o piesa

Posted in Uncategorized on decembrie 21, 2014 by Octavian Soviany

Strălucirea şi suferinţele filosofilor
Farsă cinică în două părţi cu numeroase anacronisme

Dramatis personae

În sală:
Chorul, format din slujitori ai Agiei
Marele Agă- îl joacă pe Dionisos
Maestrul de Ceremonii – îl joacă pe Anitos
Autorul – îl joacă pe Dion
Ioan Caragea – hospodar la Kara Iflac
Domniţa Ralu
Poetul curţii – îl joacă pe Callicles

Pe scenă:
Platon
Criton
Eutifron
Socrate
Doi temniceri
Sclavul lui Critias

Acţiunea se petrece pe la 181… , în târgul Bucureştilor, la teatrul de la Cişmeaua Roşie

Prolog
Decorul reprezintă teatrul de la Cişmeaua Roşie. În faţa scenei a fost amenajat un podium care figurează “sala” şi pe care se va desfăşura o parte a acţiunii. Câteva fotolii destul de hârbuite, iar într-un colţ, loja domnească, în catifea roşie. În faţa scenei, absolut obligatoriu, o mică fosă pentru orchestră. Cortina este pictată cu scene alegorice, de un neoclasicism cam îndoielnic. O scară asigură cirdulaţia între scenă şi “sală”. Acum câţiva slujitori ai Agiei pregătesc sala pentru reprezentaţie. În loja domnească şade Marele Agă.
CHORIFEUL (Meştereşte ceva cocoţat pe un scaun. Agitatoric): Nu e pe lume minune mai mare ca omul. El e măsura tuturor lucrurilor. Grec şi nu barbar, om şi nu dobitoc. (Puţin nesigur.) Asta-i altă lozincă.
(Se dă jos. Trage pe furiş de câteva ori dintr-o sticlă ascunsă sub scaun.)
Şi acum toată lumea, hai, daţi-i drumul!
CHORUL (Fără a se opri din lucru, cam fără chef): Nu e pe lume minune mare ca omul. El e măsura…măsura…(S-au poticnit.)
MARELE AGĂ (Din lojă.): Mai cu viaţă, băieţi! Şi dumneata, meştere, ce mama dracului faci, că, uite, tenorii au laut-o iar razna şi puşcăria vă mănâncă pe toţi. De la-nceput! Hai. De trei ori! (Aparte, visător.) Filaret Întâiul!
CHORUL (Tot nesigur pe el.): Nu e pe lume minune mai mare ca omul! Nu e pe lume minune mai mare ca omul! Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
MARELE AGĂ: El e măsura…
CHORUL: …tuturor lucrurilor!
MARELE AGĂ: Bine! Partea asta o mai repetaţi până începe comedia. Aţi pus toate ghirlandele?
CHORIFEUL: Pus, sărumâna!
MARELE AGĂ (Blajin.): Şi lumânările? Nu uitaţi de lumânări, că vă ia mama dracului.
CHORIFEUL: Am pus şi lumânări noi peste tot, sărumâna. Am şters şi praful. Am curăţat şi candelabrul cel mare. Mai trebuia cârpită puţin perdeaua, dar însă…
MARELE AGĂ (Numai lapte şi miere.): Şi cine mama dracului vrei s-o cârpească? Măria Sa? Sau vrei s-o cârpesc eu, că-ţi cârpesc acum una…
CHORIFEUL: Nu, sărumâna, dar însă… meşterul Leibu a cerut trei galbeni, zicea că trebuie (Face cu ochiul.) o aţă specială.
MARELE AGĂ: Atunci dă-o-n paştele ei de perdea, că de-aici tot nu se vede. (Inspectând din ochi sala.) Să zicem că merge. Dar mai ştergeţi odată scaunele de praf.
CHORIFEUL: Le ştergem, sărumâna. (Clipind isteţ.) Şi, după ce terminăm, ziceam să…
MARELE AGĂ :ŞI după ce terminaţi, ieşiţi în grădină şi săpaţi o groapă, să nu staţi degeaba. Pe urmă (Clipind şi el isteţ.) o înfundaţi la loc. S-a înţeles ? O să vă chemăm noi când va trebui să vă daţi aportul la propăşirea şcolii dramatice naţionale. Mâna sus cine are obiecţii.
CHORIFEUL: Dar însă…
MARELE AGĂ (Cu blândeţe.):Ce-i, meştere? Cârteşti contra stăpânirii?
CHORIFEUL (Făcându-se mic.): Nu cârtesc, sărumâna. (Umflându-şi pieptul.) Dar însă…
MARELE AGĂ (Cu şi mai multă blândeţe.): Vezi, că te ia mama dracului. (Pauză.) Aţi înţeles ce aveţi de făcut?
CHORIFEUL: Am înţeles, sărumâna.
MARELE AGĂ: Bine, băieţi. Atunci eu vă las. Vedeţi să nu faceţi vreo prostie. (Aparte, visător.) Filaret Întâiul!
(Capul agăi dispare dinlojă. Scurtă pauză. Chorifeul oftează uşurat, ia sticla, trage un gât, pe urmă le-o dă şi celorlalţi. Sticla circulă pe la toţi, ajungând în cele din urmă iarăşi la chorifeu.)
CHORIFEUL: ŞI acum, hai la treabă!
(Şterg scaunele. Chorifeul e cu sticla în mână. Câteva clipe tăcere. Apoi deodată zgomot de paşi.)
CINEVA: Şase!
CHORIFEUL (După ce a ascuns sticla, scandând impecabil): Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
CHORUL (Cu toată convingerea.): El e măsura tuturor lucrurilor.
(Intră autorul. Tânăr, bonjurist, zăpăcit. Salută.)
AUTORUL: Libertate, egalitate, fraternitate!
CHORIFEUL: Hm!
AUTORUL: Cum staţi, fraţilor?
CHORIFEUL (Umflându-şi pieptul): Hm! Meşterul Leibu a cerut trei galbeni să cârpească perdeaua.
AUTORUL: Pace colibelor, război palatelor! Trebuie îndrăzneală, îndrăzneală şi iar îndrăzneală! (Se caută în buzunar.) N-am decât mărunţiş.
CHORIFEUL (Glacial.): Dar însă… (Ia banii.) era o aţă specială.
AUTORUL: O, libertate, câte crime se comit în numele tău!
(Pauză.)
AUTORUL: Aţi pregătit sala?
CHORIFEUL: Să fii mata sănătos, drăguţule, că acuşica pică şi vodă şi-i dăm drumul la comedie.
AUTORUL: Şi cuşca? Fără cuşcă nu facem nimic.
CHORIFEUL: E colo după perdea.
AUTORUL (Privindu-l lung.):Tu ar fi trebuir să-l joci pe Socrate!
(Maestrul de ceremonii intră grăbit.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Aşa, deci sala e pregătită. Nu mişcă nimeni! (Scoate un pistol.) Toată lumea mîinile sus!
(Fluieră tare. Câţiva arnăuţi intră în sală. Slugile şi autorul sunt percheziţionaţi foarte amănunţit. Se caută pe sub scaune. În loja domnească e descoperită o bombă. Toţi cei de faţă au înlemnit.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Huliganilor! Anarhiştilor!
(Arnăuţii ies ducând cu ei bomba şi sticla chorifeului.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Care-ai pus bomba, mă?
CHORIFEUL (Încercând să lase mâinile jos.): Dar însă…
MAESTRUL DE CEREMONII (Răstindu-se.): Ce, nu vrei să spui?
CHORIFEUL (Speriat.): Ba spun. (Ridică iar mâinile.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Atunci ciripeşte!
CHORIFEUL (Întinde cât poate mâinile şi se ridică pe vârfuri.): Aia-i loja lui vodă. Acolo a stat Marele Agă.
MAESTRUL DE CEREMONII (Urlând.): Marele Agă, ai? Marele Agă! Subversivilor! Nihiliştilor!
CHORIFEUL (S-a pierdut de tot, lansează la întâmplare.): Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
CHORUL (Cu mâinile sus în continuare.): El e măsura tuturor lucrurilor.
(Maestrul de ceremonii, la început surprins, acompaniază, cu gesturi de dirijor, lozinca. Apoi, către autor, care, între timp, a lăsat pe neobservate mâinile jos.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Actele!
AUTORUL: Protestez!
MAESTRUL DE CEREMONII: Ce faci, bre? (Către ceilalţi.) Voi lăsaţi mîinile jos, ăsta vine cu mine.
AUTORUL : Protestez ! Eu sunt autorul. (Gest către scenă.) Şi pe deasupra îl joc pe Dion. Dumneata, cetăţene, vrei să suprimi libertăţile!
MAESTRUL DE CEREMONII : Cetăţean eşti tu, mangositule !
(Pauză. Se poate constata că maestrul de ceremonii face un efort uriaş de gândire.)
MAESTRUL DE CEREMONII (După o vreme): Şi zici că tu… (Gest către scenă.)
AUTORUL (Îşi încrucişează mîinile pe piept şi tace cu demnitate.)
(Maestrul de ceremonii fluieră scurt. Reintră arnăuţii. Unul din ei are – vizibil – în buzunar sticla chorifeului.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Să nu-l scăpaţi pe ăsta din ochi! Şi până nu vine Vodă de aici nu mai iese nici pasărea.
(Arnăuţii s-au aliniat de jur-împrejurul sălii.)
CHORIFEUL : Să avem iertare, boierule, nouă ne-a poruncit Marele Agă să ieşim la săpat până începe comedia, dar însă…
MAESTRUL DE CEREMONII : Ce să săpaţi, bre ? Stăpânirea ? He, he! Voi o să intraţi acolo (Arată spre fosa orchestrei.) că tot n-avem muzicanţi.Ce-i drept, au fost vreo doi (Râde în barbă), dar putrezesc la ocnă cam de multişor. Şi când o să mă auziţi că strig de trei ori Trăiască! ştiţi ce aveţi de făcut. Ia mai repetaţi o dată!
CHORIFEUL: Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
CHORUL (Repetă docil.): Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
CHORIFEUL: El e măsura lucrurilor!
CHORUL: El e măsura lucrurilor!
CHORIFEUL (Din exces de zel.) : Dulce et decorum est pro patria mori.
MAESTRUL DE CEREMONII : Gura ! La măsura lucrurilor v-aţi oprit. Că nu putem epuiza pentru un spectacol toate lozincile.
AUTORUL (Incorigibil . de undeva dintre arnăuţi.): Cer libertatea cuvântului şi suprimarea cenzurii!
(Între timp Marele Agă reapare – de astă dată din sală. Se îndreaptă cu mîna întinsă spre maestrul de ceremonii.)
MARELE AGĂ: Scumpe colega…
MAESTRUL DE CEREMONII (Acelaşi joc.): Scumpe colega..
MARELE AGĂ: I-am adus şi pe domnii comedianţi. Cred că ar fi bine să-i scot din dubă, ca să se mai dezmorţească puţintel. Ce spui, scumpe colega?
MAESTRUL DE CEREMONII: Spun că, în ciuda vigilenţei de care dă dovadă stimatul meu coleg de la Departamentul Poliţiei, duşmanii statului au reuşit din nou să plaseze o maşină infernală în loja Măriei sale Ioan Caragea. E a şaptea în ultimele două săptămâni.
MARELE AGĂ (Fluieră a pagubă.): Teribil, domnule!
MAESTRUL DE CEREMONII: În urma intervenţiei prompte şi operative a trupelor noastre de şoc ordinea a fost restabilită. Nu s-au înregistrat pagube materiale sau victime omeneşti.
MARELE AGĂ: Duşmanul libertăţii nu doarme niciodată. (Aparte, visător.) Filaret Întâiul!
MAESTRUL DE CEREMONII: Suspecţii au fost reţinuţi în sală până la sfârşitul spectacolului, când vor fi anchetaţi conform procedurii
MARELE AGĂ: Stimatul meu coleg de la Departamentul Culturii are excelente calităţi de organizator! Crezi că e o acţiune a francmasonilor?
MAESTRUL DE CEREMONII: Mai degrabă a anarhiştilor.
MARELE AGĂ: Alaiul domnesc a pornit adineauri. Să sperăm că nu vom mai avea asemenea surprize. Măria sa nu suportă comploturile. Îi dau dureri de ficat. (Pauză.) Ei, hai să-i dăm bătaie. Eu mă duc să-i scot din dubă pe domnii comedianţi ai Măriei Sale.N-am încotro. Trebuie să-i număr personal şi la venire şi la plecare.
(Marele Agă iese.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Acum să-i plasăm şi pe ăştia.
(O parte din arnăuţi i-au înconjurat pe oamenii chorifeului, care se retrag spre fosa orchestrei.)
CHORIFEUL: Dar însă…nu s-ar putea să zicem de aici? De acolo n-o să se audă.
MAESTRUL DE CEREMONII: O să ziceţi tare, ca să se audă.(Slugile intră în fosă. Maestrul de ceremonii îi face semn unui arnăut.) Bagă-te după ei şi nu-i scăpa nici o clipă din ochi. Ăştia se ţin peste tot de comploturi. (Ordinul este executat.)
MARELE AGĂ (Din culise.): Hai, mă, că vă ia mama dracului!
(Reintră Marele Agă, însoţit de câţiva actori cu o înfăţişare destul de jalnică.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Ăştia sunt toţi?
MARELE AGĂ: Atât am mai reuşit să adun.
MAESTRUL DE CEREMONII: Îţi mai dau şi eu unul. (Îl arată pe autorul care, până atunci, a fost ţinut cu străşnicie de arrnăuţi.)
MARELE AGĂ: Îl ştiu. Dumnealui a făcut şi comedia. Ce mai faci, meştere?
AUTORUL (Salutând.): Dreptate şi frăţie!
MARELE AGĂ: Mai încet, să nu te toarne careva.
AUTORUL : Protestez pentru tratamentul la care sunt supus. Oamenii dumitale se poartă cu mine de parcă aş fi un borfaş.
MARELE AGĂ: Ce mama dracului să le fac? Nişte inculţi. Ei nu sunt la curent cu ideile noi.
AUTORUL: La idei noi, oameni noi!
MARELE AGĂ: Uite, colega, dumnealui e la fel de tare ca şi noi la lozinci.
AUTORUL (A prins curaj.): Oamenii nu pot fi dominaţi decât prin virtute şi, până atunci, prin teroare.
MARELE AGĂ: Nu te mai osteni, meştere. Strici orzul pe gâşte.
AUTORUL ( Mai vrea să spună ceva, dar un pumn în coastă, primit de la un arnăut, îl lămureşte să tacă, aşa cum se cuvine unui adevărat filosof.)
MARELE AGĂ (Către actori.): Voi aliniaţi-vă! Mâinile înainte luat! Unu-doi! Unu-doi! Ghemuit! Săritura înapoi! Unu-doi-trei-patru! Unu-doi-trei-patru!
(Actorii execută, cam anapoda, câteva mişcări de gimnastică.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Văd că-s destul de vioi.
CHORIFEUL (A scos pentru o clipă capul din fosă.): Dar însă…(Strănută violent. Din fosă se mai aud câteva strănuturi înfundate.)
MARELE AGĂ: Stai liniştit, meştere, că te chemăm noi.
(Chorifeul bagă capul la loc.)
MAESTRUL DE CEREMONII : Nu, că are dreptate. Fac prea mult praf comedianţii dumitale.
MARELE AGĂ : Nu-s comedianţii mei, sunt comedianţii lui Vodă, dar, oricum, s-au dezmorţit îndeajuns. Pe loc repaus, băieţi! Acum ia să mergem noi să ne machiem frumos, că acuş dă buzna Vodă să vadă comedia. (Către autor.) Hai şi dumneata, meştere!
(Marele Agă şi actorii dispar după cortină. Rămas în scenă, maestrul de ceremonii îi aliniază pe arnăuţi, îndreaaptă un scaun etc. Dintr-odată – tropot de paşi, strigăte, zarvă. În sală pătrunde, într-un nor de praf, alaiul domnesc. În frunte, desigur, Ioan Caragea. Port fanariot. Pe tot parcursul piesei trage dintr-o ţigară de foi. Alături – domniţa Ralu, tânără, răsfăţată, emancipată. Îi însoţeşte poetul curţii. Arnăuţii au încremenit.)
MAESTRUL DE CEREMONII (Într-o perfectă poziţie de drepţi, strigă din toţi bojocii.): TrăiascăMăria Sa, Ioan Caragea!
ARNĂUŢII: Trăiască! Trăiască! Trăiască!
(E semnalul stabilit. Prin urmare e rândul chorifeului să scoată capul din fosă şi să-şi răcnească lozinca.)
CHORIFEUL: Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
CHORUL (Din fosă.): Nu e pe lume minune mai mare ca omul!
CHORIFEUL: El e măsura lucrurilor!
CHORUL: El e măsura lucrurilor!
(La un semn al Marelui Agă, care a intrat pe neobservate, capul chorifeului dispare în fosă.)
MARELE AGĂ : Fiţi bineveniţi în mijlocul nostru, Luminăţiile Voastre!
RALU : În calitate de protector al artelor. Măria Sa nu poate decât să aprecieze felul în care domnia ta, cu o trupă modestă, dar inimoasă, te străduieşti să ridici prestigiul acestei instituţii de cultură. Aşa-i, papa ?
CARAGEA (Pe gânduri.): V-am dat teatru! (Trage din trabuc.)
RALU (Către poetul curţii.): Mami, dă-mi tabachera! (Către Marele Agă.) Şi astăzi spui că ne vei arăta o piesă, mă rog, ca la Paris?
CARAGEA: Ca la Paris? Mai bine ca la Stambul.
RALU : Desigur, în calitate de iniţiator al acestui teatru, al cărui scop este în primul rând încurajarea tinerelor talente, Măria Sa consideră că şi experienţele de avangardă îşi au rolul lor bine determinat în cadrul unui program raţional de dezvoltare a şcolii dramatice naţionale.
POETUL CURŢII: E regretabil că nişte oameni total lipsiţi de talent reuşesc să-şi facă jucate pe această scenă pretinsele scrieri dramatice, pline de idei subversive.
RALU: Ce să-i faci? Veacul înaintează, domnilor, nu putem să rămânem la regula celor trei unităţi. Iar a vorbi despre idei subversive înseamnă a pune la îndoială (Zâmbet fin.) vigilenţa Marelui nostru Agă şi a marelui nostru maestru de ceremonii.
POETUL CURŢII: Sunt oameni abili, Măria ta,aceşti instigatori. Oameni abili şi periculoşi.
RALU: Oricum, domnia ta nu trebuie să fii din cale afară de îngrijorat, de vreme ce accesul publicului în sală e interzis. În calitate de apărător al bunelor moravuri, Măria sa nu poate permite ca toate aceste experienţe estetice novatoare să se desfăţoare în faţa unui public de neiniţiaţi asupra căruia ar putea avea o influenţă destul de nocivă. Nu-i aşa, papa?
CARAGEA (Pe gânduri.): De ce nu stăm jos? (Trage din trabuc.)
(La această replică a lui Caragea, arnăuţii se înghesuie din toate părţile. Vodă e purtat de subţiori până la loja domnească. Ralu e condusă de Marele Agă. În lojă ia loc, necondus de nimeni. şi poetul curţii.)
RALU (Din lojă.): Şi cum se cheamă, mă rog… (Gest spre scenă.)
MARELE AGĂ: Strălucirea şi suferinţele filosofilor, cuprinzând moartea lui Socrate, vânzarea ca slav a lui Platon şi alte filosoficeşti întîmplări, extrase din Diogen Laerţiu şi.. şi… (S-a încurcat.)
RALU: Destul! Iar Antichităţi! Zău, domnilor, ar trebui mai multă iniţiativă. Doar sunteţi teatru de avangardă. Nu-i aşa, papa?
CARAGEA (Pe gânduri.): De avangardă, de ariergardă, cam tot aia e. (Trage din trabuc.)
RALU: Vai, papa, dar la Paris nimeni nu mai dă doi bani pe toate mascaradele astea.
CARAGEA (Dintr-odată foarte tăios.): Dar din ce plătim mucarerul te-ai gândit?
RALU (Îmbufnându-se); Of, politica asta! Eu cred în propăşire, în emanciparea femeii, cred, dacă vreţi să ştiţi, până şi-n falanstere.
CARAGEA (Tot mai vioi.): Ce vrei, fată dragă, ei cu falansterul, noi cu mucarerul! Vorba ta: veacul înaintează. Times is money.
MARELE AGĂ (Mormăie în barbă.): Na, că şi Luminăţiile Lor au dat-o în boala lozincilor. (Visător.) Filaret Întâiul!
MAESTRUL DE CEREMONII (Către poetul curţii.): Maestre, ai pregătit oda cu care începem reprezentaţia?
(Poetul curţii scoate radios de sub caftan un sul voluminos de hârtie.)
MARELE AGĂ (Către maestrul de ceremonii.): Scumpe colega, e rândul dumitale să-i păzeşti pe domnii comedianţi. Eu mă duc să aduc uvertura.
(Ies amîndoi. Poetul curţii duce sulul în dreptul inimii, apoi în dreptul frunţii. Îşi pune ochelarii, tuşeşte de câteva ori şi se pregăteşte să citească. Exact atunci reapare Marele Agă, însoţit de trei muzicanţi dintre care unul va avea, obligatoriu, o tubă imensă. Câteva măsuri. În sunetul muzicii se ridică încet
Cortina.)__________________

gertrude

Posted in Uncategorized on decembrie 20, 2014 by Octavian Soviany

3
Am plecat de la Gestapo cu inima ușurată după ce am semnat un maldăr de foi dactilografiate, pe care nici măcar nu m-am dat osteneala să le citesc. Poate că îl nenorocisem pe Siegfried, dar reușișem să-l salvez pe Gunter, care era sânge din sângele meu.
În drum spre am trecut pe la biserică, unde tocmai se terminase slujba de dimineață, iar părintele Hermann vorbea într-o strană cu niște enoriașe. Am așteptat ca părintele să termine de vorbit, apoi i-am spus că am să-i împărtășesc niște noutăți și că sfaturile saleîmi sunt acum mai trebuincioase ca niciodată. Mă simțeam puțin stingherită că acționasem în ziua aceea fără binecuvântarea duhovnicului, dar omul Gestapoului măluase cu totul pe nepregătite. Nu puteam să știu dacă mă purtasem corect înainte de a cunoaște părerea părintelui Hermann.
Acesta m-a ascultat cu răbdarea și bună-voința lui obișnuită, apoi mi-a spus că mă comportasem ca o mamă admirabilă și ca o bună femeie germană. Dacă s-a amestecat în cine știe ce murdării, maiorul von Kleist n-are decât să plătească.
Cât de ușurată m-am simțit primind girul părintelui Hermann! O femeie nu trebuie să se lase niciodată condusă de mintea ei, are nevoie întotdeauna de îndrumarea unui bărbat care știe exact ce e bine și ce este rău, ce se cuvine să facem și de la care fapte se cuvine să ne abținem. Se cade să-i mulțumesc lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi că m-a binecuvântat cu așa un duhovnic!

Acasă mă aștepta un nou plic de la București.
De data aceasta maiorul nu mai îmi scria nimic, plicul conținea doar o bucată de hârtie pe care era desenat un picior mare de cal. Mâine dimineață sunt hotărâtă să mă prezint cu această hârtie la Gestapo, nu vreau să mai fiu amestecată în nici un fel în aiurerile celui pe care până nu de mult îl consideram soțul meu.
Spre seară am simțit nevoia să fac o plimbare cu bicicleta.
A fost o plimbare plăcută, deși m-am întors acasă leoarcă de transpirație.
I-am cerut Friedei să-mi preagătească o baie fierbinte, îmi doream să mă simt curată, foarte curată și proaspătă.
În cadă, m-am pomenit că îmi examinez cu atenție trupul, lucru pe care nu-l mai făcusem poate din adolescență. În definitiv nici nu eram chiar așa grasă: o femeie în plină maturitate, cu formele rotunde și împlinite, capabilă încă să stârnească dorința bărbaților. De altfel îl auzisem odinioară pe tata spunând că majoritatea acestora mint atunci când spun că preferă vinurile seci și femeile slabe. În realitate le plac femeile planturoase, pe care atunci când le strângi în brațe, ai, slavă Domnului, ce apuca!
Și dintr-o dată am fost copleșită de o dorință năpraznică, iar imaginea unui mădular bărbatesc lung și învârtoșat mi-a tulburat gândurile.
Simțeam că nu mă mai pot stăpâni, mi-am vârât mâna între picioare și am început să mă frec.
În cele din urmă nu e maiorul von Kleist singurul bărbat de pe fața pământului.
Doamne, oare cum mi-ar fi făcut lucrul acela părintele Hermann?

gertrude

Posted in Uncategorized on decembrie 16, 2014 by Octavian Soviany

2
Această seară plăcută, petrecută în tovărășia părintelui Hermann m-a făcut să uit pentru moment supărările. Începeam să nădăjduiesc că Siegfried o să-și redobândească până la urmă luciditatea și lucrurile își vor intra din nou în făgașul obișnuit. De la București nu mai venea nici o scrisoare.
Deși părintele mă încredințase că se va ruga stăruitor pentru mine, se vede că Dumnezeu ținea să mă încerce în continuare: m-am pomenit într-o dimineață convocată printr-o hârtie oficială la Gestapo. Nu-mi place să am de-a face cu autoritățile și mă simt complet dezarmată în fața unui slujbaș public, iar gândul că voi avea de-a face cu poliția politică (oare Siegfried să fie pricina?) îmi făcea genunchii să tremure.
M-am prezentat cu inima strânsă la interogatoriu.
Se pare că oamenii Gestapoului nu se grăbeau: am fost lăsată să aștept mai bine de-o oră într-o săliță pustie și neîncălzită. Nu se auzea nicăieri nici un zgomot, nu se simțea nicăieri nici o mișcare, aveam impresia că mă aflu la sute de kilometri de orice așezare locuită de oameni.
Începuse să-mi fie frică, teribil de frică. Mi se părea că portretul lui Himmler atârnat pe peretele zugrăvit într-un verde murdar se uită la mine amenințător. De ce mă chemaseră, ce doreau de la mine? Eu sunt o femeie simplă, poate chiar cam săracă cu duhul, habar n-am de politică. Am socotit mereu că politica trebuie lăsată pe seama bărbaților, femeile să-și vadă de casă și mai ales să facă copii, sunt convinsă că aducerea pe lume a unui copil e un act profund patriotic.
Stăteam așa, cufundată în gânduri, întrebându-mă care să fie rostul acestei convocări neașteptate, când deodată am auzit răsunând undeva un urlet îngrozitor, urmat apoi de câteva urlete mai înfundate, iar pe urmă s-a făcut iarăși tăcere. O tăcere sinistră care nu avea parcă nimic omenesc.
Eram aproape moartă de frică, iar palmele începuseră să-mi transpire din abundență.
Ceasul de pe perete arăta că așteptam exact de o oră și cincisprezece minute.
În cele din urmă în săliță și-a făcut apariția un subofițer SS care mi-a cerut să-l urmez. Am fost condusă pe niște coridoare lungi și pustii, luminate de niște becuri anemice. Era așa liniște încât îmi auzeam limpede bătăile inimii. Pe neașteptate, însoțitorul meu s-a oprit în fața unei uși capitonate și mi-a făcut semn să intru.
Am pătruns într-un birou modest și m-am pomenit în fața unui bărbat de vreo treizeci de ani, cu o figură desăvârșită de arian. Purta un costum civil de stofă englezească, o cămașă impecabil scrobită și o cravată de un roșu aprins, care contrasta strident cu sobrietatea costumului său cenușiu.
M-a invitat să mă așez pe scaunul din fața lui și mi-a oferit o țigară.
Când iau țigara observ că degetele îmi tremură vizibil. Gestapovistul îmi oferă un
un foc și îmi spune cât de rău îi pare că a trebuit să mă deranjeze pentru câteva mici întrebări de rutină. O să dureze puțin, foarte puțin, poate cel mult o jumătate de oră. El personal are toată convingerea că sunt o excelentă femeie germană.
Bărbatul din fața mea nu are nimic amenințător, seamănă cu un slujbaș oarecare, nevoit să îndeplinească niște formalități, iar țigara mă liniștește. N-am început să fumez în mod regulat decât după plecarea la București a lui Siegfried, până atunci trăgeam pe ascuns o țigară la câteva zile, căci soțul meu nu poate suporta mirosul de tutun. Prietenele mele susțin însă că fumatul slăbește, iar câteva dintre ele sunt fumătoare convinse.
Gestapovistul mă lasă să-mi fumez țigara în liniște, scoate din sertarul biroului un dosar, pe care începe sa-l frunzărească cu un aer absent și din când în când se uită la mine cercetător. Între timp apare în birou și o femeie între două vâsrte, care îmi pune dinainte o ceașcă cu ceai și o farfurioară cu câteva fursecuri, apoi se așază la o masuță pe care se găsește o mașină de scris.
În sfârșit, omul Gestapoului își drege glasul și îmi atrage atenția că tot ce voi spune începând din acest moment o să se consemneze în scris. Mă sfătuiește să răspund cu sinceritate la toate întrebările lui, orice minciună ar putea avea urmări dintre cele mai neplăcute. De altfel instituția de care aparține urmărește doar binele Germaniei, iar sinceritatea mea ar fi cea mai bună dovadă a atașamentului meu față de Reich și față de Fuhrer.
Așa cum bănuiam, obiectul discuției noastre e Siegfried: sunt întrebat dacă soțul mai avusese vreodată tulburări de comportament și dacă l-am suspectat că ar suferi de vreo boală psihică.
Îmi amintesc de vorbele socrului meu: că ar fi infinit mai bine ca Siegfried să fie nebun și nu trădător. Îi spun gestapovistului că până la plecarea lui în România soțul meu fusese omul cel mai echilibrat cu putință. Dar, din păcate, scrisorile ce le primesc de la București au devenit din ce în ce mai ciudate și mai incoerente, așa că sunt îngrijorată pentru sănătatea lui Siegfried, poate ar trebui convins să se adreseze unui psihiatru, poate că ar avea nevoie de un tratament.
Polițistul vrea să-i vorbesc amănunțit despre scrisori. Desigur nu-i pot ascunde faptul că în ultima dintre ele, scrisă în termeni aproape insultători, maiorul von Kleist îmi propune să divorțăm. Acum omul din fața mea devine foarte atent și mă întreabă dacă e cumva la mijloc o altă femeie. Mă ia gura pe dinainte: în scrisori nu se pomenește de așa ceva, se fac doar niște aluzii răutăcioase la trupul meu nu foarte bine făcut și la lipsa mea de senzualitate auzisem însă de la socrul meu că la București Siegfried von Kleist fusese văzut în compania unei străine suspecte. Gestapovistul schițează un gest de revoltă. Cum este posibil ca un ofițer german să renunțe la o femeie atât de atrăgătoare? Nu vrea să-mi facă complimente, nu e treaba lui să complimenteze femeile cu care îl pune în contact datoria, dar trebuie să-mi mărturisească un lucru: orice bărbat normal ar fi fericit să aibă o aventură cu o femeie ca mine. Dar firește, domnul von Kleist nu mai este un bărbat normal, poate nici n-a fost vreodată. Din informațiile de care dispune rezultă că bărbatul meu s-a amestecat la București (dar oare numai la București?) în niște lucruri murdare, care ar putea dăuna întregii familii; nu are nici un rost să săr în apărarea acestui soț infidel, cînd e în joc soarta familiei și a copiilor.Nu-i așa că am un fiu pe frontul de răsărit? Ar fi o mare nenorocire dacă acest tânăr încă atât de creud și-ar distruge cariera de ofițer din pricina unui părinte iresponsabil.
Mi se pare că deslușesc în cuvintele gestapovistului un fel de amenințare voalată. În definit von Kleist e un bărbat în toată firea, în stare să se apere singur, dar Gunter e un copil și în calitate de mamă trebuie să-l apăr cu orice preț. Și îi spun polițaiului că fiul meu e devotat trup și suflet Germaniei și Fuhrerului, căruia îi știe pe de rost multe din cuvântări.
Mi se pare că interlocutorul meu mă ascultă cam plictisit, apoi îmi spune că s-au făcut toate verificările necesare și că din rapoartele comandantului său rezultă că Gunter a început să dea unele semne de indisciplină. Corespondează oare cu tatăl său? Oare nu cumva scrisorile acestuia exercită asupra lui o influență nefastă? Ce dracu, maiorul von Kleist a devenit atât de lipsit de discernământ?
Habar n-am ce îi scrie maiorul lui Gunter, dar mi se pare inadmisibil ca acesta să aibă de suferit pentru nebunia tatălui său. Gunter e carne din carne mea (din păcate n-am reușit să-i insuflu dragostea pentru sfânta noastră biserică romano-catolică), iar von Kleist a fost pentru mine mereu un străin ce mă sâcâia (acum îmi dau seama cât de tare mă sâcâia) cu ideile lui despre datorie, disciplină și uniforma ofițerească.
Gestapovistul mi-a observat tulburarea. Îmi întinde din nou pachetul de țigări, îmi spune că dacă voi da în continuare dovadă de aceeași sinceritate îmi poate da cuvântul lui de onoare că nici un fir de păr nu se va clinti de pe capul lui Gunter, apoi mă întreabă brusc ce știu despre relațiile lui Siegfried von Kleist cu amiralul Canaris
Evident, nu știam mare lucru. Maiorul nu-mi vorbea niciodată despre relațiile lui de serviciu. Am răspuns că acesta este, din câte cunosc, un vechi prieten al socrului meu, în a cărui casă l-am întâlnit de câteva ori. Mi se părut un ins bățos și înfumurat, pe care nu-l interesau decât caii și câinii de vânătoare.
Gestapovistul făcu o figură îngrijorată. M-a întrebat dacă știu că Abwehr-ul ajunsese o pepinieră de trădători și că Wilhelm Canaris nu se mai bucură de multă vreme de încrederea Fuhrer-ului.Chiar și socrul meu, un ofițeri de altmintelea remarcabil, se pare că ar fi amestecat în acțiunile perfide ale amicului său, ce mai, toți bărbații din familia Kleist ridică semne uriașe de întrebare.
Și oare nu fusese bărbatul meu coleg de școală cu un alt potențial trădător, mareșalul Rommel, pe care doar extraordinarul său prestigiu în rândurile armatei îl ferise până acum de întrebările Gestapoului?
Am rămas mută de uimire: îi considerasem până atunci pe acești oameni slujitori de nădejde ai Reich-ului și nici nu-mi putusem închipui că în jurul lor ar putea să planeze cea mai mică umbră de suspiciune.
În vremea asta gestapovistul vorbea mai departe. E neîndoielnic că, având asemenea prieteni și asemenea rude apropiate, soțul meu ajunsese să le împărtășească opiniile nebunești. Nu-l auzisem niciodată exprimându-se ireverențios despre Fuhrer?
Atunci mi-am amintit că l-am auzit pe maior spunând în mai multe rânduri că războiul cu rușii era o mare eroare și că Hitler împinge Germania în prăpastie.

din moartea lui siegfried

Posted in Uncategorized on decembrie 15, 2014 by Octavian Soviany

GERTRUDE
1
Siegfried cu siguranță a înnebunit.
Ultima lui scrisoare m-a pus foarte tare pe gânduri. E o scrisoare ciudată, incoerentă, aproape insultătoare, așternută cu niște litere diforme, asemănătoare cu picioarele de păianjen. Și cât de frumos și de ordonat era odinioară scrisul soțului meu!
Nu știu pentru care păcate, ale mele sau ale altora, sunt nevoită să îndur bătaia lui Dumnezeu. Mai întâi necazurile cu Gunter, iar acum această scrisoare, în care Siegried îmi propune să divorțăm. Înainte de începutul războiului eram o familie fericită, aș putea spune chiar o familie germană model, iar singura mea supărare era că n-am putut aduce pe lume mai mulți copii. Acum toate s-au întors cu susul în jos, toată lumea e agitată, circulă zvonuri îngrijoarătoare despre situația de pe frontul rusesc, iar pe stradă mi se întâmplă adesea să văd oameni care vorbesc singuri. Poate că Siegfried n-a fost un soț din cale afară de tandru, obișnuia să spună că o tandrețe exagerată e nepotrivită cu uniorma de ofițer, dar ținea cu siguranță la mine în felul lui și sunt sigură că nu m-a înșelat niciodată. Cine știe ce cocotă bucureșteană i-o fi sucit mințile, am auzit că româncele sunt toate niște destrăbălate!
M-am hotărât să-i arăt scrisoarea părintelui Hermann, am nevoie mai mult ca oricând de o îndrumare duhohnicească. Și voi vorbi neapărat cu socrul meu, care bănuiesc că încă mai are o anumită influență asupra lui Siegfried.

Am ajuns devreme la biserică, mai era mult până la începerea liturghiei și nu erau prezente decât câteva băbuțe: veșnicele bătrâne în doliu, care își vor fi pierdut cine știe ce ființe dragi în pacostea asta de război ce pare că nu se va mai isprăvi niciodată.
Le privesc mereu cu compătimire, pentru că nu peste mult voi fi și eu o asemenea bătrână, a cărei singură alinare a mai rămas doar credința în dragostea și puterea lui Dumnezeu. Oglinda îmi arată că pe fața mea semnele bătrâneții au devenit tot mai vizibile, iar la colțurile buzelor mi-au apărut de la o vreme două cute adânci. N-am fost de altfel niciodată o femeie prea atrăgătoare și nu l-aș fi cucerit niciodată prin farmecele mele pe Siegfried, căsătoria noastră s-a înfăptuit din voința părinților, dar adeseori asemenea căsnicii sunt mai izbutite decât cele din dragoste.
Eram încă din adolescență prea grasă, iar mama obișnuia să spună că semăn perfect cu o gâscă mare și albă și că probabil nu mă voi mărita niciodată. Curele de slăbire severe n-au servit la nimic, dar socrul meu m-a găsit totuși potrivită de soție lui Siegfried, interesele de familie contează în ochii lui mult mai mult decât frumusețea.
Totuși bănuiesc că Siegrfied s-a decis greu să mă ia de nevastă, logodna noastră s-a prelungit mult, iar atunci când în sfârșit m-a cerut de soție lângă mormântul lui Heinrich de la Wannsee am fost oarecum surprinsă, credeam că relația noastră intrase pentru totdeauna într-un punct mort.
M-am străduit să fiu o bună soție germană și să-i dau o creștere cât mai bună Gunther, căruia n-am reușit să-i insuflu însă, din păcate, dragostea pentru sfânta noastră biserică romano-catolică. La fel ca mulți tineri din ziua de azi fiul nostru crede numai în Fuhrer. De altfel nici Siegfried nu merge la biserică niciodată.

Am rămas după slujbă să-i arăt părintelui Hermann scrisoarea lui Siegfried.
Părintele e duhovnicul meu doar de câteva luni, mi-a fost recomandat cu limbă de moarte de bunul Pater Anselmus, care a fost chemat la cele eterne și s-a stins rugându-se pentru mântuirea enoriașilor săi și gloria veșnică a Germaniei.
Însă de la prima noastră întrevedere, mi-am dat seama că părintele Hermann e un bărbat pe care te poți bizui. Nu e așa sever ca Pater Anselmus, e un om încă destul de tânăr, bondoc și rotofei în obraji, întotdeauna bine dispus, care știe să le insufle și credincioșilor săi veșnica lui bună-dispoziție.
M-am văzut nevoită să-i mărturisesc că de la plecarea lui Siegfried în misiune la București, diavolul a început să mă ispitească, trimițându-mi tot soiul de visuri pline de desfrânări. Atunci părintele a căzut câteva clipe pe gânduri, apoi m-a sfătuit să-mi cumpăr o bicicletă. Niște plimbări zilnice cu bicicleta până la lacurile din apropierea Berlinului sunt un excelent remediu împotriva visurilor de soiul acesta, de care, de la începutul războiului, sunt încercate multe femei. Dorința trupească nu poate fi stârpită – așa cum pot să creadă doar sufletele cele mai nevinovate – doar cu Pater noster și Ave Maria.
Trebuie să recunosc că la început povața părintelui Hermann mi s-a părut cam excentrică. Nu mai mersesem cu bicicleta din adolescență și mă gândeam ce impresie penibilă ar putea să stârnească o femeie grasă și aproape bătrână călare pe bicicletă. I-am urmat totuși sfatul, fiindcă venea din partea unui duhovnic cu multă experiență, despre care se vorbea printre credincioase că este înzestrat cu puteri spirituale ieșite din comun.
Așa am prins obicei să fac, de două ori pe săptămână, excursii cu bicicleta prin împrejurimile Berlinului. Parcă în virtutea unui reflex, pedalez totdeauna spre Wannsee, amintindu-mi pe drum micile episoade ale lungii mele logodne cu Siegried, dar nu mă oprec niciodată la mormântul lui Heinrich: locul acela îmi provoacă o repulsie instinctivă.
Mersul cu bicicleta este totuși pentru mine obositor, dar mă va ajuta să mai dau jos câteva kilograme (acum nu mai semăn cu o gâscă, semăn cu o balenă) și este esențial pentru sănătatea mea mentală, așa cum mă încredințează cu ocazia fiecărei spovedanii părintele Hermann.
Oare ce ar spune Siegfried dacă m-ar vedea călare pe bicicletă?
Bănuiesc că s-ar înfuria, iar pe fața lui ar apărea iarăși aceea stâmbătură oribilă care îi trădează de fiecare dată nemulțumirea: mersul pe bicicletă nu e un divertisment tocmai potrivit pentru o soție de ofiețer.

După ce a citit cu atenție scrisoarea lui Siegfried, părintele Hermann a clătinat din cap a compătimire și a încercat să mă îmbărbăteze: uneori Dumnezeu ne supune din senin la niște încercări grele, dar ne dă și puterea să trecem cu bine prin ele și nimic nu ajută mai mult în asemenea împrejurări decât rugăciunea adevărată, rugăciunea izvorâtă din inimă.
Lucrurile se vor îndrepta dacă voi da dovadă de credință, răbdare și înțelegere. Războiul a sucit mințile oamenilor, iar persoane dintre cele mai echilibrate au început să aibă comportări neobișnuite, așa cum i se întâmplă să audă zilnic la scaunul spovedaniei.
Mi-a făgăduit că se va ruga pentru mine, iar la despărțire m-a privit cu căldură și mi-a reținut îndelung mâna.
Neîndoielnic, duhovnicul meu are o inimă iubitoare și plină de duioșie, o inimă mai mult de femeie decât de bărbat..

Vizita pe care i-am făcut-o socrului meu după ce am plecat de la biserică mi-a sporit grijile..
E și el îngrijorat din cauza lui Siegfried, căruia se pare că atmosfera nesănătoasă a Bucureștiului i-a distrus nervii. De câteva luni soțul meu se comportă ciudat și a început să bea fără măsură, iar la beție săvârșește fapte necugetate, total nepotrivite pentru un militar german. Și a fost văzut de mai multe ori în compania unui personaj feminin dubios, despre care se bănuiește că ar fi agentă britanică.
Oare din pricina acestei femei vrea Siegfried să ne despărțim?
Îi spun la rândul meu bătrânului general (Doamne, cât de mult a îmbătrânit în ultima vreme!) că scrisorile care îmi sosesc de la București sunt tot mai bizare și tot mai incoerente și că Siegfried tocmai m-a înștiințat că intenționează să divorțeze. Generalul nu pare mirat și îmi spune că fiul său nu merită poate o soție ca mine. Presimte că lucrurile se vor isprăvi prost: Gestapoul e cu ochii pe Siegfried, și, oricât de multă prețuire i-a arătat pe vremuri amiralul Canaris, soțul meu se găsește acum pe marginea unei prăpastii.
Apoi, coborând vocea, îmi șoptește că n-ar fi exclus ca Siegfried să fie nebun, în familia Kleist au mai fost câteva cazuri de nebunie. Dar dacă e totuși altceva la mijloc? E îngrozit de ideea că ar putea fi tatăl unui trădător.
Cred că m-am făcut palidă la față ca moartea, în timp ce încercam să îngaim că Siegfried n-ar fi niciodată capabil de o asemenea faptă: pentru el nu există nimic mai sfânt pe fața pamântului decât dragostea pentru Germania, credința față de Fuhrer și respectul pentru uniforma pe care o poartă.
„Să dea dumnezeu să fie așa” – spune socrul meu, aruncându-mi o privire posomorâtâ.

Spre deosebire de alte personaje ale istoriei noastre, Gertrude von Kleist nu suferă de boala grafomaniei. De fapt această femeie de treabă n-a scris în viața ei decât niște scrisori extrem de convenționale, în care se mai strecurau uneori și câteva mici greșeli de gramatică, așa că ne-am decis să scriem în locul ei. Și a trebuit să facem un oarecare efort pentru a pătrunde în pielea unei doamne de patruzeci și unu de ani, predispusă spre obezitate, al cărei orizont intelectual se limitează cu strictețe la problemele vieții de familie și la sfaturile duhovnicești ale părintelui Hermann. Cel mai mult ne intrigă – trebuie să recunoaștem – recenta ei pasiune pentru umblatul cu bicicleta. A început să o folosească și atunci când merge la cumpărături și apariția ei nu trece niciodată neobservată, deși Berlinul e tot mai populat în ultimul timp cu prezențe excentrice.
Despre un asemenea personaj nici nu prea ai ce scrie și înțelegem cu ușurință răceala cu care o tratează maiorul von Kleist. N-ar fi de mirare să aflăm că în timpul actului amoros (nu și-ar neglija cu nici un preț datoriile conjugale, bărbatul trebuie să capete fără cârteală ceea ce i se cuvine) se gândește la o nouă rețetă de chiftele de varză sau papanași.
În zadar am căuta în preajma ei umbrele întunecate ale Nibelungilor, acestea nu se arată decât atunci când trebuie și acolo unde trebuie.
Până și noi am introdus-o în istoria noastră din pură condescendență.

Frieda a devenit nespus de cheltuitoare, m-am hotărât să-mi fac singură cumpărăturile. Alimentele au devenit tot mai greu de procurat și astăzi abia am izbutit să fac rost de o pulpă de oaie. Cina din seara asta e mai deosebită, l-am invitat la masă pe părintele Hermann, personal mă mulțumesc cu un sote de legume,și așa am 86 de kilograme.
Am găsit în cămară și două sticle de vin. Sunt acolo încă dinaintea plecării lui Siegfried în România.
Am avut emoții până în ultima clipă: mă temeam ca pulpa de oaie să nu iasă prea tare (am ținut s-o pun la cuptor cu mâinile mele) fiindcă îl auzisem pe părintele Hermann plângându-se adesea că are un stomac delicat și o digestie cam anevoioasă: după câte a făcut pentru mine, omul acesta de inimă merită cel puțin o cină pe cinste.
Când am auzit țârâitul soneriei, m-am intimidat ca o școlariță înaintea unui examen sever. Era pentru prima dată când duhohnicul meu mă onora cu o vizită.
Părintele s-a așezat la masă fară fasoane și, spre marea mea bucurie, a mâncat bine și a băut bine. Spunea că nu mai gustase de mult ceva așa bun, mi-a lăudat în mai multe rânduri friptura și a declarat că Siegfried trebuie că și-a pierdut mințile dacă vrea să divorțeze de o soție ca mine. Laudele părintelui Hermann m-au făcut să roșesc până în albul ochilor și abia îndrăzneam să ciugulesc o bucățică de cartof și puțină salată de varză. În schimb mă bucuram că musafirul are o poftă de mâncare zdravană, acceptă și o doua porție și are grijă să golească farfuria până la fund.
Mi-am amintit că Siegfried nu mi-a lăudat niciodată talentele de bucătăreasă, deși se spune că aș găti foarte bine. La masă era parcă mereu cu gândul în altă parte, mânca ca un automat, înghițind mecanic tot de i se punea dinainte, fără ca vreodată să-i apară pe față vreo expresie oarecare. Iar când îndrăzneam să-l întreb dacă mâncarea este gustoasă, se mulțumea să încuviințeze din cap, iar în caz că se întâmpla să fie bine dispus, obișnuia să adauge că un ofițer al Wermacht-ului nu trebuie să fie mofturos la mâncare, orice mâncare, dacă e sănătos gătită, e la fel de bună și de hrănitoare ca oricare alta. În privința asta Gunter seamănă perfect cu tatăl său și nu o dată mi-a aruncat în obraz exemplul Fuhrerului, care e o pildă de cumpătare la mâncare și băutură și se cuvine să fie modelul oricărui tânăr german.
Nu la fel stau lucrurile cu părintele Hermann: în timp ce Siegfried și Gunter se hrănesc, părintele mânîncă cu adevărat. E drept că n-o face cu prea multă distincție (Siegfried și Gunter mânuiesc tacâmurile cu o eleganță desăvârșită), dar văzându-l cu câtă plăcere duce furculița la gură nu se poate să nu remarci că acest bărbat dintr-o bucată (am auzit că e băiatul unui croitor din Bremen) știe să prețuiască cum se cuvine strădania unei bucătărese.
Văd că părintele nu se dă în lături nici de la băutură. Iar pe măsură ce mănâncă și bea, bea și mănâncă devine tot mai roșu la față, limba i se dezleagă și ochii încep să-i sclipească. În timpul mesei mi-a pus de câteva ori ca din întâmplare mâna pe coapsă, dar nu-l pot bănui pe un asemenea om de nici o pornire necuviincioasă, a fost pur și simplu un gest de prietenie. Are niște mâini durdulii și păroase, a căror atingere m-a săgetat până-n adâncul rărunchilor.

femeia mascata

Posted in Uncategorized on decembrie 14, 2014 by Octavian Soviany

6
După cearta aceea cumplită, sora mea nu mi-a vorbit câtva timp, nici nu a mai trecut pragul camerei mele. În sfârșit eram lăsat în pace să scriu și după doar trei zile și nopți de muncă îndârjită am încheiat, cu pleopele înroșite de veghe, Familia Schroffenstein și, deși epuizat, eram cât se poate de mulțumit. Iată că izbutisem în cele din urmă să duc la bun sfârșit o piesă de teatru. o piesă despre dragoste, ură și moarte, care era totuși altceva decât Romeo și Julieta.
Aveam nevoie de un somn adânc și odihnitor, dar nu reușeam nici în ruptul capului să adorm. În urechile mele răsunau crâmpeie de replici, iar prin fața ochilor mi se părea că zăresc perindându-se umbrele întunecate ale Schroffeinsteinilor, cu figurile lor schimonosite de ură. Atunci l-am chemat pe băiatul care mă servea și i-am poruncit să-mi aducă pe furiș în cameră, păzindu-se strașnic de Ulrike, niscaiva sticle de șnaps.
Pe timpul bolii și al convalescenței nu pusesem în gură nici un strop de alcool, ba chiar și dorința de a bea dispăruse.
Acum m-am repezit cu lăcomie la băutură și am golit pe nerăsuflate o jumătate de sticlă, iar efectul imediat a fost un val de căldură care, pornind din stomac, mi se răspândea cu repeziciune în mădulare, urcând pe urmă la creier, provovocându-mi o stare deșucheată de entuziasm.
Am început să mă plimb cu pași mari prin odaie, declamând cu glas tare versurile pe care le mai țineam minte din Familia Schroffestein. Nu mai îmi pasă câtuși de puțin că Ulrike ar putea să mă audă, naiba s-o ia de Ulrike! În momentele acelea nu mai îmi iubeam deloc sora, o socoteam o cotoroanță, o femeie îmbătrânită de timpuriu, cicălitoare și arțăgoasă, care îmi otrăvea viața cu dragostea ei posesivă, care avea până la urmă ceva maladiv și poate chiar necuviincios. Mă trata ca pe papă-lapte, ca pe un adolescent incapabil să se maturizeze, care avea încă nevoie de o dadăcă. Îmi era silă de toaletele ei austere, de moravurile sale severe, până și de buzele ei subțiri și decolorate, pe care sunt singur că nu le sărutase nici un bărbat. Spre deosebire de Wilhelmine von Zenge, Ulrike ar fi reușit poate să fie o excelentă soție de pastor, dar în nici un caz iubita unui artist.
De acum înainte n-o să-i mai îngădui să se amestece în viața mea personală și o voi trata cu o amabilitate rece, ca pe o rudă îndepărtată, având grijă mereu ca între noi să existe mereu o distanță de cel puțin o sută de leghe.

După ce am golit prima sticlă de șnaps, am fost cuprins de un început de toropeală și m-am așezat pe marginea patului, cu fruntea sprijinită în palme. Acum mi se părea că îmi judecasem sora prea aspru cu câteva minute mai înainte. În ciuda posesivității sale tiranice era limpede că mă idolatriza, iar bunele sale intenții nu puteau fi puse la îndoială. Apoi m-am gândit că răcnetele mele de adineauri au fost auzite nu doar de Ulrike, ci și de alți musafiri ai hotelului, care probabil mă vor socoti fie un bețivan pus pe gâlceavă, fie un om cu mințile rătăcite. Iar în felul acesta nu mă compromisesem doar pe mine,ci îmi compromisesem și sora, care nu merita din partea mea un asemenea tratament. Și pentru ce mă entuziasmesem atât de tare? Pentru o piesă de teatru, lipsită poate de originalitate, pe care mulți o vor socoti o pastișă după Shakespeare,mai mult sau mai puțin reușită, și o vor trata cu indiferență, dacă nu chiat cu dispreț.
Erau stările prin care treceam de obicei la beție: puseurile violente de entuziasm erau urmate de accese de melancolie morbidă, de descurajare și neîncredere în înzestrarea mea de artist. Dacă posedații obișnuiți sunt stăpâniți de un singur demon, pe mine puseseră stăpânire mai mulți, furișați fiecare în câte o țainiță a minții mele și împărțindu-mă între ei ca pe o porție de friptură. De aici nevoia de a bea uneori până la uitarea deplină de sine, chiar dacă trezirea de după e încă și mai dureroasă, și mai înspăimântătoare, chiar dacă, așa cum știu prea bine, boala mea sufleteacă nu poate avea decât un singur remediu: gestul acela izbăvitor, la care mă gândesc încă din adolescență și pe care n-am găsit încă puterea să-l săvârșesc. În locul atâtor și atâtor sticle de șnaps, care mi-au adus alinare doar pentru moment, puțină tinctură de opiu i-ar potoli pentru totdeauna pe toți acești monștri lăuntrici, aducându-mi în sfârșit liniștea mult dorită și facându-mă să-mi recapăt stima de mine însumi.
Dar nu e chiar așa simplu să înghiți tinctură de opiu, mai ales atunci când ești o ființă lașă și lipsită de caracter.

Biruit în cele din urmă de băutură, am căzut într-un somn agitat, bântuit de visuri ciudate. Se făcea la un moment dat că mă găseam într-un fel de bucătărie țărănească, cu grinzi de stejar masive, de care atârnau șunci afumate și funii grele de ceapă, și mă bălăceam împreună cu Ulrike într-o copaie cu apă fierbinte. Eram amândoi goi. Corpul surorii mele arăta așa cum îl văzusem în copilărie aceiași sâni mari și pietroși, aceleași coapse albe, rotunde și dolofane care îmi mai tulburau și acum uneori amintirile. Ulrike mi-a întins o coajă uscată de săpun și mi-a spus să mă frec bine peste tot, căci mă întorsesem din război murdar și plin de păduchi, cu o rană urătă la abdomen. Am încercat să mă săpunesc cât mai vârtos, dar săpunul nu făcea clăbuci aproape deloc, iar Ulrike mă privea încruntată, mârâind printre dinți că sunt un neîndemânatic. Am încercat să îngaim niște vorbe de scuză, dând vina pe calitatea săpunului. Atunci sora mea mi-a luat din mână bucățica de săpun și a început să mă frece: pe gât pe umeri, pe piept, apoi i-am simțit degetele coborându-mi pe pântece, tot mai jos, înfundându-se în părul des de pe pubis și căutându-mi bărbația cu lăcomie. Atunci am scos un urlet de groază și, făcând un efort uriaș, am reușit să deschid ochii. Nici măcar în vis nu trebuia să se întâmple una ca asta!

Am avut prilejul să ne aflăm de nenumărate ori în preajma Singuraticului când acesta dormea, doborât de oboseală sau băutură, după cum, tot de nenumărate ori, am stat lângă patul maiorului Siegfried von Kleist și i-am privegheat somnul, căci nimic nu e mai relevant pentru un născocitor de istorii decât să cerceteze felul în care dorm personajele lsale, amănunt ce poate avea uneori precizia și însemnătatea unei fișe caracteriologice. Și am putut să constatăm cu această ocazie același aer de familie, care ne avertizează că nu putem ști niciodată unde începe cu adevărat o istorie, acum sau înainte cu mai bine de o sută de ani.
Amândoi aveau un somn agitat, dormeau totdeauna pe burtă, iar corpul lor era cuprins în timpul somnului din senin de niște zvârcolituri puternice, care aveau câteodată intensitatea unui atac de epilepsie. Și nu putem pune în totalitate aceste zvârcolituri pe seama alcoolului, ar fi o explicație prea simplistă și o bătaie de joc la adresa cititorului perspicace, care știe întotdeauna ceva mai mult decât autorul despre destinele personajelor. Nu., domnilor, în povestea asta trebuie că sunt amestecate umbrele întunecate ale Nibelungilor, întotdeauna prezente, mai pe față, mai pe ascuns, în paginile acestei istorii, indiferent dacă maiorul von Kleist visează un picior mare de cal ce se desprinde pe pe pânza unui ecran cinematografic, pregătindu-se să-l strivească, iar Singuraticul trupul gol al lui Ulrike. Avem în această privință mărturiile lunei, martorul cel mai demn de încredere, exceptându-l pe Dumnezeu, care e întors însă și de data aceasta cu ceafa la noi și vorbește la telefon.
Luna a fost de altfel prezentă în camera Sinfuraticului și în noaptea de groază despre care vorbesc însemnările de mai sus, dar mai ales a fost prezentă în visurile acestuia unde noi putem să pătrundem mai anevoie și vă poate încredința că Ulrike era o femeie foarte bine făcută la trup, pe care ar fi dorit-o cu siguranță orice bărbat, dar din fericire pentru ea luna, nu e nici bărbat, nici femeie, e doar un biet satelit menit să se învîrtească în jurul Pământului, o planetă ce i se pare vrednică de disprețuit și pe care totuși o privește adesea cu fascinație și o cunoaște mai bine decât oricare din locuitorii ei.
Prin urmare, dacă vreți să știți mai multe despre personajele noastre, întrebați luna. Si veți affla tot ce noi nu știm, nu putem sau nu vrem să destăinuim. Dacă am admis împreună că în însemnările maiorului neamț și ale Singuraticului, în epistolele lui Gunter și chiar în notițele unui spirit integru până la nebunie, cum e comisarul MK se pot strecura voit unele neadevăruri, de ce nu ne-ați da și nouă cel puțin dreptul minciunii prin omisiune?

Atunci am scos un urlet de groaza și, făcând un efort uriaș, am reușit să deschid ochii.
Cineva stătea aplecat deasupra patului meu.
Afară se înnoptase, iar razele lunii băteau cu putere în cameră, iscând o lumină misterioasă și fantomatică. Așa am putut descoperi că vizitatorul meu nocturn era o femeie. O femeie ce purta o cămășa subire de noapte, pe sub care i se puteau ghici formele voluptuoase, și avea fața acoperită cu o mască neagră de catifea.
Văzându-mă că deschid ochii și că vreau să să ridic în capul oaselor mi-a făcut semn să stau liniștit, apoi i-am simțit simțit mâna fierbinte strecurându-mi-se sub cămașă și mângâindu-mi îndelung pieptul.
La început am vrut să strig servitorii, dar buzele mi-au rămas pecetluite și limba paralizată. Nu puteam schița nici un gest, trupul meu i se abandona în totalitate și m-am gândut că femeia aceea nu putea fi decât moartea. Îmi era frică, dar, în același timp, începeam s-o doresc. Iar atunci când degetele ei au început să-mi coboare pe pântece, afundându-se în părul des pe pubis, mădularul meu a ridicat capul.
Femeia l-a apucat strâns și a scos un geamăt prelung.
Atunci am apucat-o de mijloc, am răsturnat-o peste mine și i-am ridicat cămașa până la umeri. Am mușcat-o de gât, iar ea m-a mușcat cu violență de buze. Apoi am început să-i sug și să-i mușc sfârcurile, să-i frământ fesele rotunde și tari și coapsele voluptuoase.
Nu simțisem niciodată până atunci o dorință trupească atât de năpraznică.
Am întors-o brutal cu fața în sus, m-am aruncat asupra ei ca o fiară flămândă și am pătruns-o adânc.
Cred că urletele noastre de voluptate se auzeau în tot hotelul, din fericire la data aceea destul de pustiu.
Era negreșit moartea, numai moartea poate fi atât de erotică.

Am adormit când dimineața începea să albească la geam, năruit de plăcere, cu mâna vârâtă între coapsele ei. M-am trezit la lăsarea serii, cu gura amară și gândul tulbure, și am întins mașinal mâna după sticla de șnaps. Femeia mascată nu mai era nicăieri, doar cearșaful boțit, pe care se lăbărța o pată mare de spermă, mă încredința că totul se petrecuse aievea
Încercam să-mi readuc în memorie trupul, nespus de bine făcut, al necunoscutei, ale cărui farmece mă duseseră aproape de pragul turbării. Mi se dăruise cu disperare, ca și cum ar fi făcut dragoste pentru ultima oară în viața ei. Simțeam totuși că peste această noapte de voluptate plana ceva morbid, ceva tulbure, ceva oarecum nelegiuit și că ar trebuie să-i șterg pentru totdeauna cu buretele. Iar atunci când am descoperit că nu mai la gât lănțișorul de argint căpătat de la Lisbeth un fior rece mi-a scuturat trupul de sus până jos.
Mi-am amintit că uneori, spre a duce călugării la pierzanie, diavolul obișnuiește să apară în chiliile lor în chip de femeie.
Cu cât îmi aminteam mai amănunțit de necunoscută, visul de dragoste se transforma tot mai mult în coșmar. Nu putea fi decât un duh rău, un demon ieșit din tenebrele iadului spre a mă însemna pentru totdeauna cu pecetea lui diavolească.
Apoi dintr-o dată am scos un urlet de spaimă și de oroare: în inima mea începuse să încolțească o bănuială cumplită, o bănuială pe care nu voi avea niciodată curajul să o aștern pe hârtie.
Am auzit că în familia noastră au mai fost câteva cazuri de nebunie.

femeia mascata

Posted in Uncategorized on decembrie 13, 2014 by Octavian Soviany

5
În curând dragostea mea pentru Franța avea să se transforme într-o ură năpraznică. La puțin timp după ce am părăsisem Hotel-Dieu,mi-am adunat de pe fundul buzunarelor puținii bani ce-mi mai rămăseseră, mi-am vândut toate hainele, mi-am cumpărat dintr-o prăvălioară de haine vechi niște straie simple de lucrător și, înșelând iarăși vigilența lui Ernst, am părăsit într-o dimineață Parisul, îndreptându-mă spre Boulogne.
Hotărâsem să fac drumul pe jos: prin punga mea bătea vântul și ceea ce mai aveam abia dacă-mi ajungea pentru puțină pâine și brânză și pentru câteva picături de vin ieftin. Era o toamnă ploioasă și rece, nu se putea înnopta á la belle étoile, așa că mă vedeam silit să cerșesc adăpost în șura vreunui țăran sau în grajdul vreunui han răpănos în schimbul unei sume modeste de bani. Accentul meu nemțesc făcea să fiu privit pretutindeni cu suspiciune. Din unele părți eram alungat, în altele primit după mari inistente, nicăieri nu eram întâmpinat cu ospitalitate: francezii nu prea îi aveau la inimă pe străini în anii aceia.
Am ajuns la Saint-Omer spre sfârșitul lunii octombrie. Satul era plin de soldați și nu am fost lăsat să înaintez mai departe, pentru a ajunge la Boulogne era nevoie de un permis de liberă trecere, or eu nu aveam asupra mea nici un act, nici o hârtie și, în cele din urmă am fost arestat de o patrulă. M-au dezbrăcat până la piele, mi-au desfăcut căptușeala hainelor, mi-au smuls până și tălpile de la încălțări, căutând Dumnezeu știe ce. Timp de câteva zile am zăcut, laolaltă cu alți nenorociți, în beciul primăriei, care fusese tranformat în închisoare, și acolo am aflat că lucrurile stăteau rău. din cale afară de rău, francezii își păzeau cu strășnicie tabăra, unde erau adunați, pare-se, vreo 60 000 de soldați, iar suspecții erau împușcați fără milă.
Iată așadar că nu mai era nevoie să ajung pe câmpul de luptă, plutonul de execuție era gata să îndeplinească ceea ce eu nu avusesem curajul să săvârșesc,dar lașitatea mea s-a dat iarăși de gol, iar teama de moarte (mai ales de o moarte dezonorantă, atât de nepotrivită cu tradiția familiei mele) îmi paraliza mădularele.
Eram înghesuiți vreo douăzeci de inși, într-o hrubă strâmtă și întunecoasă, unde aerul pătrundea doar printr-o răsulătoare îngustă și eram pândiți de primejdia morții prin asfixiere. Tovatășii mei conduși la interogatoriu nu se mai întorceau niciodată, se șoptea că unii – foarte puțini – erau eliberați și siliți să se întoarcă la locurile lor de obârșie, cei mai mulți însă erau lăsați pe seama plutonului de execuție.
Locul celor dispăruți era luat repede de noi și noi arestați, astfel că numărul celor închiși rămânea mereu cam același. Hrana noastră era o supă subțire,prin care înotau câteva felioare de nap sau câteva frunzulițe de varză, o bucată de pâine și o cană cu apă. Nu aveam unde să ne spălăm, trupurile noastre capătaseră o duhoare apasătoare, dar încă și mai tare duhneau căldările în care ne făceam nevoile firești și care nu erau deșertate decât o dată la două zile. Unii din noi apucaseră deja să facă păduchi.
În cele din urmă, după zile și zile de așteptare înfrigurată, am fost luat între baionete și condus în fața unui ofițer roșcovan, cu o figură de om care știe să se bucure de toate plăcerile vieții. Cred că i-am fost antipatic de la bun început căci m-a privit cu dezgust, apoi m-a întrebat, cu un glas răgușit de chefliu, ce anume mă adusese la Sint-Omer și dacă știu că zona în care intrasem era una interzisă străinilor. I-am răspuns fără ezitare că mă numesc Hans Vogel, sunt un ceasornicar german pripășit la Paris, că sunt devotat trup și suflet cauzei Franței și că doresc să mă înrolez ca voluntar în oastea ce se pregătește la Boulogne pentru a invada Albionul.
Auzind acestea, ofițerul cel roșcovan m-a privit cu dispreț și mi-a spus că armata franceză n-are nevoie de serviciile unui neamț, în tabăra de la Boulogne n-are voie de altminteri să pătrundă nici un străin. Iscoadele englezești mișună pretutindeni, eu însumi aș putea fi un lup în blană de oaie, un spion care declară prieten al Franței doar pentru a o mușca mai abitir pe la spate.
Mă și vedeam deja în fața plutonului de execuție, cu țeasta zdrobită de gloanțe, prăbușit într-o baltă de sânge, la picioarele unui zid coșcovit.
Ofițerul însă se pare că nu se grăbea. A început să mă întrebe despre mahalaua Saint-Antoine, în care pretindeam că aș fi locuit, mi-a cerut nume de oameni și locuri,vroia să afle de la mine până și prețul poșircii din cârciumile cartierului, până și poreclele tovarășilor mei de pahar, notându-și cu meticulozitate toate răspunsurile mele într-un carnet.
Mi-a spus pe urmă că, după ce afirmațiile mele vor fi verificate temeinic, urmează să apar în fața unei curți marțiale ce îmi va hotărî soarta.

După interogatoriu nu mi-a mai fost dat să mă reîntorc în celula comună unde fusesem întemnițat până atunci. Am fost legat fedeleș și împreună cu alți câțiva prizonieri care fuseseră interogați în ziua aceea, suit într-o căruță ce ne-a dus la vreo două leghe de Saint-Omer, unde era un fel de colonie de muncă.
Niște uluci înalți de doi stânjeni formau o îngraditură dreptunghiulară încăpătoare, în care se pătrundea printr-o poartă largă, păzită de soldați mohorâți cu baioneta la pușcă. Ograda în care am fost coborâți din căruță era ticsită de stive uriașe de bușteni. Împărțiți în câteva grupuri supravegheate de niște ostași cu înfățișare de veterani, o seamă de prizonieri zdrențăroși, numai piele și os, mânuiau de zor toporul și fierăstrăul Am remarcat printre dânșii și prezența a două sau trei femei. Aici era pregătită provizia de lemne a trupelor care urmau să ierneze la Saint-Omer.
După ce ni s-au dezlegat funiile, ni s-a ordonat să facem câteva mișcări de înviorare. Era ceață. O ploaie posomorâtă și rece de toamnă se revărsa cu dărnicie prin pâclele cenușii. Vântul aducea dinspre mlaștinile din apropiere un miros de papură putredă.
Toți cei aduși aici din beciurile primăriei au fost introduși apoi într-o chichineață de scânduri unde un sergent scurt și gros le-a trecut numele într-un catastif. Ni s-au împărțit topoare și fierăstraie, gemele și linguri de lemn, ni s-a spus că vom forma o echipă de muncă și ni s-a ordonat să trecem de îndată la lucru.
Deși sunt destul de vânjos, în ciuda firii mele bolnăvicioase, despicatul butucilor s-a dovedit pentru mine o treabă extrem de anevoioasă. Nu mai mânuisem niciodată până atunci un topor, iar mișcările mele stângace de om nedeprins cu munca manuală îi smulgeau niște mârâituri surde de indignare soldatului ce ne supraveghea: un lungan negricios, ciung de o mână, pe care, așa cum voi afla mai târziu,o pierduse la Arcole. Se numea Jacques Moutard și nu era tocmai cel mai rău dintre francezii cu care mi s-a întâmplat să am de-a face.
La un moment dat, mi-a smuls toporul din mână, mi-a ordonat să mă uit cu luare-aminte la dânsul și, cu singurul lui braț sănătos, a despicat din câteva lovituri sigure o buturugă mare de fag.
M-am străduit să-i copiez întru totul mișcările și m-am dovedit cu timpul un ucenic destul de destoinic. Văzând că dau semne de ascultare și sârguință, Jacques dădea din cap spre mine aprobator și chiar mi s-a părut că-mi aruncă o umbră de zâmbet. Am obosit însă repede, palmele mi s-au acoprit în curând de bășici și, transpirat de sus până jos, aproape că nici nu mai simțeam frigul.
Cât de ușurat m-am simțit când o bătaie de clopot o anunțat încetarea lucrului: urma să ne fie adusă masa de prânz!
Am primit o fiertură de măzare cu câteva felioare de slănină râncedă și niște pesmeți soldățești. Îmi era foame așa că am înghițit totul cu lăcomie, apoi am început să șterg grăsimea de pe pereții gamelei cu un rest de pesmet: mâncarea fusese destul de gustoasă pentru măruntaiele mele pe care foamea le învățase să nu facă mofturi, dar cu totul neîndestulătoare.
În zilele următoare am observat de altfel că rațiile noastre erau drămuite cu strășnicie. Tot timpul cât am fost prizonier am suferit de foame, chiar dacă Jacques Moutard, cu care ajunsesem să mă împrietenesc oarecum, atât cât se poate împrieteni robul cu temnicerul, îmi mai strecura uneori un cârnat uscat,tare ca piatra, sau o bucățică de carne sărată.
Peste noapte sufeream din pricina frigului.
Dormeam în niște bărăci de scânduri înjghebate în pripă, în care era frig ca-ntr-o peșteră, pe niște rogojini subțiri, fără alte acoperitori decât hainele noastre murate de ploaia de peste zi. Focul sărac care ardea în cele două sobițe de tablă, așezate la un capăt și altul al dormitorului, nu dădea aproape nici un pic de căldură.
Am stat două luni în această colonie de muncă în așteptarea procesului care nu mai venea și începusem să cred că francezii uitaseră de-a binelea de ceasornicarul Hans Vogel.
În vremea asta, după ce răscolise în căutarea mea toate cârciumile și spitalele Parisului și ajunsese să cerceteze zilnic cadavrele proaspete de la morgă, Ernst a înștiințat-o printr-o scrisoare pe Ulrike că am dispărut fără urmă și că n-ar fi exclus să-mi fi pus pus capăt zilelor.

femeia mascata

Posted in Uncategorized on decembrie 12, 2014 by Octavian Soviany

4
Vestea logodnei mele cu Wilhelmine von Zenge a nemulțumit-o din cale afară pe Ulrike. După aflarea acestei vești n-a mai vorbit cu mune câteva zile,mulțumindu-se să-mi arunce niște priviri încărcate de ură.
O întâlnisem pe Wilhelmine la una din acele serate plictisitoare, la care burtă-verzimea germană mănâncă pișcoturi, bea vinuri dulci , bârfește, face spirite de doi bani sau se dedă acelor jocuri de societate prostești care fac deliciul creierelor lipsite de judecată. Tocmai demisionasem din armată și începusem să studiez matematica și științele naturale la Universitatea din Franckfurt, iar viața mea părea că se așezase pe un făgaș mai liniștit accesele de melancolie aproape că dispăruseră. Încercam chiar, după sfaturile lui Ulrike, să iau parte la viața mondenă, căci spunea sora mea, gloria unui scriitor nu se făurește doar cu cerneala și pana, ci și în saloanele lumii bune, care pot consacra sau dimpotrivă compromite o carieră artistică. Mă sileam așadar să fac vizite doamnelor cu pretenții intelectuale care citeau cărți de filozofie sau să participic la reuniunile clasei de sus, reușind chiar să mimez uneori o pojghiță de sociabilitate. Dar în adâncul inimii mele disprețuiam toate aceste evenimente mondene, îmi disprețuiam lașitatea și obediența de care dădeam dovadă față de Urlike.
În seara în care am întâlnit-o pe Wilhelmine eram mai plictisit ca oricând, incapabil să leg o conversație și ofensându-i probabil pe invitați cu aerul meu ciufut și morocănos.Tocmai mă pregăteam să plec sub un pretext oarecare când am descoperit dintr-o dată într-un colț mai retras al salonului o tânără ce părea scufundată în gândurile ei, neantentă la ceea ce se intâmpla în jurul său și ignorându-i pe filfizonii care încercau să lege cu ea o discuție. Tânăra aceea al cărei chip avea finețea portretelor feminine ale lui Botticelli mă atrăgea irezistibil. Am reușit să-mi înving timiditatea obișnuită, m-am apropiat și i-am cerut permisiunea să mă așez lângă dânsa pe canapea. Ea a clătinat din cap în semn de încuviințare și nu peste mult conversam în șoaptă despre ultimele noastre lecturi, descoperind că avem aceleași gusturi și preferințe. Domnișoara von Zenge mi s-a părut de la bun început o persoană încântătoare, plămădită din substanța eroinelor de roman de care fusesem îndrăgostit în adolescență, iar peste trei săptămâni eram logodiți.
Mă socoteam omul cel mai fericit de pe fața pământului, dar fericirea mea a durat foarte puțin, fiindcă Ulrike nu vroia în ruptul capului s-o accepte pe Wilhelmine, după părerea ei, femeile nu aveau ce să caute în existența unui artist. Veșnicele neînțelegeri cu sora mea, care nu pierdea nici un prilej de a critica aspru pe Wilhelmine erau tot mai anevoie de îndurat. O stare permanentă de nervozitate pusese stăpânire pe mine și, pentru a scăpa de această agitație, care mă secătuia de puteri, mă gândeam să o rup pentru totdeauna cu Ulrike, căutându-mi un loc de refugiu în brațele domnișoarei von Zenge.
Am renunțat la studii, am refuzat să nă reîntorc în armata și mi-am găsist un post de slujbaș la Berlin. Cărțile lui Kant, pe care începusem să le citesc cu aviditate, mi-ai năruit toate certitudinile de până atunci, iar teroarea realativului, pe care o descopeream pretudindeni, în religie, în filozofie, în istoric și politică, în artă și literatură, m-a azvârlit într-o melancolie apăsătoare. Am încetat să mai ies din casă, zăceam toată culcat, cu ochii pironiți în tavan și cu gândurile aiurea, iar cea mai mică mișcare părea să îmi solicite un efort uriaș. Pe Wilhelmine încetasem să o mai văd, izbuteam să-i mâzgălesc doar din când câte un bilet, la care ea îmi răspundea prin scrisori patetice și romanțioase, în care îmi ura însănătoșire grabnică și vorbea despre apopiata noastră căsătorie. În mine însă parcă se rupsese ceva și începeam să-i dau dreptate lui Ulrike: dragostea ne este decât o înșelătorie oribilă, menită a-i sili pe oameni să se unească în cupluri, să se împerecheze și să zămislească o puzderie de copii. Iar ideea de a zămisli un copil cu domnișoara von Zenge mi se părea o monstruozitate.
A fost nevoie din nou de îngrijirile pline de dragoste ale surorii mele pentru ca starea mea să se îmbunătățească într-o oarecare măsură.
După șase luni în care nu-mi părăsisem camera nici un moment,am pututîn sfârșit să ies pe stradă și să fac o scurtă plimbare pe Unter den Linden. Am trecut și pe la Wilhemine, care mi s-a părut rece și zgârcită la vorbă. Parcă și frumusețea ei începuse să-și piardă o parte din strălucire. Acum am descoperit că are niște clavicule mari și dizgrațioase,pe care rochia decoltată le punea cu putere în evidență.
Medicul meu curant era de părere că mă arătam suficient de zdravăn pentru a face o călătorie în strainătate: boala mea reclama o rapidă schimbare de mediu.
Am străbătut în tovărășia lui Ulrike o bună parte din Franța, apoi am trecut, la întoarcere, granița elvețiană și ne-am stabilit într-un mic hotel lângă Berna. Îmi revenise chiar și pofta de scris și cu acea stare de entuziasm care mă cuprinde întotdeauna atunci când mă aventurez într-un nou proiect literar am început lucrul la Familia Schroffenstein.
Pentru prima dată sora mea s-a arătat oarecum nemulțumită și mă implora să nu lucrez mai mult de două trei-ore pe zi: se temea pentru sănătatea mea, pe care o redobândisem atât de anevoios.
În zadar am încercat să-i arăt că atunci când sunt cuprins de entuziasmul inspirației, îmi este aproape cu neputință să-mi limitez timpul de lucru, Ulrike a rămas neînduplecată. Îmi fixase un program foarte strict, cu numeroase plimbări și excursii prin împrejurimile Bernei, căci aerul tare și proaspăt al ținuturilor helvete trebuia – după părerea medicilor – să-mi revigoreze nervii uzați, iar la masa de scris nu aveam voie să zăbovesc mai mult de trei ceasuri.
Atitudinea prevenitoare a surorii mele începuse să mă calce pe nervi. Eram într-o excelentă dispoziție pentru scris, replicile parcă se legau de la sine, iar drama familiei von Schroffenstein. înainta cu repeziciune. Atunci m-am gândit să o păcălesc pe Ulrike. Scriam noaptea, după ce sora mea se ducea la culcare. și lumina cenușie a zorilor, însoțită de ciripitul voios al păsărelelor matinale, mă găsea adeseori așezat la masa de scris. Piesa ajunsese aproape pe terminate.
Într-o asemenea noapte n-am simțit-o pe Ulrike că intră, pe vârfuri, în camera mea. A trebuit să mă bată de câteva ori cu palma pe spate ca să mă smulgă din transa în care mă aruncă de obicei patima scrisului.
Au început reproșurile că-mi bat joc de propria sănătate, implorările și amenințările.
Nemulțumit că am fost deranjat de la scris, m-am răstit aspru la sora mea, cerându-i să isprăvească odată pentru totdeauna cu grijile ei exagerate și să mă lase naibii să scriu. Ea a urlat că sunt mult mai bolnav decât cred, că eforturile intelectuale lipsite de măsură și matracuca de Wilhelmine mă vor băga până la urmă în groapă. Își va face însă datoria pănă la capăt și va încerca, în ciuda voinței mele, dacă va fi nevoie, să salveze viața fratelui ei. Ce s-ar alege de mine de mine dacă aș fi lăsat pe mâinile unei femei pe jumătate nebune, așa cum este domnișoara von Zenge?
Clocoteam de mânie. Și conștient doar pe jumătate de ceea ce fac, am luat călimara grea de pe masa de scris și am aruncat-o spre Ulrike, care abia a apucat să se ferească în ultima clipă. În momentul acela aș fi fost în stare să o omor.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 316 other followers

%d bloggers like this: