III Eu şi Marin Mincu
Există o legendă a aşa- zisei mele vasalităţi, atât în viaţa de toate zilele,cât şi în plan teoretic, faţă de Marin Mincu.
Raporturile mele personale cu Marin Mincu ( cu urcuşurile şi coborâşurile lor) n-au nici o relevanţă în contextul acestei postări. Viziunea noastră despre actul critic (sau mai degrabă hermeneutic) era însă radical diferită: Mincu era un critic în sensul adevărat al cuvântului, preocupat în exlusivitate de literatură, pentru minte interogarea textului literar constituia mai degrabă un exerciţiu de „interferenţe”, unde se intersectau concepte proprii unor zone exterioare în aparenţă literaturii (filosofie, sociologie, politologie), căci ceea ce mă interesează (în aşa-zisa mea critică) nu este atât literarura, cât „pulsul” lumii actuale, perceput prin intermediul literaturii. E adevărat că m-am folosit de conceptele „textualiste” elaborate de Marin Mincu (citându-l cu onestitate de fiecare dată), dar nu pentru că aş fi fosr eu însumi atras de textualism, ci pentru că ele serveau uneori de minune ideii centrale care apare în toate volumele mele eseistice: aceea că omul actual trăieşte într-un spaţiu socio-cultural nihilocentric, într-un cerc care are numai circumferinţă, unde orice punct îşi poate aroga la un moment dat prerogativele centrului.Iar când aceste concepte nu mă serveau, inventam altele, care nu apar nicăieri în cărţile lui Marin Mincu: complexul lui Thot, obsesie textuală (întemeiată pe o definiţie dată de Simone Weil „obsesiei” ), paricid şi incest textual, stare de cvasi, cvasiliteratură, expuse pe larg în volumul meu Apocaliptica textului.
Diferenţele de perspectivă dintre noi au devenit evidente din momentul în care m–am angajat (Ce nebunie din partea mea!) în elaborarea unei teze de doctorat despre textualismul românesc coordonate de Marin Mincu. Încă de la început, discuţiile noastre asupra acestei teze au fost tensionate: dincolo de cunoscutele lui răbufniri de orgoliu (de pildă destul de frecventele mele trimiteri la textele teoretice ale lui Gheorghe Iova despre textualism[1] îl iritau la culme pe regretatul critic), coordonatorul meu ştiinţific se enerva ori de câte ori făceam referinţe la Heidegger, Baudrillard, Baumann, Lipovetsky,.Jacques Ellul (de a cărui existenţă reală, nu ştiu de ce, am impresia că se îndoia), întrebându-mă, furios, „Ce are de-a face, domnule, Heidegger cu textualismul?”. Şi, fireşte, din punctul său de vedere, Mincu avea dreptate: pentru el textualismul însemna o metodă de elaborare/interpretare a textului, în timp ce, pentru mine, el se număra printre „maladiile” lumii actuale care poate fi privită (tocmai din cauza viziunii nihilocentrice pe care se întemeiează), şi ca una a textului din moment ce pentru teoreticienii de la Tel Quel el reprezintă un ansamblu de semne/cuvinte care actualizează serii infinite de sensuri, dintre care însă nici unul nu este Sensul. Astfel că, dintr-o asemenea perspectivă, pierderea Sensului este sinonimă cu pierderea centrului, caracteristică spaţiului nihilocentric, iar referinţele la autorii enumeraţi, care se ocupă (şi ei) de diagnoza lumii contemporane, se justificau în totalitate. Prin urmare nu eram nicidecum , din punct de vedere teoretic ,”vasalul lui Mincu”, ci ,mai curînd un „eretic” pe care teoreticianul textualismului l-a şi excomunicat de altfel: cu câteva zile înaintea presusţinerii tezei m-a anunţat că nu mi-a îmtocmit şi nici nu îmi va întocmi referatul, fară de care nu putea să aibă loc presusţinerea, şi renunţă sa-mi mai coordoneze teza. Ceea ce m-a obligat la nişte demersuri birocratice lungi şi obositoare (amânarea presusţinerii, schimbarea, pe ultima sută de metri, a conducătorului ştiinţific etc. Lucrasem totuşi 6 ani la acea teză, publicată ulterior sub titlul Apocaliptica textului, aşa că nu aveam de gând să-mi bat joc de propria mea muncă, doar pentru că eu şi Marin Mincu înţelegeam altceva prin noţiunea de textualism. N-am vorbit niciodată în public despre această mică şi picantă istorioară, cu care mulţi dintre profesorii Facultîţii de Litere bucureştene, de la N. Manolescu la I. Bogdan Lefter, sunt de altfel perfect la curent, şi n-aş fi făcut-o nici acum, , din respect pentru memoria unei mari personalităţi a literaturii postbelice, dacă ideea vasalităţii mele în raport cu teoriile textualiste ale lui Mincu n-ar fi fost reluată(e adevărat, cu delicateţe şi într-o formă totuşi nuanţată) n-ar fi fost reluată într-un recent comentariu pe marginea ultimei mele cărţi, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească contemporană. Astfel că ţin să fac următoarele precizări şi pe marginea acestui subiect: (1) cartea îi este dedicată memoriei lui Mincu nu pentru că ea se dorea o readucere în actualitate, mai mult sau mai puţin spectaculoasă, a teoriilor acestuia ci pentru că simţeam că… aşa se cuvine; (2) opinia mea că ultimele cinci decenii din poezia românească stau sub semnul experimenalismului este susţinută (şi) printr-o afirmaţia a lui Mincu, potrivit căreia „experimentalismul reprezintă stilul culturii actuale; (3) în analizele mele mă folosesc în continuare de unele concepte elaborate de Mincu, indicându-le desigur şi sursa; (4) Mincu a vorbit foarte sintetic despre experimentalism (doar în câteva pagini), eu – în câteva zeci, rezumând şi sistematizând nişte idei expuse pe larg în Apocaliptica textului; (5) Mincu defineşte (în partea cea mai originală a contribuţiei sale) experimentalismul, dintr-o perspectivă strict ontologică, drept o experienţă „agonică” şi „agonală” a limitelor experienţei/comunicării şi pune acentul pe conceptul de „autenticitate a scriiturii”, eu afirm că modelul artei experimentaliste trebuie căutat în pragmatica noii ştiinţe, căci ea presupune elaborarea unor ”axiomatici” (concretizate în abordări teoretice, programe şi manifeste artistice), urmată apoi de investigarea, printr-o mişcare de extensie, a limitelor, de căutarea obstinată a noului, care se raportează la propria sa ”axiomatică” în calitate de diferenţă, de ”paralogie”, extinzându-i limitele, dar şi problematizînd-o, printr-un demers care e constructiv şi deconstrutiv totodată, contestatar şi autocontestar în acelaşi timp (sursă; afirmaţiile lui J-F Lyotard despre experimentul ştiinţific. Apoi îl descriu prin intermediul a 8 categorii (4 ideologice, 4 estetice): (a) nihilocentrismul, (b) „gândirea slabă” asociată cu ontologia mortalităţii (aici sursa e Vattimo), (c) teroarea somaticului ( principala sursă: Foucault – în consideraţiile lui despre sex/sexualitate; (d) omul amputat şi starea de cvasi (Zygmunt Baumann, Baudrillard, Jacques Ellul); (e) extazul schimbării/hipermodernitatea (Baudrillard, Lipovetsky); (f) poetica jocului (Baumann, Pier Aldo Rovatti (g) textul; (Barthes, Kristeva); (h) literatura cu riscuri/cvasiliteratura (prin analogie cu noţiunea de societate cu riscuri preluată de la Urlich Breck). Dintre cele 8 categorii ale experimentalismului, una singura se regăseşte şi la Marin Mincu (textul): (6) informaţia preluată din sursele menţionate (ca şi din altele, pe care nu le mai menţionez pentru a nu mai lungi mult acest text) au fost interpretate şi integrate unei viziuni care îşi are centrul de gravitate în ideea că arta unei societăţi/culturi nihilocentrice este în mod necesar una experimentalistă; (7) Mincu considera că experimentalismul, care porneşte la modelul literaturii avangardiste (cu asta sunt pefect de acord) apare odată cu optzecişii, eu cred că el începe să se manifeste la sfârşitul anilor 60, ami întâi prin onirici care sunt şi autorii primelor teorii cu caracter experimentalism (Ţepeneag, Dimov).Şi, ca să n-o mai lungim,cam aşa stau lucrurile cu „vasalitatea” mea fază de ideile teoretice ale lui Marin Mincu (faţă de a cărui operă am o consideraţie deosebită, scriind cândva despre ea, la propria-mi iniţiativă, o carte de 400 de pagini). Dar a respecta activitatea unui mare scriitor (şi Mincu a fost – ne place sau nu ne place să recunoaştem – un mare scriitor, singurul critic „cu metodă” din epoca postbelică ca şi un extraordinar animator al vieţii literare. nu înseamnă a-i şi urma orbeşte modelul. Şi acsetea fiiind spuse, pun punct pentru totdeauna micului meu serial în trei episoade. Iertaţi-mă dacă v-am plictisit. Noapte bună!
[1] Unii optezişti, dar nu numai, îl considerau pe Iova adevăratul autor (sau măcar „coautor”) al textualismului. În realitate, textaualismul a fost inventat (ca practică, dar nu şi ca teorie) de autorii de la sfârşitul deceniului 7: de Ţepeneag, de Daniel Turcea, de prozatorii de la Târgovişte…
