Radu Vancu

fiindca am decis sa pun aici pe blog referinte despre poetii tineri la care tin foarte mult, doresc sa completez colectia cu un poet sibian de calitate, Radu Vancu. mai ales ca miercuri 10 februarie la ora 18 Radu va fi la Bucuresti si va citi poeme in cadrul Institutului Blecher mutat la USR si moderat de Komartin. (detalii aici). mai jos e cronica mea la cel mai recent volum al lui Radu, o etilică luntre a lui Caron ce m-a uns pe suflet.

                                             Tratat de echilibristică

             O stare de vertij ontologic, care face îndoielnică pînă la suferinţă realitatea, declanşează la Radu Vancu (Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009) dorinţa euforizării etilice („beam pentru că numai aşa lumea mi se părea reală”) care devine analogă stării de poezie, e o dereglare „sistematică” a tuturor simţurilor, cu îndepărtate origini rimbaldiene, antrenând o redutabilă  erudiţie bahică, legată de virtuţile „terapeutice” ale diverselor licori, „balsamuri” şi „elixire”. Poetul se proclamă în consecinţă un enciclopedist al alcoolului („colecţionam metodic referinţele la marii băutori, mă proiectam empatic în rolurile lor, citeam avid tot ce îmi cădea în mână despre alcoolici şi alcool”), glosează savant despre absint, vodcă, ouzo, ţuică, bere, vin, whisky, rom,gin sau mastică, îşi analizează minuţios propensiunile bahice, cu referinţe la Bachelard, Dylan Thomas sau Mircea Ivănescu, compunând o „comedie a setei” în registru savant, care probează mai curând o anumită incapacitate a personajului liric de a atinge cotele cu adevărat intense ale cremaţiunii etilice, rezultatul fiind, de cele mai multe ori, o beţie lucidă şi rece, asemănătoare cu mahmureala. În poemele lui Radu Vancu alcoolul acţionează ca un euforizant cu efecte pasagere, producând scurte ulcerări ale nervilor, inflaţii de moment ale eului, urmate de bruşte rafale de luciditate care transformă orice tentativă de euforizare într-un soi de travaliu sisific şi de sinucidere pe jumătate ratată. Ele mărturisesc despre incapacitatea personajului liric de a aplica pînă la capăt reţeta baudelairiană din Enivrez-vous, marea  temă a „tavernalelor” sale fiind de fapt nu beţia, ci dorinţa, mereu nesatisfăcută, de îmbătare: „Ce ratată afacere şi sticla asta cu gin/ce ratată afacere toată noaptea asta./Degeaba desface lumina franjuri elegiaci/pe faţa de masă, trecând în zori prin rămăşiţele/transparente de Wembley./Beţia adevărată n-a venit./Alcoolul  amar n-a făcut de data asta nimic pentru mine” (Drosophila mistica). Lipsit de curajul „saltului în gol” pe care îl posedă adevăraţii simbriaşi ai alcoolului, poetul contemplă neantul „de pe margine”, cu priviri adeseori pofticioase, reuşind să se replieze însă de fiecare dată, prin adevărate mişcări de echilibrist, cu puţin înainte de momentul fatal al prăbuşirii definitive, oscilând perpetuu între „glasul etilului” şi „glasul lui Cami” .  Asistăm, de aceea, pe parcursul volumulului, la o sarabandă de măşti lirice,  cîteodată tragice, altădată groteşti, etalate pe rând, cu voluptatea gesturilor spectaculare ce evidenţiază criza de identitate a unei fiinţe scindate, care trădează patul conjugal cu taverna şi cârciuma cu femeia iubită, trece de la  cântecul bahic la exerciţiul de penitenţă: „Asta e: am băut rău aseară/şi cel puţin trei zile de acum înainte/n-o să-mi mai arunce în cascade/fenomenalele ei priviri,/mărgăritareînaintea porcului,/ trei zile mă va urî/ca şi cum numai asta ar avea de făcut toată viaţa. Trei zile abominaţia mea o va privi în tăcere,/până cînd ea va vorbi.//Atâta fosfor mi se va aduna până atunci în oase,/că voi străluci cu bucuria unui chibrit/care se aprinde în plină ninsoare/pentru fetiţa necăjită şi rebegită şi amărâtă.//Până atunci, până mă va privi iar, naiba să mă ia” (Fetiţa cu chibrituri).  Incapabil să joace până la capăt rolul „anarhistului mistic” („orice ateu socialist care bea cu nădejde/se transformă, după o anumită cantitate într-un anarhist mistic”), poetul trece cu nonşalanţă (în virtutea aceluiaşi Spaltung) la poezia „obscenă” a mahmurelii şi a viscerelor ultragiate de efectul spirtoaselor, intonată cu indecenţa  unui excurs anatomo-fiziologic: „Când zorii se arată şi, sfioasă, Şeherezada/etilului tace, celulele hepatice prind freamăt & zumzet/ca nobilii de ţară când află/că alteţa moştenitoare o să-şi facă vizita anuală/la domeniul  din provincie./Abia acum începe  cu adevărat drumul//pe calea regală dintre esofag şi ficat” (Calea regală). Cinismul, evident în multe din textele lui Radu Vancu, ţine de o asemenea percepţie „obscenă” şi dezabuzată, care, încercând să rămână indiferentă la cântecul de sirenă al Utopiei, reduce viaţa sufletească la arderile metabolice din intimitatea ţesuturilor şi corpul la  animalitatea abjectă a „cărnii de porc”: „După-amiază ca toate după-amiezele,/ploaie ca toate ploile, abjecţie & abateme/sfârîie în mintea încinsă ca-ntr-o tigaie./Sentimentele din carne de porc./Amintirile-chifteluţe din carne tocată râncedă./Noemele-copănele. Monomaniile-fleici. Obsesiile-file” (Sentimente din carne de porc). Iar dacă efuziunile „anarhistului mistic” sunt permanent cenzurate de vocile meschine ale empiriei în numele unui „bun simţ comun”, momentele de exaltare ale îndrăgostitului se vor spulbera la rîndul lor sub acţiunea unor „raţiuni fiziologice” („Cu nesfârşită decenţă mă uit în ochii ei clari/în timp ce-mi vorbeşte,/sperînd să nu vadă în ochii tulburi/că sufletul e testosteron pur”) sau „economice”: „…cele 300 de rate la bancă/vor rezista însă mai eficient decât cei 300 la Termopile./Băncile sunt de două ori mai bune decît aurul,/pentru că permit Anihilarea Re-Sentimentelor. Cine are rate poate construi microarmonia/chiar şi din sentimente din carne de porc”. (Sentimente din carne de porc). Legat de tribulaţiile „fiinţei scindate” , cinismul lui Vancu se integrează, în acelaşi timp, în scenariul exerciţiilor de penitenţă, unde joacă rolul unui „amplificator”, căci, arătîndu-şi în permanenţă cu degetul stigmatele de abjecţie, personajul liric nu încearcă decât să ridice pocainţă la cote superlative şi să dea o intensitate paroxistică autoflagelării sub care se ascunde aceeaşi tendinţă autodestructivă pe care o vădeşte şi dorinţa (mereu nesatisfăcută) a disoluţiei în alcool. Privit mai îndeaproape, acest personaj va avea aerul unui sinucigaş manque, incapabil să ducă pînă la sfârşit actul final al Tatălui  pe care Fiul îl converteşte într-o nesfârşită  agonie etilică (Vancu o numeşte „supravieţuire”), trăită la jumătatea drumului dintre otravă şi anti-otravă, dintre sticlă şi utopia căminului fericit: „Sânge plin de umorul atâtor catastrofe,/a fost cât pe ce./Cu tata farsa ţi-a ieşit. (…)//Ai însă grijă; zeii urăsc perfecţiunea/şi n-ai vrea ca umorul să devină destin./Cu tata ţi-a mers, dar un destin e deja prea mult./Până la urmă, tu o să fii uleiul/în care carnea noastră o să ardă nestins” (Zeii sunt geloşi. În amintirea tatălui meu).  Prins aşadar între două „forţe contrarii” (de autodistrugere, respectiv de autoconservare) subiectul liric din aceste poeme este în ipostaza unui acrobat obligat să execute, pe marginea unui abis, laborioase exerciţii de echilibristică, tot aşa după cum, în poezia, pornind de la lecţia prozaizantă a lui Mircea Ivănescu alternează poemul cu notaţia pur confesivă din „proza” Confesiunile monstrului fericit, amestecă reportajul autenticist cu neologismul preţios, cu aluziile livreşti, citatul sau parafraza, gravitatea cu deriziunea, sinceritatea cu mistificarea şi tragedia cu farsa.

                    Construit admirabil, pe baza unor efecte de scenă bine dozate, care reuşesc adesea să contrarieze orizontul de aşteptare al cititorului, Monstrul fericit e un volum care merită o lectură empatică, mai ales din partea unuia care ştie (la fel de bine ca Radu Vancu) că „mistica adevărată nu e atât în inimile băutărilor, cât în cele ale nevestelor lor”.

iubirea e vineri, langa semineu

Relansarea antologiei iubirea e pe 14 februarie în faţa şemineului, la etaj, în Shelter Pub (Bucuresti, strada Şelari nr 17, lângă Suburbia). Invitaţii serii vor fi: Ioan Es Pop, Marius Ianuş, Octavian Soviany, Livia Roşca, Claudiu Komartin şi Gelu Vlaşin, iar întâlnirea va fi moderată de Dragoş C. Butuzea şi Sorin DespoT. Evenimentul va avea loc vineri, de la 19:30 (Shelter Pub). intrarea este liberă şi veţi putea găsi atât antologia, cât şi alte cărţi de marcă ale editurii Vinea sau volume ale scriitorilor din antologie.

* puteţi citi mai multe detalii şi la: http://iubirea14.net/?p=99

evenimente USR

salut acest inceput de an in forta al USR!

Atenție! Manifestări importante sub egida USR și ASB

 Clubul de proză al ASB se inaugurează la Muzeul Literaturii!

Marți 26 ianuarie, are loc ședința inaugurală a Clubului de proză al secției de specialitate a ASB, realizat în colaborare cu MNLR, în rotonda Muzeului. Moderator Costi Stan, organizator Ștefania Coșovei. O inițiativă binevenită care are nevoie mai ales de participarea scriitorilor și publicului.

 Conferințele USR încep joi la Sala Oglinzilor.

Joi 28 ianuarie ora 16 la sediul USR din Calea Victoriei 115 va fi inaugurat ciclul de conferințe lunare organizate de USR. Prima manifestare a ciclului o va avea ca protagonistă pe poeta Marta Petreu care va conferenția despre Nae Ionescu și Mihail Sebastian. Intrarea este liberă. Partenerii media ai manifestarii sînt: Revistele Romania literară și Obsevator cultural, Radio România Cultural și Editura Polirom.

Vineri 29 ianuarie ora 13 va avea loc la sediul USR o conferință de presă în care vor fi prezentate proiectele și inițiativele Uniunii Scriitorilor pentru viitorul apropiat. Rugăm colegii din presa centrală și culturală, radio și TV să fie prezenți și să ia act de noile proiecte ale Uniunii! Vineri 29 ianuarie la orele 14, la Sediul Uniunii Scriitorilor din România va avea loc prima conferință din programul Mitologii urbane – orașul și literatura. Andreea Răsuceanu va conferenția despre Cele două Mântulese, subiectul unei cărți recente publicate de domnia-sa. Intrarea liberă.

 – Horia Gârbea http://horiagarbea.blogspot.com

PS si joi 28 ianuarie se lanseaza si o antologie de poeme de dragoste, unde am si eu un poem. detalii aici

Alexandru Matei despre învăţământul românesc

in vacanta de iarna am urmarit pe youtube accidental câteva fragmente din filmul Liceenii, pe care nu îl mai vazusem de mai bine de 20 de ani. am avut apoi cateva discutii aprinse cu M pornind de la tipologiile sociale portretizate acolo, relatia lor cu autoritatea, rolul educatiei in comunism si alte asemenea. abia acum mi-am dat seama ca acesta este un film ideologic care se preteaza f bine unei analize de antropologie culturala (desi il consideram  pana acum un film popular sub mediocru), si am ramas f placut impresionat de articolul lui Alexandru Matei (una din cele mai percutante voci teoretice contemporane) din Observatorul Cultural dedicat evolutiei invatamantului romanesc din ultimii 20 de ani, intitulat foarte inspirat De la Liceenii la Eleva Porno Exmatriculata:

o analiza lucida si inedita a scolii postcomuniste si a simbolurilor denaturate:

Ce e, aşadar, învăţămîntul românesc în 1989? O instituţie învechită, dar credibilă încă. Unde privilegiul era al domeniului tehnic în defavoarea celui umanist şi mai ales al vechiului în defavoarea noului. Vechiul înseamnă: ideologie conservatoare (deşi „revoluţionară“ în acelaşi timp), ştiinţe exacte care cer mai degrabă deducţie decît inducţie (lipseşte imaginarul tehnicist, pentru că lipseşte dotarea tehnică), afectivitate şi gust orientate etic, înspre bine şi stabilitate, în raport cu care revolta e mai degrabă simptom al inconştienţei, iar normativitatea socială ideal absolut. Toate acestea sînt ratificate de intervenţia timidă a unei psihologii elementare, simpliste (problemele sufletului individual sînt inerente, dar ele pot fi rezolvate în cadrul social al societăţii comuniste). Noul, respins, însemna: cultivarea deschiderilor culturale, oferirea de alternative binelui oficial – relativizarea sistemului de valori, cu alte cuvinte, dar şi permisivitate la cultura de consum occidentală.  

O revoluţie e întotdeaua nenorocirea unei instituţii solide. Învăţămîntul românesc era, în 1989, o instituţie solidă, la fel ca şi statul român, cu toată corupţia din sistem, devenită cronică în anii 1980, dar în comparaţie cu care corupţia de acum pare monstruoasă. Destrămarea discursului oficial antrenează distrugerea autorităţii şcolii, fapt pe care societăţile occidentale îl cunosc de la sfîrşitul anilor 1960, dar îl experimentează într-un ritm suficient de lent pentru a putea emite prognoze şi prescripţii. Într-o clipă, statul român a pierdut, în 1989, o autoritate pe care şi-o dobîndise cu greu, adesea prin samavolnicii, prin crime, dar pe care reuşise s-o cimenteze, fie şi prin teamă. În învăţămînt, repartiţia era o catastrofă pentru cadrele didactice, dar o mană cerească pentru elevi – şi e suficient să ne amintim cum vîrfurile generaţiei literare optzeciste predau, în anii ’80, în sate uitate de lume, dar nu şi de stat. Sate care abia acum sînt cu totul izolate şi ai căror locuitori au tot mai puţine şanse de a se realiza social. Bruscheţea schimbărilor marchează decisiv discursul instituţional al învăţămîntului românesc.

restul amplei analize aici

Poem

 lui theo. o vizită la muzeul van gogh

 

Am aşteptat în zadar

să asist

la naşterea

unei stele.

Şi, la drept vorbind,

în toate pânzele mele

am pictat doar aşteptarea aceasta

care întunecă noaptea

terasele cafenelelor

ca un fel de cer negru

în care se aud cum troznesc

sâmburii unor stele pitice

într-o interminabilă

şi dureroasă geneză.

Ascultă-mă, theo :

mi-e teamă

că tot ce voi picta

de acum înainte

va avea răceala şi duritatea

unei bucăţele de plumb.

Şi înainte să apăs pe trăgaci

voi semăna eu însumi cu

un cer negru.

Voi semăna

cu rama unui tablou

din care au plecat pentru totdeauna

toate lanurile de rapiţă.

George Almosnino

sub genericul Confesiunea unui timid au aparut cateva pagini frumoase in revista Observatorul Cultural de decembrie dedicate poetului George Almosnino, pe care regret imens ca nu l-am cunoscut. mai jos sunt randurile putin cam teoretice dedicate de mine poetului.

Poezia lui George Almosnino a impus una dintre vocile lirice de mare autenticitate ale generaţiei ’70. Volumele de versuri publicate în timpul vieţii, Laguna (1971), Nisipuri mişcătoare(1979), Omul de la fereastră(1982), Poeme din fotoliul verde(1984) nu au beneficiat de o recitire şi de o actualizare în contextul experimentalismului poetic al generaţiei contemporane onirismului. Evocările omului şi poetului George Almosnino constituie un punct de plecare în vederea revizitării operei unui poet al discreţiei şi al „inteligenţei sentimentului de «dispariţie»“.(C.Ch.)

 Despre poezia experimentalistă

Exponenţilor promoţiei ’70, printre care un rol de frunte îi revine lui George Almosnino, le rămîne meritul incontestabil de a se fi situat intuitiv în răspăr faţă de modelul antropocentric prezent încă în lirica lui Nichita Stănescu sau Cezar Baltag, practicînd o literatură experimentalistă a „circumferinţei“, a „marginii“, care se îndepărtează simţitor de poetica modernismului. După ce dobîndeşte conştiinţa rostogolirii sale implacabile pe circumferinţă, pe care o profetizaseră Nietzsche şi Heidegger, actantul liric îşi pierde astfel (în poezia neoavangardistă de la sfîrşitul anilor ’60) orice veleităţi prometeice sau faustice, producîndu-se ceea ce teoreticienii experimentalismului italian numeau „reducerea eului ca producător de semnificaţii“. Această reducţie – sublinia Cornel Mihai Ionescu – constituie principala premisă pentru o „poetică a obiectelor“ al cărei precursor a fost, în cadrul liricii europene, Francis Ponge. Din perspectiva poetului francez, prezenţa obiectelor, „evidenţa lor concretă, densitatea lor, cele trei dimensiuni ale lor, partea lor palpabilă, existenţa lor de care sînt mai sigur decît de a mea proprie, toate acestea sînt singura mea raţiune de a fi, pretextul meu la drept vorbind“… Căci drama căderii din centru sfîrşeşte prin a genera mai mult decît un acut sentiment al alienării, o stare de perplexitate ontologică, de dubitaţie anxioasă, legată de angoasa profundă a unei subiectivităţi lirice care nu mai are certitudinea propriei existenţe, resimţite ca precară şi chiar îndoielnică. Poeţii experimentalişti (iar activitatea Novissimilor e cît se poate de semnificativă în această privinţă) vor ajunge astfel la ideea unei „poetici a obiectelor“ legată de explorarea fertilă a circumferinţei şi de contactul nemijlocit cu materialitatea realului, care este perceput acum în el însuşi şi în „obscenitatea“ lui superlativă, iar nu ca o textură de simboluri ce fac inteligibil metafizicul, ca în poezia „de cunoaştere“ a moderniştilor. Şi, la fel ca în Noul Roman Francez – cu care poezia obiectelor are suficiente puncte de convergenţă –, această nouă priză asupra realului presupune o ipostază umană specifică: voyeur-ul, a cărui privire încearcă să regăsească realitatea în starea ei de „inocenţă primordială“, dar şi o anumită ştiinţă de a privi, care extrage lucrurile din textura conexiunilor stabilite prin obişnuinţă, le integrează în conexiuni insolite, în configuraţii pline de stranietate, ceea ce indică, fără doar şi poate, conştiinţa textualităţii realului, care nu mai constituie decît o textură de semne, lipsită de „centru“: şi, prin urmare, reasamblabilă la infinit. O asemenea ştiinţă de a privi este în legătură cu funcţia „textualizantă“ a ochiului (prezentă, mai tîrziu, şi în teoretizările optzeciştilor), ce dezmembrează şi reasamblează la nesfîrşit substanţa realului, care devine materia unor serii infinite de permutaţii şi combinări, o „lectură“ sau o „hermeneutică“, astfel încît poezia obiectelor va presupune cu necesitate experimentele optice, cultivarea voită a unor „disfuncţionalităţi de percepţie“ care să proiecteze asupra realităţii unghiuri insolite de reflectare. Lucrurile vor deveni în felul acesta perfect izomorfe cu semnele în totalitate opace ale unei scriituri corporalizate şi ilizibile (prin urmare, semnele unui „text“), iar realitatea devine „materie“ în sensul cel mai strict al cuvîntului, e închisă în sine, refractară la orice semnificat transcendent. În context românesc, lirica lucrurilor s-a manifestat în interiorul poeziei experimentaliste de la sfîrşitul deceniului şapte, simultan cu experimentul oniric. Spre deosebire însă de onirişti, poeţii obiectelor (Almosnino, Fati, Abăluţă, Grigurcu) nu şi-au susţinut demersurile novatoare printr-un aparat teoretic, iar poietica lor e dată implicit, în texte ce se îndepărtau semnificativ de retorica revolută a modernismului. Astfel, poezia lui George Almosnino înregistrează cu minuţiozitate disfuncţionalităţile unei priviri care a devenit „nefirească“ şi percepe lucrurile din perspectivele cele mai neobişnuite, este o privire „din spate“, fascinată mai mult de reversul decît de aversul obiectelor, încercînd să descopere „urzeala“ ascunsă a realului, conexiunile şi configuraţiile: „Odăile sînt goale/ şi din spatele jilţului înalt/capul bunicii, cucernică lînă,/ nu aduce nimic din primăvara/sturzului mort“ (Primăvara sturzului). Disfuncţionalităţile privirii se asociază în asemenea texte cu o conştiinţă acută a alterităţii (omul şi lumea sînt – prin raportare unul la celălalt – „altele“), ceea ce este în legătură cu un presentiment al textului care este, în mod esenţial, alteritate. Căci – scrie în această ordine de idei Livius Ciocårlie – printre „germenii“ activităţii producătoare de text se numără, înainte de toate, „periclitarea identităţii prin acţiunea diferenţei, a lui acelaşi de către altul “ astfel încît în poemele lui George Almosnino sentimentul înstrăinării şi conştiinţa alterităţii sînt în legătură cu funcţia textualizantă a ochiului, care transformă lucrurile şi lumea în text: „Prea străin tu ziua şi noaptea ceas/ cotrobăit cu douăzeci şi patru de întrebări/ şi una singură necesară/ la intrarea-n grădină doare/ mîna care ţine umbrela de soare după care te poţi ascunde/ cînd se face inventarul celor ce pleacă înainte de stingere/ la internatul de fete şi la cel de băieţi despărţite“ (Prea străin…). E adevărat că modelul unui asemenea tip de discurs ar putea să fie poemul suprarealist, dar la Almosnino nu e vorba de explorarea spaţiului oniric sau a zonelor adînci ale inconştientului, ci a realului însuşi, care, sub acţiunea privirii „textualizante“, îşi dezvăluie feţele nevăzute. După cum tehnica lui nu e, nici pe departe, cea a dicteului, ci aceea a configuraţiei, adică a aglutinărilor imagistice insolite despre care se vorbea şi în abordările teoretice ale oniriştilor. Dar în timp ce aceştia din urmă se arătau preocupaţi de reinstaurarea literaturii în metafizic (care – considerau ei – nu poate fi articulat în limbaj, ci doar arătat, etalat, prin intermediul configuraţiilor, ca în pictura suprarealistă), miza poetizărilor lui George Almosnino nu e nicidecum metafizicul, ci lumea reală, concepută ca un text uriaş, care permite combinaţii infinite de semne. El are ceva din aerul unui bătrîn cabalist, care nu mai caută însă, prin permutaţii şi combinări, misterul divin în textele biblice, căci are revelaţia lumii ca text, iar Biblia lui este, prin urmare, chiar lumea. De aceea viziunile sale nu au policromia panoramelor dimoviene, nici jocurile savante de lumină ale acestora, căci acolo culoarea şi lumina îşi propuneau să aducă sugestia metafizicului; configuraţiile lui George Almosnino se alcătuiesc şi se dezalcătuiesc, în schimb, ca într-un film alb-negru, această mixtură de alb şi negru trimiţînd, la rîndul ei, spre mitologia textului, a literei, a Scripturii. Inutil de subliniat noutatea unei asemenea viziuni la începutul anilor ’70, de vreme ce teoriile textualiste vor fi elaborate, în context românesc, abia în deceniul următor. Prin urmare, el rămîne – şi nu doar din aceste considerente – o figură proeminentă a poeziei noastre experimentaliste.

Puţin citit şi puţin comentat în timpul vieţii (poate şi din pricina neobişnuitei sale discreţii), Almosnino se cere stringent recitit şi reevaluat.

SGB

 o cronica publicata in toamna in revista Tribuna pentru volumul Chipurile semnat de Stoian G Bogdan, Castigatorul premiului de debut Mihai Eminescu pe 2009, un poet tanar talentat, cu un timbru proaspat.

                                                   Chipurile şi marginea

     Poemele lui Stoian G. Bogdan (Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009) proiectează, într-un amestec bine dozat de candoare şi de cinism, filmul vieţii de zi cu zi, punctat de mici anxietăţi existenţiale, legate îndeosebi de presentimentul precoce al morţii: „e vremea când diamantele devin nişte cioburi/când fiecare fum de ţigară e-o gură de aer proaspăt/când vodca se scurge pe gâtul meu/în gol/eu însumi mă las baltă/banii îmi ard mocnit în buzunare/şi nu-mi pare rău/când cuvintele se împiedică de ele/şi-mi rămân/în cap//e vremea când viermele mă găseşte” (Poemul din ultima cameră). În spiritul noului autenticism promovat de şcoala de la Fracturi, fundalul pe care se desfăşoară drama existenţială este peisajul  mizerabilist, dar Stoian G. Bogdan evocă mai puţin periferia sordidă a marii metropole; peisajele lui citadine, care dau o senzaţie acută de pustietate, aparţin (ca la Dan Sociu sau la Rita Chirian) oraşului provincial, unde domneşte o banalitate ucigătoare: „cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/acum eşti un om în toată firea nu ca ca atunci când ai plecat/jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ (…)intri/aici te-ai blocat/şi parcă simţi leşinul apropiindu-se de camerele goale/cu poze arse cu păiănjenişuri şi mii de şobolani” (acasă). Aveam de a face aici nu doar cu o „margine geografică” din familia „locurilor unde nu s-a întâmplat nimic”, ci, mai ales, cu o „margine ontologică”, populată până la refuz cu o umanitate reziduală, astfel încât „chipurile” pe care le evocă poetul, oarecum în maniera lui Edgar Lee Masters, alcătuiesc o galerie de „marginali” cu pulsiuni destructive, dar mai ales autodestructive, de revoltaţi care repudiază orice normă socială sau încearcă sa evadeze în drog: „nu a venit nimeni/nici sora, nici tovarăşii de puşcărie, nici măcar popa/că tot bântuia prin sat vorba că-şi luase singur mau//sigur, nu-l înghiţea nimeni/toţi îl blestemau în şoaptă/când se-mbăta uliţa rămânea pustie/tremurau casele/ferecate în zornăitul cântecelor şi-njurăturilor lui//se zvonea că trăise cu maică-sa şi c-omorâse/se zvonea că-l are pe dracu-n el/mie îmi tot vindea găini aşa că nu-l judecam//l-au găsit în veceul din fundu’ grădinii/şi după cercetări s-a stabilit că zăcuse acolo peste patruj’ de zile/şi aşa a fost că altfel nu se explică/putoarea iscată în toată acea perioadă// totuşi cu-aşa o moarte sigur a prins un loc la dreapta Tatălui//a avut noroc că nea Şoric, groparul, era în toane bune/că altfel cre’ că se-ngropa singur//în sfârşit, la-nmormântarea nemernicului chiar n-a venit nimeni/dar a venit mama celui pe care-l omorâse” (La înmormântarea nemernicului). Fiecare dintre aceste personaje, pe jumătate tragice, pe jumătate burleşti, are propria lui istorie, proprie lui poveste, ceea se face ca textele lui Stoian G. Bogdan să graviteze aproape de fiecare dată în jurul unui mic nucleu epic, dar mai ales să se transforme pe nesimţite în parabole existenţiale, în fabule ontologice ale căror personaje capătă, ca-n istorioarele lui Esop, un evident caracter alegoric: „Încă îl mai privesc pe omul cu târnăcopul//el are barba mai lungă decât viaţa/el are umbra culcată în afara timpului/şi-n versul ăsta i se observă cordonul ombilical/el loveşte cimentul de parcă l-ar înjura//doar asta a făcut/doar asta va face/noapte şi zi/fără să înceteze/ca o maşinărie a veşniciei//nu l-a născut nimeni/nici nu ştiu dacă există cu adevărat/dar el loveşte cimentul de parcă l-ar înjura” (Neputinciosul). E neîndoielnic că poetul are o remarcabilă vocaţie de portretist, dar şi de auportretist, iar autoportretele sale, întotdeauna la scară mărită, se realizează cu mijloacele unui „mozaicar”, printr-o aglutinare de detalii între care fucţionează mai degrabă tensiuni decât consonanţe: „Am de la strămoşii mei turci abilitatea/de a prinde şansa de coaie, o mare slăbiciune/pentru fecioarele de bani gata şi pentru aur./Am de la strămoşii mei ţigani un suflet/înflorat ca fustele bunică-mii şi un pumnal/în buzunarul de la piept. De aia când nu/reuşesc cu diplomaţia, pe care o am de la /strămoşii mei unguri, scot cuţitul şi tai. Am de la strămoşii/mei greci nas borcănat,ureche muzicală/şi gură spurcată. Sunt un bărbat însingurat/pentru că am de la strămoşii mei evrei dezavantajul/de a nu-mi găsi locul şi o mai mare dragoste/pentru averi decât pentru oameni. Am/nu ştiu de unde plăcerea  jocurilor de noroc/şi un ghinion fenomenal, aşa că ce am azi/mâine e istorie”.Totul e perceput acum hiperbolic, maximalist; nu lipsesc, de aceea, din poemele lui Stoian G. Bogdan declaraţiile teribiliste, exploziile gratuite de violenţă, conştiinţa unui pedigri tarat de catastrofe genetice: „când eram mic/aveam casa-n pantă/de-aceea nu mă mir că hornul era ca turnul din pisa/că mingile mele erau cumva mai sferice în stânga/că trupul meu e puţin lăbărţat//când eram mic/tata mă trimitea să bag o piatră sub roata din spate a dricului/după fiecare înmormântare/ca nu care cumva să creadă lumea/că şofează beat/sau cine ştie ce//am băgat o piatră sub Salvare după ce l-am bătut pe moş ciobanu/una sub duba ce-l transporta pe tata la puşcărie” (Cap de broască). Acest eu hiperbolic va fi supus însă adesea autoironiei ,  măştile lirice „la scară mărită” explodează aproape instantaneu, ca nişte baloane de săpun,  iar poezia e denunţată ca mistificare şi simulacru: „noapte după noapte/mă visez într-un castel de nisip/pe o plajă pustie//îmi ţin mâinile/ca să nu-mi ţâşnească/să nu mi se scurgă printre degete/ca nişte monede vâscoase//şi-n urmă să paralizez într-o baltă de vomă/cu ochii fixaţi pe câte un rest de mâncare/care mă duce departe departe//aici. tu nu eşti//duhnesc/ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă/duhnesc/ca un om al dragostei la ieşirea din trup//aiurea//spun că te iubesc ca să obţin chestii” (Sunt. O lichea). Lucrul cel mai surprinzător şi cel mai paradoxal este că la Stoian G. Bogdan acest spectacol cu măşti lasă o senzaţie deplină de autenticitate, poetul reuşeşte să intre în pielea personajelor sale ca în propria-i piele, rămîne perfect convingător în marea majoritate a textelor din volum, unde rareori se strecoară câte o notă falsă sau un sunet ciuntit. El pare să ne ofere deocamdată versiunea hip-hop a auteticismului, iar facies-ul „băiatului rău” i se suprapune perfect peste trăsături.

m-am intors in bucuresti

cateva amintiri din Graz:

in Hauptplatz (centrul istoric - innere stadt)

pe strada mea preferata din Graz, cu siguranta va aparea intr-unul din textele mele. Zinzendorfgasse.

eu si macbethul de la teatrul din Graz

langa minunatul rau Mur, podul Augarten

prin campusul universitatii Karl Franzens

in parcul central (stadtpark) chiar pe 1 ianuarie, ca o zi de primavara. alaturi umbra protectoare a lui M.

la aniversarea Norei

in ultima mea zi de Graz acest umil cadou  pentru scumpa mea Nora din Berlin, care pe 4 ianuarie implineste inca o adolescenta:

 1.  pe cer se arată un ou mare de lebădă.

 

O privesc pe nora

cum se urcă în trenul regal

cu paşi de

adolescentă..

Amintirile norei

sunt pline de trenuri cu

aburi, de dirijabile vechi.

şi de

viori stradivarius

ca un carnet de bal de pe vremea

reginei maria.

Deasupra noastră

pluteşte un

ou mare de

lebădă.

Nora şi-a aprins o ţigară..

Priveşte în gol,

apoi desenează

pe fereastra vagonului

o lebădă neagră.

 

2. cu nora în sanie.

Ne închipuim zăpezile alea

pline de lupi

de pe timpul lui barbarosa.

Sania înaintează încet,

fără cai şi fără zăpadă.

Un pui de lup cenuşiu

se uită la noi

tocmai din lună

şi spunem cuvinte

fără de noimă ca de exemplu

vladivostok,

iar tu te gândeşti

cum ar putea arăta

pieţele minskului

într-o dimineaţă

de 4 ianuarie.

Da, în închipuire

zăpada miroase mereu

ca o gară rusească

de unde nu mai există

niciodată întoarcere, doar torsul

de pisică al samovarelor.

Ce mama dracului, nora,

cumpără-ţi şi tu

un laptop.

3. cu nora la telefon

Nora îmi

spune la

telefon: ”Ce

dimineaţă

plăcută cu

voi

şi cu

îngerii voştri de

tablă”.

trecerea dintre ani

la trecerea dintre 2008 si 2009 eram proaspat mutat in cartierul dristor. sarbatoream acolo revelionul si nu mi-as fi putut inchipui ca pe 2010 il voi intampina in cartierul augarten din Graz, oras despre care pe atunci nu stiam aproape nimic. de aici, va doresc tuturor celor care imi mai treceti pragul blogului la multi ani, lumina si cat mai multe bucurii. a, si o poza ciudata, facuta chiar azi: