vintilă ivănceanu

Posted in Uncategorized on august 25, 2014 by Octavian Soviany

Nici un alt poet al promoţiei sale n-a dus atât de departe ca Vintilă Ivănceanu tentaţia deriziunii sarcastice. Încă din volumul de început, Cinste specială, discursul său se construieşte polemic în raport cu codurile retorice desuete (aşa cum era în epocă acela al modernismului), pledând pentru „reanimarea” poeziei printr-o estetică a şocului şi a violenţelor imagistice (preluată din panoplia de procedee a avangardei istorice) în texte programatice cu certe intenţii de artă poetică: „Dansând, din cartea de cetire/Coboară pe o canelură/Un câine alb precum un mire/Cu oase de poeţi în gură.//Şi latră la o paceaură/Ce-şi leapădă rochia subţire/În punct, în virgulă, -n trăsură/Trasă de vulturi, de unire.//O! câine alb, muşcă silşaba/Zgârie consoanele cu laba!/Scurmă vocalele cu botul.//Împerecheaţi-vă, cuvinte/Cu plum şi pulbere în flinte,/Vărsaţi din alfabet borhotul” (Sonet). Ca şi Daniel Turcea, poetul se va înverşuna prin urmare împotriva „forţelor inerţiale” ale limbajului/poeziei, pe care le implică ideea de cod, căutând permanent asociaţiile insolite de termeni în interiorul unei viziuni de unde nu lipsesc niciodată absurdul, grotescul, parodicul, iar temele cele mai grave sunt tratate în registrul caricaturii vitriolante: „S-a-ntors tata din război, /Fără cap, fără cap,/Noi ne-am dus pe la vecini./Ţopăind, ţopăind,/Şi ne-am lăudat că tata/N-are cap. N-are cap./Şi pe tata l-am culcat/Fără plâns, fără plâns,/Într-un pat de argilă albă/Fără arcuri, fără arcuri./Mama singur-a ţipat,/Numai mama, numai mama./A-nceput să-şi smulgă părul/Negru, negru, negru, negru./Popa a cântat frumos,/După carte, după carte,/Apoi am plecat acasă/Fără tata, fără tata” (Cor de copii). Instaurat (o ştim încă de la Baudelaire) de îndată ce corpul omenesc sau funcţiile acestuia sunt supuse derâderii, grotescul funcţionează aici după reţeta lui Gogol sau Morgenstern, de vreme ce fragmentele anatomice dobândesc o neliniştitoare autonomie, răzvrătindu-se parcă împotriva trupului căruia îi aparţin: „Piciorul meu/Este un membru important al corpului meu,/Un membru marcant/al corpului meu Diplomatic./O! două ţări pe picior de război…/Piciorul meu îşi pune pantalonul,/Pantalonul îşi pune decoraţiile,/Decoraţiile îşi pun cîinele./Şi ies la plimbare./După moartea mea,/Piciorul meu să revină/Fabricii de instrumente muzicale./Din piciorul acesta/Să se execute instrumente muzicale./La piciorul subsemnatului/Să se execute/Concerte./Cu piciorul în cauză/Să se execute/Campirii-Vampirii” (După moartea mea). Recuzita „militară” care abundă în poemele lui Ivănceanu figurează cât se poate de bine caracterul insurgent al acestei poezii, care odată cu procedeele avangardismului, a moştenit şi „furia demolatoare” a acestuia. Şi nu trebuie să surprindă faptul că poetul se vrea un destructor de mituri, compunând „antimitologicale” bufone,căci mitul, amendat aici prin procedeul reducţiei la absurd, reprezintă nu doar o formă culturală mortificată, ci conţine şi o importantă doză de violenţă simbolică, impunând ritualuri, cutume, comportamente şi stimulând astfel gesturile de frondă ale unui spirit prin excelenţă contestatar. „Miturile” în răspăr ale lui Vintilă Ivănceanu vor căpătă, de aceea, aspectul biografiei prăpăstioase, se întemeiează, ca la Urmuz, pe jocul asociaţilor absurde, sunt în ultimă instanţă, o colecţie de non-sensuri şi de enormităţi în registru teribilist: „Pe femeia mea am prins-o/În adulter cu un zeu,/Şi copilul născut din adulter/Înainte de a-i ieşi dinţii/Mânca ovăz, fulgi-fulgi ninsoare//Din cal,/Şi purta un frac alb/Croit de el însuşi/Din/Lună,/Şi din cauza lui o femeie s-a/Autospitalizat.//Şi dădea lecţii de violoncel/Rectorului Conservatorului Mondial,/Şi a dat cu piciorul într-un paralitic.//Şi paraliticul a dat cu piciorul/Într-o statuie/Şi statuia a dat cu piciorul în paznicul muzeului,/Şi paznicul muzeului/A dat cu piciorul într-o groapă./Şi când l-a scos/Pe picior i se încolăcise un cuhăr cu dubloni spanioli/Îngropaţi de cardinalul de Ardeal/Laolaltă culeşurile ereticilor/Şi cadavrale ţăranilor//Care nu şi-au plătit zeciuiala” (Mitologicale). De acelaşi registru ţin şi autoportretele întemeiate pe dilatarea proporţiilor, care-i dau personajului liric dimensiunile unei marionete gonflabile şi constituie expresia unei subiectivităţi inflaţioniste şi expansive: „Jos pălăriile,/În faţa mea jos păşăriile,/Eu m-am născut din adulterul/Madonei c-un halterofil./Jos păşăriile, în faţa mea jos pălăriile/Eu m-am născut să vindec lepra/Scuipând pe ea poem după poem./Eu m-am născut să spun că/Mortul e mort că buba este bubă/Că pianul e măcelărie/Aşa cum marea-mi este mamă./Aşa cum orologiile sunt/Bacşişul unui Dumnezeu de fontă,/Aşa cum eu sunt calul patriei,/Aşa cum chelnerul adoarme/În propriu-i platfus/Ca un steag” (Jos pălăriile). În acelaşi regim al hiperbolelor poznaşe se desfăşoară şi poemele de amor ale lui Ivănceanu, care adoptă acum facies-ul unui trubadur pus pe năstruşnicii, pe jumătate graţioase, pe jumătate sinistre: „Iubito, mă gândesc la tine/Ca un borfaş la ceasul unui lord/Şi se ciocnesc în carnea mea drezine/Şi caii au atac de cord.//Vezi în oglinzi un sân de-al tăz/Cu steagul alb înfipt în el/A fost muşcat de-un câine rău/Şi sărutat de Wlhelm Tell.//Şi părul galben ca un galben,/Părul albastru, părul roşu – /O părul tău şi morţii tăi şi Amen/Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu’//Şi mâna ta pupată de mireni,/Ciorapii tăi mirositori de damă/Prinşi cu lasoul ca bătrânii reni…//Şi eu întors pe partea treia,/Cum se întoarce mortu-n groapă/Şi-şi vede în pământ femeia/Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.//Şi eu iubito, eu sărrnanul/Zvârlit cu degetul la potenţialerişcă,/Mortul când ia în gură banul/Să treacă apele în brişcă” (Moartea trubadurului). Dincolo de divesitatea acestor măşti, care aparţin comicului „negru” şi de gustul pentru arlechiniada absurdă, poetul disimulează însă o natură neliniştită şi anxioasă, care trăieşte sub ameninţarea exterminării potenţiale, resimte cu intensitate „chemările de dispariţie” despre vorbise odinioarî Bacovia; în spatele decorurilor sale carnavaleşti se ascunde cimitirul, de unde „morţii familiei” nu încetează să-şi semnaleze prezenţa ameninţătoare, iar bunăvoinţă lor trebuie câştigată prin ofrande şi acte de devoţiune: „Dacă ne ducem la cimitir/Morţii familiei se bucură/Ca o partidă de violonişti trecută în opoziţie/Când a luat foc sala Ateneului./Intrăm în cimitir/Cu lumânarea clasică,/Arzând ca sala Ateneului,/Şi cu flori.//(…)Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,/Noi, morţii planificaţi,/Şi le-am strigat/Să n-aibă grijă,/Vom fi lângă ei,/Cuminţi/Cuminţii cuminţilor,/Morţi/Morţii morţilor,/Morţii familiei.//Dar morţii familiei/Nu ne acordau nici un credit/Nu vroiau să ne creadă,/Nici cât negru sub unghie,/Nici cât albastru sub unghie,/Nici cât propria lor naţiune de morţi sub unghie/Şi ne-au strigat/Că a fi mort/Înseamnă o cinste specială,/Înseamnă a conti, răsconti răsrăscontinua/Cum soarele-pământul-maimuţele-oamenii-zeii”(Cinste specială). Corpul, în care stau ascunşi morbii extincţiei, terorizează la rândul său, devenind (aspect specific perspectivei apocaliptice şi experimentalismului) un adevărat „mecanism infernal” programat pentru propria-i autodistrugere, e un soi de „orologiu viu” în care sunt concentrate energiile distructive ale timpului „devorator”: „Bate pendula în oasele mele./Ei şi? Îmi arunc oasele la cîini./Iubito, nu-ţi stropii sînii cu şoricioaică./O să-mi crească iar dinţi şi buze./Bate pendula în singurul meu costum,/Impecabil călcat şi periat./Plouă pe strada Rozelor nr. 6/Cu albastră colivă şi carne albă,/De poet./Cine plânge e prost./Vă e milă de patefoane?/Nu plângeţi./Nu mă-ngropaţi,/lăsaţi-mă gol în mijlocul străzii./acest mort trebuie călcat de maşină” (Execuţia). Legitimată de această privire, aruncată dincolo de reflexele policrome ale „aparenţei liniştitoare”, care ia act de precaritatea în plan ontologic a tuturor înfăptuirilor omeneşti şi descoperă pretutindeni neantul, contestaţia lui Vintilă Ivănceanu devine versiunea burlescă a rebeliunii metafizice, vizează omul şi pe creatorul acestuia, iar actantul liric împrumută chipul unui Charlot revoltat, pe jumătate marionetă, care îi dă cu tifla lui Dumnezeu: „Doamne dumnezeule mic/Nici o cravată nu îmi vine/Nu există nici o cravată/Pentru corpul meu de violoncelist-ucigaş!/Tatăl nostru carele eşti în ceţuri/În cecuri şi-n ce-uri,/Pantofii mă strâng, mă constrâng/Atmosfera e plină de îngeraşi/Cu tanti de parfum şi ruj./Îmi vine să-mi trag palme, mi-e sete/Mi-e sete/Cine/Cine/Îmi dă un pahar cu apă?” (Ochi răi). Revolta şi contestaţia îşi revelează în felul acesta adevăratul lor conţinut: ele sunt nişte de exorcism, prin care poetul (ca exemplar privilegiat al umanităţii) reuşeşte să facă inofensive ameninţările timpului distructiv, pe care le nimiceşte prin râs, iar locul poetului-mag din mitologiile modernismului e luat acum de bufonul ce salvează lumea prin zeflemea şi întrebuinţează râsul ca terapie: „Pendulă, fie-ţi teamă de poet!/El te va lega de-un cal/Şi te va lega de el./Pe cal îl va bate cu părul/Iubietei moarte./Poetul îl va bate pe poet/Cu morţii familiei/În ordine alfabetică./Calul va fugi la regele hingherilor,/Poetul va fugi la câinele de laborator,/Şi tu pendulă te vei/Rupe în două,/O parte trasă de cal/cealaltă trasă de poet,/Dusă la regele hingherilor,/Sedusă la câinele de laborator./Şi regele hingherilor o să te judece/Pentru naşterea hingherilor,/Şi câinele de laborator o să te judece/Pentru moartea câinilor de laborator./Şi te vor condamna/Să fii pisată în pălăria poetului,/Şi poetul te va pisa în coate,/Te va stoarce în dinţi,/Până vei fi ca praful de pe mobile/Până vei ajunge ca praful de pe ghete/Până vei fi ca praful de pe morţi” (Execuţia). De aceea, în mult mai mare măsură decât Leonid Dimov, căruia îi aparţine totuşi această formulă, Vintilă Ivănceanu îl întruchipează, prin poezia sa, pe „nobilul măscărici al Totalităţii”, deschizând drum tuturor „umoriştilor” şi amatorilor de arlechiniade din promoţiile poetice ce vor urma. El a fost poetul contestaţiei absolute, prin care- aşa cum arătăm la începutul acestor consideraţii – tentaţia deriziunii a atins cotele ei paroxistice. Iar râsul său are toate dimensiunile unui panaceu.

radmila popovici

Posted in Uncategorized on august 24, 2014 by Octavian Soviany

Pentru poeta Radmila Popovici (Intimatum, Editura Vinea, 2014) scrisul e un act magic, care încoporează subtile energii distructive și duce la mineralizarea fibrelor vii: „ninsoarea se aşternea/ tu scriai cristale/ de sare îţi cădeau pe/ genunchi moviliţe
se revărsa râul/ în care sarea/impezea ceaiul/ peştilor//focul sărat arde/ mai bine/ pâinea sărată/ e mai bună/ râul sărat face marea/ mai sărată/ peştii mai săraţi/ nisipul mai sărat//totul se acoperă/ cu sare devine/ alb” (scriai cristale). În versurile sale vor fi evocate enigmatice ținuturi ale oglinzilot paralele, care multiplică lucrurile la nesfârșit,oglinda fiind acum perfect analogă cu pagina scrisă, căreia poeta îi denunță caracterul de simplu reflex specular : „numai bucurie nu e/în țara oglinzilor/paralele/oglinzile sunt/perfecte//niciunui ochi/nu-i scapă/nicio clipire/căci îndată/clipesc toți//niciun ochi/nu poate scăpa/o lacrimă/ căci imediat/se declanșează/o ploaie de lacrimi/paralele//niciun ochi nu/poate fi/singur/pentru că toţi/ ceilalți îl privesc/în ochi//am urlat din/toțiochii/odată/oaaaaoaaaaaaaaaaaoaaaaaa/aaaaaaaaaooooooooooo//care-a îndrăznit/să clipească/primul//ochii se priveau/cu nedumerirea/nevinovatului/învinuit//care-a îndrăznit să/scape primul/o lacrimă/ochii au înghețat/cu lacrimile abia/ițindu-se” (în țara oglinzilor paralele). Impulsia scripturală, dorința de a genera text sunt declanșate aici de neliniștile existențiale provocate de trecerea timpului și de presentimentul morții, de obsesia pustietăților de nisip ce se convertesc în thanatos obiectivat : „creştea/ pustiul//clepsidrele se/ deşertau/una după alta /a sticlele/ cu lapte la gurile/pruncilor//gura mea era/ plină/ nisipul crănţănea/ în dinţi/papilele limbii/ sângerau//îl simţeam tot/ mai mult în faringe/ laringe trahee bronhii/ plămâni” (creștea pustiul). Aceluiași registru simbolic îi aparțin ploile, care trimit spre faimosul arhetip al apei întunecate ; aceasta se insinuează în intimitatea țesuturilor, erodându-le și mortificându-le fără cruțare : „mă tem că/ nu mai e mult/ până ne va lua/ apa/ cu sânge/ cu tot//dar apa nu/ ne ia/ nu ne duce/ nicăieri// nu e o ploaie/ ca toate/ ploile//nu avem scăpare//nici dacă/ ne aruncăm/ în marea/ mărilor// e ploaia care/ ne urmăreşte/ şi pe clopotniţă/ şi în aşternut/ şi în vis// o simt o simţi/ şi tu/ cum se scurge/ pe sub unghii/ cum şerpuiesc/şiroaiele sub scalp/ cum tună şi scapără/ între omoplaţi/ în burtă/ cum se îngreuiază /picioarele// şi nu mai ajung/ la tine/ şi nu mai ajungi/ la mine” (din prăpastia liniștii a izbucnit ploaia). În acest context, poeta devine fascinată de propriul său corp, care se diafanizează, își pierde materialitatea grosieră, iar poemele Radmilei Popovici devin acum mici „tratate de descompunere” în registru suav: „gâtule te-ai subţiat ca o/ trestie lasă-mă să-ţi/ spun că e cineva/care vrea să fie/ fularul tău roşu/ aprins/ori de câte ori mi te ia/frigul de moarte// am să ţi-l aduc cumva/ într-un februarie/ nu m-aş mira deloc dacă/ s-ar face lănţişor de/ lumină//mai cobor doi paşi/ străvezii sânii mei/ încă plini de lapte albastru /câte izvoare de viaţă/ aţi stors şi/ aţi mai stoarce/ din sorii marilor/ galaxii/ de dragul fetelor mele//nu v-a gustat profund/ şi vital/ niciun bărbat/ sub cer/ pe pământ// însă ieri el mi-a zis/ dacă ajung la voi să/ vă cuprind/ tandru cu palmele/noastre//dulci pui/să-mi adormiţi în/ cuiburi noi şi moi /cu sfârcurile/ zâmbind” (sărutul cu aripi). Erosul devine astfel principalul antidot capabil să neutralizeze efectele distructive ale timpului: „cuprinde-mă spun/ şi acele orologiului/ de pe arcul de triumf/ brusc îşi schimbă /direcţia//cuprinde-mă spun/ şi se întorc/ concomitent/ morţii /în sicriele din/ cimitirul doina//cuprinde-mă/ pe crucea mea/te aruncă din/ adâncuri /apele// tu mă cuprinzi/ aşa cum nu/ le e dat/ altora/ nici dacă s-ar naşte/ de zece ori” (cuprinde-mă spun și luminile urbei). Odată însă epuizată această stare orgasmică, personajul liric nu întârzie să redescopere vulnerabilitatea propriei sale alcătuiri anatomice în versuri în care anxietățile se împletesc cu o discretă și cu atât mai fascinantă senzualitate,iar durerea se îmbină cu voluptatea în proporții bine dozate: „o mână taie pe/ alta/coapsele/au interese/ comune/ pe când gleznele/ visează să zboare ca/ racheta saturn v/ uterul e numai un/ biet felinar de/ hârtie/buricul se crede buricul/ pământului//plăcerea se vinde pe/ zece dureri/ în văzul inimii//bucuria minte/ fericirea se sufocă/tentaţia înjunghie/ pe la spate abstinenţa/face echilibristică//doar moartea/ cochetează frumos/ cu viaţa/ din/ spânzurătoare” (din când în când o spânzurătoare). Acest joc de-a viața și moartea va avea în cele din urmă rezultate paradoxale; printr-o misterioasă și stranie alchimie angoasa morții este transformată în thanatofilie, într-o tentație a umbrei și a tenebrei: „fie-vă milă daţi-mi şi mie o/firimitură/ un colţ de umbră n-am/ mai mâncat umbră/ de o sută şi opt/ani//fie-vă milă/trecătorii smulg/fiecare din ce poate/ şi cât îl lasă/inima/ se umple cu vârf /cu bucăţi proaspete de /umbră de degete de/ umbră de urechi/ de umeri chiar” (semper idem). Corpul devine inert, capătă o rigiditate aproape cadaverică, exersându-și parcă propria moarte, ajungându-se la acea „vedere de sus” a propriului trup, despre care vorbesc cei care au trecut prin experiența morții clinice :„ stau nemişcată/de trei zile caut o/ieşire mai accesibilă/din trup/ mă caţăr chiar/pe umerii mei mă/ privesc de sus/exponat/ al unei galerii/ denumite nici încolo/ nici încoace” (toate la locul lor).
Personajul liric va resimți de data aceasta cu intensitate tentația adâncimilor, a fântinilor sau a peșterilor (morminte sau infernuri), lăsându-se antrenat într-o mișcare descendentă care are drept destinație „ultimul cer” : „cântă-mi de cerbi de fântâni/ de peşteri cântă-mi din porii/deschişi pe creier/ din nodurile din gât/ cântă-mi//în zorii acestei zile cu geanta/ pe umăr/ cu umărul înmugurit/cu mugurii care dau fruct /înainte de înflorire/ cu fructul răscopt/ cu dinţii înfipţi în el/ cu vârful limbii de şarpe/ cu veninul tămăduitor/ de nebunie/ pornesc pe drumul/ dinspre-al nouălea cer
către ultimul” (umărul înmugurit). El caută tovarășia materiilor inerte, a rocilor, aspiră la starea de stază absolută a materiei anorganice : „să te înconjori cu pietre/ de moară/cărate cu mâinile/ tale// să te împrieteneşti/ cu ele să-ţi fie doamne/ de companie confidente/ martore gărzi /pe vecie//să le dai/ nume/să dormi/ pe ele uneori/ să urmăriţi eclipsele/să reinventaţi/ lumea/să vă rugaţi/ pentru ea/să fiţi o familie/ de invidiat.”(martore gărzi pe vecie). Existența dovedindu-se doar un preludiu al morții, poeta va redescoperi astfel la capătul acestui traseu ințiatic izomorfismul dintre moarte și scriere, faptul că (așa cum spunea cândva Marin Mincu) a fi scris e echivalent cu a fi mort :„ ţi s-a arătat într-o/noapte un alfabet/ cu mult mai multe/litere/le-ai pipăit cu/ amprentele pe fiecare/în parte unele/ familiare celelalte/ pornite să-ţi spună că/nu mai eşti cine/ eşti că nu mai/ poţi fi că/e timpul (mult mai multe litere). Nutrindu-se astfel din neliniști care sunt deopotrivă existențiale și scripturale, poezia Radmilei Popovici e un balans permenanent între viață și moarte, iar textele sale reprezintă mărturia unei stări agonice permanente. Situându-se la distanță egală față de existență ca și față de opusul acesteia și având conștiința deplină a energiilor thanatice implicate în actul scrierii, atunci când scrie de fapt poeta agonizează.

mihai vakulovski

Posted in Uncategorized on august 23, 2014 by Octavian Soviany

Punctul de pornire al poemelor lui Mihai Vakulovski îl constituie poate conştinţa acută a caracterului mecanic al limbajului, iar textele sale ilustrează uneori tocmai „mişcarea în gol” a cuvintelor, furnizând veritabile mostre de vorbire ionesciană: ”când nu pot să adorm ca şi tine/(întotdeauna aţipeşti prima aşa cum întotdeauna/mă întreci la mâncat îngheţată etc.)/te trag de nas de obraz iar tu/zici Ce mişto cu o seninătate copilărească/E o pauză de lux sau orice altceva/şi de aici începe dialogul nostru oarecum ionesciano-handkean/îmi răspunzi exact la întrebările pe care ţi le pun chiar dacă la ce/ e mişto? poţi să-mi zici/ că trenul merge în partea opusă (fără frică cu dictofonul în visul iubitei). Nu e vorba atât, în „coşmarurile semantice” ale lui Mihai Vakulosvski, de afectarea funcţiei comunicative a limbajului, cît mai ales de aspectele tautologice ale acetuia, care îl fac cu totul inapt să exprime aspectele „vii”, spontane şi impreevizibile, ale experienţei şi, de aceea poezia trebuie căutată în interstiţiile dintre cuvinte şi chiar dintre sunete, în „spaţiile albe” pe care autorul le marchează grafic prin semne de exclamare: „şi-am fost în barul arhitecţilor/şi-am băut bere/şi-am fumat iarbă tare/şi-am băut bere/şi-am mâncat alune sărate/şi-am băut bere/şi-am ascultat Zbob şi Zdub/şi-am băut bere/şi-am vorbit despre mine/şi-am băut bere/şi-am vorbit despre tine/şi-am strigat/n!u!f!i!t!r!i!s!t!ă!/şi te-am condus/la metrou” (poem cu alune). Constatând astfel penuria de resurse poetice ale limbajului., poetul se va lansa în direcţia unor experimente a căror noimă mai adâncă pare a fi aceea, de a amâna, cât mai mult cu putinţă, disoluţia în neant a conotaţiei, sleirea încărcăturii calorice a cuvintelor, mereu ameninţată de entropie. Privite superficial, aceste experimente pot aminti de poemele autobiografiste, cultivate cu atâta insistenţă de autorii grupului 2000, căci ele se compun din mici „crîmpeie de viaţa”, risipite în secvenţe aparent incoerente, ce încearcă să reproducă filmul discontinuu al experienţei, având aspectul unui mozaic de „fapte diverse”, între care funcţionează însă mai mult tensiuni decât consonanţe:: „nu e frumos/să te exciţi/într-un parc public/mi-ai şoptit/să te exciţi/într-un poem/e diabolic//ţi-am propus/un gât de aer/când ne vedem?7sper am răspuns/şi totuşi am aşteptat/să pui receptorul//ai vrut/să râdem/împreună/şi mi-ai arătat/scisoarea/iubitului tău/într-adevăr/mi-am zis/într-adevăr/ (pa). Obiectul predilect al poetizărilor lui Mihai Vakulovski sunt acum „poveştile de amor”, construite după acelaşi principiu al mixajelor, în care sunt „colate” introspecţii şi rememorări juxtapuse cu detalii exterioare de o căutată banalitate şi pe al căror parcurs vocile lirice se amestecă uneori, într-o tentativă de „intertext” unde se aglutinează, ca în romanele „textualiste” ale lui Marin Mincu, două identităţi, două registre de percepţie şi două grafii: „îmi miros mâinile/ cu care scriu/e intertextul/ meu cu tine//(…) umbra mâinii mele/e de mărimea capului/îi desenez ochii tăi/şi-i dau să citească/aceste rânduri (poemul pe care ai vrea să-l fi scris tu).. Avem de-a face însă nu cu experimentele unui neotextualist, ci cu o tentativă radicală de insolitare a limbajului, în care funcţioneată principiul „fracturist” al senzaţiilor şi al cuvintelor „de unică folosinţă” ce vor duce la instaurarea unui hiper-subiect, definit ca diferenţă/fractură în raport cu toate celelalte subiecte umane, aşadar a unei subiectivităţi „gonflate” care nu poate în cele din urmă decât să „explodeze”, denunţându-şi lipsa de consistenţă şi, odată cu ea, lipsa de consistenţă a oricărei încercări de revitalizare a limbajului şi a poeziei:; şi m-am ridicat în toată înăşţimea mea de bărbat chipeş 1 m 86/cm/parcă eşti turnul Eiffel mi-ai zis şi ai adăugat/în timp de furtună/(…) iar eu stam aşa în două picioare şi mă gândeam/la profunzimea lucrurilor mici şi trecătoare/până am ajuns cu amintitul la/acel în două picioare, boule al profesorului de literatură” (poem foarte patriotic). Conştiinţa acută a „ameninţării entropice” care planează asupra limbajului, reducînd orice experiement poetic la un acte manqué şi transformîndu-l pe operatorul de text într-un Sisif, pe cât de grotesc pe atât de incapabil să renunţe la aventura lui scripturală, coexistă aşadar la Mihai Vakulovski cu conştiinţa vulnerabilităţii în plan ontologic, cu frisoanele thanatice care fac ca o discretă duhoare de mortăciune să se insinueze aproape mereu în textele sale, ca în acest admirabil poem gingaş: „noaptea trecută/am aruncat/ peste fereastră/cadavrul şoarecelui/prins în capcana/de după căldarea//din bucătăria ta//duhoarea/trupului lui micuţ/şi un pic descompus/s-a împrăştiat/simetric/pe tot teritoriul/acestui poem tandru//dimineaţa am găsit/ o sscrisoare de dragoste de la tine”. Aşa cum e lesne de constatat scrierea şi moartea sunt aici perfect echivalente, iar poezia întră şi ea, fireşte, în categoria „lucrurilor mici şi trecătoare” ce pot să fascineze vremelnic cu aparenta lor „profunzime”. Astfel încât pentru Mihai Vakulovki orice experiement poetic sfârşeşte prin a deveni o „piatră a lui Sisif”, atitudinea lui e a unui spirit nihilist, oripilat de caracterul efemer al tuturor experienţelor legate de viaţă sau text, care se aneantizează aproape instantaneu, lăsînd sub limba lui Demostene doar o picătură de sânge.. Şi poate că tocmai această picătură de sânge e poezia.

florin caragiu

Posted in Uncategorized on august 21, 2014 by Octavian Soviany

Poezia lui Florin Caragiu probează, poate mai mult ca oricare alta, relativitatea criteriului generaţionist: ea conţine prea puţine dintre particularităţile liricii 2000, e mai aproape (dacă ar fi să-i căutăm totuşi nişte echivalenţe, pur cronologice de altfel, în interiorul promoţiei) de a „atemporalilor” preocupaţi de formele etern-imuabile ale poeticului (cum ar fi Constantin Virgil Bănescu), sau, prin preocuparea ei pentru dimensiunea sacră, metafizică, în sfârşit (de ce nu?) religioasă a existenţei, de lirica lui Dan Cârlea sau Moni Stănilă. Şi totuşi, poetul evită subiectele vădit religioase, nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de chimismul cel mai intim al proceselor sufleteşti. Ceea ce face ca la o primă şi inerent superficială lectură, discursul său să pară mai degrabă unul ermetizant, cu numeroase imagini neobişnuite, sintagme insolite şi mai ales, cu o evidentă predilecţie pentru paradox, impresie falsă desigur, deoarece „dificultatea” poeziei lui Florin Caragiu emană firesc din conţinutul acesteia, e dificultatea limbajului şi a structurilor sale logice de a exprima ceea ce sare dincolo de aceste structuri: adică experienţa de tip mistic-religios.
Dacă poeţii 2000 scriu în general o poezie de notaţie sau de viziune, extrăgându-şi esenţele lirice din trăirea anxioasă a impactului cu mizerabilul, morbidul, greţosul, pestilenţialul, lipsa de suflet, robotizarea (particularităţi ale lumii „dezvrăjite” în care trăim de o bună bucată de vreme ), autorul lui Sentic caută să facă din actul poetic o terapie a animei, menită să restabilească omul în adevărata sa omenitate sau (ca să spunem lucrurilor pe nume) într-o cale de mântuire. Astfel că în timp ce la cei mai mulţi din colegii lui de promoţie materialul de construcţie rămân senzaţia, Florin Caragiu mizează pe „sentic” („cuvânt – ne spune autorul – creat de dr.Manfred Clynes, care a arătat că emoţia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experienţă ce nu subjugă. În sens creştin se vorbeşte despre o simţire înţelegătoare”). Iar o asemenea „trăire înţelegătoare” presupune perspectiva justă, distanţa exactă în raport cu Celălalt (indiferent dacă acesta e Dumnezeu, maestrul, aproapele, lumea), implică aşadar „aproapedepartele”, cheie a iubirii, în sensul ei înalt de agape, care permite ca în relaţia Acesta- Altul fiecare din termeni să-şi conserve propria fiinţă: ”eu te vreau aproapedeparte/te dezbăr de metehnele mele şi mă las văzut/dar noaptea aceea unică nu părăseşte culoarul/prin care fugi, în plină zi, din mulţimea de oameni,/spre un loc de unde poţi să-i distingi” (aproapedeparte). Perspectiva „aproapedepartelui” duce aşadar la revelaţia diferitului (te iubesc tocmai pentru că eşti diferit!), empatia se naşte nu din conştiinţa identităţii cu Celălalt (cum se întâmplă în gnozele hinduse), ci din cea a unei infinite alterităţi, care duce la descoperirea unei lumi de o mirifică polifonie: „mă uit la tine şi spun. suntem atât de diferiţi/încât ne convingem că nu suntem singuri,//lucrurile recunosc asta.//(…)sunt atât de diferite de noi/încât ştim că nu suntem singuri,/sub ploaia de lovituri,/câtă vreme corpul/ne ţine răstigniţi pe o dragoste/ce fascinează dezertorii//e suficient să ne oprim unul în faţa celuilalt/şi lumile se întretaie” (potrivire)
Asemenea stări de extaz se integrează în scenariul unei experienţe pline de dramatism alcătuită din înălţări şi prăbuşiri, din paşi înainte şi paşi înapoi, care implică contradictoriul şi paradoxalul, lupta permanentă cu sine: „mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia-atunci văd/cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot/ la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă/şi vidul rămas la plecarea ta. o beau cu aceeaşi sete/cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul tău se retrage/şi îngrop în grădină imaginea ta pentru mai târziu” (trei şi jumătate). Transpusă în limbaj această experienţă ia forma „cântecului bolborosit”, care e mai mult tăcere decât rostire, pentru că el se naşte din imperfecţiunile limbajului ce nu poate rosti limpede metafizicul, doar îl indică, îl sugerează, printr-un soi de luminescenţă, printr-un soi de aureole care iau naştere în jurul cuvintelor, în ultima instanţă printr-o vorbire (rugăciune) a inimii şi nu a buzelor: „cu mâna pe inimă,/în răgazul scurt în care durerile dispar, bolboroseşti/un cântec. te uiţi împrejur şi tremuri. nu vezi nimic./lucrurile care sprijineau rostirea îşi pierd fixitatea,/cuvintele dornice să exploreze posibilul/sunt oprite de semne, nu că n-ar împrăştia/o lumină slabă” (sentic)
Cred că e inutil să mai subliniez singularitatea unei asemenea poezii în contexul liricii româneşti actuale şi nu numai. Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic, cu iluminările şi întunecările ei, trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfârşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă Adrian Urmanov , care, simultan Ivan şi Alioşa Karamazov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mântuire, e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează mai aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în tabloul de grup al promoţiei 2000 face mai degrabă impresia unui intrus. Marin Mincu îl numea – pe bună dreptate – „un surprinzător poet postdouămiist”.

paul vinicius

Posted in Uncategorized on august 19, 2014 by Octavian Soviany

La ora debutului său în literatură (cu volumul Drumul până la ospiciu şi întoarcerea pe jumătate), Paul Vinicius, lăsa impresia unui ironist care contemplă cu detaşare comedia cotidianului, poetizează la modul narativ, cu „personaje” şi „întâmplări”, are vocaţia portretelor în manieră caricaturală, dar şi a titlurilor kilometrice, prin care, ca într-un joc de oglinzi, poezia e readusă cu picioarele pe pământ, dizolvându-se, ca la Mircea Ivănescu, în anecdotă şi prozaism: „numele: sardele. părul înspicat/pe undeva printre lanuri de porumb şi/subversive colonii de maci la prag de seară//ocupaţia: poet (şi mai precis: ratat)/semne distinctive: un combinat (un combinat/al fricii crescut peste copilăria lui/ca o rană//ca un sanatoriu al bunei-cuviinţe al/cuvintelor fără ocol, al gesturilor suple/dansate în alcool cu care – în definitiv /şi la urma urmei – a reformat/acest sfârşit de secol abstract” (cetăţeanul sardele şi-a trădat ţara mai multe nopţi la rând în cârdăşie cu o contabilă mai blondă decât regia albastră a huilei şi mai lihnită decât lignitul însuşi şi decât acei bărbaţi timizi şi cu garoafă la butonieră). Peronajul liric îşi asumă acum identitatea poetului „care nu are nimic de spus”, a „oratorului mut” căruia i se refuză accesul în lumea „înaltă” a poeziei, iar actul poetic e redus la dimensiunile unei bufonade resemnate şi cinice: „ţie şi celor asemenea ţie care m-aţi cunoscut/ăn infimul răgaz al cernelii – în aerul brusc/deschis de liliac cu o cheie ruginită de parfum/deasupra mesei tăcerii/(fiindcă trebuie s-o spun doar spre seară – /când inima se încarc de maci devenind eu vizibil)//un deget binecuvântător pe buze un semn prietenesc/arcul şi săgeţile întinse sărbătoaresc/peste mantia înverzită a bunului pământ/pentru că nimic nu am să vă spun//iar celui care nu ştie şi lipseşte dintre noi/pedepsit fiind el pentru că nu ştie pentru că lipseşte)/ crâncenă pedeapsă e darul meu pentru el: o inimă/mai roşie, mai podidită de iubire: sclavă a ta/şi a celor asemenea ţie care m-aţi învelit în/liniştea privirilor voastre apoase până/geamandura de unde începe înaltul – plutind deasupra/pământului neclintit/pentru că nu am să vă spun nimic” ( în care – deşi cam încifrată şi cam bolovănoasă – umbra poetului bacovia îi dă târcoale lui sardele la vreme de seară prin parcul cişmigiu, lucru pe care acesta din urmă îl consideră totuşi drept semn prevestitor de bine şi zălog al carierei poetice lacustre care îl aşteaptă). Tonul devine mai grav doar atunci când poezia lui Paul Vinicius se încarcă de presentimentul morţii şi când sunt invocate umbrele prietenilor „plecaţi din vreme”, căci moartea pare să fie – din perspectiva poetului – singurul eveniment care iese de sub semnul derizoriului şi prin care subiectul uman e restabilit în adevărata lui condiţie: aceea de creator: „când mă gândesc la moarte (şi aici, camera se/umple brusc cu miros de liliac şi furnici/îmi aşez dinainte fotografiile prietenilor/plecaţi din vreme, cu noaptea în cap şi treburi, se vede/urgente prin nu-ştiu-care provincii adiacente şi mă apuc/să le citesc//putea-vor fi oare ei mesagerii? Sau cel puţin/şerpaşii acelor arderi fără sfârşit care te coboară/în somn şi te înalţă în vis, cu osul frunţii gata înflorit?//bolnavi de smoala revărsată noapte de noapte/dinspre topitorii, nu ştim nimic definitiv deocamdată/şi se vede treaba că prea curând nici nu vom şti, dar/semnele lor luminoase (ca nişte girofaruri sub care/speranţa încă dormitează) ne-ar putea limpezi odată şi/odată, de pildă risurile lăsate cu dragoste în apă de/chipurile lor: blânde albastre prevăzătoare” (deşi preponderent şi madagascar preocupat de relaţiile lui speciale cu sexul frumos, în momentele de acalmie spirituală şi filosofică deci, sardele nu se dă înapoi din faţa conceptului tectonic de moarte – pe care îl aduce la perfecţiune modelându-l ca pe o bucîţică de plastilină – şi mai mult decât atât: slujindu-se de el se arată optimist în privinţa posibilităţii transferării inefabilului prin intermediul acelor oameni de frunte, dintre epocile stinse către cele mai contemporane). Din momentul acesta viziunea poetului devine nihilocentrică, iar volumul său următor, Eclipsa va trasa (oarecum în maniera Porcec-ului lui Ioan Es. Pop) topografia unei thanatocraţii, configurând o lume excremenţială şi onomatopeică a marginii, peste care tutelează umbra înfricoşătoare a morţii: „la o margine mai urduroasă a acestui oraş exoftalmic, vei găsi o imensă alcătuire de gunoi; fiindcă odată ajuns aici asta ţi se va instala în privire: imense hăci de gunoi. (…) Printre hămăituri corcite de câine, mormăituri zgrunţuroase de audlţi; subţirimi de copil – niciodată. Pentru că aici nu se naşte nimeni: aici numai se pleacă. Moartea adie pe aici mai dulce decât mierea patriei” (Ochiul lui Dumnezeu – sângeriul lui ochi). Aici fiinţa omenească trăieşte cu angoasa exterminării potenţiale, sub ameninţarea „atacului de cord” care poate surveni de la o clipă la alta, într-o permanentă stare de nesiguranţă: „nu prea am învăţat să ne ocrotim/îngerul. el nu mai este decât umbra lui/sau (mai degrabă) a noastră. se tot loveşte/de ziduri şi clănţăne din dinţi. viaţa ( lui – /a noastră?) l-a buşit zdravăn.// exemplare care mai de care de ticăloşi/ne-au luat în primire. Hohotele lor încă răsună./ne arată cu degetul şi pufnesc în râs, ticăloşii.//Hai, mă, acasă – îl zoresc eu pe al meu, îhî -)face el, sărindu-mi în braţe (ca să-l ocrotesc) scurgându-mi-se în inimă, greoi: pleosc!//o mică pată de sânge pe manşeta imaculată/a zilei” (o zi minunată pentru un atac de cord). Spre deosebire însă de personajul liric din cartea lui Ioan Es. Pop, care experimentează un tratament de acomodare cu germenii patogeni ai extincţiei, Paul Vinicius caută antidotul prin care moartea poate fi neutralizată, supusă unor acte de exorcism. Iar un asemenea antitod este desigur erotismul, astfel încât autorul imaginează acum adevărate paradisuri ale lubricităţii, recurge la travestiurile donjuaneşti sau elaborează „jurnale de sex” ce au caracterul unor exerciţii de supravieţuire: „blonde sau roşcate, minione sau manechine, vampe sau/brunete: o adevărată lume a deliciilor feminine. Panerotismul poetului va convieţui acum de minune cu viziunile încărcate de exotism sau cu evocarea „drogurilor” cu tainice proprietăţi afrodisiace, care potenţează instinctele până la paroxistic: „pe undeva, pe lângă rio de janeiro/în ţara sambei şi a şarpelui de apă – numit amazon/Printre păduri dese în care nu dovedeşte securea/se naşte noaptea catifelată numită cafea.//de-acolo, din plantaţii, ea porneşte pe ape/ajungând prin porturi cu taverne, la tejghea/marinari beţi şi fufe versate/sorb noaptea fierbinte numită cafea.//negrese migdalate îşi storc sufletul fierbinte/creole şerpeşti ăşi joacă sânii în ea,/metişi languroşi, cât e noaptea de lungă,/ţes noaptea cea albă numită cafea//noi toţi visăm la lumea aceea vie/scufundaţi în ceşti ca nişte peşti în vopsea/în vopseaua cea neagră cu aromă virilă/a nopţilor albe, numită cafea” (drumul cafelei). În sfârşit, o altă formă de manifestare a energiilor vitale ţine de acţiunea imaginaţiei, care reprezintă libido deturnat spre un obiect nesexual, aşadar sublimare, şi aparţine aceluiaşi concept înalt de virilitate despre care mărturisesc poemele de dragoste ale autorului: „Curajul de a inventa este la fel de viril ca şi curajul de a trăi. Nu am nici o afinitate pentru respiraţie, masticaţie etc. Frecventez imaginaţia, îmi exercit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea” (Seară de seară, cu câtă criminală plăcere). Ceea ce face ca, în articulaţiile ssale esenţiale, lirica lui Paul Vinicius să se definească ca o „trântă cu moartea”, prin care subiectul uman îşi afirmă inepuizabilele resurse de vitalitate, ea e temerară şi bărbătoasă, configurându-se în cele din urmă într-o eroică. Lucru care îl apropie iarăşi pe acest poet al „eclipsei” şi al „soarelui negru” de autorul Ieudului fără ieşire.

emil brumaru

Posted in Uncategorized on august 18, 2014 by Octavian Soviany

Deşi, aşa cum aflăm din amintirile lui Dumitru Ţepeneag, s-a declarat de la bun început el însuşi oniric, Emil Brumaru poetizează totuşi pe coordonate distincte de cele ale grupului lui Dimov. Lipsită de anxietăţi, senzuală şi oţioasă, lirica lui aparţine, într-o primă aproximare, unui spirit epicureu, care posedă arta de o savura cu rafinament fiecare senzaţie, e un degustător încercat de gusturi şi de arome, un Brillat-Savarin devenit liric: „O, vechi şi dragi bucătării de vară,/Simt iar în gură gust suav de-amiază./Şi în tristeţea care mă-nconjoară/Din nou copilăria mea visează;/Ienibahar, piper prăjit pe plită,/Peşti graşi ce-au adormit în sos cu lapte,/Curcani păstraţi în zeama lor o noapte/Spre o delicateţă infinită,/Ciuperci cât canapeaua în dantele,/Icre cu bob băşos ce botuţşi cască,/Aluaturi tapisate crescând grele/Într-o dobitocie îngerească/Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe/De ou de melc, înlăcrimate dulce/Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe(Când sufletu-n muştar vrea să se culce,/Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa/Prin fast şi irizări şi toarte fine/Ceaiuri scăzute pînă la esenţa/Trandafirie-a lucrului în sine” (Elegie). Modernitatea unei asemenea poezii – destul de străină în aparenţă de căutările înfrigurate ale experimentalismului – constă tocmai în caracterul ei senzualist, care o plasează în răspăr nu doar faţă de frisonările metafizice ale şcolii stănesciene (iar lipsa de apetit pentru metafizic îl diferenţiază pe Brumaru şi de onirici), dar şi faţă de „poezia afectelor”. Înainte de optzecişti, care îşi revendică totuşi reorientarea poeziei către „real” şi către acuitatea percepţiei, Brumaru scrie o lirică a senzaţiilor, a contactului frust, epidermic, cu feţele policrome ale unei realităţi idilic-paradisiace, care provoacă veritabile stări de extaz. O „realitate” – trebuie să admitem însă – mai mult inventată, construită la modul manierist, prin efilări, polizări şi retuşuri, după reţeta viziunilor oniriste, în care fiecare detaliu constituie un prilej de inflamare a senzorilor şi jubilaţie. Această realitate paradisiacă reclamă însă – pentru a fi percepută în întreaga ei luxurianţă senzorială – efilarea simţurilor, acuitatea aproape neverosimilă a nărilor şi papilelor, aşadar un tip aparte de sensibilitate ce presupune infinite rezerve de candoare şi prospeţime, aparţinând, negreşit, unei fiinţe „adamice” care nu ţi-a pierdut capacitatea de a gusta cu o voluptate superlativă din toate plăcerile pământeşti. Astfel încât Emil Brumaru va celebra stările angelice ale materiei şi inocenţa instinctelor, obiectele aureolate de irizări şi luminescenţe, care vorbesc un limbaj al empatiei universale: „Dulap obscur, în tine arde-un înger/Îmbobocit pe rîşniţi de cafea/Visând piper rotund şi zahăr cubic/Fără să-ţi ştie taina nimenea./Ouă adânci cu-amiezi de coajă fină/Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,/Dulci farfurii cu sufletul ca roza/de parfumat lângă mari peşti inerţi.//Dar la amurg cotoloanele de umbră/Pline-s de spaima furilor gândaci!/Unde e cheia tandră şi subţire/Spre-a rupe neputinţa-n care zaci?//Ca s-auzim cum pentru-ntâia oară/Cuţitele vorbesc de mărul acru/Şi scos suav din căni miezul de apă/Să-ţi tremure pe rafuti, dulap sacru” (Dulap). Tristeţea, atunci când apare în versurile poetului, e generată doar de o anumită incapacitate a simţurilor de a capta în totalitate şi de a eterniza miracolele paradisului pământesc, iar personajul cel mai aburit de tristeţuri (din care se poate extrage totuşi o voluptate cu gust amărui) va fi aici îngerul, lipsit de organe de simţ, cu excepţia celui mai eteric şi mai suav dintre toate: mirosul, şi lipsit totodată de sex., aşadar condamnat la melancolie: „Un înger s-a trezit într-o amiază./Era prea grea lumina şi-l izbea./Alături tremura prelung o vază/Îndrăgostită de o catifea.//El şi-a-ncălţan uşoarele botine,/Şi-a luat din vis bastonul de parfum,/Şi-a pus pe-aripi tristeţurile fine/Şi mîinile şi-anmănuşat în fum.//Oglinda-l aurea nedumerită./Era fecior de spumă sau fecioară/Ce trebuia din perne moi s-apară/Parcă prelins, parcă cernut prin sită?//Cine-l iubea în încăperea crudă./Necoaptă pentru marea întâlnire?/Vibra-ntre lucruri tandru şi subţire/Fără să vadă, fără să audă…//Cu nara doar simţea cum lângă dânsul/Un crin durerea pură-şi destrăma./Şi iar fi plâns alături. Însă plânsul/De ochi are nevoie. Nu-i avea…”(Înger ). Alături de senzualismul sans rivage, angelismul va constitui aşadar o altă (şi în aparenţă contradictorie) dimensiune esenţială a poeziei lui Emil Brumaru; ele reprezintă, aşa cum vom arăta, cei doi poli între care oscilează personajul liric, care în diversele lui ipostaze, de la detectivul Arthur la Julien Ospitalierul, e prins între „principiul plăcerii” şi aspiraţia spre o candoare şi o inocenţă superlativă, care presupune regresiunea spre vârstele infantile ale libidoului.
Căci, dacă poemele lui Brumaru anticipează lirica senzaţiei, pe care o vom descoperi la majoritatea poeţilor post80, ea anticipează totodată şi „sexocentrismul” promoţiilor mai recente, fiindcă viziunea poetului este una erotomorfă, impregnată de o sexualitate, pe cât de difuză pe atât de omniprezentă, care face ca fiecare obiect să devină sursa potenţială a unei atracţii erotice: „Mult timp am iubit o ceaşcă de ceai chinezească/Pictată cu scene naive din viaţa fâttânilor pe porţelanu-i subţire/Dar sufletul meu neştiind îndeajuns s-o uimească/M-a părăsit, alegându-şi dulapul cel suplu drept mire.//Apoi m-am îndrăgostit de un blând şifonier./De-obicei după-amiaza, când hainele dorm, mă duceam lângă dânsul/Şi mângâindu-i furnirul, duios şi stingher,/Îl sărutam şi simţeam că mă-năbuşp plânsul.//Pe urmă-am ţinut pătimaş la o bilă de fildeş lucioasă/Cu pântece mic, ce-mi sărea uneori pân’ la buze/Stârnindu-mi spre seară dorinţe caudate şi gânduri/atât de confuze” (Amorurile lui Julien Ospitalierul). În această colecţie eterogenă de „obiecte sexuale” femeia ocupă, fireşte, o poziţie privilegiată, ea reprezintă o masă de libido paroxistic, posedă energii „magnetice” în exces ce se cer îmblânzite, aduse la o temperatură domoală, prin ritualuri domestice, care posedă virtuţile unor acte de exorcism: „Iubita mea nu-i uşă de biserică!/Ea are coapse şui şi ţâţa sferică/Ş se dezbracă de cum se-ntunerică/Într-o căpşună din peninsula iberică!//Acolo mă aşteaptă şi mă judecă/În timp ce piei de piersică adulmecă/Stând goală-ntre miresme şi impudică,/Pătul curgându-i către emisfera sudică.//O, să scap de ademeniri obraznice/Eu îi citesc din cărţi pasaje groaznice/Cu fluturi orbi înnebunid la praznice/Şi scorpioni cu obiceiuri casnice.//Şi spre a nu fi de viu bătut pe o cruce/De chimion de poftele-i năuce./Pârjoale de păianjen promit că-i voi aduce/Şi escalop de scolopendră dulce”: (Cântec naiv). Înzestrat – aşa cum am văzut – cu două „naturi” , personajul liric îşi foloseşte acum dimensiunea angelică pentru a deturna fluxul pulsiunii libidinale de la o sexualitate grosieră, implicând mecanica brută a acuplărilor, la alta, infinit mai subtilă, care presupune regresiunea la stadiile infantile ale libidoului, într-un amestec bine dozat de candoare şi perversiune. Iar poezia sa se transformă într-o Kamasutra ingenuă, în care formele „maladive” ale erosului capătă ceva din naivitatea paradisiacă a jocurilor copilăreşti, iar marchizul de Sade e rescris, pe linia absurdului graţios şi a caricaturii benigne, care alungă din scenariile erotice ale poetului, puse în scenă cu o infatigabilă fantezie, orice urmă de turpitudine: „De mâîini şi de picioare te-am prins cu frânghii groase/Trupul viclean şi trândav de patru straşnici fluturi/ca să ţi-l rupă-n calde bucăţi. Stând pe mătase,/La geam, cu talpa-n lapte şi buzele-n vermuturi,/Voi admira mari flenduri din fusta ta de stambă,/Canari pletoşi cântându-mi în tril de marmeladă,/Şi mestecând crenguţe voi arunca în ladă/Melci gâtuiţi zburdalnic c-un vechi fitil de lampă!) iar către seară, tandru, voi aduna din iarbă/Sînii tăi smulşi şi capul cu părul lung de-un metru/Şi coapsele voioase, ştergându-le de barbă,/Spre-a le păstra borcane cu căptuşeli de fetru,/Dovezi pecetluite în sarabande fine/Că mi-ai iubit motanul mai mult decât pe mine!” (Defăimarea Reparatei 1,). Scenele de voyeurism implică astfel pudori feciorelnice şi ifose de mironosiţă, nurii femeieşti capătă analogii gustative, pântecele digestiv şi cel sexual juisează la unison, iar chimia sângelui pare a fi substituită aici de cea, mai diafană, a clorofilei, carnaţia feminină dobândind consistenţa „frigidă” a vegetalului: „Hai să intrăm la bătrînul bijutier/Acum, când amurgul de iarnă ne face să rătăcim printre vechile case,/Şi să-l rugăm în genunchi, pân’ la lacrimi, sutienul fierbinte şi tainicul tău port-jartier/Să ţi le bată în pietrele cele mai scumpe şi mai somnoroase.//Şi fiindcă va trebui pentru-o clipă să i le dai,/Rămasă în dugheana lui plină de fildeş în pielea goală,/O să-ţi ascunzi c-un surâs vinovat, în ceşcuţe de ceai/Sânii rotunzi şi coapse-ţi vei pune o portocală.//Iar dacă deodată cu spaimă, la uşă vei auzi clopoţelul/Să nu te întorci – detectivul Arthur e cu tine!/Va fi doar un înger venit să-şi graveze-n inelul/De aur al frunţii această-ntâmplare ciudată, cu-o nesfârşită ruşine” (A patra elegie a detectivului Athur). Asemenea metamorfoze năstruşnice ţin de specificul ”feeriei erotice”, spaţiu al unei nelimitate licenţiozităţi, de unde au dispărut toate tabuurile şi interdicţiile sexuale, mecanismele cosmice funcţionează după logica basmului, iar acuplările „nepermise” sunt departe de a oripila, căci fac parte din derularea unui scenariu oniric, unde acţionează alte norme şi alte cutume decât cele ale realului,, astfel încât însuşi aerul lor de „irealitate” le face cu totul inofensive: „Ieşeam din cinematograful acela de la periferie unde rulase-un film mut/ţinându-ne atât de sfioşi de mână…Cânta un pian…/Şi ne-am oprit în mijlocul străzii şi m-ai întrebat, visătoare ce am,/Uitîndu-ne ţintă unul la altul, deodată, ne-am recunoscut!//Eram (Dumnezeule!) domnul ce tocmai coborâse din vechea cabrioletă,/Cu fracul boţit şi jobenul sub braţ, venit ca să fure spre seară/Motanul familiei şi tu erai, sigur, naiva subretă/Ce-l vede şi ţipă şi prezenţa unei partenere ce nu mai păstrează nel o împuşcă-ntre sânii bombaţi, apoi o iubeşte-n cămară” (A cincea elegie a detectivului Arhur). E de remarcat, de altfel, artificiozitatea extremă a acestor ceremonialuri erotice, de o ostentativă teatralitate, care oscilează între idila perversă şi farsa scatologică şi care presupun prezenţa unei partenere ce nu mai păstrază nimic din fizionomia unei fiinţe în carne şi oase, e contrafăcută, pictată în culorile stridente ale „artei de gang” şi poartă aureola suspectă a „minciunii estetice”, adică a Kitsch-ului. „Ţi-i rotunjimea ţâţei geluită/Şi la mijloc cu cafeniu buton,/Şi coapsa ta cu fierbinţeli de plită/L-ar fierbe până şi pe Solomon/Pe cercurile ei ca pe-un ibric/Cu lungul său ţurlui cuprins e aburi. Ţi-i murdăria strânsă în buric/Mau dulce decât mierea cea din faguri./Şi corpul tău didactic ce ne-nvaţă/Să-i preţuim savantele delicii/Are plăceri într-însul pân’ la greaţă./Îndrumă-ne, o, dă-ne vagi indicii/Cum să-ţi iubim mai bine carnea plină/De smeură murată în răşină” (Elogiul Reparatei III). Descoperim însă, la o cercetare mai atentă, că femeia invocată în asemenea poeme de amor, nu este altceva decât o proiecţie antropomorfă a semnului, un uriaş depozit de materie fantomatică; şi ca să nu existe nici un dubiu în această privinţă, poetul însuşi o va substitui prin propriul ei„semn”, reducând-o la un fragment anatomic, care o semnalează şi o evocă: „Poate într-o dimineaţă îmi va sosi prin poştă un colet uriaş/Cu-albastre ştampile şi şi timbre subţiri de mătasă/Pe care-l voi duce, plutind fericit prin întregul oraş/Mirându-mă cât de uşor e şi e parfumat, până acasă.//Şi-acolo, lăsându-l puţin pe îngustul trotuar/Ca să descui, voi vedea cu mirare cum singur din funde,/Încet se desface şi cum dinăuntru apar,/Oh, goale şi albe, picioarele tale prelungi, cu mici unghii rotunde” (A şasea elegie a detectivului Arthur). Din acest moment, temenelele şi incantaţiile trubadureşti ale personajului liric devin la rândul lor contrafăcute, disimulând zeflemeaua demistificatoare; femeia-semn este denunţată acum ca simulacru, redusă la dimensiunile unei mase de substanţă excremenţială; „ţi.-am mirosit căcatul: doar raiul are flori/atât de parfumate pentru-a-ndulci-n zori sfinţii./ţi l-am gustat: doar roua, alcoolică, din zori/învie-n mine astfel de-adânc puterea minţii./şi l-am mâncat; iubito, ce har dumnezeiesc/s-a coborât asupră-mi în clipa longilină./pe urmă chiar pişatul, ca dintr-un crin regesc/sorbitu-l-am şi-n mine potop e de lumină./sunt geniu, văd ideeaaud celeste lieduri/şi toate-s datorită acestui straniu fast/de floci şi buci crăpate, când, laică, sub ziduri,/cu fusta-n cap, pe vine, te caci iconoclast!//şi-apoi, crud universul scoţând din intuneric/cu-o auroră-n spume fierbinţi, te pişi feeric”. Iar „sexocentrsmul” este supus astfel reducţiei la absurd, devine obiectul deriziunii demistificatoare, căci sexul pare să posede acum – în viziunile lui Emil Brumaru – atributele nihilului, e fantomatic şi evanescent, fiind. alcătuit din substanţa spectrală a semnului. Şi de data aceasta perspectiva poetului dovedindu-se surprinzător de modernă, căci se arată în consonanţă deplină cu (bunăoară) teoretizările unui Michel Foucault pentru care sexul, în definitiv, nu există, el apărând doar ca un ”punct ideal, devenit necesar datorită dispozitivului de sexualitate şi funcţionării sale”şi înscriindu-se în seria ”simulacrelor” (un simulacru – ne spune Baudrillard – este ”cette verite qui cache le fait îl n y en a aucune”) produse de cultura lumii actuale. Este motivul pentru care „erotikon-ul” lui Emil Brumaru se transformă finalmente într-o „comedie a sexualităţii”, iar ceremonioasele sale „poveşti de amor” aparţin în realitate genului buf, posedând aerul pantomimei absurde.

jadwiga (4)

Posted in Uncategorized on august 12, 2014 by Octavian Soviany

Camera în care mă conduce tânăra e mult mai puțin luxoasă decât salonul, de fapt nu e luxoază deloc.
Un pat încăpător, cu așternuturile foarte curate, un lavoar, o măsuță de toaletă, o poliță cu câteva bibelouri, iar într-un colț, chiar lângă soba de tuci, un fotoliu care pare foarte comod,
O pun pe Jadwiga să caure niște pahare, apoi desfac o sticlă de șampanie. Ciocnim Acum observ că fata are ochii plânși și că un firicel de rimel i s-a prelins pe unul dintre obraji, dându-i ceva din aerul nostim al unei paiațe.
După ce ne golim paharele, mă așez în fotoliu, iar fata se așază pe marginea patului. Nu spunem nimic, nici nu prea am avea cum să ne spunem mare lucru, căci franțuzeasca mea este extrem de elementară
Mă simt relaxat, fotoliul este într-adevăr foarte comod și te îndeamnă parcă la picoteală. Trece așa cam o jumătate de oră. Mai bem câte un pahar de șampanie.

Desigur nici un bărbat nu intră în camera unei dame de consumație doar ca să moțăie într-un fotoliu, dar trebuie să înțelegem că ofițerul german este într-o situație delicată: are de rezolvat o dilemă aproape hamletiană. Atunci când își amintește de sărutările înfocate ale Jadwigăi se simte urzicat de dorință, dar încearcă să-și reprime erecția, gândindu-se la reacția de scârbă pe care i-ar putea-o provoca partenerei bubele lui de pe abdomen. Nici nu-i vine însă să plece, căci, deși în momentul acesta nu și-ar da jos pantalonii pentru nimic în lume, este foarte excitat, lucru pe care îl constată și umbrele Nibelungilor, intrate pe nesimțite în camera pe care o cercetează cu ochi curioși, căci n-au mai pătruns niciodată într-o casă de toleranță și ar asista bucuroase la o acuplare. În cele din urmă, hotărâtă să ia inițiativa, Krimhilda iese din grup, se strecoară în spatele Jadwigăi și îi spune ceva la ureche, probabil vreo șotie sau vreo glumă, căci fata începe să râdă în hohote, bătându-se cu palmele peste burtă. Râde și Krimhilda, dar într-un mod diferit, cu o anumită ferocitate care-i trădează caracterul sângeros și răzbunător, încă și mai feroce este însă râsul gtos al lui Hagen, ce se aude până în salon, făcîndu-l pe Kurt să scape din mâinî paharul plin de șampanie.
Deasupra Bucureștiului a apărut între timp, ca de obicei luna, căreia însă puțin îi pasă de data aceasta de pulsiunile sexuale ale maiorului neamț, căci privirile ei îl descoperă. nu departe de casa lui tanti Rozica, pe vechiul ei ptieten, calul cel alb, care și-a pierdut însă, vai. frumusetea și măreția, nu mai e decât un cadavru atârnat pe o cruce mare de piatră, în jurul căruia a început să zburătăcească un roi de fluturi de noapte,

Amorțit de șampanie, era să ațipesc în fotoliu, cînd am simțit-o, deodată, pe Jadwiga apropiindu-se. Fata a îngenuncheat în fața mea și a început să-mi mângâie domol sexul prin pantaloni. Am fost suficiente câteva mișcări, pentru ca dorința, ne care încercasem s-o reprim cu încăpățânare să reizbucnească la fel de intens. Am apucat sânii Jadwigăi și-am început să-i frământ cu ferocutate, aproape cu ură, în timp ce tânăra îmi mângâia în continuare sexul, acum cu mișcări mai repezi și mai apăsate. Apoi, am perceput vag.. cu simțurile răscolite pînă la paroxistic, cum Jadwiga îmi desface nasturii de la pantaloni Ștremeleagul meu e tare ca poatra, atunci când fata îl ia între buze și începe să-l mozolească, electrocutându-mă până în măduvă. O apuc la rândul meu cu violență de păr și încerc să-i înfund mădularul cât mai adânc în gâtlej. Apoi niște steluțe roșii încep să-mi joace pe fundul ochilor, îmi dau drumul în gura Jadvigăi și îmi pierd cunoștința.

Umbrele Nibuligilor scot acum niște miorlăituri sinistre, aplaudă și bat din picioare, iar pe urmă formează un cerc, în mijlocul căruia, slobozind niște gemete înspământătoare, Krimhilda se acuplează cu Hagen.
În timp ce la fereastra camerei în care tocmai l-am văzut pe maiorul von Kleist leșinând apare ceva albicios, ceva care ar putea să fie doar un caier de ceață,.dar ar putea să fie la fel de bine și chipul posomorât al unei femei cu păr cânepiu și pielea de culoarea hârtiei de sugativă.

Când m-am trezit din leșin, eram culcat în patul Jadwigăi, care, în picioare la căpătâiul meu, mă cerceta cu îngrijorare. Când a văzut că deschid ochii, a scos un suspin ca de ușurare și m-a întrebat dacă mă simt bine. Eram mahmur, deșelat, cu un gust amar de fiere în gură. M-am ridicat în capul oaselor și i-am cerut tinerei să-mi toarne un pahar de șampanie, pe care l-am dat pe gât dintr-o singură înghițitură.
Mă gândeam cu groază că aș fi putut face un atac de cord,,scăpasem cu viață ca prin urechile acului, trupul meu, neobișnuit cu plăceri atât de intense, ar fi putut să clacheze, lăsându-mă cu reputația pentru totdeauna pătată, căci ce poate fi mai josnic și mai jenant decât să mori de infarct într-un bordel românesc, cu mădularul în gura unei dame de consumație?
M-am tidicat în picioare și am încercat să fac câțiva pași ptin odaie. Umbletul meu era foarte nesigur, parcă toate oasele mi-ar fi fost zdrobite cu roate. Mi-am dat seama că n-o să mă pot întoarce la legație singur: am trimis-o pe Jadwiga să mi-l aducă pe Kurt și să-mi facă rost cu orice preț de o sticlă de Courvoisier
Fata a zăbovit mult, cam o jumătate de oră. A aduc coniacul și mi-a spus că nu reușise să-l găsească pe tovarășul meu, care nu era nici în salon, nu era nici la camere, nu era nicăieri. Nici că se putea o veste mai bună! O să mai zăbovesc o jumătate de oră, încercând să-mi dreg mahmureala, apoi o s-o pun pe Jadwiga să-mi caute o mașină de piață..
Am desfăcut sticla de Courvoisier, am trecut din nou în fotoliu și am luat, direct din sticlă, o înghițitură zdravană. Jadwiga se învârtește în jurul meu, îmi aduce un pahar curat, apoi se ghemuiește pe covor la picioarele mele.
Îi torn și ei , în același pahar, câteva picături, pe care fata le bea, face o strîmbătură glumeață și-mi spune că șampania-i mult mai bună.
După in timp însă, a început să bea cot la cot cu mine
Am deșertat împreună mai bine de trei sferturi din sticlă.

Nu mai știu de cât mă aflu în odaia Jadwigăi și nu mai am nici un chef să mă întorc la legație.
Tânăra a mai adus o sticlă de Courvoisier, Observ că a început să vorbească împleticit iar ochii ei au căpătat o strălucire ciudată.
După un timp, au apărut, nu știu de unde, un album cu discuri și un patefon.
Încerc să-i explic Jadwigăi vă nu vreau Lily Marleen, orice, numai nu Lily Marleen! Puțin contrariată de aceată izbucnire a mea, fata se uită la mine nedumerită și îmi aduce albumul ca să-mi aleg singur. Slavă domnului, numai valsuri vieneze de acum cincizeci de ani!. Bine că măcar aici am izbutit să scap de cântecul blestemat care-mi otrăvește nopțile de la legație, acompaniind bețiile lacrimogene ale lui Kurt.
Aleg o placă la întâmplare și încerc să mă așez cât mai comod în fotoliu.
După un timp, Jadwiga începe să se dezbrace. Legănându-se domol în ritmul unui vals vechi, își dă mai întâi jos, cu o lentoare calculată, rochia elegantă de seară, rămânănd într-un furou trandafiriu foarte scrurt, care îi descoperă coapsele, bine strânse în niște ciorapi negri, până la jumătate. Mișcările ei sunt pline de siguranță și grație și are dextertiatea unei dansatoare de cabaret, arunci când își scoate mai întâi un ciorap. apoi celălalt. Pe urmă vine la mine și mă roagă să-i desfac port-jartierul. Acum îi simt carnea, fierbinte și ușor transpirată care miroase parcă discret a ierburi de câmp și a prospețime.
Pe fundul ochilor mei încep să joace din nou steluțele roșii.
Îmi simt mădularul, ca pe un cui înroșit în foc, cum intră din nou în erecție.
Săr în picioare, o apuc pe Jadwiga, îi smulg furoul pe sub care nu mai poartă nimic și îmi vâr două degete în sexul ei ras. Fata începe să scoată niște gemete guturale, care mă stârnesc încă și mai mult, Vreau s-o răstorn în pat, dar ea mi se strecoară din brațe, aleargă în colțul opus al odăii și scoate limba la mine. Mă iau după dânsa și încerc s-o îmbrățișez; Jadwiga se preface mai întâi că s–ar împotrivi, mă respinge de câteva ori, apoi, dintr-o dată, îmi cuprinde grumazul și se lipește de mine, împungându-mă cu sfârcurile ei tari. Megem îmbrățișați până la pat, dau să-mi scot mădularul, când deodată tânăra mă răstoarnă pe spate, se cațără peste mine și, cu câteva mișcări îndemânatice, îmi scoate mai întâi pantalonii, pe urmă indispensabilii, îmi privește bubele de pe burtă și izbucnește într-un râs zgomotos. Atunci îi trântesc un pumn în bărbie, încordându-mi toate puterile, o răstorn de pe mine, o țintuiesc de cearșaful jilav și o penetrez cu o furie surdă. Jadwiga e uscată și neprimitoare, nu participă în nici un fel la îmbrățișare, mă privește cu ură și din gură i se prelinge o suviță de sânge. Încă puțin și voi ejacula. Găsesc suficientă stăpânire de sine ca să-mi scot penisul și să-mi vărs lapții peste fața tinerei care a închis acum ochii, se lasă cu totul în voia.mea și mi se pare că șuieră printre dinții: Lépreux, lḗpreux miserable!

Când am plecat de la bordel începuse să se lumineze de ziuă. O perdea subțire de ploaie flutura peste casele de petrecere cu luminile stinse.
Am găsit cu greu o mașină de piață și i-am cerut soferului să mă lase în fața legației. În lumina rece și cenușie a zorilor clădirea se ridica ostilă și întunecată ca un hotel ieftin.
N-am intrat, înainte de asta mai aveam ceva de făcut.
Am așteptat să plece taxiul, apoi m-am îndreptat spre micul magazin de confecții, căci simțeam nevoia să-i cer iertare Danutei, să-i mărturisesc că o trădasem în chip lamentabil, între pereții unui bordel și în culcușul sordid al unei târfe care mă umilise.
Vitrina magazinului era puternic luminată, dar de data asta Danuta era întoarsă cu spatele. Purta o rochie neagră.
Mi-am pus, ca de obicei, mâna pe geam și m-am apucat să-i vorbesc. Am încercat să-i explic că persecutorii mei îmi întinseseră din nou o capcană, că fusesem înșelat de Kurt și ademenit într-un bordel mizerabil, unde am fost tratat cu o lipsă teribilă de respect și aproape dat afară de patroana care își spunea unguroaică, dar era cu siguranță israelită.
Numai Danuta mă mai putea face să-mi recapăt respectul de sine.
Am implorat-o să se întoarcă spre mine cu fața, vroiam să-i văd ochii aceia cenușii în care plutea mereu o suferință mocnită, dar ea se încăpățâna să rămână cu spatele, ignorându-mă sau prefăcându-se că mă ignoră.
Iată că nici măcar Danuta nu se mai sinchisește de mine.
Atunci mă apuc deodată să-i spun că am de gând să mă despart de Trude cât mai curând (nu știu de unde mi-a venit ideea asta năstrușnică) și că imediat după pronunțarea divorțului ne vom logodi. Chiar în dimineața asta voi cumpăra o pereche de verighete.
Dar toate îndercările mele de a o îndupleca pe Danuta s-au dovedit inutile
Încet-încet m-am pomenit cuprins de ciudă și de mânie.
Fără să mai îmi pese că aș putea fi auzit de cine știe ce plimbăreț matinal,am început să răcnesc că dacă nu se întoarce imediat voi sparge neîntârziat geamul vitrinei cu revolverul, pe care îl aveam din fericire la mine..
În momentul acela, ea și-a răsucit către mine chipul de mucava, privindu-mă peste umăr.
Dumnezeule, nu era însă Danura, era o necunoscută, o necunoscută cu înfățișare vulgară, fardată strident, probanil o femeie de stradă. Femeia s-a uitat la mine batjocoritor, apoi a început să fredoneze cu o voce răgușită de toxicomană:
„Vor der Kaserne
Vor dem grossen Tor
Stand eine Laterne
Und steht sie noch davor.
So woll’n vir us da wierdersh’n,
Bei der Laterne woll’n wir steh’n,
Wie einst, Lili Marleen,
Wir einst, Lili Marleen“

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 284 other followers

%d bloggers like this: