th. gautier despre baudelaire (7)

Posted in Uncategorized on iulie 11, 2014 by Octavian Soviany

Diverse figuri de femei apar pe fundalul poeziilor lui Baudelaire, unele voalate, altele pe jumătate goale,dar fără să-i poți atribui vreuneia un nume. Sunt mai mult tipuri decât persoane. Ele reprezintă eternul feminin, iar dragostea poetului pentru ele este dragostea însăși, nu o dragoste oarecare, căci am văzut că în teoriile lui el nu admitea pasiunea individuală, găsind-o prea crudă, prea familiară și prea violentă. Unele dintre aceste femei întruchipează prostituția inconștientă, aproape bestială, cu măștile lor tencuite cu farduri și cu ceruză,cu ochii lor înnegriți cu khol, cu buzele lor vopsite cu roșu, ca niște răni însângerate, cu căștile lor de păr fals și cu bijuteriile lor cu strălucire aridă și dură: altele, de o depravare mai rece, mai savantă și mai perversă, un fel de marchize de Merteuil de secol XIX, îi transferă viciile corpului sufletului. Ele sunt sfidătoare, glaciale, pline de amărăciune, negăsind plăcere decât în răutatea satisfăcută, insațiabile ca sterilitatea, posomorâte precum Plictisul, având doar pasiuni isterice și smintite și lipsite, ca și Demonul, de puterea de a iubi. Înzestrate cu o frumusețe înspăimântătoare, aproape spectrală, pe care nu o animă purpura roșie a vieții, ele pășesc spre țelul lor, palide, insensibile, dezgustate cu superbie, peste inimile pe care le-au sfarâmat cu călcâiele lor ascuțite. Pentru a se elibera de aceste iubiri asemănătoare cu ura, de aceste pasiuni mai ucigătoare decât bătăliile, poetul s-a îndreptat spre acea idoliță brună cu parfum exotic, cu farmece sălbatice și baroce, suplă și calină ca o panteră neagră de Java, care îl odihnește și îl compensează pentru tot ce a îndurat din partea răutăcioaselor pisici pariziene cu ghearele ascuțite care s-au jucat cu inima lui precum cu un șoarece. Dar el nu și-a dăruit sufletul nici uneia din aceste creaturi de ipsos, de marmură sau de abanos. Deasupra acestor grămezi de case leproase, a acestui labirint infect prin care bântuie spectrele plăcerii, a acestui furnicar de mizerie, de urâțenie și de perversitate, departe, foarte departe,în azurul inalterabil, plutește adorabila fantomă a Beatricei, ideal întotdeauna dorit, niciodată atins, suprema frumusețe divină încarnată sub forma unei femei eterate, făcute din lumină, flacără și parfum, un abur, un vis, reflexul unei lumi aromale și îngerești. ca Sigeele, Morellele, Unele și Lenorele lui Edgar Poe, sau ca acea uluitoare creație care este Seraphitus-Seraphita a lui Balzac. Din adâncurile degradării, ale erorilor și deznădejdiilor, el își întinde brațele spre această imagine celestă ca spre o madonă atotiertătoare cu strigăte, lacrimi și un dezgust de sine profund. La ora melancoliei amoroase ar vrea mereu să fugă cu ea și să-și ascundă fericirea desăvârșită într-un azil misterios de feeric sau ideal de confortabil, cum sunt căsuțele de țară ale lui Gainsborough, interioarele lui Gérard Dow sau, și mai bine, palatele cu dantelă de marmură din Benares sau Hyderabad. Niciodată nu visează la o altă companie. Trebuie să vedem în această Beatrice sau în această Laură care nu poartă nici un nume o fată sau o tânără femeie reală pe care poetul a iubit-o pasional și religios în trecerea lui pe pământ? Ar fi romanesc să o presupunem, iar nouă nu ne-a fost dat să fim amestecați atât de profund în viața intimă a inimii sale pentru a răspunde afirmativ sau negativ la această întrebare. În conversațiile lui,mereu metafizice, Baudelaire vorbea mult despre idei, foarte puțin despre sentimente și niciodată despre acțiunile sale. În ceea ce privește capitolul dragoste,el și-a pecetluit buzele fine și disprețuitoare cu o camee cu chipul lui Harpocrate. Cel mai sigur ar fi să nu vedem în această dragoste ideală decât o cerință a sufletului, un elan al inimii și suspinul etern al nedesăvârșitului care aspiră spre absolut.
Spre finalul Florilor răului se găsește o suită de poeme despre vin și despre diversele stări de beție pe care le produce acesta, în funcție de natura creierelor pe care le atacă. Nu e nevoie să spunem că aici nu e vorba de cântece bahice, celebrând sucul viței sau de ceva asemănător. Sunt picturi teribile și hidoase ale beției lipsite însă de moralismul lui Hogarth. Tabloul nu necesită nici o legendă, iar Vinul lucrătorului te face să te cutremuri. Litaniile pentru Satan divinitatea răului și principe al lumii, sunt una din ironiile reci, familiare autorului, și ar fi greșit să fie socotite o impietate. Impietatea nu-i stă în fire lui Baudelaire, care crede într-o matematică superiaoră, stabilită de Dumnezeu din eternitate,de la care nu te poți abate decât cu prețul unor pedepse cumplite, nu numai în lumea asta, ci și în cealaltă. Dacă pictează viciul și îl arată pe Satan în toată splendoarea lui, o face cu siguranță fără nici o complezență. El manifestă chiar o preocupare deosebită pentru diavolul în chip de ispititor, căruia îi descoperă ghearele pretutindeni, ca și cum n-ar fi suficient ca omul să fie împins la păcat, la infamie,la crimă, de perversitatea lui înnăscută. La Baudelaire greșeala este urmată totdeauna de remușcare, de frică, de dezgust, de deznădejde și e pedepsită prin ea însăși, ceea ce reprezintă cel mai greu dintre toate supliciile. Dar destul cu acest subiect. Noi facem aici critică și nu teologie,
Să semnalăm printre piesele care alcătuiesc Florile răului unele mai remarcabile, printre altele pe aceea intitulată Don Juan în infern. Este un tablou de o măreție tragică, pictat într-o culoare sobră și desăvârșită, despre flacăra întunecată a cavernelor infernale.
Luntrea funerară alunecă pe apa cea neagră, purtându-l pe Don Juan însoțit de cortegiul victimelor lui și al celor pe care i-a insultat. Cerșetorul pe care a vrut să-l facă să se lepede de Dumnezeu, calic atletic, mândru în zdrențele sale ca Anthistene, mânuiește vâslele în locul bătrânului Caron. La pupă, un om de piatră, fantomă spălăcită, cu gesturi rigide și sculpturale, ține cârma. Bătrânul Don Luis își arată cu degetul părul alb batjocorit de fiul ipocrit și necredincios. Sganarel își cere plata simbriei de la stăpânul devenit insolvabil. Dona Elvira încearcă să readucă zâmbetul amantului de odinioară pe buzele soțului disprețuitor, iar iubitele palide, nenorocite, trădate, călcate în picioare ca niște flori ale privegherii, îi arată rana care încă mai sângerează a inimii lor. La tot acest acest concert de plânsete, gemete și blesteme, Don Juan ramâne impasibil; a făcut ce a vrut…Cerul, iadul și lumea n-au decât să-l judece după placul lor, mândria lui nu cunoaște căința. Fulgerul îl poate ucide, dar nu îl poate face să se căiască.
Prin melancolia-i senină, liniștea-i luminoasă și kiefu-i oriental, piesa intitulată Viața anterioară contrastează în mod fericit cu sumbrele picturi ale monstruosului Paris modern și arată că poetul are, pe paleta lui, arături de negru, de bitumuri, de brunul egiptean, de ocrul de Umbria și de Siena, o întreagă gamă de nuanțe proaspete, ușoare, transparente, delicat de trandafirii, ideal de albastre, ca depărtările unui Brueghel paradisziac, potrivte să redea peisajele eliseene și culorile visului,
Se cuvine să menționăm, ca pe o notă particulară a poetului, sentimentul artificialului. Prin acest termen trebuie să se înțeleagă o creație îndatorată în totalitate artei, din care care natura este total absentă. Într-un articol scris încă în timpul vieții poetului semnalasem această tendință bizară. pentru care piesa ce poartă titlul Vis parizian constituie un exemplu frapant. Iată cele câteva rânduri care încercau să redea acest coșmar splendid și sumbru, demn de niște gravuri în maniera neagră a lui Martynn: „1maginați-vă un peisaj extra-natural sau mai degrabă o perspectivă, făcută din marmură, metal și apă, de unde vegetalul a fost alungat, pentru că e iregular. Totul este rigid, poleit, strălucitor în lumina unui cer fără soare, lună sau stele. În mijlcul unei tăceri de eternitate se înalță, luminate de propriul lor foc, palate, colonade, turnuri, scări, castele de apă, de unde cad, ca niște perdele de cristal, grele cascade. Apele albastre sunt încadrate, precum oțelul oglinzilor antice, în cheiuri și bazine de aur brun sau curg în tăcere pe sub poduri de piatră prețioasă. Razele cristalizate fixează apa ca într-o montură, iar dalele de porfir ale teraselor reflectă obiectele caniște oglinzi. Regina din Saaba, trecând pe acolo, și-ar ridica rochia, de teamă să nu-și ude picioarele. atât de tare strălucesc suprafețele. Stilul acestei piese e strălucitor ca marmura neagră lustruită”, Nu este o stranie fantezie această compoziție, elaborată din elemente rigide, unde nimic nu trăiește, nu palpită, nu respiră și unde nici un fir de iarbă, nici o frunză, nici o floare, nu vin să tulbure implacabila simetrie a formelor artificiale inventate de artă? Oare nu te-ai putea crede într-o Palmyră încă intactă sau într-un Palenque rămas în picioare pe o planetă moartă, abandonată de propria-i atmosferă.
Sunt fără îndoială imagini baroce, anti-naturale, vecine cu halucinația, care exprimă aspirația secretă către o noutate imposibilă. Dar, în ce ne privește, le preferăm simplității fade a acelor pretinse poezii care brodează pe canavaua uzată a locurilor comune, cu niște lână veche și decolorată, desene de o trivialitate burgheză sau de un sentimentalism tâmp: cununi de trandafiri mari, foi verzi de varză și porumbei care se pupă cu ciocurile. Uneori nu ne temem să cumpărăn neobișnuitul cu prețul a ceea ce este șocant, fantast și lipsit de măsură. Pentru noi barbaria este mai de preț decât platitudinea. Baudelaire prezintă acest avantaj: el poate să scrie prost,dar nu e niciodată banal, Neajunsurile îi sunt la fel de originale ca și calitățile și chiar acolo unde displace e după voința poetului,în virtutea unei estetici particulare și a unor raționamente îndelung chibzuite.
Să închieiem această analiză, deja puțin prea lungă, pe care totuși o scurtăm mult, cu câteva cuvinte despre piesa Batrănelele, care l-a uimit pe Victor Hugo. Poetul, plimbându-se pe străzile Parisului, vede niște bătrânele cu un aer umil și trist și le urmărește ca pe niște femei fumoase, recunoscând după cașmirurile vechi, tocite, purtate de mii de ori, decolorate, ce se ajustează pe niște umeri decărnați, după capete le de dantelă destrămate și îngălbenite, după un inel, amintire disputată penibil cu Muntele de Pietate și gata să părăsească degetul subțire al unei mâini palide, un trecut fericit și plin de eleganță, o viață plină de dragoste și poate de devoțiune, resturile unei frumuseți vizibile încă sub ruinele mizeriei și stigmatele bătrâneții, El reanimă toate aceste spectre tremurătoare, le ridică din nou în picioare, reașează pe scheletele subțiri carnea din tinerețe și reînvie în bietele inimi ofilite iluziile de odinioară. Nimic mai ridicol și mai mișcător totodată decât aceste Venere de Père-Lachaise și aceste Ninon de Petits-Ménages care defilează lamentabil la evocarea maestrului, ca o procesiune de spectre surprinase de lumină.

th gautier despre baudelaire (6)

Posted in Uncategorized on iulie 7, 2014 by Octavian Soviany

Reputația lui Baudelaire, care, vreme de câțiva ani nu depășise limitele micului cenaclu care aduna în jurul său toate geniile pe cale de a se naște, izbucni dintr-odată atunci când acesta i s-a prezentat publicului ținând în mână buchetul Florilor răului, un buchet care nu se asemăna în nici o privință cu jerbele poetice inocente ale debutanților. Vigilența justiției se puse în mișcare și câteva piese de o imoralitate atât de savantă, atât de abstrusă, atât de înfășurată în formele și voalurile artei încât pretindea, pentru a fi înțeleasă de cititori, o înaltă cultură literară, au trebuit îndepărtate din volum și înlocuite cu altele, de o excentricitate mai puțin primejdioasă. De obiecei nu se face zgomot în jurul volumelor de versuri; ele se nasc, vegetează și mor în tăcere, căci cel mult doi sau trei poeți sunt de ajuns pentru consumul nostru intelectual. Dar în jurul lui Baudelaire s-au făcut lumină și zgomot, și după ce scaandalul s-a potolit, se recunoscu că el aduce, lucru atâtde rar, o operă originală și de o savoare cu totul aparte. A-i conferi gustului o senzație necunscută este cea mai mare bucurie pentru un scriitor și mai ales pentru un poet.
Florile răului era unul din acele titluri fericite mult mai greu de găsit decât s-ar crede. El rezuma într-o formă scurtă și poetică ideea generală a cărții și îi semnala tendințele. Deși este în mod evident romanric prin intenție și factură, totusi ar fi greu sp-l atașezi pe Baudelaire printr-o legătură vizibilă de vrenul dintre marii maeștri ai acestei școli. Versul său, cu o structură savantă și rafinată, de o concizie uneori excesivă, care strânge obiectele mai degrabă ca o armură decât ca un veșmânt, prezintă, la prima lectură , o aparență de dificultate și de obscuritate. Aceasta ține nu de vreun neajuns al autorului, ci de însăși noutatea lucrurilor pe care le exprimă, ce nu fuseseră încă redate cu mijloacele literaturii. A trebuit ca poetul, pentru a ajunge aici, să-și compună o limbă, un ritm și o paletă. Dar nu a putut să-l facă pe cititor să nu rămână surprins în fața acestor versuri atât de diferite de cele care fusesră făcute până atunci. Pentru a picta aceste descompuneri care îi provoacă oroare, poetul a știut să găsească nuanțele bogate la modul morbid ale putreziciunii mai mult sau mai puțin avansate, tonurile de sidef și de nacru care glacifică apele statătoare, rozurile ftiziei, alburile clorozei, galbenul amar al bilei, griurile plumburii ale cețurilor pestilențiale,verdele înveninat și metalic care duhnește a arseniat de cupru, negrul fumului diluat de ploaie de-a lungul zidurilor spoite cu ipsos, bitumurile răscoapte și înroșite în toate prăjelile iadului, atât de potrivite pentru a-i servi drept fond vreunui cap livid și spectral și toată această gamă de culori exasperate, duse până la gradul lor cel mai înalt de intensitate,care corespund toamnei, asfințitului, maturității extreme a fructelor și ultimei ore a civilizațiilor.
Cartea se deschide cu o piesă către cititor, pe care poetul nu încearcă să-l lingușească, așa cum se obișnuiește, șicăruia îi spune adevărurile cele mai dure, acuzându-l că, în ciuda ipocriziei sale, posedă toate viciile pe care le blamează la ceilalți și că îl nutrește în inima lui pe marele monstru al lumii moderne, Plictisul,care. cu lașitatea lui burgheză, visează searbăd ferocități și desfrâuri romane, Nero birocrat, Heligabal prăvăliaș. O altă piesă, foarte frumoasă și intitulată, fără îndoială printr-o antifrază ironică. Binecuvântare, zugrăvește venirea pe lume a poetului, obiect de uimire și de aversiune pentru propria mamă, rușinată de rodul pântecelui ei, urmărit de prostie, invidie și sarcasm, pradă cruzimii perfide a unei anume Dalile, gata să-l predea filistenilor, gol, dezarmat, nimicit, după ce a risipit asupra lui toate rafinamentele unei cochetării feroce și ajungând în sfârșit, după insulte, suferințe și torturi și după ce a fost purificat în creuzetul durerii, la gloria eternă, la coroana de lumină destinată frunții martirilor, care au suferit pentru Adevăr și Frumos.
O mică piesă,care îi urmează acesteia, intitulată Soare, conține un fel de justificare tacită a poetului în drumurile sale hoinare. O rază veselă strălucește deasupra orașului noroios; autorul a ieșit și parcurge, „ca un poet care prinde versurile cu lațul”, ca să ne folosim de pitoreasca expresie a bătrânului Mathurin Régnier, periferiile murdare, străduțele pe care obloanele trase ascund și semnalează desfrâuri secrete, tot acest labirint negru, umed, mocirlos, al străzilor vechi, cu case jalnice și leproase, unde lumina face să strălucească, ici și acolo, la o oarecare fereastră. vreun ghiveci cu flori sau vreun cap de tânără fată, Poetul nu este asemenea soarelui, care pătrunde de unul singur peste tot, în spitale și în palate, în cocioabe și în biserici, mereu pur,mereu strălucitor, mereu divin, așezându-și cu indiferență lumina de aur asupra hoitului și asupra trandafirului.
Înălțare ni-l înfățișează pe poet înotând în plin cer, dincolo de sferele înstelate, în eterul luminescent, la granițele universului nostru, care dispare în fundul infinitului precum un mic nor, îmbătându-se de acest aer prețios și salubru, spre care nu urcă nici una dintre miasmele pământului și pe care îl parfumează răsufletul îngerilor; căci Baudelaire, deși a fost acuzat adeseori de materialism, reproș pe care prostia nu pregetă să-l aducă talentului, era, din contră, înzestrat, într-o măsură foarte înaltă, cu darul spiritualității, cum spunea Swedenborg. El poseda de asemenea,ca să folosim același idiom mistic, darul corespondenței, adică știa să descopere, printr-o intuiție secretă, niste raporturi invizibile pentru ceilalți și să apropie astfel, prin analogii neașteptate, pe care doar vizionarul poate să le sesizeze, obiectele cele mai îndepărtate și mai opuse în aparență. Orice poet adevărat este mai mult sau mai puțin înzestrat cu această calitate, care constituie însăși esența artei sale.
Fără îndoială, în această carte, destinată să zugrăvească depravarea și perversitatea lumii moderne. Baudelaire a încadrat tablouri respingătoare în care viciul dezgolit se lăfăie în toată hidoșenia rușinii lui; dar poetul, cu un suprem dezgust, cu o indignare disprețuitoare și cu o aspirație recurentă către ideal ce le lipsește adesea satiricilor, stigmatizează și marchează cu un indelebil fier roșu aceste cărnuri nesănătoase, tencuite cu unguente și cu ceruză. Nicăieri setea de aerul pur și virgin, de albeața imaculată a zăpezilor de pe Himalaya, de azurul fără pată, de lumina inaccesibilă nu este exprimată cu atâta ardoare ca în aceste poeme, care au fost taxate drept imorale, ca și cum flagelarea viciului ar fi tot una cu viciul însuși și ca și cum ai fi un otrăvitor dacă ai descris farmacia toxică a familiei Borgia. Această metodă nu este nouă, dar dă rezultate întotdeauna, iar unii oameni se prefac a crede că Florile răului nu pot fi citite decât cu o mască de sticlă, ca cea pe care o purta Exili atunci când lucra la faimoasele sale otrăvuri. Am citit adesea poeziile lui Baudelaire și n-am căzut mort, cu fața schimonosită și corpul acoperit de pete negre, ca și cum aș fi cinat cu Vannozza într-o vie a papei Alexandru al VI-lea. Asemenea neghiobii, nefericit de dăunătoare, deoarece toți proștii le adoptă cu entuziasm, îl fac să ridice din umeri pe artistul demn cu adevărat de acest nume, care este surprins să afle că albastrul este moral, iar roșul aprins indecent. E ca și cum ai spune despre cartof că este virtuos, iar măselarița criminală.
O bucată fermecătoare despre parfumuri le împarte în diverse clase, trezind idei, senzații și amintiri diferite. Unele sunt proaspete precum carnea copiilor,verzi precum câmpiile primăvara, amintesc de roșețurile aurorei și aduc cu ele ideea de inocență, Altele, ca moscul, ambra, smirna, nardul și tămâia sunt trufașe, triumfătoare, mondene, provoacă la cochetărie,la dragoste, la lux, la festinuri și la splendoare. Dacă le-am transpune în sfera culorlor, ele ar reprezenta aurul și purpura.
Poetul visează adeseori la această idee a semnificației parfumurilor. Alături de o frumusețe sălbatică, vreo signară de la Cap sau vreo baiaderă din India rătăcită prin Paris, ce pare să aibă misiunea de- a-i adormi spleenul nostalgic, el vorbește de mirosul amestecat de mosc și de havană, care îi poartă sufletul spre țărmurile îndrăgite de soare, unde se decupează în evantai frunzele palmierilor în aerul călduț și albastru, unde catargele navelor se balansează în armoniosul ruliu al mării, în timp ce sclavii tăcuți încearcă să-l abstragă pe tânărul lor stăpân din melancolia lui languroasă. Mai încolo,întrebându-se ce va mai rămâne din opera lui, poetul se compară cu un vechi flacon astupat, uitat printre pânzele de păianjen, în fundul unui oarecare dulap, într-o casă pustie. Din dulapul deschis exală, odată cu gustul trecutului, slabe parfumuri de rochii, de dantele, de cutii cu pudră care resuscită amintirea vechilor iubiri, de o antică eleganță; și dacă din întâmplare destupi fiola vâscoasă și râncedă din ea se va degaja un miros acru de sare englezească și de oțet, un puternic antidot al pestilenței moderne.În multe locuri reapare această preocupare pentru arome, înconjurând cu un nor subtil ființele și lucrurile. La foarte puțini poeți vom regăsi o asemenea preocupare; ei se mulțumesc de obicei să pună în versurile lor lumina, culoarea, muzica. dar rareori se întâmplă ca vreunul din ei să verse o picătură din această esență, cu care muza lui Baudelaire nu pregetă niciodată să-și umecteze buretele din caserolă sau mătasea batistei.
Din moment ce povestim despre gusturile particulare și micile manii ale poetului, să spunem că el adora pisicile, îndrăgostite ca și el de parfumuri, pe care mirosul valerianei le aruncă într-un fel de epilepsie extatică. El iubea aceste încântătoare animale liniștite,misterioase și blânde, cu tremurături electrice, a căror atitudine preferată este postura alungită a sfincșilor care par să le fi transmis secretele lor; ele umblă cu pași catifelați prin casă precum geniul locului, genius loci. sau vin să se așeze pe masă, aproape de scriitor, ținându-le companie gândurilor lui și privindu-l din fundul pupilelor lor paietate cu aur cu o tandrețe inteligentă și cu o putere de pătrundere magică. S-ar zice că pisicile ghicesc ideea care coboară din creier în vârful peniței și că, alungindu-și lăbuța, reușesc să o prindă din zbor. Le plac tăcerea,ordinea și liniștea și nici un loc nu e mai pe placul lor decât cabinetul literatorului. Ele așteaptă cu o admirabilă răbdare ca acesta să-și termine treaba, depănându-și torsul ritmic și gutural, ca pe un fel de acompaniament al travaliului. Câteodată își lustruiesc cu limbabvreun loc ciufulit de pe blană, căci ele sunt curate, îngrijite, cochete și nu suportă în toaleta lor nici o dezordine, dar aceasta într-o manieră discretă și calmă, ca și cum le-ar fi teamă să nu distragă sau să nu deranjeze. Mângâierile lor sunt tandre, delicate, tăcute, feminine și nu au nimic în comun cu vioiciunea zgomotoasă și grosolană a câinilor, către care se îndreaptă totuși simpatia neciopliților. Toate aceste merite au fost apreciate cum trebuie de Baudelaire, care, nu doar odată, le-a adresat pisicilor frumoase piese în versuri – Florile răului cuprind trei – în care le celebrează calitățile fizice și morale și adeseori le face să rătăcească prin compozițiile lui ca niște accesorii caracteristice. Pisicile abundă în versurile lui Baudelaire așa cum abundă câinii în tablourile lui Paolo Veronese, formând ceva ca un fel de semnătură. Trebuie să mai spunem că există la aceste încântătoare făpturi, atât de înțelepte în timpul zilei, o parte nocturnă și cabalistică, care îl atrăgea în mod deosebit pe poet. Pisicile, cu ochii lor fosforici ce le servesc drept lanterne și cu scânteile care le izbucnesc din spinare, bântuie fără frică prin tenebre, unde întâlnesc fantomele rătăcitoare, vrăjitoarele, alchimiștii, necromanții, resurecționiștii, amanții, tâlharii, asasinii, patrulele cenușii și toate acele larve care nu ies și nu lucrează decât noaptea, Ele au aerul că sunt la curent cu cea mai recentă cronică a sabatului și se freacă bucuroase de piciorul cel șontorog al lui Mefistofel. Serenadele pe care motanii le adresează de sub balcoane pisicilor, amorurile de pe acoperișuri, însoțite de țipete asemănătoare cu cele ale unui copil care e sugrumat, le dau un aer oarecum satanic, care justifică până la un punct dezgustul spiritelor diurne și pragmatice, pentru care misterele Erebului nu prezintă nici o atracție. Lui Faust, în chilia lui ticsită de cărți și instrumente alchimice, îi plăcea mereu tovărășia unei pisici, Baudelaire era el însuși un motan voluptuos, calin, cu maniere catifelate, cu o alură misterioasă, plină de forță în suplețea ei delicată, fixând asupra lucrurilor și oamenilor o privire cu o lucire neliniștitoare, liber, voluntar, greu de reținut, dar lipsit de orice perfidie și atașat cu credință de cei cărora le arătase odată independenta lui simpatie.

th gautier desore baudelaire (5)

Posted in Uncategorized on iulie 5, 2014 by Octavian Soviany

Cu asemenea idei, este evident că Baudelaire se pronunța pentru autonomia deplină a artei și că nu admitea ca poezia să aibă alt scop decât pe ea însăși și altă misiune de îndeplinit decât ăe aceea de a stârni în sufletul cititorului senzația de frumos, în sensul absolut al cuvântului. La această senzație socotea necesar, în vremurile noastre prea puțin naive, să i se adauge un oarecare efect de surpriză, uimire și neobișnuit. Pe cât posibil, a alungat din poezie elocința, pasiunea și realitatea prea fidel calchiată. Așa cum în sculptură nu se pot întrebuința direct fragmente mulate după natură, el vroia ca înainte de a pătrunde în sfera artei orice obiect să sufere o meramorfoză care să-l adapteze acestui mediu subtil, idealizându-l și îndepărtându-l de realitatea trivială. Acest principii pot să mire arunci când citești unele piese ale lui Baudelaire unde oroarea pare căutată din plăcere, dar să nu ne lăsăm înșelați, această oroare este transfigurată prin caracter și efect, de o rază a la Rembrandt sau de o trăsătură măreață a la Velasquez, care trădează rasa sub diformitatea sordidă. Amestecând în cazanul său tot felul de ingrediente fantastic de bizare și cabalistic de veninoase, Baudelaire poate spune, ca vrăjitoarele din Macberh: „Frumosul este oribil, oribilul este frumos”. O asemenea urâțenie căutată nu este în contradicție așadar cu scopul suprem al artei,,iar bucăți ca Cei șapte bătrâni sau Bătrânelele i-au smuls Sfântului Ioan al poeziei care visează în Patmosul de la Guernesey această frază ce îl caracterizează arât de bine pe autorul Florilor răului: ,Ați înzestrat cerul artei cu nu știu ce rază macabră; ați creat un fior nou”. Dar aceasta nu este, ca să zicem așa, decât umbra talentului lui Baudelaire, această umbră de un roșu aprins sau de un albastru rece, care îi servește pentru a-și pune în valoare tușa esențială și luminoasă: există seninătate în acest talent atât de nervos, atât de febril și atât de chinuit în aparență. Pe vârfurile înalte e liniște: pacem summa tenent.
Dat în loc să arătîm care sunt ideile poetului în legătură cu acest subiect, ar fi mai simplu să-l lăsăm s-ofacă el însuși:
„Poezia, pentru cei care vor să coboare în ei înșiși, să-și interogheze sufleul, să-și readucă în memorie amintirea entuziasmului, nu are alt scop decât pe ea însăși; nu poate avea nici un oricare altul și nici un poem nu va fi așa mare, așa nobil, așa de demn cu adevărat de numele de poem ca acela care va fi scris doar din plăcerea de a scrie un poem”
„Nu vreau să spun că poezia nu rafinează moravurile – să fiu bine înțeles – că rezultatul ei final nu este acela de a-l înalță pe om deasupra intereselor sale vulgare. Aceasta ar fi, evident, o absurditate, Vreau să spun doar că, dacă a urmărit un scop moral, poetul și-a diminuat forța poetică și n-ar fi imprudent de pariat că opera lui va fi proastă. Poezia nu poate decât sub amenințarea pedepsei cu moartea sau decăderea să-și asimileze morala ori știința. Ea nu are ca obiect Adevărul, se are doar pe ea însăși. Metodele de a demonstra Adevărul sunt altele și sunt în altă parte. Adevărul nu are ce face cu cântecele: tot ce face farmecul, grația, irezistibilitatea unui cântec, i-ar răpi Adevrului puterea și autoritatea. Rece, calmă,impasibilă, dispoziția demonstrativă refuză diamantele și florile Muzei; ea se opune așadar la modul absolut dispoziției poetice”.
„Intelectul pur vizează Adevărul, Gustul ne arată Frumosul, iar Simțul moral ne învață datoria. E adevărat că cel mijlociu are conexiuni intime cu cele două extreme și nu se separă de Simțul moral decât printr-o diferență așa de lejeră încât Aristotel n-a ezitat să plaseze printre virtuți unele din delicatele sale operațiuni. De aceea, ceea ce îl exasperează mai ales pe omul de gust în spectacolul viciului, este diformitatea lui, disproporția lui. Viciul lezează dreptatea și adevărul, revoltă conștiința și intelectul, dar, ca ultragiu adus armoniei, ca disonanță. rănește în mod deosebit anumite spirite poetice și nu cred că ar fi scandalos să considerăm orice abatere de la morală, de la frumosul moral, drept un fel de greșeală comisă împotriva ritmului și prozodiei universale”
„Este acest admirabil, acest nemuritor instinct al Frumosului cel care ne face să considerăm pământul și spectacolele sale drept o vedere de ansamblu, drept o corespondență a cerului. Setea insațiabilă pentru tot ce e dincolo și care este voalat de viață este cea mai vie dovadă a imortalității noastre,. Este totodată prin muzică și peste muzică, prin poezie și peste poezie că sufletul întrevede splendorile situate dincolo de mormânt. Și când un poem încântător ne aduce lacrimi în colțul ochiului,aceste lacrimi nu sunt dovada unui exces de bucurie, ci sunt mai degrabă mărturia unei melancolii iritate, a unei solicitări a nervilot, a unei naturi exilate în imperfecțiune care ar vrea să pună imediat stăpânire, chiar pe pământ, pe un paradis revelat”.
„Astfel principiul poeziei este, pur și simplu, aspirația omenească spre o frumusețe superioară iar manifestarea acestui principiu se realizează printr-un entuziasm, printr-o răpire a sufleului, entuziasm cu totul independent de pasiune, care este o beție a inimii, și de adevăr, care este hrana rațiunii. Căci pasiunea este un lucru natural, prea natural pentru a nu introduce un ton ofensator, discordant, în domeniul frumuseții pure, e prea familiară și prea violentă pentru a nu scandaliza Dorințele pure, grațioasele Melancolii și Deznădejdiile nobile care locuiesc în regiunile supranaturale ale poeziei”
Deși puțini poeți au avut o originalitate și o inspirație izbucnind mai spontan decât Baudelaire, fără îndoială din dezgust față de falsul lirism care afecta credința că o limbă de foc coboară asupra scriitorului ce rimează cu grijă o strofă, el pretindea ca adevăratul autor să provoace, să dirijeze și să modifice după voie această putere misterioasă a producției literare și găsim, într-un foarte curioasă notiță care precede traducerea celebrului poem al lui Edgar Poe intitulat Corbul, următoarele rânduri, pe jumătate ironice, pe jumătate serioase, în care gândirea personală a lui Baudelaire este formulată cu aerul că doar o analizează pe aceea a autorului american.
„Poetica este făcută – ni se spune – modelată în urma poemelor. Iată un poet care pretinde că poemul său a fost compus în urma poeticii. El poseda cu siguranță un mare geniu și mult mai multă inspirație decât oricare altul, dacă înțelegem prin inspirație energia,entuziasmul intelectual și puterea de a ne ține facultățile în stare de veghe. Dar el iubea în același timp mai mult ca oricine travaliul; el repeta cu dragă inimă, el, un original desavârșit, că originalitatea este o chestiune de ucenicie, ceea nu înseamnă însă că ea poate fi transmisă sub formă de învățătură, Hazardul și incomprehensibilitatea sunt cei doi mari inamici ai săi S-a arătat, dintr-o vanitate ciudată și amuzantă,mult mai puțin inspirat decât era în mod natural? A diminuat facultatea gratuită pe care o poseda pentru a-i face o parte mai bună voinței? Aș fi destul de dispus să o cred, deși nu trebuie să uităm totuși că geniul său, așa arzător și vioi cum era, era înclinat cu pasiune spre analiză, combinații și calcule. Una din axiomele lui preferate era aceasta: <>. Grație acestei admirabile metode, autorul poate să-și înceapă opera cu sfârșitul și să lucreze, când îi place, la indiferent ce parte. Amatorii de deliruri vor fi poate revoltați de aceste maxime cinice, dar fiecare poate să ia de aici ceea ce vrea. Va fi totuși util să le arătăm ce beneficii poate obține arta din chibzuință și să-i facem pe toți oamenii să vadă câtă muncă pretinde acest obiect de lux numit poezie. În cele din urmă geniului îi este totdeauna permisă puțină șarlatanie, ba chiar îi convine. E, ca fardul de pe fața unei femei frumoase de la natură, un condiment nou pentru spirit”.

Această ultimă frază este caracteristică și trădează gustul poetului pentru artificial. El nu și-a ascuns de altfel această predilecție. Se simțea în largul său în această specie de frumos compozit și uneori puțin factice pe care l-au elaborat civilizațiile foarte avansate și foarte corupte. Să spunem, pentru a ne face înțeleși printr-o imagine sensibilă, că i-at fi preferat unei tinere simple care nu dispune de alte cosmeticale decât de apa din lighean o femeie mai coaptă ce se folsește de toate resursele unei cochetării savante în fața unei mese de toaletă încărcată de flacoane cu esențe, lapte de față, perii de fildeș și pensete de oțel. Parfumul profund al acestei piei macerate în aromatice, ca cea a Estherei,, pe care au îmbibat-o șase luni cu ulei de palmier și șase luni cu uleiuri de lauracee înainte de a o prezenta regelui Assuerus, avea asupra lui o putere amețitoare. O tușă ușoară de fard roz de China pe un obraz proaspăt, câteva alunițe false așezate într-o manieră provocatoare la colțul gurii sau al ochiului, pleoapele înnegrite cu khol, părul vopsit roșcat și pudrat cu aur, puțină pudră de orez pe piept și pe umeri, buzele și vârfurile degetelor înviorate cu carmin nu-i displăceau defel, el iubea aceste retușuri pe care arta i le făcea naturii, aceste lumegiaturi spirituale,aceste adaosuri picante puse de mână îndemânatică pentru a amplifica grația,farmecul și caracterul unei fizionomii, Nu dânsul ar fi scris tirade virtuoase împotriva machiajului și a crinolinei. Tot ce îndepărta omul și mai cu seamă femeia de starea sa naturală i se părea o invenție fericită. Asemenea gusturi prea puțin primitive se explică de la sine și sunt de înțeles la un poet decadent, autor al Florilor răului.Nu vom mira pe nimeni dacă vom spune că el prefera parfumului simplu al trandafirului și al violetei smirna, ambra și chiar moscul atât de disprețuit în zilele noastre, ca și aroma pătrunzătoare a anumitor flori exotice,al căror parfum este prea amețitor pentru climatele noastre temperate. Baudelaire avea în privința mirosurilor o sensibilitate neobișnuit de subtilă, ce nu poate fi întâlnită decât la orientali. Le-a parcurs toată gama cu încântare și a putut spune despre sine această frază pe care o citează Banville și la care ne-am referit la începutul articolului nostru când am făcut portretul poetului:
„Sufletul meu plutește prin parfumuri așa cum sufletul altor oameni plutește prin muzică”.
Îi plăceau de asemenea toaletele de o eleganță bizară, de o bogăție capricioasă, de o insolentă imaginație, în care există ceva ce aparține comediantei sau curtezanei deși, în ceea ce-l privește, era sever de riguros la îmbrăcăminte, dar acest gust excesiv, baroc, antinatural, opus aproape întotdeauna frumosului clasic era pentru el semnul voinței umane de a corija după placul ei formele și culorile furnizate de materie. Acolo unde filosoful nu găsea decât un text de declamat el vedea o dovadă de măreție. Depravarea, adică îndepărtarea de tipul normal, i se refuză animalului, condus fatalmente de un instinct imuabil. Acesta este motivul pentru care poeții inspirați, ce nu au conștiința și controlul operei lor,îi provocau un soi de aversiune și pentru care pretindea travaliul și meșteșugul chiar și în ceea ce privește originalitatea.
Iată cam multă metafizică pentru o simplă notiță, dar Baudelaire era o natură subtilă, complicată, reflexivă, paradoxală și mai filosofică decât este în general cea a poeților. Estetica artei sale îl preocupa mult; concepea tot timpul sisteme pe care încerca să le pună în practică și tot ce înfăptuia era în conformitate cu un plan. După el, literatura trebuia să fie voită și partea ei de accidental restrânsă pe cât posibil. Ceea ce nu îl împiedica să profite de hazardurile fericite ale creației și de acele frumuseți care ies la lumină chiar din fondul subiectului fără să fi fost prevăzute, ca floricelele amestecate din întâmplare cu grăunțele alese de semănător. Orice artist este puțin ca Lope de Vega care în momentul când își compunea comediile își încuia preceptele cu șase chei – con seis llaves – În febra travaliului, voluntar sau nu, el uită de sisteme și paradoxuri.

th gautier despre baudelaire (4)

Posted in Uncategorized on iulie 4, 2014 by Octavian Soviany

Pentru a-l abate de la ideile lui încăpățânate, Baudelaire a fost trimis în călătorie.. L-au expediat foarte departe. Imbarcat pe un vapot si recomandat căpitanului, a parcurs mările Indiei, a văzut Insula Mauritius,Insula Bourbon, Madagascarul, poate Ceylonul, câteva locuri din Peninsula Gangelui, dar n-a renunțat din pricina asta la proiectele lui literare. Au încercat în zadar să-l atragă către comerț; plasamentul mărfuriloe sale îl preocupa prea puțin . Un transport de vite, destinat să-i alimenteze cu biftecuri pe englezii din India nu-i s-a părut cu nimic mai atrăgător și s-a întors din această călătorie de cursă lungă doar cu o uluire admirativă, pe care o vă păstra tot restul vieții. A admirat cerurile pe care strălucesc constelații necunoscute în Europa,magnificele vegetații gigantice cu parfumuri pătrunzătoare, pagodele cu bizareria lor plină de eleganță, figurile brune cu drapajul lor alb, toată această natură exotică, atât de caldă, atât de puternică și atât de viu colorată,iar în versurile sale recurențe frecvente îl răpesc din cețurile și noroaiele Parisului spre acele ținuturi de lumină, azur și parfum. Pe fondul poeziei cele mai sumbre se deschide adesea o fereastră prin care se zăresc în locul hornurilor întunecate și al acoperișurilor învăluite în fum, marea albastră a Indiei sau vreun țărmure auriu pe care îl traversează o siluetă zveltă de malabareză goală pe jumătate, purtând o amforă pe creștetul capului. Fără să spunem mai mulr despre ceea ce se cuvine ascuns din viața poetului putem bănui că în timpul acestei călătorii s-a născut pasiunea lui pentru Venera neagră, pentru care a avut totdeauna un cult.
Câng a revenit din îndepărtatele sale pelegrinări,ajunsese la vârsta majoratului: nu mai exista nici o rațiune, nici măcar financiară, căci devenise, cel puțin pentru o vreme, bogat să-i se mai pună opreliști vocației lui Baudelaire; ea se afirmase rezistând la toate obstacolele și nimic n-o putuse abate de la ținta sa. Instalat într-un mic apartament de burlac din același Hotel Pimodan unde ne vom întîlni mai târziu, așa cum am arătat la începutul acestei notițe,a început acea viață de muncă întreruptă și reluată fără încetare, de studii disparate și leneveli fecunde –cea a oricărui om de litere aflat în căutarea unui drum propriu. Baudelaire l-a găsit în curând, el a desciperit, nu dincoace, ci dincolo de romantism, un teritoriu neexplorat, un fel de Kamceatkă sălbatică și zburlită, la al cărei capăt extrem și a clădit – cum spune Saint-Beuve care îl aprecia – un chioșc sau mai degrabă o iurtă cu o arhitectură bizară.
Mai multe piese care figurează în Florile răului fuseseră compuse deja. Ca toți poeții născuți, încă de la începuturile lui Baudelaire poseda o formă și era stâpân pe un stil, pe care le-a accentuar și le-a cizelat mai târziu, dar în aceeași direcție. . Adeseori l-au acuzat pe Baudelaire de bizarerii căutate, de o originalitate dorită și obținută cu o orice preț, dar mai cu seamă de manierism. Asupra acestui punct trebuie să ne oprim înainte de a merge mai departe. Există oameni care sunt, prin natura lor manieriști.. Simplitatea înseamnă la ei afectare, un fel de manierism răsturnat. Ar trebui să caute îndelung și să lucreze mult pentru a deveni simpli. Circumvoluțiunile loe se pliază de așa manieră încât ideile se răsucesc, se încolăcesc,. formează spirale în loc să urmeze linia dreaptă. Gândurile cele mai complicate, mai subtile, mai intense le vin lor pentru prima dată. Ei văd lucrurile dintr-un unghi particular care își modifică aspectul și perspectiva. .Dintre toate imaginile, cele mai bizare, cele mai insolite, cele mai fantast îndepărtate de subiectul tratat sunt percepute de ei în primul rând și știu să le atașeze la trama lor printr-un fir misterios descâlcit de îndată. Baudelaire era un asemenea spirit, iar acolo unde critica a vrut să vadă travaliul, elaborarea, deșănțarea, paroxismul unor opinii preconcepute, nu avem de a face decât cu dezvoltarea liberă și firească a unei individualități. Aceste compoziții în versuri, cu o savoare atât de subtilă și stranie, închise în flacoane și atent cizelate, nu l-au costat mai mult decât l-ar fi costat pe altul niște locuri comune prost rimate.
Baudelaire, deși nutrea pentru maeștrii cei mari din vechime admirația pe care aceștia o merită din punct de vedere istoric, nu și-a făcut dintr-înșii niște modele – ei avuseseră norocul să apară în tinerețea lumii, în zorii, ca să zicem așa, ai umanității, când nimic încă nu fusese exprimat, și când toate formele, toate imaginile, toate formele și toate sentimentele aveau farmecul unei prospețimi virginale. Marile locuri comune care constituie fondul poeziei omenești erau atunci în deplina lor înflorile, dovedindu-se suficiente pentru niște genii simple, ce se adresau unui popor infantil, Dar, fiind mereu reepetate, aceste teme generale ale poeziei s-au uzat, așa cum se întâmplă și cu monedele, care, circulând prea mult, își tocesc în cele din urmă amprenta; iar viața, care devenise de altfel mai complexă, încărcată cu mai multe noțiuni și idei, nu mai putea să fie reprezentată prin niște compoziții artificiale, realizate în spiritul altei epoci. Dacă adevărata inocență este fermecătoare, coțcăriile care vor să mimeze neștiința ne agasază și ne displac. Nota particulară a secolului al XIX-lea nu este cu siguranță naivitatea, iar pentru a-și exprima gândirea, limba și solicitările e nevoie de un idiom ceva mai compozit decât limbajul clasicilor./ Literatura e la fel ca și ziua: are dimineață, amiază, seară și noapte. Fără a dizerta în mod inutil dacă sunt de preferat zorile sau amurgul, trebuie să pictăm ora la care ne găsim, cu o paletă încărcată cu culorile necesare pentru a reda efectele specifice unei asemenea ore.. Amurgul nu e oare la fel de frumos ca și aurora? Norii de aramă, aurul verde, tonalitățile de turcoază ce se amestecă cu safirul, toate aceste tente care ard și se descompun în marele incendiu final, norii cu forme stranii și monstruoase, pe care șuvoaiele de lumină îi străpung și care par ruinele gigantice ale unui Babel aerian nu oferă oare la fel de multă poezie ca și Aurora cu degere trandafirii, pe care nu se cuvine totuși s-o disprețuim? Dar Orele care preced carul Zilei pe plafonul lui Guide și-au luat de mult zborul.
Poetul Florilor răului iubea ceea ce impropriu numim stilul decadenței și care nu este altceva decât arta ajunsă la acel grad de maturitate extremă pe care o impun sorilor lor oblici civilizațiile îmbătrânite; stil ingenios, complicat, savant, plin de nuanțe și căutări, depășind mereu granițele limbii, împrumutându-se din limbajele tehnice, preluând culori de pe toate paletele, note de pe toate claviaturile., încercând să redea gândirea în ceea ce are mai inefabil, iar forma în contururile ei cele mai vagi și mai evanescente, ascultând, pentru a le tălmăci, confesiunile subtile ale nevrozei, mărturisirea pasiunilor depravate, pe cale de a îmbătrâni și halucinațiile ideii fixe abătându-se către nebunie Stilul decadenței este cuvîntul cel din urmă al Verbului somat să exprime totul și împins. spre lipsa de măsură extremă. Putem aminti, în legătură cu el,, limba marmorată deja de verdețurile descompunerii și parcă fezandată a Imperiului Roman târziu și rafinamentele complicate ale școlii bizantine, ultima formă a artei grecești intrate în dezagreagare; dar acesta este idiomul necesar și fatal al popoarelor și civilizațiilor la care o viață artificioasă a luat locul vieții firești și le-a creat oamenilor necesități necunoscute, De altfel nu e tocmai comod acest stil disprețuit de pedanți, căci el exprimă idei noi în forme noi și în cuvinte care n-nu fost încă niciodată. auzite. Spre deosebire de stilul clasic el admite umbra și în această umbră se agită confuz larvele superstițiilor, fantomele buimăcite ale insomniei, terorile nocturne, remușcările care tresar și dau înapoi la cel mai ușor zgomot, visurile monstruoase cărora le pune capăt doar neputința, fantasmele tenebroase de care s-ar minuna ziua,, tot ce ascunde sudletul mai întunecat, mai diform și mai vag oribil, în ultima și cea mai adîncă dintre cavernele sale. E de la sine înșțeles că cele o mie patru sute de cuvinte ale dialectului racinian nu îi sunt de ajuns unui autor care și-a luat sarcina dură de a reda ideile și lucrurile moderne în ordinea lor complexă și coloratura lor multiplă. De aceea, Baudelaire, care, în ciuda succeselor sale modeste de la examenul de bacaureat,era cu siguranță un bun latinist, li-i prefera lui Vergiliu și Cicero pe Apulleius, pe Petroniu, pe Juvenal, pe Sfântul Augustin și pe Tertulian, al cărui stil are strălucirea neagră a abanosului A mers chiar până la latina bicericească, până la acele cântări și imnuri în care rimele înlocuiesc ritmul antic uitat și i-a adresat, sub titlul Franciscae meae Laudes „unei modiste erudite și credincioase”. – aceștia sunt termenii dedicației – o compoziție latină rimată,în acea formă pe care Brizeux o numește ternară, elaborată cu trei rime care se succed în loc să se încricișeze ca în terținele dantești
„Nu i se pare oare cititorului – ca și mie – că limba ultimei decadențe latine – suspinul unei persoane robuste, deja transformate și pregătite pentru viața spirituală – este potrivită în mod special să exprime pasiunea,, așa cumo înțelege și o simte lumea poetică modernă? Mistica este celălalt pol al acestui magnet, Catul și banda lui, poeți brutali și pur epidermici, nu i-aucunoscut decât polul sensibil. În această minunată limbă mi se pare că solecismele și barbarismele îi restituie toate neglijențele unei pasiuni care își uită și își bate joc de reguli. Cuvintele, luate într-o accepțiune nouă, reveleaaă sângăcia fermecătoare a barbarului din nord în fața frumuseții romane. Chiar calamburul, atunci când traversează aceste bâlbâială pedantescă, nu are grația sălbatică și barocă a copilătiei?”
Această idee nu trebuie dusă însă prea departe. Atunci când nu a încercat să exprime vreo deviație curioasă, o parte insolită a sufletului sau a lucrurilor se folosește de o limbă pură, limpede, clară, corectă și de o asemenea exactitate,încât nici cei mai pretențioși n-ar avea ce să-i reproșeze. Aceasta se vădește mai cu seamă în proza lui, unde tratează niște subiecte mai uzuale și mai puțin abstruse decât în versuri, aproape întotdeauna de o concentrare extremă. Cât despre opiniile lui filosofice și literare, ele sunt cele ale lui Edgar Poe, pe care încă nu-l tradusese, dar cu care avea niște afinități speciale. I se potrivesc și lui frazele pe care le scria despre autorul american în prefața Povestirilor extraordinare: „Considera progresul, marea idee modernă, drept o gogoriță și numea perfecționarile din mediul uman cicatrici și abominațiuni rectangulare . El nu credea decât în ceea ce este imuabil, etern, în self-same și beneficia – privilegiu crud în mijlocul unei societăți îndrăgostite de sine – de acel mare bun-simț în maniera lui Machiavelli, care merge în fața înțeleptului ca o coloană luminoasă prin deșertul istoriei”. Baudelaire avea o desăvârșită oroare de filantropi, de progresiști, de utilitariști. de umanitariști, de utopiști și de toți aceia care pretindeau să modifice natura neschimbătoare sau ordinea fatală a societății.El nu visa nici la suprimarea infernului, nici la aceea a ghilotinei, întru comoditatea păcătoșilor și a criminalilor;. el nu credea că omul s-a născut bun și admitea perversitatea originară ca pe un element care se regăsește mereu în sufletele cele mai pure, perversitatea – aceea proastă sfătuitoare care îl împinge pe om să săvârșească ceea ce-i este funest tocmai pentru că-i este funest și din plăcerea de a sfida legea, fără altă finalitate decât nesupunerea, dincolo de orice senzualitate, de orice profit și de orice farmec. A descoperit și a flagelat această perversitate la alții, dar și la el însuși, ca un sclav surprins în timp ce greșește, abținându-se însă de la orice predică, fiindcă știa că damnațiunea este irevocabilă. Niște critici miopi l-au acuzat pe nedrept pe Baudelaire de imoralitate, o tema comodă de bârfă pentru mediocritatea invidioasă și întotdeauna bine primită de farisei și de filistini. În realitate. nimeni n-a manifestat mai mult dezgust decât el față de turpitudinile sufletului și hidoșeniile corpului. Ura răul ca pe o deviație de la matematică și de la normă și.în calitatea lui de perfect gentleman îl disprețuia,găsindu-l necuviincios, ridicol, burghez, și, mai cu seamă, lipst de rafinament. Iar dacă uneori a tratat subiecte hidoase, respingătoare și maladive a fost în virtutea acelei orori și a acelei fascinații care fac ca pasărea să coboare magnetizată în botul impur al șarpelui; dar, nu doar o singură dată, ea rupe farmecul cu o batăie viguroasă de aripi și se înalță din nou spre zonele cele mai albastre ale spiritualității.Pe sigiliul său ar fi putut fi gravate cuvintele Spleen și Ideal, care servesc drept titlu primei părți a volumului său. Dacă buchetul lui e alcătuit din flori stranii, cu culori metalice și parfumuri amețitoare, al căror caliciu conține,în loc de rouă, lacrimi caustice sau picături de acqua tofana, ar fi de răspuns că nu pot crește altele în solul negru și saturat de putreziciuni ca pământul de cimitir al civilizațiilor decrepite, unde se descompun, printre miasme mefitice, cadavrele secolelelor de dinainte; fără îndoială, nu-mă-uita-ua,. trandafirii, margaretele, violetele sunt flori mai plăcute și mai primăvăratice, dar acestea nu cresc în număr prea mare în noroiul negru cu care sunt așternute caldarâmurile marilor orașe; și de altfel Baudelaire, dacă a avut gustul marilor peisaje tropicale, unde izbucnesc, ca în vis, explozii de arbori de o eleganță bizară și gigantescă, n-a fost decât mediocru atras de micile locuri câmpenești de la periferie și nu este el cel care să se bucure, ca filistinii lui Heinrich Heine, de eflorescența romantică a verdeții primăvăratice sau să se extazieze la ciripitul vrăbiilor.
Lui îi place să îl urmeze pe omul palid, crispat, torsionat, răvășit de pasiunile artificioase și de adevăratul urât modern prin sinuozitățile uriașului madrepor al Parisului, să-l surprindă în neliniștile,, angoasele, suferințele, stările sale de apatie sau excitație,în nevrozele și disperările sale. Ca pe niște noduri de vipere de sub o grămadă de bălegar ce e dată deoparte, el privește cum colcăie instinctele rele pe cale de a se naște, obiceiurile josnice ghemuite trândav în propriul noroi și, în urma acestui spectacol, care îl atrage și îi repugnă, se alege cu o incurabilă melancolie, căci nu se socotește maibun decât ceilalți și suferă văzând bolta curată a cerului și stelele caste voalate de abur iimunzi.

andrei bodiu

Posted in Uncategorized on aprilie 5, 2014 by Octavian Soviany

Poemele lui Andrei Bodiu fac o radiografie lucidă, în registru minimalist, a lumii contemporane, înfăţişând, în decupaje voit banale, mici scene din viaţa unei umanităţi care pare să-şi fi epuizat toate rezervele de vitalitate şi peste care pluteşte ameninţarea unei apocalipse ce nu mai are nimic din grandoarea catastrofelor cosmice, anunţându-se la fel de ternă ca şi o săptămână de lucru: „<>/zice tânăra asistentă sigură pe ea trage un gât/de apă.//încăperea e rece neagră./E de nepătruns.Mâini dibace au aruncat/Acolo/drapele de întuneric.// <>/zice juna//Mâini dibace au/Pus drapelele de/Întuneric pe ultimul/Ochi de geam.// <>zice/tânăra asistentă. Îşi decupează/precis o pastilă de Orbit/fără zahăr/Dă la o parte perdelele/negre se uită afară/terenul de la Hidro e gol babele vorbesc pe o bancă/un copil se răzbună pe o minge” (Sfârşitul lumii). Această lume secătuită de energii este una a dependenţei de tehnologic, a maşinăriilor şi mecanismelor, care, asemenea unor proteze, s-au substituit organului viu, a depozitelor de obiecte care alcătuiesc un soi de muzeu al deşertăciunii: „Aparate pentru demonstrarea experienţei lui Toricelli şi/a legii lui Boyle-Mariotte barometru şi manometru metalic Bourdon/două perechi de emisfere de Magdeburg tuburi Newton/vasul lui Tantal căldarea lui Papin maşina electrică Holtz/butelie de Leyda telegraf Morse telefon Bell colecţie de planşe după Gervaise/fosile tablouri cu sfinxulşi piramidele templul Luxor insula Phylae/mormântul lui Cyrus templul Minervei de la Egina/Acropola Atenei Forumul din Roma Calea Appia Sfânta Sofia din Constantinopol/Moscheea din Cordoba curtea leilor din Alhambra/portic prăjini de suit inele paralelegreutăţi frânghii//frânghia moale şi caldă ruptă sub greutatea/elevului Bacovia” (Aproape remis al lui Andrei Bodiu după o notă de Constantin Călin). La fel de eterogen ca aceste colecţii perfect inutile de lucruri este şi „cartierul”. care ,ca şi mahalaua caragialiană, e un amestec confuz de urbanism şi „barbarie” balcanică, unde se produc din senin acte gratuite de violenţă ce se înscriu perfect în scenariul vieţii de zi cu zi („copiii joacă fotbal cu o cioară rănită”) sau îşi fac apariţa spectrele vacilor eseniene, ale căror coarne ameninţă parcă terasele blocurilor: „Urc treptele/Pân’ la cantina din vârful/dealului/trec trei//vaci bălţate sar/sârmele şiu-şi izbesc coarnele de bloc sar/scântei//O femeie întinde rufe nu/se satură să le privească aşteaptă//Poate ca una să-I ia plapuma în coarne/să ningă intens/triumfător de data asta cobor//scările mica ciocolată/de la desert se-ncălzeşte/sub palma până se topeşte” (Tristele IV.). „Realul” din panoramele urbane ale poetului braşovean capătă astfel aspectul unei uriaşe butaforii, se prezintă ca un amestec halucinant de detaliu autenticist şi apariţii pline de stranietate care-i evidenţiază lipsa de consistentă, aşa încât peisajul citadin se poate uşor converti în secvenţă onirică, pagină de ficţiune sau scenă de teatru: „Metroul din Bucureşti e/Ca-n nuvelele lui Mircea Eliade//Un spaţiu fără indicatoare/Fără hărţi unde vocea/Mecanicului se aude slab/Exact când se închid uşile cu//vagoane care se leagănă/Precum firul de păianjen pe care/s-au aşezat atâţi şi/Atîţi elefanţi.//Metroul din Bucureşti nu/Seamănă cu cel din/Budapesta Viena Paris sau Madrid//Ca-n La Ţigănci aici/Urci undeva/Cobori undeva eşti/Acelaşi om/Neschimbat uluitor/De tânăr” (Metroul din Bucureşti I). Căci lucrurile, care pot să apară uneori mult mai concrete şi mai „reale” decât subiectul uman, sunt antrenate, în poemele lui Bodiu, într-un soi de fugă spre zero, în timp ce spaţiul manifestă tendinţa de a se vida aproape instantaneu, astfel că teama de gol devine acum o temă poetică: „Obiectele au început să/se ascundă//agenda am găsit-o a doua zi la/registratură mersul trenurilor cu prima/pagină ruptă de Tudor/a doua zi telecomanda/televizotrului seara târziu într-un sertar//S-au ascuns, m-au păcălit m-am gândit intens la ele cu drag./Cu disperare” (Parfum de romanţă). „Fuga” lucrurilor reprezintă de altfel echivalentul perfect al „oboselii” care extrage din fibra umană ultimele resurse de energie, astfel încât umanitatea pe care o evocă aceste poeme este una bătrănă sau îmbătrânită, a cărei viaţă de zi cu zi se reduce la o succesiune de automatisme verbale sau comportamentale: „Nu e/Baba care ţine ritmul/Cu acordeonul. Nici/Bărbatul care cântă la vioară sunt//Doi bătrâni care plusează/Cu eroismul de pe vremea lui/Ceaşcă.//Dom’le eu stau de la/4 aici”. „Dom’le eu stau/de la 11”//S-au făcut listele./S-au stricat listele,/Coada e/Undeva pe o scară de/Lemn la un ghişeu/Care se deschide după 9.//Ei stau la coadă/Cu eroismul lor de/Nezdruncinat//Vor birui şi/vor povesti” (Vor povesti). Sentimentul precoce al îmbătrânirii se asociază cu pierderea gustului pentru manifestările juvenile de vitalitate, cu instaurarea rutinei, a mişcărilor perfect automatizate şi, nu în ultimul rând, cu invocarea „paradisului casnic” care capătă aspectul cochiliei securizante: „Aş fi zis că nu e nimic/Mai bun ca vacanţele alea la 2 mai sau la/Vamă cu oprea dobrescu matei sau/secaşiu/când alergam toţi cam după aceleaşi fete/gagici de pe tot cuprinsul ţării.//Acum îmi place Crăciunul în familie/Ador să nu fiu deranjat/Iar lungile intensele tăceri fac atâtea parale/Cât certurile noastre din uşa cortului/Portocaliu parcă” (9 12 2006). Umanitatea devitalizată din volumul lui Andrei Bodiu se va identifica astfel cu o „clasă de mijloc” ternă şi prozaică, ai cărei reprezentanţi au adeseori fizionomia „manipulatorului de hârtii” strivit de povara dosarelor uriaşe care proliferează parcă la nesfârşit, cu o societate de „birocraţi” din care poezia a fost exclusă pentru totdeauna: „Dacă-i priveşti de aici/cei 27 seamănă foarte tare poartă/cravate roşii după moda americană şi majoritatea calificată/poartă ochelari.//Cum stai îi/poţi vedea pe toţi chiar/dacă sunt adânciţi/în hârtii şi scriu scriu/scriu nu/termină niciodată de scris//când nu mai e loc pe birouri/dau drumul hârtiilor şi hârtiile//aterizează suav pe pământ./Toate conţin procedee măsuri toate/Sunt ghiduri care-ţi perfecţionează viaţa” (Locuitorii Europei Unite II). În consecinţă, autorul face în cele din urmă ca o cronică a existenţei mijlocii, din care lipsesc e adevărat accentele mizerabiliste, dar lipseşte de asemenea orice accent sublim şi orice urmă de idealim. O asemenea existenţă redusă la rutina micilor gesturi de zi cu zi nu poate să genereze decât o stare de epuizare ontologică pe care poetul o transpune în texte pline de sobrietate, constatative şi prozaizante, căci singura formă de poezie posibilă în această lume a oboselii cronicizate nu este, nu poate fi, decât antipoezia. Renunţând la gesturile patetice sau pline de truculenţă, evitând spectaculosul, recurgând uneori la mijloacele ironiei sau farsei absurde, Andrei Bodiu reuşeşte în felul acesta, să fie aproape de fiecare dată convingător., dându-i eposul cotidian cultivat de grupul de la Braşov certe accente particulare.

th gautier despre baudelaire (3)

Posted in Uncategorized on aprilie 1, 2014 by Octavian Soviany

Charles Baudelaire s-a născut pe 21 aprilie 1821, pe strada Hautfeuille, într-una din acela case vechi, ce au într-unul din colțuri un turnuleț rotund, pe care o edilitate prea îndrăgostită de liniile drepte și de străzile largi le-a făcut firește să dispară. Era fiuldlui Baudelaire, vechi prieten al lui Condorcet și Cabanis, om foarte distins și instruit,care mai păstra încă acea politețe a secolului al XVIII-lea pe care moravurile prețios de necivilizate ale erei republicane nu le-au estompat atât cât se crede. Această calitate a fost moștenită și de poetul care a păstrat mereu în comportament niște forme de o urbanitate extremă. Nu se arată ca, în primii lui ani, Baudelaire să fi fost vreun copil-minune sau să fi cules mulți dintre laurii premiilor școlare. Și-a trecut chiar anevoie bacalaureatul în litere, strecurându-se ca prin minune. Derutat fără îndoială de imprevizibilul întrebărilor, acest băiat, cu un spirit atât de fin și cu niște cunoștințe atât de temeinice, a părut aproape idiot. Nu avem nici o intenție de a face dintr-o asemenea inaptitudine aparentă un brevet de capacitate. Poți să fii copleșir de premii și să ai mult talent. Nu trebuie să rezulte din acest fapt decât ce nesigure sunt premonițiile pe care le indică probele academice. Sub aparența școlarului distrat și leneș sau mai degrabă preocupat de altele, omul real se forma încetul cu încetul, nevăzut de profesori și de părinți. Dl Baudelaire a murit și soția lui,mama lui Charles, s-a recăsătorit cu generalul Aupick, care a fost mai târziu ambasador la Constantinopol. Disensiunile n-au întârziat să apară în familie în legătură cu vocația precoce pe care o manifesta pentru literatură tânărul Baudelaire.Temerile resimțite de părinți atunci când darul funest al poeziei înccpe să se manifeste la fiul lor sunt – vai! – cât se poate de îndreptățite și e injust – după părerea noastră – că în biografiile poeților,taților și mamelor lor li se reproșează ininteligența și prozaismul. Aceștia au de bună seamă dreptate. Ce existență tristă, precară și demnă de milă (și nu ne referim aici la încurcărturile bănești) își asumă cel care se angajează pe calea plină de suferință numită o carieră literară! Din acest moment el se poate considera ca și exclus din rândul oamenilor, încetează să mai acționeze,să mai trăiască, participând la viață ca la un spectacol. Orice senzație devine la el motiv pentru o analiză, se dedublează involuntar și, în lipsa altui subiect, devine spionul lui însuși. Iar în lipsa unui cadavru se întinde pe dala neagră de marmură și, printr-un miracol frecvent în litaratură, își înfige scalpelul în propria-i inimă. Și ce luptă crîncenă cu Ideea, cu acest Proteu imposibil de capturat, care ia toate formele ca să ascundă mai bine și nu-și rostește oracolul decât atunci când o silești să-și arate înfățișarea adevarată. Iar pe această Ideee, atunci când o ții, derutată și palpitând, pe genunchiul învingător, trebuie s-o ridici, s-o îmbraci, să-i pui acea rochie a stilului, arât de dificil de țesut, de vopsit, de potrivit în cute severe sau grațioase. În acest joc susținut mult timp,nervii se irită, creierul se inflamează, sensibilitatea devine exacerbată și apare nevroza, cu neliniștile sale ciudate, cu insomniile sale pline de halucinații, cu suferințele sale imposibil de definit, cu capriciile sale morbide, cu desfrâurile sale fantaste,. cu atracțiile și repugnanțele sale nemotivate, cu energiile sale nebune și cu stările ei de prostrație iritate, cu căutarea excitanților și cu dezgustul ei pentru orice aliment sănătos. Nu încărcăm tabloul; mai multe morți recente îi garantează exactitatea. Șî incă nu i-am avut în vedere decât pe poeții înzestrați cu talent, vizitați de glorie, care, cel puțin, au sucombat la sânul idealului lor. Cum ar fi acest tabloul dacă am coborî și în limburile unde rătăcesc, laolaltă cu umbrele copiilor mici, vocațiile născute moarte,, tentativele avortate, larvele ideilor care nu și-au găsit nici aripile, nici forma. căci dorința nu e tot una cu potența, dragostea – cu posesia. Nu ajunge credința. e necesar darul. În literatură, ca și în teologie, înfăptuirile nu sunt nimic altceva decât har.
Deși nu bănuiesc acest infern al angoaselor, deoarece pentru a-l cunoaște temeinic trebuie să-i cobori tu însuți spiralele, călăuzit nu de Vergiliu sau Dante.ci de un Lousteau, de un Lucien de Rubempre sau de oricare altul dintre jurnaliștii lui Balzac.părinții presimt instinctiv pericolele și suferințele unei vieți consacrate literaturii, de care i încearcă să-și îndepărteze copiii pe care îi iubesc și cărora le doresc o viață omenește fericită.
S-au găsit o singură dată de când pământul se rotește în jurul soarelui un tată și o mamă care își doreau cu ardoare un fiu pentru a-l consacra poeziei. În acest scop, copilul primi cea mai strălucitoare educație literară, și printr-o enormă ironie a destinului, a devenit Chapelain, autorul Fecioarei..S-ar zice că n-a fost o alegere norocoasă.

th. gautier despre baudelaire (2)

Posted in Uncategorized on martie 29, 2014 by Octavian Soviany

Eram în marele salon, în cel mai curat stil Ludovic al XV-lea, cu lemnăriile lui poleite cu un aur întunecat, dar de o admirabilă tonalitate, cu cornișa sa, pe ale cărei reliefuri vreun elev al lui Lesueur sau Poussin, lucrând la Hotel Lambert, pictase niște niimfe urmărite de satiri prin trestii, după moda mitologică a epocii. Pe vastul șemineu de marmură serancolină, pătată cu alb și roșu,se ridica, în chip de pendulă un elefant aurit, harnașat ca elefanții lui Porus la luptă de către Lebrun, ce purta pe spate un turn de război pe care era înscris un cadran de email cu cifre albastre. Fotoliile și canapelele erau vechi, acoperite de tapiserii în culori fanate, care reprezentau scene de vânătoare închipuite de Oudry sau Desportes. Aici, în acest salon,își ținea ședințele clubul hașișinilor (al mâncătorilor de hașiș) din care făceam parte și pe care l-am descris altă dată, cu extaxurile, visele și halucinațiile lui, urmate de o tristețe teribilă.
Așa cum spuneam proprietarul locuinței era Fernand Boissard, al cărui păr blond, tuns scurt și buclat, pielea albă și rumenă, ochii cenușii, care scăpărau de lumină și spirit, gura roșie și dinții ca niște perle păreau să indice o exuberanță și o sănătate rubensiană, promițând o viață prelungită dincolo de limitele sale obișnuite. Dar, vai, cine poate să prevadă soarta cuiva? Boissard, căruia nu-i lipsea nici una din condițiile fericirii și care nu cunoscuse nici măcar mizeria veselă a băieților de familie, s-a stins acum câțiva ani, după ce reușise să supraviețuiască mult timp, de aceeași boală ca și Baudelaire. Era un tânăr dotat: poseda inteligența cea mai deschisă; se pricepea la fel de bine la poezie, pictură și muzică; la el însă poate că diletantul îi dăuna artistului; adnirația îi lua prea mult timp și se epuiza în entuziasme; fără îndoială că dacă nevoia l-ar fi constrâns cu mâna ei de fier ar fi putut să fie un excelent pictor. Succesul pe care l-a obținut la Salon cu Un episod al retragerii din Rusia este cea mai bună dovadă. Dar, fără să abandoneze pictura, el se lăsa distras și de alte arte cânta la vioară, organiza cuartete, îi descifra pe Bach, Beethoven, Meyerbeer și Mendelsohn, învăța limbi, scria critică și făcea sonete încântătoare. Era un mare voluptuos în materie de artă și nimeni nu s-a bucurat de o capodoperă cu mai mult rafinament, cu mai multă pasiune și senzualitate decât el; din cauză că admira frumosul, uita să-l exprime și credea că poate reda ceea ce simțise atât de adânc. Conversația lui era încântîtoare, plină de veselie și neprevăzut; poseda, lucru rar, inventivitatea cuvintelor și a frazelor și tot felul de expresii, plăcut de bizare, concetti italienești și agudezas spaniole îți treceau pe dinaintea ochilor, când îl ascultai vorbind, ca acele figuri fantaste ale lui Callot care fac grimase grațioase și comice. Iubitor de senzații rare, fie ele oricât de primejdioase, ca și Baudelaire, vroia să cunoască acele paradisuri artificiale care, mai târziu, te fac să plătești atât de scump extazurile lor mincinoase iar abuzul de hașiș trebuie că i-a alterat sănătatea robustă și înfloritoare. Amintirea acestui prieten din tinerețe, cu care am locuit sub același acoperiș, a acestui romantic din vremurile bune, necercetat de glorie, căci ținea prea mult la a celorlalți pentru a se mai gândi și la a sa nu e câtuși de puțin nepotrivită în aceste notițe, destinate să prefațeze operele complete ale unui defunct care ne-a fost prieten la amândoi.
Se mai găsea acolo în ziua acelei vizite Jean Feucheres, un sculptor din rasa lui Jean Goujon, a lui Germain Pilon și Benvenuto Cellini, a cărui operă plină de gust, inventivitate și grație, a dispărut aproape în totalitate, acaparată de industrie și comerț și atribuită, cum o și merită de altfel, unor nume dintre cele mai ilustre, pentru a li se putea vinde mai bine amatorilor bogați, care nu erau, de fapt, înșelați. Feucheres, pe lângă darurile sale de sculptor, poseda și un incredibil talent de imitator și nici un actor nu realiza imitații ca ale lui. Este imitatorul dialogurilor comice dintre sergentul Bridas și pușcașul Pitou, al căror repertoriu a crescut în mod miraculos și care stârnesc și astăzi un râs irezistibil. Feucheres a murit primul,iar dintre cei patru artiști reuniți atunci în salonul de la Hotel Pimodan mai supraviețuiesc numai eu.
Pe o canapea, pe jumătate întinsă și cu cotul sprijinit de o pernă, în acea imobilitate în care își făcuse un obicei să pozeze, Marys, într-o rochie albă, semănată într-un fel ciudat cu buline roșii, asemănătoare cu niște picături de sânge, asculta distrată paradoxurile lui Baudelaire, fără a lăsa sa scape nici cea mai mică expresie de surpriză pe masca ei de cea mai curată configurație orientală și își trecea inelele de la mâna stângă în degetele mâinii ei drepte, niște mâini la fel de perfecte ca și corpul ei, căruia mulajul i-a conservat întreaga frumusețe.
Aproape de fereastră, femeia cu șarpele ( nu e cuvine să-i dezvălui aici numele adevărat) care își aruncase pe un fotoliu pelerina neagră și cea mai încântătoare pălărioară verde pe care n-ar fi disprețuit-o nici Lucy Hocquet, nici dna Baudrand, își scutura părul frumos, de un negru sălbatic, ud încă în întregime, deoarece ea tocmai venea de la Școala de Natație și din toată făptura ei drapată în muselină, se răspândea.ca din aceea unei naiade, mireasma proaspătă a scăldatului.Dânsa încuraja, din ochi și din zâmbet, această întrecere de vorbe de spirit și arunca dinvreme în vreme câte un cuvânt, când zeflemisitor, când apromativ, iar disputa reîncepea arunci,încă și mai frumoasă
S-au dus toate aceste ceasuri încântoare de tihnă, când decameronul poeților, al artiștilor și al femeilor frumoase se reunea pentru a vorbi despre artă, literatură și dragoste,ca în secolul lui Boccaccio. Timpul, moartea, necesitățile imperioase ale vieții au dispersat aceste grupuri de libere simpatii,dar amintirea lor a rămas scumpă tuturor celor ce au avut fericirea să fie admiși în mijlocul lor, iar atunci când aștern aceste rânduri mă încearcă o involuntară. înduioșare.
La puțin timp după acestă întâlnire, Baudelaire a venit să mă vadă pentru a-mi aduce un volum de versuri din partea a doi prieteni absenți. A vorbit el însuși despre această vizită într-o notiță literară despre mine, elaborată în niște termeni atât de respectuoși și de admirativi încât nu îndrăznesc să o reproduc Începând de atunci s-a stabilit între noi o prietenie de-a lungul căreia Baudelaire a vrut mereu să păstreze atitudinea unui discipol preferat față de un maestru iubit, deși nu-și datora talentul decât lui însuși și propriei sale originalități.. Niciodată, nici măcar în cadrul celei mai apropiate familiarități, el nu a părăsit această deferență,pe care o găseam exagerată și de care m-aș fi dispensat cu plăcere. A dovedit-o fără reținere și în mai multe rânduri, iar dedicația Florilor răului, care îmi este adresată, consacră în forma ei lapidară expresia acestui devotament prietenesc și poetic.
Dacă insist asupra acestor detalii nu este pentru a-mi sublinia – așa cum se zice –meritele, ci pentru a zugrăvi o parte necunoscută a sufletului lui Baudelaire. Acest poet, pe care unii vor să-l înfățișeze ca pe o fire satanică, fascinată de rău și de depravare (din punct de vedere literar, desigur) era capabil în cel mai înalt grad de dragoste și de admirație. Or, ceea ce îl distinge pe Satan este tocmai incapacitatea de a iubi și de a admira. Lumina îl rănește, iar gloria este pentru el un spectacol insuportabil, în fața căruia își acoperă ochii cu aripile sale de liliac. Nimeni,nici chiar în epoca de fervoare a romantismului, n-a posedat în mai mare măsură decât Baudelaire respectul și adorația față de maeștri; era mereu gata să le plătească tributul legitim de tămâie pe care îl meritau, fără umilința discipolului, fără fanatismul seidului, căci era el însuși un maestru, care își avea propriul său regat, propriii supuși și își bătea propria lui monedă.
S-ar cuveni poate, după ce am prezentat două portrete ale lui Baudelaire care îl suprind în toată strălucirea tinereții și în plenitudinea forțelor sale, să-l înfățișam și așa cum arăta în ultimii săi ani, înainte ca boala să-și întindă aripa asupra lui și să-și pună pecetea pe aceste buze care aici nu mai trebuiau să rostească nimic. Chipul i se subțiase devenind parcă spiritualizat, ochii păreau mai mari, nasul i se accentuase ușor și se făcuse mai ferm, buzele i se strânseseră, ascunzând parcă niște secrete sarcastice. În nuanțele odinioară rumene ale obrajilor se amestecau acum tonurile galbene și arămii ale oboselii. Cât despre fruntea, ușor dezgolită, aceasta câștigase ceva în mărime și, ca să zic așa, în soliditate, părând cioplită dintr-o marmură dură. Părul fin, lung și mătăsos, acum mai rar și apoape în întregime cărunt, se adăuga unei fizionomii îmbătrânite și tinere în același timp, conferindu-i o înfățișare aproape sacerdotală

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 272 other followers

%d bloggers like this: