu desfrâurile sale fantaste,. cu atracțiile și repugnanțele sale nemotivate, cu energiile sale nebune și cu stările ei de prostrație iritate, cu căutarea excitanților și cu dezgustul ei pentru orice aliment sănătos. Nu încărcăm tabloul; mai multe morți recente îi garantează exactitatea. Șî incă nu i-am avut în vedere decât pe poeții înzestrați cu talent, vizitați de glorie, care, cel puțin, au sucombat la sânul idealului lor. Cum ar fi acest tabloul dacă am coborî și în limburile unde rătăcesc, laolaltă cu umbrele copiilor mici, vocațiile născute moarte,, tentativele avortate, larvele ideilor care nu și-au găsit nici aripile, nici forma. căci dorința nu e tot una cu potența, dragostea – cu posesia. Nu ajunge credința. e necesar darul. În literatură, ca și în teologie, înfăptuirile nu sunt nimic altceva decât har.
Deși nu bănuiesc acest infern al angoaselor, deoarece pentru a-l cunoaște temeinic trebuie să-i cobori tu însuți spiralele, călăuzit nu de Vergiliu sau Dante.ci de un Lousteau, de un Lucien de Rubempre sau de oricare altul dintre jurnaliștii lui Balzac.părinții presimt instinctiv pericolele și suferințele unei vieți consacrate literaturii, de care i încearcă să-și îndepărteze copiii pe care îi iubesc și cărora le doresc o viață omenește fericită.
S-au găsit o singură dată de când pământul se rotește în jurul soarelui un tată și o mamă care își doreau cu ardoare un fiu pentru a-l consacra poeziei. În acest scop, copilul primi cea mai strălucitoare educație literară, și printr-o enormă ironie a destinului, a devenit Chapelain, autorul Fecioarei..S-ar zice că n-a fost o alegere norocoasă.

th. gautier despre baudelaire (2)

Posted in Uncategorized on martie 29, 2014 by Octavian Soviany

Eram în marele salon, în cel mai curat stil Ludovic al XV-lea, cu lemnăriile lui poleite cu un aur întunecat, dar de o admirabilă tonalitate, cu cornișa sa, pe ale cărei reliefuri vreun elev al lui Lesueur sau Poussin, lucrând la Hotel Lambert, pictase niște niimfe urmărite de satiri prin trestii, după moda mitologică a epocii. Pe vastul șemineu de marmură serancolină, pătată cu alb și roșu,se ridica, în chip de pendulă un elefant aurit, harnașat ca elefanții lui Porus la luptă de către Lebrun, ce purta pe spate un turn de război pe care era înscris un cadran de email cu cifre albastre. Fotoliile și canapelele erau vechi, acoperite de tapiserii în culori fanate, care reprezentau scene de vânătoare închipuite de Oudry sau Desportes. Aici, în acest salon,își ținea ședințele clubul hașișinilor (al mâncătorilor de hașiș) din care făceam parte și pe care l-am descris altă dată, cu extaxurile, visele și halucinațiile lui, urmate de o tristețe teribilă.
Așa cum spuneam proprietarul locuinței era Fernand Boissard, al cărui păr blond, tuns scurt și buclat, pielea albă și rumenă, ochii cenușii, care scăpărau de lumină și spirit, gura roșie și dinții ca niște perle păreau să indice o exuberanță și o sănătate rubensiană, promițând o viață prelungită dincolo de limitele sale obișnuite. Dar, vai, cine poate să prevadă soarta cuiva? Boissard, căruia nu-i lipsea nici una din condițiile fericirii și care nu cunoscuse nici măcar mizeria veselă a băieților de familie, s-a stins acum câțiva ani, după ce reușise să supraviețuiască mult timp, de aceeași boală ca și Baudelaire. Era un tânăr dotat: poseda inteligența cea mai deschisă; se pricepea la fel de bine la poezie, pictură și muzică; la el însă poate că diletantul îi dăuna artistului; adnirația îi lua prea mult timp și se epuiza în entuziasme; fără îndoială că dacă nevoia l-ar fi constrâns cu mâna ei de fier ar fi putut să fie un excelent pictor. Succesul pe care l-a obținut la Salon cu Un episod al retragerii din Rusia este cea mai bună dovadă. Dar, fără să abandoneze pictura, el se lăsa distras și de alte arte cânta la vioară, organiza cuartete, îi descifra pe Bach, Beethoven, Meyerbeer și Mendelsohn, învăța limbi, scria critică și făcea sonete încântătoare. Era un mare voluptuos în materie de artă și nimeni nu s-a bucurat de o capodoperă cu mai mult rafinament, cu mai multă pasiune și senzualitate decât el; din cauză că admira frumosul, uita să-l exprime și credea că poate reda ceea ce simțise atât de adânc. Conversația lui era încântîtoare, plină de veselie și neprevăzut; poseda, lucru rar, inventivitatea cuvintelor și a frazelor și tot felul de expresii, plăcut de bizare, concetti italienești și agudezas spaniole îți treceau pe dinaintea ochilor, când îl ascultai vorbind, ca acele figuri fantaste ale lui Callot care fac grimase grațioase și comice. Iubitor de senzații rare, fie ele oricât de primejdioase, ca și Baudelaire, vroia să cunoască acele paradisuri artificiale care, mai târziu, te fac să plătești atât de scump extazurile lor mincinoase iar abuzul de hașiș trebuie că i-a alterat sănătatea robustă și înfloritoare. Amintirea acestui prieten din tinerețe, cu care am locuit sub același acoperiș, a acestui romantic din vremurile bune, necercetat de glorie, căci ținea prea mult la a celorlalți pentru a se mai gândi și la a sa nu e câtuși de puțin nepotrivită în aceste notițe, destinate să prefațeze operele complete ale unui defunct care ne-a fost prieten la amândoi.
Se mai găsea acolo în ziua acelei vizite Jean Feucheres, un sculptor din rasa lui Jean Goujon, a lui Germain Pilon și Benvenuto Cellini, a cărui operă plină de gust, inventivitate și grație, a dispărut aproape în totalitate, acaparată de industrie și comerț și atribuită, cum o și merită de altfel, unor nume dintre cele mai ilustre, pentru a li se putea vinde mai bine amatorilor bogați, care nu erau, de fapt, înșelați. Feucheres, pe lângă darurile sale de sculptor, poseda și un incredibil talent de imitator și nici un actor nu realiza imitații ca ale lui. Este imitatorul dialogurilor comice dintre sergentul Bridas și pușcașul Pitou, al căror repertoriu a crescut în mod miraculos și care stârnesc și astăzi un râs irezistibil. Feucheres a murit primul,iar dintre cei patru artiști reuniți atunci în salonul de la Hotel Pimodan mai supraviețuiesc numai eu.
Pe o canapea, pe jumătate întinsă și cu cotul sprijinit de o pernă, în acea imobilitate în care își făcuse un obicei să pozeze, Marys, într-o rochie albă, semănată într-un fel ciudat cu buline roșii, asemănătoare cu niște picături de sânge, asculta distrată paradoxurile lui Baudelaire, fără a lăsa sa scape nici cea mai mică expresie de surpriză pe masca ei de cea mai curată configurație orientală și își trecea inelele de la mâna stângă în degetele mâinii ei drepte, niște mâini la fel de perfecte ca și corpul ei, căruia mulajul i-a conservat întreaga frumusețe.
Aproape de fereastră, femeia cu șarpele ( nu e cuvine să-i dezvălui aici numele adevărat) care își aruncase pe un fotoliu pelerina neagră și cea mai încântătoare pălărioară verde pe care n-ar fi disprețuit-o nici Lucy Hocquet, nici dna Baudrand, își scutura părul frumos, de un negru sălbatic, ud încă în întregime, deoarece ea tocmai venea de la Școala de Natație și din toată făptura ei drapată în muselină, se răspândea.ca din aceea unei naiade, mireasma proaspătă a scăldatului.Dânsa încuraja, din ochi și din zâmbet, această întrecere de vorbe de spirit și arunca dinvreme în vreme câte un cuvânt, când zeflemisitor, când apromativ, iar disputa reîncepea arunci,încă și mai frumoasă
S-au dus toate aceste ceasuri încântoare de tihnă, când decameronul poeților, al artiștilor și al femeilor frumoase se reunea pentru a vorbi despre artă, literatură și dragoste,ca în secolul lui Boccaccio. Timpul, moartea, necesitățile imperioase ale vieții au dispersat aceste grupuri de libere simpatii,dar amintirea lor a rămas scumpă tuturor celor ce au avut fericirea să fie admiși în mijlocul lor, iar atunci când aștern aceste rânduri mă încearcă o involuntară. înduioșare.
La puțin timp după acestă întâlnire, Baudelaire a venit să mă vadă pentru a-mi aduce un volum de versuri din partea a doi prieteni absenți. A vorbit el însuși despre această vizită într-o notiță literară despre mine, elaborată în niște termeni atât de respectuoși și de admirativi încât nu îndrăznesc să o reproduc Începând de atunci s-a stabilit între noi o prietenie de-a lungul căreia Baudelaire a vrut mereu să păstreze atitudinea unui discipol preferat față de un maestru iubit, deși nu-și datora talentul decât lui însuși și propriei sale originalități.. Niciodată, nici măcar în cadrul celei mai apropiate familiarități, el nu a părăsit această deferență,pe care o găseam exagerată și de care m-aș fi dispensat cu plăcere. A dovedit-o fără reținere și în mai multe rânduri, iar dedicația Florilor răului, care îmi este adresată, consacră în forma ei lapidară expresia acestui devotament prietenesc și poetic.
Dacă insist asupra acestor detalii nu este pentru a-mi sublinia – așa cum se zice –meritele, ci pentru a zugrăvi o parte necunoscută a sufletului lui Baudelaire. Acest poet, pe care unii vor să-l înfățișeze ca pe o fire satanică, fascinată de rău și de depravare (din punct de vedere literar, desigur) era capabil în cel mai înalt grad de dragoste și de admirație. Or, ceea ce îl distinge pe Satan este tocmai incapacitatea de a iubi și de a admira. Lumina îl rănește, iar gloria este pentru el un spectacol insuportabil, în fața căruia își acoperă ochii cu aripile sale de liliac. Nimeni,nici chiar în epoca de fervoare a romantismului, n-a posedat în mai mare măsură decât Baudelaire respectul și adorația față de maeștri; era mereu gata să le plătească tributul legitim de tămâie pe care îl meritau, fără umilința discipolului, fără fanatismul seidului, căci era el însuși un maestru, care își avea propriul său regat, propriii supuși și își bătea propria lui monedă.
S-ar cuveni poate, după ce am prezentat două portrete ale lui Baudelaire care îl suprind în toată strălucirea tinereții și în plenitudinea forțelor sale, să-l înfățișam și așa cum arăta în ultimii săi ani, înainte ca boala să-și întindă aripa asupra lui și să-și pună pecetea pe aceste buze care aici nu mai trebuiau să rostească nimic. Chipul i se subțiase devenind parcă spiritualizat, ochii păreau mai mari, nasul i se accentuase ușor și se făcuse mai ferm, buzele i se strânseseră, ascunzând parcă niște secrete sarcastice. În nuanțele odinioară rumene ale obrajilor se amestecau acum tonurile galbene și arămii ale oboselii. Cât despre fruntea, ușor dezgolită, aceasta câștigase ceva în mărime și, ca să zic așa, în soliditate, părând cioplită dintr-o marmură dură. Părul fin, lung și mătăsos, acum mai rar și apoape în întregime cărunt, se adăuga unei fizionomii îmbătrânite și tinere în același timp, conferindu-i o înfățișare aproape sacerdotală

th gautier despre baudelaire (1)

Posted in Uncategorized on martie 19, 2014 by Octavian Soviany

CHARLES BAUDELAIRE

Prima dată l-am întâlnit pe Baudelaire pe la mijlocul lui 1849 la Hotel Pimodan, unde ocupam, aproape de Fernannd Boissart, un apartament fantastic, care comunica cu al său printr-o scară secretă, ascunsă în grosimea peretelui, ce trebuie că o bântuiau umbrele frumoaselor iubite cândva de Lauzun. Aici se găsea acea superbă Marix care, foarte tânără, pozase pentru Mignon de Scheffer, iar mai târziu pentru Gloria distribuind coroane de Paul Delaroche, ca și cealaltă frumusețe, pe atunci în toată splendoarea ei, care i-a inspirat lui Clesinger Femeia cu șarpele, această marmură în care durerea se aseamănă cu paroxismul plăcerii și care palpită cu o intensitate de viață pe care dalta n-o atinsese nicidată până atunci și nici n-o va mai atinge niciodată.
Baudelaire era încă un talent inedit, pregătindu-se din umbră pentru lumină,cu acea voință tanace care, la el, însoțea inspirația, dar numele lui începea deja să se răspândească printre poeți și artiști cu un oarecare freamăt de așteptare și tânăra generație, cea venită după marea generație de la 1830, părea să conteze tare pe el. În cenaclul misterios unde se schițau viitoarele reputații, trecea drept cel mai bun. Auzisem adesea de el, dar nu-i cunoșteam nici o operă. Aspectul său m-a frapat; avea părul, de un negru încântător, tuns foarte scurt; acest păr, care își lăsa vârfurile regulate pe fruntea de o albeață strălucitoare, îi împodobea capul cu un fel de coif sarazin: ochii – de culoarea tutunului de Spania – aveau o privire spirituală, profundă, și cu o putere de pătrundere poate puțin prea insistentă; cât despre gură – mobilată cu niște dinți foarte albi – aceasta adăpostea., sub mustața mică și îngrijită care-i umbrea conturul, niște sinuozități mobile, ironice și pline de voluptate, întocmai ca buzele persoanjelor pictate de Leonardo da Vinci; nasul, fin și delicat, puțin rotunjit, cu narine fremătătoare, părea că respiră vagi parfumuri îndepărtate; o gropiță bine conturată îi accentua bărbia, ca ultima lovitură de daltă a unui sculptor,obrajii, rași cu îngrijire, contrastau prin nuanța lor albăstrie, catifelată de pudra de orez,cu culoarea rumenă a pomeților; gâtul, de o albeață și eleganță feminină, apărea degajat, ivindu-se dintr-un guler de cămașă răsfrânt și o cravată ingustă din mătase de India în carouri. Purta o haină trei-sferturi de stofă neagră lustruită și strălucitoare, pantaloni de culoarea alunei, ciorapi albi și niște pantofi de lac, totul foarte curat și cu meticulozitate corect, cu o dorință secretă de simplitate englezească și cu intenția de a se diferenția de genul artist, cu pălărie moale de fetru, vestă de catifea, bluză roșie. barbă prolixă și pletele ciufulite. Nimic prea nou sau prea bătător la ochi în această riguroasă ținută. Charles Baudelaire era dintre acei dandyes sobri care își freacă hainele cu glaspapir pentru a le îndepărta strălucirea sărbătorească și orice urmă de nou, atât de dragi filistinului și atât de dezagreabile pentru gentlemanul adevărat. Mai târziu și-a ras și mustața, găsind că aceasta e o rămășiță a vechiului șic pitoresc pe care ar fi pueril și burghez s-o păstreze.. Astfel, eliberată de toate firele de păr superflue, fața lui semăna cu cea a lui Lawrence Sterne,asemănare accentuată de obiceiul pe care îl avea Baudelaire de a-și duce, în timp ce vorbea, arătătorul la tâmplă, aceasta fiind, după cum se știe, atitudinea din portretul umoristului englez așezat la începutul cărților sale. Iată impresia exterioară pe care mi-a lăsat-o,la prima noastră întrecedere, viitorul autor al Florilor răului,
Am găsit în Noile camee pariziene ale lui Theodore de Banville, unul dintre cei mai constanți și mai iubiți prieteni ai poetului căruia îi deplângem pierderea,acest portret de tinerețe și, ca să spunem așa, avant la lettre, Permiteți-mi să transcriu aceste rânduri de proză, egale în perfecțiune cu cele mai frumoase versuri; ele redau o fizionomie a lui Baudelaire puțin cunosctă și repede dispărută, care nu se mai regăsește decât aici
„Un portret pictat de Emile Deroy, care reprezintă una din rarele capodopere realizate de pictura modernă, ni-l arată pe Charles Baudelaire la douăzeci de ani, în momentul când, bogat, fericit, iubit, deja celebru, își scria ptimele varsuri, aclamate de Parisul care îi impune tot restului lumii. Ce rar exemplu al unui chip cu adevărat divin, reunind toate șansele, toate forțele și toate seducțiile irezistibile! Sprâncenele sunt pure, alungite, într-o mare arcuire dulce și acoperă niște pleoape orientale, calde, viu colorate; ochii, prelungi, negri, adânci, cu o flacără fără egal, mângâietori și imperioși
îmbrățișează, întreabă, oglindesc tot ce îi înconjoară; nasul grațios, ironic, ale cărui planuri sunt bine puse în relief și al cărui vârf e puțin rotunjit și împins în față, te face să te gândești numaidecât la celebra frază a poetului: Sufletul meu plutește prin parfumuri, așa cum sufletele altor oameni plutesc prin muzică! Gura e arcuită, deja rafinată de spirit, dar în momentul acela încă purpurie, cu o frumoasă carnație care te duce cu gândul la splendoarea fructelor. Bărbia este rotunjită, dar cu un relief bine conturat, puternică, precum a lui Balzac. Întreagă această față este de o paloare caldă, brună, de sub care transpar tonurile trandafirii ale unui sânge bogat și frumos; o barbă copilărească,ideală, de tânăr zeu o împodobește; fruntea, înaltă, largă, magnific desenată, este ornamentată de un păr negru, des și încântător, care, ondulat din naștere și buclat ca cel al lui Paganini, se revarsă pe un gât de Achile sau Antinous.”
N-ar trebui să luăm acest portret în toată litera lui, căci el e perceput din perspectiva picturii și poeziei și înfrumusețat printr-o dublă idealizare, dar asta nu-l face mai puțin sincer , tocmai în momentul acela Charles Baudelaire își atinsese frumusețea superlativă și înflorirea desăvârșită, așa cum o dovedește această mărturie fidelă. Rareori se întâmplă ca un poet, ca un artist să fie cunoscut sub primele și încântâtoarele sale aspecte. Reputația nu îi vine decât mai târziu, când deja oboseala studiului, lupta vieții și tortura pasiunilor i-au alterat fizionomia primordială; nu-i mai lasă decât o mască uzată, veștedă,pe care fiecare durere și-a pus, în chip de stigmat,,o vânătaie sau un rid. Această ultimă imagine, care își are frumusețea ei, e cea de care ne amintim. Așa a fost Alfred de Musset în prima lui tinerețe, Ai spune că e Phoebus Apollo, el însuși, cu părul său blond, iar medalionul lui David ni-l înfățișează aproape ca pe un zeu. La această singularitate, care pare să evite orice urmă de afectare, se adaugă o anumită savoare exotică și ceva ca un parfum îndepărtat al ținuturilor mai îndrăgite de soare. Ni se spune că Baudelaire a călătorit multă vreme prin India și totul se explică în felul acesta.
În contrast cu moravurile oarecum libertine ale artiștilor, Baudelaire avea vanitatea de a respecta cele mai stricte conveniențe,iar politețea lui era excesivă, până la a părea afectată. Își cântărea frazele, nu întrebuința decât cuvinte bine alese și pronunța anumite vorbe într-o manieră particulară, ca și cum ar fi vrut să le sublinieze și să le dea o importanță misterioasă. Avea în voce italice și majuscule inițiale. Disprețuia gustul pentru caricatură, atât de apreciat la Hotel Pimodan, căci i se părea grosolan și artificios, dar nu-și refuza paradoxalul și excesivul. Cu un aer foarte simplu, foarte firesc și perfect detașat, ca și cum ar fi debitat un loc comun a la Prudhomme despre frumusețe sau despre asprimea temperaturii, lansa câte o axiomă satanic de monstruoasă sau susținea cu un perfect sânge rece câte o teorie de o matematică extravaganță, căci aducea o metodă riguroasă în susținerea nebuniilor sale.Spiritul nu i se vădea nici în cuvinte, nici în trăsături, dar vedea lucrurile dintr-o pespectivă particulară, care își schimba tot timpul contururile, asemenea obiectelor privite de la înălțime, și sesiza raporturi imperceptibile pentru alții, a căror bizarerie logică ne frapa. Gesturile sale erau lente, rare și sobre, cu mâinile mereu aproape de corp, deoarece avea oroare de gesticulația meridională. Nu-i plăcea nici locvacitatea, iar răceala britanică i se părea de bun gust. Ai fi putut spune despre el că este un dandy rătăcit prin boemă, dar păstrându-și și acolo rangul, manierele și acel cult pentru sine însuși ce îi caracterizează pe oamenii îmbibați de principiile lui Brummel.
Așa mi s-a înfățișat la această primă întâlnire, a cărei amintire îmi este la fel de prezentă ca și cum ea s-ar fi petrecut ieri și aș putea să-i desenez tabloul din memorie.

o pată pe abdomen (4)

Posted in Uncategorized on martie 4, 2014 by Octavian Soviany

În timp ce ies din clădirea Legaţiei mă ciocnesc aproape nas în nas cu o apariţie stranie. E vorba de o femeie, dar de o femeie cu o înfăţişare atât de ciudată încât nu-mi pot reţine un gest de uimire. E mică de statură, aproape pitică şi neverosimil de slabă. Poartă într-un picior o gheată ortopedică, iar pe cap o pălărie extravagantă, a cărei voaletă îi acoperă jumătate din faţă. Duce în lesă un dulău uriaş, care mârâie aminenţător şi îşi rânjeşte colţii la mine.
Încerc s-o dau uşurel la o parte ( am nutrit întotdeauna o antipatie profundă pentru infirmi), dar femeia mă apucă de braţ şi începe să-mi turuie în urechi, atât de repede, încât la început nu înţeleg aproape nimic, deşi şontoroaga vorbeşte o germană perfectă. Pricep până la urmă că vrea să-l vadă pe Kilinger şi că tocmai a avut o ceartă cu santinelele care nu vor să-i permită să intre cu câinele în Legaţie. Îmi spune că vede, după nobleţea trăsătuilor mele şi după ţinuta mea cu totul impresinantă, că sunt cu siguranţă un cavaler, unul dintre acele spirite cu adevărat aristocratice care nu pot refuza rugămintea unei femei: n-aş vrea să am grijă, doar pentru zece minute, hai, cel mult un sfert de oră, de dragul de Jimmy, pe care soldatul ăla mârlan l-a tratat cu atâta lipsă de simpatie?
Şi până să mă dezmeticesc din starea de perplexitate pe care mi-o provocase o asemenea rugăminte deşucheată, pe care nici nu ştiam cum s-o calific, mă pomenesc cu lesa potăii în mână, iar pitica s-a făcut invizibilă, nu înainte de-a adaugă că ea e om de litere şi ghiceşte caracterele oamenilor printr-o simplă privire.
Simt că turbez de mânie. Îmi vine să las dracului câinele (care probabil are păduchi, căci se scutură de câteva ori violent), s-o iau pe urmele piticaniei şi s-o strâng de gât cu mâinile mele. Ce poate avea de vorbit pocitania asta cu Manfred von Killinger?
Noroc că una din santinele mă scoate din încurcătură, oferindu-se să aibă grijă de câine. Dar faptul că până şi băiatul ăsta pare să de uite la mine cu o anumită compătimire, mă face să văd roşu în faţa ochilor de mânie. Îl las să ia în stăpânire potaia, apoi îi articulez o pereche de palme, pe care le îndură fără să clipească, încremenit într-o poziţie de drepţi impecabilă.

În dimineaţa asta şi maiorul von K. se pregăteşte de un consult medical. De asta a ieşit atât de precipitat din clădirea Legaţiei, de asta se aruncă, furios încă din pricina femeii cu câinele, pe bacheta din spate a unui automobil, indicându-i şoferului adresa unui doctor dermatolog de naţionalitate germană, care-i fusese recomandat de medicul personal al lui Manfred von Killinger.
Culmea ar fi să se lase pe mîinile nespălate ale unui român!
Petele de pe abdomen l-au chinuit toată dimineaţa, provocându-i nişte mâncărimi îngrozitoare şi acum e convins că suferă de o boală gravă de piele, ba chiar îl putem surprinde întrebându-se (cu obişnuita tendinţă spre exagerare a oamenilor nervoşi) care or fi semnele de început ale leprei. Aerul fetid al Bucureştiului (e de părere ofiţerul german) conţine o populaţie pe cât de bogată pe atât de diversă de microbi, iar corpul său, obişnuit cu desăvârşita curăţenie a Berlinului, este extrem de vulnerabil, extrem de expus!
Fără îndoială că s-a contaminat cu cine ştie ce boală exotică, organismul său, care în alte împrejurări se dovedise atât de robust, a clacat pe neşteptate şi se gândeşte deja la lunile lungi de spitalizare, la toate neplăcerile pe care le va avea de îndurat de acum înainte din pricina acestei misiuni într-o capitală balcanică, unde i s-a epuizat, pur şi simplu, rezistenţa la boală.
Fireşte nu va accepta să fie internat decât într-o clinică din Berlin. Şi desigur, o va avea alături pe Trude, care o să-i poarte de grijă cu aceeaşi solicitudine cu care se îngrijise pe vremuri de scarlatina lui Günter! Şi amintirea soţiei sale şterge pentru o clipă din memoria ofiţerului neamţ imaginea acelei feţe de culoarea hârtiei de sugativă ce îl urmărea obsesiv în ultima vreme.
E ciudat cât de prăpăstios pot să reacţioneze oamenii în aparenţă puternici (iar maiorul von K este – şi nu numai în aparenţă – un om foarte puternic) la primele semne de boală. Iar îngrijorarea pe care o putem acum desluşi acum pe figura lui frumoasă de arian seamănă ca o picătura de apă cu cutele de pe fruntea Danutei (dacă ăsta o fi numele ei real!) şi cu teroarea de mâncăcios a lui Barbu Cernegură.
Undeva sub uniforma impunătoare a Wermacht-ului ticăie iarăşi inimioara de iepure.

Vizita la dermatolog s-a terminat iarăşi cu un scandal!
Probabil că totul a început de la duhoarea de camfor, pe care am perceput-o cu o extremă acuitate de cum am intrat în cabinetul acestui bătrânel chel şi rumen la faţă,care m-a primit cu mare respect, aproape slugarnic, impresionat probabil nu atât de ţinuta mea, care ar fi dorit să fie impunătoare, dar nu era decât ţeapănă, ridicol de ţeapănă, cât de uniforma mea de maior.
Ceea ce mă poate irita mai mult şi mai mult la un neamţ este tocmai slugărnicia.
I-am relatat pe larg despre mâncărimile care mă chinuiau de când îmi începusem misiunea la Bucureşti şi i-am arătat petele de pe burtă. Medicul le-a examinat cu atenţie prin sticlele groase ale ochelarilor săi de miop, apoi, dându-şi probabil seama de starea de agitaţie care mă stăpânea şi pe care mă sileam s-o disimulez în spatele unei ţinute cât mai rigide, s-a apucat să mă încredinţeze că nu poate fi vorba de nimic grav: cel mult o mică intoxicaţie. Pe urmă m-a pus să mă întind pe o canapea şi a început să-mi palpeze cu meticulozitate ficatul, întrebându-mă dacă simt vreo senzaţie de durere.
Da, simţeam o uşoară durere sub apăsarea degetelor sale butucănoase, care mi se părea că seamănă mai mult cu ale unui măcelar.
Medicul mi-a spus că am ficatul umflat şi m-a întrebat, încercând să-mi facă ştrengăreşte cu ochiul şi boţindu-şi mutra a zâmbet, dacă nu cumva exagerasem în ultima vreme cu băutura. Îmi recomandă o alimentaţie uşoară şi sănătoasa, abstineţa totală de la alcool pentru trei săptămâni, puţină medicamentaţie – mai ales vitamine, iar împotriva mâncărimilor îmi va prescrie o anumită mixtură.
Aveam impresia că această consultaţie fusese cu totul supeficială, nu asta mă aşteptasem să aud din gura unui dermatolog de naţionalitate germană. L-am întrebat, pe un ton iritat, dacă e sigur că nu sufăr de-o boală mai gravă, oare clima nesănătoasă a Bucureştiului nu poate provoca cine ştie ce maladii exotice, greu, dacă nu chiar cu neputinţă de vindecat?
Medicul a zâmbit cu superioritate (sau poate de-a dreptul batjocoritor) şi m-a încredinţat că pot să fiu liniştit: practică această profesiune de patruzeci de ani şi nu i s-a întâmplat niciodată să greşească un diagnostic.
Nu ştiu de ce, dar mi se părea că maimuţa asta bătrână îşi râde de mine şi mi-a fulgerat prin cap bănuiala că moşul fusese pus de oamenii lui von Killinger să mă facă ridicol. Trebuie să-i raportez lui von Stubbe că personalul Legaţiei nu-mi acordă consideraţia cuvenită.
Clocoteam de mânie, dar poate că aş fi izbutit să conserv aparenţele, deşi canalia de dermatolog merita cu prisosinţă o lecţie, dacă, dintr-o dată, pe peretele alb din spatele acestuia n-aş fi văzut limpede dintr-o dată imaginea din filmul acela turnat după Cântecul Nibelungilor care îmi provocase pe vremuri, într-un cinematograf de lângă Tiergarten, primele atacuri de panică. Suliţa călăreţului hun se întindea şi acum ameninţător în direcţia mea, iar un picior mare de cal ieşea din perete, oprindu-se doar la cîţiva centimentri de mine şi lăsând să i se vadă potcoava masivă, pe care se distingeau până şi capetele mari ale cuielor bătute de jur împrejur.
În momentul acela a început!
Ca şi cum cineva ar fi apăsat pe butonul unui manechin automat, membrele mele s-au pus brusc în mişcare şi – fără să fiu pe deplin conştient în momentul acela – m-am repezit asupra puşlamalei bătrâne, i-am smuls de pe nas ochelarii şi i-am călcat în picioare.
Moşul se uita la mine stupefiat.
Cred că dacă n-aş fi purtat uniforma Wermacht-ului m-ar fi pus fără întârziere în cămaşă de forţă.

o pata pe abdomen(3)

Posted in Uncategorized on februarie 25, 2014 by Octavian Soviany

Cobor în birou împreună cu Kurt şi încep să citesc rezumatul ştirilor din ziarele româneşti. Dacă altădată consideram asta o simplă operaţie de rutină, astăzi o fac fremătând de curiozitate. Dar numai căcaturi! Lupte victorioase la Sevastopol, vizita pe front a lui Ion Antonescu, doamnele din protipendată transformate peste noapte în surori medicale! Nu astea erau ştirile ce mă interesau şi ordon să se prezinte la mine Vasiliade. Românul ăsta, angajat să ne ţină la curent cu informaţiile din presa bucureşteană, face o treabă de mântuială, i-am spus-o de altfel şi lui von Stubbe şi lui Killinger însuşi. Înţelege greu sau se preface că înţelege greu că misiunea pe care o am e legată mai curând de micile fapte diverse, de toate acele ştiri, în aparenţă neînsemnate, care consemnează pulsul vieţii de zi cu zi, starea de spirit a populaţiei, chiar de simplele zvonuri. Iar dobitocul ăsta mă ia cu Hitler şi cu Antonescu, rezumă conştiincios zeci de articole demagogice, în care în afară de o propagandă, de altfel destul de bine pusă la punct, nu găseşti nimic de raportat la Berlin.
Vasiliade se prezintă cu capu-n pământ, convins că o să urlu iarăşi la el.
De data asta reuşesc să-mi păstrez calmul şi îi spun pe un ton măsurat, aproape prietenos, că vreau să ştiu dacă în seara precedentă s-a înregistrat decesul neaşteptat al vreunei persoane oarecum importante. Românul îmi dă un răspuns negativ, apoi spune că va mai consulta o dată ziarele, dar, în mod normal, o asemenea ştire nu avea cum să-i scape, ar fi fost tipărită probabil pe prima pagină cu litere de o şchioapă! Atunci precizez că persoana care mă interesează nu e poate chiar aşa importantă şi îl sfătuiesc să caute şi la rubrica de fapte diverse, chiar şi la cea a anchetelor detective. Mi se pare că de sub ochelarii lui Vasiliade mijeşte o privire bănuitoare, dar răspunde că îmi va executa întocmai ordinul, chiar dacă e sigur că nu a scăpat nimic din vedere, fidelitatea lui faţă de Reich nu-i permite nici cea mai mică superficiliate.
Îl concediez cu o căutătură severă, iar muşchiul feţei îmi zvâcneşte iarăşi involuntar, boţindu-mi probabil faţa într-un rictus care îl face pe Vasiliade să părăsească în grabă biroul.
În timp ce Kurt se preface adâncit în lectura unui dosar, simt o înţepătură uşoară în dreptul semnului de pe abdomen şi mă gândesc că s-ar putea să fie efectul mixturii. Şi asta cu atât mai mult cu cât percep limpede mirosul de camfor care probabil mă va urmări toată ziua, accentuându-mi proasta dispoziţie. Adulmec în direcţia tovarăşului meu de birou, dar de acolo nu vine decât mirosul dulceag de coniac frnţuzesc care a devenit pentru Kurt un fel de a doua natură. Oare acesta nu şi-a frecat azi bubiţele cu mixtură?
Asediat din toate părţile de mirosuri, nu mă pot concetra asupra dosarelor din faţa mea şi, dintr-o dată, îmi dau seama că interesul pentru Danuta se poate explica şi prin faptul că tânăra poloneză n-are nici un miros. Chiar şi atunci când mă exasperează cu duhoarea ţigărilor sale americane, corpul Danutei rămâne străin de damful înecăcios al acestora, perfect inodor sub rochia ei cenuşie şi şleampătă, care o apără, ca o carapace, de orice intruziune odoriferă. Şi mă gândesc cum ar fi dacă mi-aş lipi nasul pentru câteva clipe de pielea, pe care o bănuiesc rece, aproape metalică, dintre sânii aproape inexistenţi ai acestei femei încă neieşite pe deplin din adolescenţă. Dar nu e vorba (sau cel puţin aşa îmi place să cred) de o pornire erotică, nu, sexul meu nu are nici o reacţie la un asemenea gând, ci de acea cură de curăţenie pe care ţi-o poate asigura contactul cu un obiect perfect perfect igienizat, perfect aseptic, aşa cum sunt instrumentele dintr-o sală de operaţie. Eu am nevoie, mai mult decât de orice, de o cură de curăţenie. Iar întâmplarea că am ajuns să pot deosebi oamenii după mirosuri e un motiv grav de îngrijorare.
Astfel nici nu trebuie să ridic nasul dintre hârtii ca să constat că Vasiliade a revenit în birou. Mirosul de ceapă, foarte discret, asociat cu odoarea unei paste de dinţi îmi semnalează prezenţa lui cu o precizie uluitoare. Iar acest miros devine încă şi mai accentuat atunci când românul deschide gura să-mi spună că a reuşit să găsească ştirea solicitată: e vorba de decesul unui gazetar de oarecare notorietate, răpus pe neaşteptate de un atac de apoplexie, chiar în timp ce lua masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta. Dar această ştire n-a apărut decât în câteva gazete de diminineaţă, imprimată cu litere mici în locurile cele mai puţin vizibile, de parcă cineva ar fi dorit ca în legătură cu decesul persoanei în cauză să se păstreze o anumită discreţie.
Îmi deschid agenda ostentativ (desigur nu agenda în care îmi fac însemnările zilnice, ci o altă agendă), deşurubez capacul stiloului şi îi cer lui Vasiliade să-mi spună tot ce ştie în legătură cu acest gazetar.
Aflu, nu fără o oarecare surprindere, că era specialist în anchetele criminale şi probabil colaborator al poliţiei. Atitudinea sa făţiş filosemită ca şi bănuiala că ar fi în legătură cu comuniştii îl compromiseseră însă în ultima vreme: dintr-un jurnalist celebru, ale cărui articole ridicau spectaculos tirajul ziarelor de scandal, Barbu Cernegură (uite că i-am reţinut şi numele, în ciuda problemelor pe care le creează toată această onomastică românească pentru corzile mele vocale) devenise un personaj de planul al doilea, căruia majoritatea gazetelor începuseră să-i refuze colaborările.
Vasiliade făcuse în cele din urmă o treabă destul de bună, intuiesc că aceste informaţii n-ar fi tocmai lipsite de interes pentru colonelul von Stubbe.
Îl expediez pe român şi mă apuc să întocmesc ciorna notei informative pe care o voi trimite chiar azi la Berlin. Dar nu reuşesc să scriu decât câteva rânduri; simt deasupra buricului o mâncărime insuportabilă. Mă scarpin discret, cu unghia lungă de la arătător, prin postavul pantalonilor mei ofiţereşti, dar nu simt nici o uşurare. Trec aşa câteva minute penibile, de-a lungul cărora am senzaţia că sunt spionat de Kurt din spatele unei hârtii pe care se preface că o citeşte cu cea mai mare atenţie. Apoi nu mă mai pot stăpâni, sar aproape involuntar în picioare şi mă îndrept spre cabinetul de toaletă. După ce mă asigur că încuietoarea funcţionează perfect, mă desfac la centură, îmi las pantalonii în jos şi încep să-mi cercetez abdomenul. Pata a crescut evident, iar în jurul ei au apărut câteva pete mai mici, care îmi provoacă o mâncărime teribilă. N-am încotro, trebuie să mă scarpin. Şi o fac cu atâta disperare încât pata cea mare începe în cele din urmă să sângereze. Atunci îmi vine ideea să mă dau cu puţină apă rece pe abdomen, iar efectul e aproape instantaneu: mâncărimile devin oarecum suportabile.

o pata pe abdomen (2)

Posted in Uncategorized on februarie 14, 2014 by Octavian Soviany

După ce termin de citit scrisoarea lui Günter, trec în sufragerie, unde Kurt s-a apucat deja de unul singur să ia micul dejun,
Înfulecă de zor dintr-o omletă cu şuncă şi caşcaval, iar la salutul meu se mulţumeşte să dea din cap, parcă fără nici o plăcere, preocupat exclusiv de mâncarea din farfurie. Nelipsita sticlă de Courvoisier e şi ea la dispoziţia tovarăşului meu de apartament.
Din fericire pentru el, pofta de mâncare nu-i lipseşte niciodată lui Kurt. Încerc să-l imit, dar chifla cu unt mi se opreşte parcă în gât. Ceaiul (în care nu vreau să-mi torn în dimineaţa asta nici un strop de coniac) mi se pare că ar avea un miros neplăcut de vase murdare..
Mănânc în silă, dar totuşi mănânc, nu trebuie să dau, nici chiar în faţa lui Kurt, semne de slăbiciune. De altfel, masa de dimineaţă constituie pentru un om ordonat nu doar o plăcere, ci şi una din acele mici datorii zilnice, care trebuie riguros împlinite, altminteri se ajunge la indisciplină, ba poate la anarhie. Şi în timp ce muşc fără poftă din tartina cu unt îmi amintesc cu groază de comportamentul meu imprudent şi lipsit de măsură de ieri: am lăsat-o pe Danuta să-mi mângâie mâinile în prezenţa unor martori poate primejdioşi, m-am pierdut cu firea în faţa comisarului de poliţie, am băut excesiv, am vomitat într-un restaurant românesc şi am reuşit să ajung la legaţie numai cu ajutorul acelui prichindel cu urechile mari care nu îndrăznea să-şi aprindă în faţa mea ţigaretele ordinare.
Fireşte – nu stau foarte bine cu nervii, dar asta nu mă poate scuza în totalitate pentru tendinţele către indisciplină de care dau dovadă în ultima vreme.Pata de pe abdomen nu poate fi decât efectul acţiunilor mele necugetate. Am eu garanţia faptului că degetele Danutei erau perfect curate în momentul în care mi-au atins mâinile, că în restaurantele Bucureştiului paharele sunt spălate şi dezinfectate cum trebuie? Oare nu m-am molipsit de obiceiurile acestui popor lipsit de noţiunile de igienă cele mai elementare?.
Îmi simt colţul gurii cum zvâcneşte pe sus, într-una din acele grimase involuntare pe care nu le pot controla şi care îmi trădează de fiecare dată nervozitatea. Şi nu-mi mai pot ascunde frământarea faţă de Kurt, care tocmai a isprăvit de înfulecat şi mă priveşte iscoditor, convins că am săvârşit iar una din nebuniile care ne vor duce, neîndoielnic, pe amândoi pe Frontul de Răsărit.
Când îi spun că mi-a apărut din senin o pată pe abdomen, figura lui încordată se destinde însă instantaneu. Se scoală în picioare, se desface la pantaloni şi îşi trage indispensabilii-n jos, arătându-mi că are şi el nişte semne roşii pe burtă, care (îmi explică apoi, făcând pe deşteptul, aşa cum i se întâmplă de obicei) sunt efectul zăpuşelii teribile, greu de suportat pentru corpurile noastre de arieni, adaptate unor clime mai temperate.
El foloseşte o anumită mixtură, care se poate găsi în orice farmacie din centru, iar petele, mult mai numeroase cu câteva zile în urmă, au început să-i dispară treptat.
Nu sunt mulţumit de aceste explicaţii superficiale, intuiesc că semnul meu de pe burtă e diferit de cele de pe burta lui Kurt, că trebuie să aibă o cauză mult mai profundă, legată strâns de dezordinea mea sufletească, parcă tot mai accentuată în ultima vreme.
Ceva nu mai funcţionează, refuză să răspundă la comenzile creierului, dacă nu cumva creierul însuşi şi-a pierdut capacitatea de-a dirija toate procesele corpului meu potrivit spiritului de disciplină în care a fost educat, începând chiar din copilărie.
Umbrele Nibelungilor, pe care le percep uneori cu atâta acuitate în spatele meu, s-ar putea să fie, în cele din urmă, doar o secreţie bolnăvicioasă a neuronilor mei inflamaţi.
Despre aceste umbre Kurt nu ştie nimic. Atât ar mai lipsi: să ştie şi Kurt.
Acesta a dispărut momentan din sufragerie, s-a dus până în camera lui de unde se întoarce cu o sticluţă de farmacie. E faimoasa mixtură, cu care mă sfătuieşte să mă dau neîntârziat, asigurându-mă că pată o să dispară în cel mult douăzeci şi patru de ore. Iau mecanic sticluţa, mă ridic în picioare şi vreau să mă îndrept spre cabinetul de toaletă, dar vocea de beţivan a lui Kurt ( a început-o, ca de obicei, încă de la micul dejun) îmi porunceşte să stau pe loc. Nu e convins că îi voi urma sfatul, ştie că de multe ori comportarea mea e de-a dreptul iraţională, aşa încât îmi cere să-mi ung pata chiar în prezenţa sa, dându-i totodată prilejul s-o cerceteze, căci vrea să se convingă că e întru totul asemănătoare cu semnele lui.
Aş vrea să i-o dai cu brutalitate, cererea lui mi se pare de o impertinenţă teribilă, dar ştiu cât de încăpăţânat poate fi uneori acest profesoraş de literatură. Cedez aşadar, din indolenţă, din plictiseală, din dorinţa de a nu provoca o ceartă inutilă cu singura persoană din incinta legaţiei cu care pot întreţine o relaţie aproximativ omenească.
Dragostea pe care i-o port corpului meu mă determină să încerc efectele licorii miraculoase şi îi fac în cele din urmă pe voie lui Kurt. Iar faptul că acesta îmi cercetează cu ochi curioşi goliciunea nu mă deranjează prea mult, căci sunt mândru de acest abdomen, care ar arăta fără doar şi poate perfect în absenţa punctului roşu, care atunci când îl frec cu mixtura îmi provoacă o senzaţie acută de usturime. Amestecată cu un damf puternic de camfor ce îmi întoarce stomacul pe dos, pentru că e unul din mirosurile pe care le detest cel mai mult, mie îmi plac în general lucrurile fără miros. Şi sunt convins, că, atât de dezvoltat la animale şi la populaţiile primive, mirosul e cel mai rudimentar şi mai grosolan dintre simţurile omeneşti, aşa că, din punctul meu de vedere, nasul ar trebui să aibă o funcţie strict estetică. Nu mă pot imagina fără nas, o faţă lipsită de această protuberanţă ar fi foarte asemănătoare cu un şezut, dar îmi pot imagina în schimb un nas lipsit de orice funcţie fiziologică, redus la dimensiunile unui obiect decorativ destul de plăcut şi utilizat eventual ca suport pentru ochelari.
O lume fără mirosuri ar fi o lume ceva mai aseptică şi, prin urmare mai lesne de suportat.
Iată ce gânduri neghioabe îmi furnicau cortexul în timp ce mă ungeam cu mixtura lui Kurt şi m-am pomenit dintr-o dată gândindu-mă la nasul Danutei. E ciudat cât de puţin mă interesase fizionomia acestei femei; dacă statura ei descărnată şi băieţoasă sau mîinile sale de pianistă mi se întipăriseră adânc în memorie, despre chipul ei puteam să afirm cu certitudine doar că avea culoarea nesănătoasă a sugativei, pe care fardul folosit în exces o punea încă şi mai tare în evidenţă. Fac un efort încercând să-mi reconstitui în minte faţa Danutei, trăsătură cu trăsătură. Fruntea e neândoielnic înaltă, mai înaltă decât s-ar cuveni poate să fie fruntea unei femei şi îmi amintesc de astă dată perfect (iată ce înseamnă să-ţi foloseşti memoria metodic şi riguros) că atunci când tânara cade pe gânduri pe frunte îi apar nişte cute subţiri., care o transformă instantaneu într-o femeie aproape bătrână. Ochii sunt cenuşii, gura – lipsită de orice urmă de senzualitate, în ciuda rujurilor stridente pe care poloneza le foloseşte din abundenţă, dar nu-mi pot aminti – oricât mi-aş încorda creierul – cum e nasul Danutei. S-ar putea ca asemenea mici scăpări de memorie să fie şi ele unul din simptomele bolii mele de nervi. Şi dinr-o dată mă străfulgeră gândul că până şi totalul meu dezinteres sexual faţă de tânăra poloneză are probabil ceva patologic. N-am avut nici o femeie de când mă aflu la Bucureşti, mai mult chiar, nici măcar nu mi-am dorit să am o femeie. Şi, chiar dacă educaţia pe care am primit-o ca şi calitatea de ofiţer al Wermacht-lui îmi interzic contactele sexuale întâmplătoare, lipsa mea de disponibilitate erotică ar trebui să mă pună pe gânduri. Nu m-am gândit până acum niciodată la asta şi în timp ce îmi frec abdomenul cu mixtura lui Kurt mă pomenesc întrebându-mă dacă mai sunt încă oare potent. N-ar fi exclus ca boala să-mi fi atacat şi mecanismul dorinţei, iar abstinenţa, de care eram atât de mândru până mai ieri, să fie la fel de morbidă ca şi sentimentul că umbrele Nibelungilor se conturează adesea pe peretele din spatele meu.

Deocamdată, noi nu putem pronunţa în legătură cu potenţa sau impotenţa ofiţerului neamţ, ştim însă că aşa-zisele sale scăpări de memorie – cel puţin în ceea ce priveşte nasul tinerei poloneze – nu sunt un motiv serios de îngrijorare: aceasta are un nas foarte banal, un nas pe care – tocmai din pricina banalităţii sale perfecte – n-ai cum să ţi-l întipăreşti prea adânc în memorie. Şi putem spune asta cu certitudine căci – datorită statutului nostru excepţional – noi reuşim ca, în timp ce privim pe furiş cu un ochi la burta maiorului, s-o vizualizăm cu celălalt pe Danuta şi să-i trecem conştiincios în revistă toate trăsăturile fizionomice. Lucru pe care îl facem de altfel cu un deosebit interes, fiindcă faţa ei de culoarea cenuşie a sugativei pare să exprime acum o mare îngrijorare. E fardată mai discret decât de obicei, iar cutele de pe frunte, despre care vorbea adineauri maiorul german, sunt foarte vizibile.
O vedem cum de vreo zece minute străbate cu paşi şovăielnici, înainte şi înapoi, cam 20 de metri din trotuarul unei străduţe bucureştene, nu foarte departe de locul unde maiorul von K tocmai îşi freacă pântecul cu mixtură. Pare a fi în situaţia unei persoane care e nevoită să ia o decizie importantă şi, e atât de preocupată de frământările ei, încât la un moment dat se ciocneşte de un trecător costeliv, cu urechi neobişnuit de voluminoase, căruia îi cere apoi nişte scuze lungi şi penibile într-o românească aproximativă. În momentul acesta, poate şi din cauza trupului ei filiform, seamănă perfect cu o uriaşă marionetă pe care păpuşarul o mânuieşte stângaci, nereuşind să se instaleze (vezi însemnările Singuraticului) în centrul ei de greutate.
Şi cine ar putea fi păpuşarul acesta dacă nu Dumnezeu, chiar dacă deocamdată stă întors cu ceafa către tânăra poloneză. Şi trebuie ca acest păpuşar să smucească puternic de un capăt de sfoară (şi are la îndemână numeroase asemenea sfori – câte una pentru fiecare din personajele istoriei noastre şi chiar pentru fiecare din noi) pentru ca Danuta să ia în sfârşit o decizie.
Iat-o oprindu-se din mersul ei dezlânat, scoţâîndu-şi pentru o clipă din poşetă oglinda şi bastonaşul de ruj, pentru că i se pare că buzele ei au o culoare extrem de nesănătoasă.
Se rujează, chiar acolo în mijlocul străzii, cu nişte gesturi precipitate, apoi oglinda şi rujul dispar la fel de repede cum au apărut, iar degetul arătător al Danutei începe să apese nervos de butonul unei sonerii, care începe să ţârâie tare, chiar foarte tare în cabinetul unui medic evreu – pe care deocamdată nu ţinem să-l cunoaştem îndeaprope, deşi trebuie să-i remarcăm halatul impecabil scrobit şi ceafa trandafirie.
Apoi o vedem pe Danuta (dacă ăsta o fi numele ei real) intrând cu aceeaşi paşi şovăielnici în odaia de consultaţie.
Şi fiindcă se pare că e vorba de un consult medical, nu ne rămâne decât să ne retragem în vârful picioarelor, căci până şi indiscreţia unui născăcitor de istorii are o limită, deşi, spre deosebire de maiorul german, noi am fi curioşi să vedem ce se ascunde sub rochia şleampătă a tinerei poloneze.
Dar despre asta vom vorbi altădată, domnilor cititori sau poate nu vom vorbi niciodată, din respect pentru dumneavoastră.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 260 other followers

%d bloggers like this: